O zi din viata lui Ionescu

Când vrei să spui despre un oarecare, despre un român oarecare, anodin, anonim, de rând, fără niciun semn particular îi spui Ionescu sau Popescu. El e omul cenuşiu, el e exponentul unei întregi naţii. El nu e altceva decât splierea unui prototip, turnat într-un tipar de tarele naţiei sale, de mentalităţile, nivelul de cultură, de condiţiile de trai, de aspiraţiile sau lipsa aspiraţiilor sale. Ca să înţelegi o naţie îţi trebuie un exemplar, ca să înţelegi acel exemplar îţi trebuie să-i urmăreşti doar o singură zi din viaţă. 
O cucuvea îşi ţipă de pe o creangă semnele ei de care ne speriem cu toţii. Vaietul cucuvelei în noapte este ultimul lucru pe care ai vrea să-l auzi -inima ţi se strânge, pielea se face de găină, gânduri rele îţi trec prin minte. Cu şi în aceste semne de rele prevestiri se trezeşte oraşul în care locuieşte Ionescu. Rând pe rând, geamurile blocurilor se luminează semn că oamenii se smulg din braţele somnului spre a se arunca de bună voie în ghearele unei noi zile. Aşa începe filmul de animaţie al lui Mihai Şurubaru “O zi din viaţa lui Ionescu”. Vechi combatant pe frontul animaţiei, în acelaşi timp om de lume şi cu mulţi amici, încercător de a scoate din inerţie lumea românească prin umor –este fondatorul, realizatorul, redactorul-şef, redactorul, caricaturistul multor reviste de umor ce au debutat cu haz şi s-au stins în tristeţe, semn că românul nu are chiar atât umor precât se crede -, Mihai Şurubaru a adunat o sală plină la cinema “Eforie” la premierea filmului său. Recunosc că nu sunt chiar un fan al animaţiei şi că de la Tom şi Jerry şi Pantera roz am aflat puţine motive să urmăresc desene animate. Nu îmi plac cele violente, în care se tot urmăresc personajele spre a se distruge şi nici cele cu tentă filosofardă, parabolele, meditaţiile. De aceea, am mers la filmul ăsta de animaţie dintr-o mai degrabă simpatie faţă de autor decât cu aşteptări artistice. Pas cu pas, secvenţă cu secvenţă fimul m-a prins, m-a binedispus, m-a făcut pe alocuri să râd în hohote şi în final să îmi creeze un sentiment de culpă, culpa de a judeca înainte de a şti, de a cunoaşte. Personajul lui Şurubaru este un Ionescu burlac, evident urâţel, neîndemnatic, inocent până spre acea credulitate ce seamănă cu prostia, fără de noroc şi tipul perfect pentru cei din jur ce vor să îşi exercite puterea. În locuinţa sa ce poartă toate semnele vieţii anonime şi sărace pe care o duce –sărăcie în toate sensurile – doar motanul, mare, gras, mereu flămând şi degrabă făcător de stricăciuni este un semn al viului. În rest, tot ce face Ionescu este robotizare, rupere de realitate. Bietul de el nu observă că rujata până-n cerul gurii şi siliconată până dincolo de scara blocului şi care i se aruncă de gât în lift –şi pe care vrea să o ia de nevastă – este un transsexuat, nu pricepe ce e cu gonflabila dintr-o vitrină şi nici de ce îi pune unul mâna pe fund, la fabrică repetă mecanic actul de a pune ştampile pe cutiile în care se află o păpuşă hâdă. Lui Ionescu nimic nu îi iese ca lumea: micul dejun se face scrum, biletul câştigător la loto, care, nu-i aşa, i-ar fi putut schimba viaţa, zboară în înaltul cerului, excedat de mecanica gesturilor de la serviciu începe să vadă perechi de sâni în locul porcuşorului din cutie şi, în consecinţă, e dat afară.
Râzi la filmul lui Mihai Şurubaru, dar râzi cam strâmb. Poate pentru că de multe ori te vezi şi pe tine în ipostazele, în întâmplările bietului Ionescu. Şi când la speech-urile de după proiecţie afli că “O zi din viaţa lui Ionescu” este primul film de animaţie sută la sută românesc realizat după 1990, că şi realizatorul a pus jumătate din sumă spre a-l produce şi că cele 30 de minute au costat opt luni de muncă râsul îţi îngheaţă într-o grimasă de durere, nedumerire şi revoltă. Cele trei cucuvele care reapar la finalul filmului spre a da, de data aceasta, stingerea nu prevestesc nici pentru ziua de mâine – a lui Ionescu sau a noastră – nimic bun!

Viata ca literatura

Domnul Bovary (I)

O căsnicie durează, în vremurile noastre, cam unsprezece ani şi jumătate. La Hollywood, spun cercetătorii americani care au făcut studiile, căsătoria se petrece în pas şi mai alergător, consumându-se în mai puţin de patru ani. Ziarele, revistele, televiziunile ne alimentează trepidant despre frumoase poveşti de dragoste şi despre destrămarea frumoaselor poveşti de dragoste. Pe bandă rulantă, aş zice. Pe la televiziunile de mahala, vedem poveşti de amor între mama soacră şi ginere, între nepoate şi unchi, mai toate prezentate sub forma duioasă a îngeraşului cu aripi albe, imaculate. Tot mai apăsat şi mai des citim despre dezinhibare sexuală, despre libertatea individului în raport de corpul său, despre cât de meschin este acel sentiment al iubirii în care, cum credea Camil Petrescu, cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt. 
Galopant, aşadar, se fac şi se desfac căsnicii, iubiri, relaţii. Oamenii se îndrăgostesc şi se dezîndrăgostesc în aceeaşi secundă uneori chiar de acelaşi om, când nu află unul mai la îndemână poate chiar amicul celui ce îi picase pe cap fericirea şi nefericirea amorului liber exercitat de ex-partener(ă), dacă nu fratele, cumnata, dascălul (de la şcoală) sau popa (de la biserică). În acest regim de consumerism genul fast-food, te îndrăgosteşti şi consumi dragostea ca pe-un sandvici, în picioare, sorbind şi din paharul cu Cola. Balada îndrăgostitului grăbit (“Rămâi sănătoasă, cucoană/ Că-mi iau amoraşul şi plec”) este azi un imn cântat de femei şi bărbaţi, în grup sau în cor. O astfel de mentalitate nu ar trebui, aşadar, să producă, drame, nevroze, depresii, dezorientări, să nu inducă lipsă de încredere în sine sau în ceilalţi, să nu zguduie din temelii principii morale. Şi, totuşi, noi, oamenii, afişăm astfel de superficialităţi în pas cu moda, fără a fi pregătiţi sufleteşte, psihic, uneori chiar şi fizic spre a fi părăsiţi. Şi de a părăsi! În străfundurile fiinţei noastre. iubirea este percepută ca legământ de viaţă (şi de moarte). este singura noastră eternitate, singurul triumf al vieţii “asupra morţii şi ceţii”. În această spaimă de efemeritatea existenţei noastre ne proiectăm într-o iubire şi, firi optimiste, credem că este unică –nimeni, niciodată nu a mai trăit şi nu a mai încercat pe pământul ăsta un sentiment atât de profund – şi veşnică. Ceaţa existenţei de până atunci se coaguleză în jurul acestei fante de lumină şi însăşi fiinţa noastră capătă o minunată corolă. Despărţirile, părăsirile produc o răvăşire sufletească adâncă şi cel mai adesea nevindecabilă.
În viaţă, femeile şi bărbaţii sunt pe un perfect picior de egalitate în aceea ce priveşte destrămarea unei relaţii (cuvânt care nu îmi place deloc, dar e tare la modă!). Efectele asupra lor pare a fi diferit în literatură. Aşa acreditează şi literatura de specialitate, mă refer aici în special la studiile de psihologie, dar şi literatura de ficţiune. Femeile percep şi trăiesc mult mai profund părăsirea, iar cauza, vinovatul producerii de drame este mereu bărbatul. Domnul Bovary este cauza-cauzelor nefericirii Emmei. Este acreditat aici, în faimosul, ciudatul şi imoralul (voi reveni mai la vale asupra acestei etichetări, încercând să mai explic!) roman al lui Flaubert un model masculin care va justifica orice act al unei femei (căsătorite sau nu), dar mai ales actul bovarismului: a tânji după iubire. Charles este plat, greoi, obositor de corect. Nici măcar o femeie refuzată, trădată, nevrotică, furioasă nu l-ar fi neantizat atât de fără milă precum o face bărbatul Flaubert: “Se întorcea târziu, pe la ora zece, uneori chiar la miezul nopţii. Atunci cerea de mâncare şi, cum slujnica dormea, Emma era cea care îl servea. Îşi scotea redingota ca să mănânce mai comod. Înşira unul după altul toţi oamenii pe care îi intânlise, satele unde fusese, reţetele pe care le scrisese şi, mulţumit de sine, mânca restul de friptură, îşi curăţa brânza, ronţăia un măr, golea carafa, apoi se ducea să se aşeze în pat, se culca pe spate şi începea să sforăie. Cum multă vreme obuişnuise să poarte bonetă de bumbac, fularul de mătase folosit acum nu-i stătea pe urechi, aşa că, dimineaţa, părul îi cădea în dezordine pe faţă, alb de puful din perna ale cărei şnururi se desfăcea peste noapte. Întotdeauna purta bocanci zdraveni, care aveau două gute groase în jurul gleznelor, în timp ce feţele erau drepte, întinse ca pe calapod. Spunea că erau destul de buni pentru la ţară”. Să nu ne amăgim: aceasta este imaginea proiectată de Emma asupra bietului Charles. Când nu iubim sau când nu mai iubim aşezăm cealaltă fiinţă sub o lupă care îi măreşte monstruos defectele. Nimic nu este mai necruţător decât supradimensionarea detaliilor pentru că acea lupă aşezată de Emma nu deformează ci doar gonflează, aduce la proporţii catastrofale gesturi altfel comune, banale. Ei, asta-i culmea; să îi ceri unui om obosit după o zi de alergătură, de muncă să mânânce romantic, ori să se poarte prin praful drumurilor de ţară cu pantofi lăcuiţi de dansator din saloanele pariziene şi nu neorociţii ăia de bocanci! Nici în latura spirituală nu excelează Charles, în ochii Emmei, altfel decât printr-o platitudine revoltătoare: “Discuţiile cu Charles erau totdeauna plate ca un trotuar şi pline de ideile altora, înveşmântate cât se poate de banal fără să stârnească nici emoţii, nici râs, nici visare.” În fapt, toate acestea nu sunt decât justificări ale viitoarelor acte ale Emmei!

De ce-ai venit, de ce-ai mai fi ramas?

Prozatorii bucureşteni – 221 cu cotizaţia la zi, plus vreo 80 de uituci – au fost plăcut surprinşi de prezenţa staff-ului Uniunii Scriitorilor la adunarea lor generală de alegeri. Preşedintele Nicolae Manolescu, vicepreşedinţii Gabriel Chifu şi Varujan Vosganian accentuau prin prezenţa în sala Teatrului Nottara importanţa pe care această secţie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti o are cantitativ dar mai ales calitativ. După ce, în totală confuzie între o asociaţie culturală nonprofit şi o instituţie, confuzie ce oscila între nepricepere şi rea voinţă, Varujan Vosganian ţinu un discurs fulminant împotriva federalizării Uniunii –« greii » Uniunii se volatilizară din sală, semănând cu poliţiştii comunitari care, trecând pe la o nuntă sau petrecere, beau un ţoi şi văzând că lucrurile sunt liniştite, plictisitor de liniştite, o pornesc agale mai departe. Nici un cuvinţel, nici « la revedere », nici, cum zice românul, « ‘tu-vă în ... ». De ce au plecat am înţeles, dar de ce-or mai fi venit nu am mai priceput. Să bănuim că tonul civilizat, atmosfera urbană şi atitudinea colegială în care s-a desfăşurat adunarea generală a secţiei proză nu au fost pe gustul conducerii Uniunii? 
Pentru următorii patru ani conducerea secţiei va fi asigurată de Constantin Stan (preşedinte), Aurel Maria Baros (vicepreşedinte), Mircea Micu, Iulian Neacşu, Mariana Sipoş, Mircea Constantinescu, Ştefania Coşovei, Valentin Hossu-Longin şi Nic. Iliescu (membri ai comitetului)

Viata ca literatura

Tristeţile Oanei

Dacă aş întâlni-o, oriunde şi oricând, pe stradă, la teatru, într-un grup de cunoscuţi comuni, dacă i-aş lua un interviu, i-aş spune simplu “Oana”.
Pentru că sunt oameni care şi-au câştigat acest drept de a li se spune pe nume în semn de mare respect şi admiraţie. Formulele reverenţioase ar avea în cazul lor o comvenţionalitate de-a dreptul jignitoare. Cum ar fi fost să i se spună lui Nichita “”domnule Stănescu? L-ai fi lipsit în primul rând pe el de căldura sufletească, de statura sa, de propria personalitate, asimilându-l altor şi altor Stăneşti. Unui necunoscut, unui om banal trebuie să i te adresezi politicos şi rece. Unui mare artist, a cărui viaţă s-a petrecut şi se petrece sub ochii tăi, care s-a infuzat în propria-ţi existenţă de parcă l-ai cunoaşte de când lumea, îi spui cu mare drag şi adâncă reverenţă pe nume.
Mai ales după ce i-am citit “Jurnalul” i-aş spune Oanei Pellea pe nume. E o carte aparte, stranie şi răscolitoare. Mereu şi mereu Oana spune că nu ştie să scrie, că nu ştie să scrie mai ales o carte. Şi mereu şi mereu cartea ei respiră acel aer al literaturii profunde, al scrisului care te tulbură dincolo de cuvinte, de întâmplări. De altfel, sunt puţine întâmplări în jurnalul Oanei Pellea. Desfide factualitatea ca pe ceva lipsit de importanţă. Nu faptele sunt decisive în viaţă ci trasele, urmele adânci pe care aceastea le lasă în urmă. Uneori, sunt fulguraţii ale unor scene, ale unor replici, ale unor acţiuni. Sut numite doar spre a înţelege de ce au avut un atât de mare impact în suflet. Mai contează oare ce s-a petrecut când ceea ce s-a produs induce o dezamăgire şi o tristeţe adânci cât o rană ce nu se va vindeca nicicând: “Mă tot minunez de fiecare dată când cineva, un prieten, mă trădează. De unde această mirare tâmpită… ? De ce mă doare de fiecare dată şi mă minunez ? Ce prostie. De ce nu mă obişnuiesc ? De ce tot sper că de data asta nu se va mai întâmpla ? Trăiesc greşit. E vina mea. Numai vina mea. Trebuie să mă obişnuiesc şi să înţeleg că nu mai am absolut pe nimeni pe pământ. Toţi ai mei sunt în cer. Aici, jos, am nişte cunoştinţe doar, de la care nu trebuie să aştept nimic ». Televizorul, net-ul, Mozart, lecturile, Tutu şi Mârţu, o porumbiţă pe care o hrăneşte o zi-două şi care îşi ia mai apoi zborul, ploaia, Bacovia, foşnetul zilelor de toamnă încearcă să-i acopere singurătatea. De la cei din jur nu mai aşetaptă nimic. Oamenii de care a fost legată cu toate fibrele fiinţei sale –părinţii – sunt în cer. Cei puţini care au mai rămas alături de ea sunt din lumea artei. Şi din cei puţini mai pleacă din când în când câte unul spre a face golul lumii şi mai mare. Singurătatea unui mare artist, tristeţile sale, revoltele şi furiile sunt de natură specială. Firile amorale, cele care vorbesc din biologicul fiinţei lor, se împacă rapid şi iremediabil cu orice josnicie de pe acest pământ, mai ales cu propriile josnicii, filosofând vulgar “aşa-i viaţa”. Are dreptate însă Oana; “Cui să te plângi, de ce să te plângi? Pe cine să întrebi şi mai ales ce vinovat să găseşti, când nimeni nu e vinovat ? Poate de asta e şi greu de suportat. Că nu poţi găsi nici un vinovat. Pur şi simplu aşa e viaţa. Sigur că ar fi o ipocrizie să nu recunoşti că te întrebi : « Da’ de ce pizda mă-sii aşa e viaţa ? » 
Arta ne obişnuieşte să gândim că viaţa poate fi şi altfel, că viaţa, uneori în chiar atrocităţile sale, are un sens moral superior. E simplu şi laş să aruncăm toate mizeriile lumii în cârca vieţii. Trădări, laşităţi, mizerii morale? « Aşa e viaţa ! » Ignoranţă, lipsă de bun simţ, minciuni, porniri şi fapte dominate de instinct ? « Aşa e viaţa ! » Când ai un reper, viaţa din artă, nu te mai mulţumeşti cu filosofia asta de doi bani, meschină şi laşă. Pentru că viaţa –aşa cum e - o facem noi, nu este în datul ei, natural, normal, firesc să fie urâtă, jegoasă, « louche », cum ar zice francezii. Nu e nimic anormal în a cere vieţii, chiar dacă ar fi să ceri numai vieţii tale, să fie ca-n cărţi, ca-n artă. Pentru că nu suntem biologie sau nu suntem doar biologie! Singurătatea, tristeţea unui artist, aşa cum e Oana Pellea, vin tocmai din deziluzia de a vedea cât de puţină influenţă are arta asurpa oamenilor. Pe cei mai mulţi nu-i atinge aproape cu nimic. Deşi unii merg la teatru, citesc, ba, quelle horreur! scriu. Aşază însă o barieră a a cinismului între lumea reală (în care totul e permis, pentru că “aşa-i viaţa”) şi lumea din cărţi. Cu tot şi în tot “Jurnalul” său, Oana se revoltă, se însingurează tocmai pentru că nu vrea să accepte ca pe o fatalitate că “aşa e viaţa”. A avut lângă ea doi oameni care i-au arătat cu fiecare moment al vieţii şi morţii lor că viaţa poate fi şi frumoasă şi demnă şi luminoasă! Tocmai din lumina vieţii lor poate să spună Oana: “Şi crede-mă pe cuvânt că mai mare minune decât viaţa nu există, că mai mare virtute decât modestia nu există şi mai mare bucurie decât iubirea nu există. Şi peste toate e Dumnezeu. Asta e credinţa mea. Iar celor care se simt departe de El nu le pot dori decât să-l regăsească pentru că l-au cunoscut. Dar s-au rătăcit puţin. Toţi ne rătăcim, zilnic. Şi unii îl regăsim zilnic, alţii se întâlnesc cu El pe neaşteptate, aşa cum spunea tata: la un colţ de viaţă...”
Iar alţii, aş zice eu, niciodată!

(“Viaţa ca literatură” este o rubrica săptămânală în revista "Luceafărul de dimineaţa”)

Lumea e un san de femeie

Adidaşii tăi nu făceau niciun zgomot, călcai ca pe vată, dar în urmă se auzeau paşi egali cu ai tăi. Acelaşi ritm, aceleaşi opriri când îţi aprindeai ţigara, acelaşi târşâit sau acelaşi sunet când loveai cu piciorul ca într-o minge un pachet gol de ţigări sau un capac de bere. Ai înregistrat zgomotul fără să-i dai vreo importanţă. Te-ai oprit să priveşti într-una din vilele luminate construite mai aproape de trotuar. Lumina roşiatică a unei veioze îţi desluşea un interior aproape fără mobilă. Părea o risipă de spaţiu: o măsuţă joasă în jurul căreia erau patru pernuţe şi în colţul opus aproape de un şemineu o vază înaltă cu doar trei crengi drepte pe care se aflau nişte muguri ca de salcie. Ai aşteptat o vreme să vezi dacă apare. N-a apărut nimeni vreme îndelungată. Imaginea îngheţase într-un stop cadru prelungit pe care nu-l înţelegeai, dar care te hipnotizase, nu mai puteai să îţi iei ochii de la el. La un moment dat, pe un perete s-a proiectat o umbră. Ai stat şi ai privit ca la un teatru chinezesc cum umbra se apropie sau se depărtează, se apleacă şi se îndreaptă, parcă adunând ceva de pe jos, se plimbă plutind de pe un perete pe altul. Voiai să o vezi. Nu ţi-o puteai închipui doar după umbra ei. N-a apărut niciodată vie, reală, concretă prin cameră. Umbra ei vorbea despre ea. Umbra ei a întins braţele apoi şi le-a lăsat în jos. Naviga prin cameră, preocupată, aşa cum fac şi umbrele altor femei atunci când sunt nervoase şi îşi reprimă în gesturi ferme surescitarea. Apoi, o altă umbră, umbra lui, a trecut neglijentă pe lângă ea care, ţi-ai dat tu seama, îşi scotea un tricou de pe ea. Nu s-a petrecut nimic. Umbra bărbatului părea că nu bagă de seamă că umbra femeii e goală. Se adună, se întretaie, umbra lui cu a ei, dispar o vreme spre a reveni mai târziu în aceeaşi mişcare pe pânza luminată de lampadarul roşu. Pentru o clipă, umbra ei s-a oprit şi ţi-a oferit umbra sânilor ei pe perete. 

Chinuit de reumatism, cu trupul zgâlţâit de convulsii, dar cu inima tresăltând de un sentiment ciudat, Columb scrie o scrisoare regilor Castiliei spre a le împărtăşi marea, adevărata lui descoperire: raiul pe pământ se află în sfârcul unui sân de femeie: “Am aflat lucrul acesta când caravelele mele au intrat în portul Paria. Şi corăbiile se înalţă încetişor spre cer. Navigând pe ape în sus înspre locurile unde aerul nu mai apasă. Am atins această limită maximă a Oceanului. Pe aceste meleaguri, cele mai frumoase din lume, bărbaţii dau dovadă de şiretenie, îndemânare şi curaj, iar femeile foarte frumoase au drept unic veşmânt doar lungile lor plete şi salbele de perle care le învăluie trupurile. Apa, dulce şi limpede, trezeşte setea, iarna nu e muşcătoare, nici vara arzătoare, iar briza e o adevărată mângâiere. Copacii oferă o umbră binefăcătoare, şi la tot pasul fructe delicioase deşteaptă foamea. Dar dincolo de această verdeaţă şi de această frumuseţe nicio corăbie nu mai poate sui. Este graniţa Oceanului. Acolo se sfârşesc apele, pământul şi insulele. Sus de tot, departe de tot, îşi întinde larg ramurile copacul vieţii şi izvorăsc cele patru râuri sfinte. Lumea nu e rotundă. Lumea este un sân de femeie. Sfârcul se naşte în golful Paria şi se ridică până foarte departe în cer. Acolo, unde curg sevele raiului, nu va ajunge nimeni niciodată”.

(Fragment din romanul în curs de apariţie, “Trăieste şi mergi mai departe”)

Misterele Bucurestiului

Pe urmele lui Eminescu

Din toamna lui 1877, Eminescu se mută la Bucureşti. Din nefericire, ceea ce s-a păstrat, material şi în conştiinţa multora, din această perioadă bucureşteană, este legat de semnele întunecării sale precum şi ale sfârşitului: strada Plantelor, sanatoriul Mărcuţa, cimitirul Şerban Vodă (Belu). Cei cinci ani rodnici, sclipitori şi epuizanţi de la “Timpul” sunt doar fulguraţii materiale, poate şi pentru că geniul şi divinitatea se lasă descoperite doar prin semne.
Locuinţele poetului s-au schimbat mereu, într-o frenezie de chiriaş veşnic grăbit care nu mai aşteaptă Sf. Dumitru pentru a-şi reînnoi contractul. Urmărindu-le traseul, observăm că a existat un perimetru suficient de restrâns, în ceea ce numim azi zona centrală, de la prima casă de pe str. Speranţei până la block-house-ul din Calea Victoriei, de la mahalaua Sf. Constantin, în vecinătatea parcului popular “Grădina cu cai” la str. Enei, fără ca fundamental interioarele să se schimbe: “o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă de brad, cărţi multe tixite pe două poliţe lungi ca de vreo patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într-un colţ şi-un cufăr vechi”. Sunt mai mult de 20 de locuri reperate de eminescologi ca fiind mai lungi sau mai scurte popasuri, multe dintre ele nemaifiind decât amintire. Un singur semn, în Piaţa Amzei, la casa Slavici, în locul unde a existat o agenţie CEC, cu o plăcuţă care aminteşte că aici a locuit Eminescu. O alta -o ruină - prin Piaţa Buzeşti, nişte fantomatice ziduri care au salvat ca prin minune firma – Hotel Marna, te duc obligatoriu cu privirea vizavi unde ţi se semnalează că şi pe aici a trecut Mihai Eminescu. Aici îi scria Veronica Micle de la Iaşi: “Dsale Eminescu, strada Buzeştilor 5, Bucureşti”, în iarna lui 1882. În rest, doar vagi repere, eforturi ale imaginaţiei de a reaşeza în decorul de azi ceea ce se afla în urmă cu mai bine de un secol.
De fapt, acest perimetru – Piaţa Amzei, Calea Victoriei, Buzeşti, Berzei, Speranţei – delimita sau atingea măcar cunoştinţele ori lumea de care era legat Eminescu. De la Amzei până la casa Maiorescu nu erau decât câţiva paşi (pe acele locuri acum se lăfăia magazinul Eva, apoi a fost un magazin de parfumuri care a fost înlocuit de librăria “Diverta”, iar acum e într-o continuă renovare neştiindu-se ce destinaţie va mai avea spaţiul şi ONT-ul). Mite Kremnitz îşi avea sompotuoasa locuinţă pe Polonă, loc frecventat asiduu de Eminescu şi boema “Junimei”, iar fruntaşul conservator Lascăr Catargiu era şi el la o azvârlitură de băţ. Importantele şedinţe ale liderilor conservatori se petreceau aici, la clubul de pe Podul Mogoşoaiei (Casa Vanicu) sau la prinţul Al. Ştirbey, tot pe Calea Victoriei.
Nu era departe, chiar prea la îndemână s-ar putea spune, nici str. Cometa (azi Căderea Bastiliei) unde se afla locuinţa vicioasei, ce fusese incriminată de adulter, Cleopatra Poenaru-Lecca, recognoscibilă după unii cercetători atât în “Pe lângă plopii fără soţ” cât şi Scrisorile IV şi V. Adevărul era că planturoasa şi mai vârstnica decât Eminescu Cleopatra avea în curtea casei sale plopi. Pe acele locuri s-a înălţat, după primul război mondial, Academia de Ştiinţe Economice.
Aşadar, cu puţină voinţă şi o mai mare stăruinţă în a-l repera pe Eminescu ca fiinţă vie, ca bucureştean nu ne-ar fi greu să-i refacem traseele şi să-l integrăm vieţii tumultoase ce însemna munca la ziar (şi redacţiile “Timpului” ca şi tipografiile la care se trăgea se schimbau des), berea, mai rar un capuţiner la “Imperial”, “Fialkovski” sau “Kiriazi”, plăcerea de a sta de vorbă cu tot felul de oameni, ba chiar cu prostituatele şi cioclii, după cum îşi amintea Slavici – “Nu ştii cât e de interesant să vezi cum se reflectează lucrurile în asemenea oameni” răspundea Eminescu observaţiilor acestuia -, asalturile sistematice date casei de pe str. Cometa, ca şi evadarea în cartierul mărginaş în care se afla un tei uriaş şi în care poetul cu câţiva amici îşi făcuseră hamace. 
Cartierul se cheamă azi chiar Tei şi dacă Bucureştiul îşi arogă un spirit eminescian el se află azi, acum, în fiecare iunie, în mirosul pătrunzător al teilor care pare a veni de niciunde, de dincolo de o realitate palpabilă, parcă din amintirile şi dorul nostru de Eminescu. Nu este singurul secret pe care nu ştim să-l descifrăm. Neobositul cercetător al lui Eminescu, N. Georgescu, a scotocit una dintre clădirile ce a adăpostit redacţia ziarului Timpul, cea de pe Lipscani, şi a aflat la subsol nişte seifuri din secolul al XIX-lea nedesferecate. Există un om în Bucureşti, un maestru al seifurilor ferecate, care le-ar putea sparge taina, dar formalităţile sunt aproape de netrecut. S-ar putea ca în ele să nu se afle nimic important. Dar, dacă s-ar afla? Orice are atingere cu Eminescu ar trebui să ne dea fiori şi să nu ne lase să dormim. 

Valorile Magurii

În lumina de miere a toamnei, sculpturile Taberei de la Măgura capătă o frumuseţe aproape dureroasă. Răspândite pe mai bine de 20 ha, dar adunate în luminişuri sau poiene largi pe ediţii, iar ediţiile cu pisaniile lor, ele dau o senzaţie copleşitoare în ansamblu şi decupează cu o forţă a individualităţii fiecare operă cum rar se poate vedea în altă parte. Fiecare operă a fost gândită, dăltuită, finisată pentru spaţiul acesta şi pentru locul pe care se află. Nefiind tematică, beneficiind chiar de o libertate de expresie surprinzătoare pentru acele vremuri (tabăra a început în 1970 şi s-a încheiat în 1985), participând toţi marii noştri sculptori, Tabăra este certificatul de naştere dar şi atestarea definitivă a şcolii de sculptură românească. “De-abia cu Măgura putem vorbi de o şcoală românească de sculptură”, spunea Vlad Ciobanu scrutând dealurile cu lucrări. Am străbătut pas cu pas cele 20 ha, urcând şi coborând, poposind la umbră sau în meditaţia unei lucrări şi-am inventariat toate sculpturile, evaluându-le şi starea lor actuală împreună cu Neculai şi Ioana Păduraru, Vlad Ciobanu, Liana Axinte, Liviu Russu, Sava Stoianov, Simona Tănăsescu (pe care o încerca regretul că n-a fost invitată ca artist şi nu ca un consilier al ministrului culturii). Tabăra de la Măgura se ţine bine, este curată şi nevandalizată – faţă de altele din ţară care n-au avut norocul unor factori locali iubitori de artă. Impresia lăsată a fost copleşitoare în primul rând pentru autorii prezenţi. Au înflorit povestiri, amintiri, nostalgii care au umplut spaţiul de căldura lor sufletească. dacă vei scrie ceva, m-a rugat Neculai, să zici două vorbe de părintele Gherontie cel ce avea grija uneltelor noastre. făurar ca el nu se mai există. Si nici cioplitori ca cei din Ciuta, zice şi Liviu ca să nu-i uit. Zic acum doar aceste două vorbe pentru că proiectul Măgura abia a început. Vrem să facem din acest patrimoniu cultural colosal o emblemă românească pentru Europa.

Un pui de polemica

Apar, din cand in cand, voci din „bobor" care, brusc, sunt achiesate de Uniunea Scriitorilor. Mai antart, un specialist in dat cu gura se arata oripilat ca a vazut el, el cu ochii lui, doi scriitori beti. De aici, pana la a medita asupra rosturilor Uniunii, la rostul existentei scriitorului roman „nu a mai fost decat un pas", vorba marilor reporteri ai stirilor de la ora 5. 

Mai de curand, sari cu gura si un tinerel, ca a citit el lista nou intratilor in Uniunea Scriitorilor si ca el n-a auzit decat despre vreo cativa. Adica, vezi, Doamne, Uniunea asta e plina de autori fara valoare. Gabriel Chifu, vicepresedinte al Uniunii, a incercat in revista „Ramuri" mai degraba sa filosofeze in jurul ideii de breasla, de atractivitate a Uniunii, de conditia scriitorului decat sa-i raspunda la obiect degraba infoiatului. Don Gabi nu are structura de polemist, iar preopinentul sau n-avea argumente asa ca polemica se facu un pui de scandal care muri in gaoace. De ce-l resuscitez eu? Pentru ca despre scriitori si breasla isi permit multi sa vorbeasca in necunostinta de cauza, facand figura celui care moare de grija altuia, precum cainele de drum lung. Uniunea Scriitorilor este o institutie de interes public, dar care nu traieste din bani publici. Ea este o asociatie profesionala ce functioneaza in baza unui statut propriu. Nu este un club care aduna numai geniile literaturii, dar a avut si are ca membri toti scriitorii reprezentativi si de mare valoare ai acestei tari. 

O literatura si o cultura nu se fac numai cu genii. Patul germinativ necesar aparitiei unor opere si autori exceptionali este, la noi ca si in alte parti, produs de multimea de autori buni. Si eu m-as putea intreba, rasfoind revista la care scrie incrancenatul autor, de ce publica X sau Y despre care eu nu am auzit si de care, sunt convins, multi alti cititori nu au auzit. Ba, eu as fi mai indreptatit, in calitatea de cititor care plateste gazeta, sa intreb asta. Unii trebuie sa ocupe spatiul si o fac onest, altii nu sunt cunoscuti, dar s-ar putea ca talentul si sansa, oportunismul/carierismul si tenacitatea, sa-i ajute in lumea asta degraba devoratoare de fragede talente. Asadar, nici in Uniunea Scriitorilor nu intra scriitori gata notorii. E si greu de crezut ca, dupa numai trei carti publicate, un autor a si devenit star national. Mai ales in conditiile in care informatia culturala circula greu, iar noii nostri colegi sunt din Sibiu, Deva, Satu Mare etc. Eu am avut revelatia unor autori extraordinari in „provincie", cunoscandu-i mai intai si mai apoi citindu-le cartile pe care mi le dadusera. A citit onorabilul revoltat vreo carte a vreunui autor din lista noilor membri? Ce facem - confundam notorietatea cu valoarea, textele cu circulatia numelor? Nu stie domnia sa ca fara televiziuni nu existi in public? Si cati scriitori de valoare a vazut defiland pe la posturile TV? Sau poate s-a facut el foarte cunoscut dupa o reteta personala de notorietate - doar scriind la o revista culturala si, eventual, pe blogul personal?

http://www.qmagazine.ro/articole/3767/Cultura-in-vremuri-de-bejenie--Un-pui-de-polemica.html

Proiectul Magura

“Tabăra de sculptură de la Măgura trebuie să devină un muzeu în aer liber”

* interviu cu scriitorul Constantin Stan, directorul proiectului “Măgura, pietre însufleţite”

- Domnule Constantin Stan, ce înseamnă acest proiect? 
- Totdeauna, istoria ne oferă răspunsuri exacte şi interesante la problemele prezentului. Or, istoria Taberei de Sculptură în aer liber de la Măgura, chiar dacă îndeobşte cunoscută, este încă plină de învăţăminte. Astfel de tabere existau în Europa occidentală încă din 1950. Ele luaseră fiinţă şi funcţionau în ideea scoaterii artistului din atelier şi integrării lui în comunitate. În 1970, acest proiect venea pe de o parte să aniverseze cele 16 secole de atestare documentară a Buzăului, iar pe de altă parte să integreze în comunitate arta şi artiştii. Cele 16 ediţii, cu participare vară de vară a 16 sculptori, au realizat acest muzeu în aer, cu opere de o valoare artistică excepţională, expuse într-un spaţiu natural mirific. Proiectul nostru vrea să reaşeze Tabăra de sculptură Măgura în conceptul ei originar. În prima zi a manifestării se va desfăşura o dezbatere privind soarta taberelor de sculptură în aer liber din România nu numai a celei de la Măgura, vor fi fotografiate şi filmate operele din întregul spaţiu expoziţional în vederea identificării şi restaurării lor după proiectul prim, original al autorilor, va avea loc un workshop pentru elevii liceului de artă plastică din Buzău. A doua zi, manifestarea va cuprinde un spectacol al tradiţiilor, cântecului şi dansului din zonă.

- Aveţi în vedere ediţii următoare?

- Ne dorim ca Măgura să devină staţia-pilot a taberelor de sculptură în aer liber din România, oferind un model de prezentare şi introducere în circuitul cultural şi turistic, aşa încât vor fi, în concepţia noastră, şi alte ediţii. Vom încerca să impunem tradiţia “Zilele Măgura” cu simpozioane, dezbateri, omagieri ale sculptorilor români care au lucrări la Măgura.

- La ce se referă “reintrarea în circuitul cultural-turistic” al Taberei de sculptură de la Măgura?

- Tabăra de sculptură în aer liber trebuie să funcţioneze după organizarea şi funcţionarea unui muzeu în aer liber; de la administrare până la a deveni un punct atractiv în circuitele turistice ale zonei.

- Cum credeţi că veţi atrage atenţia Europei în cazul în care vizaţi aşa ceva cu acest proiect ?

- Tabăra de la Măgura este unică în Europa, iar foarte mulţi artişti prezenţi aici au recunoaştere şi cotă europeană: Gheorghe Apostu, Paul Vasilescu, Gheorghe Marcu, Liviu Russu, Florin Codre, Neculai Păduraru, Vlad Ciobanu, Mihai Buculei, spre a da doar câteva nume. Ea este în acelaşi timp o sumă mai profundă şi mai interesantă decât suma numelor de notorietate care o compun. Astfel de muzee sunt extrem de atractive pentru europeni prin originalitatea, ineditul şi, de ce nu, pitorescul locurilor unde se află.

- De ce ar fi interesat buzoianul de rând de acest proiect ?

- Un astfel de proiect oferă şansa comunităţii locale de a-şi revigora sfera serviciilor, de a fi cunoscută şi de a atrage turişti. Noi credem că există un potenţial cultural şi turistic imens în zonă încă nevalorificat din plin.

- Care sunt principalele probleme pe care le întâmpină un turist dacă vrea să viziteze Tabăra de Sculptură de la Măgura ?

- Principala problemă este cea a informaţiilor: cum se ajunge, ce este şi de ce ar trebui vizitată Tabăra, cine sunt autorii, cum se numesc sculpturile. Apoi, intervine problema civilizaţiei turistice: ce reguli trebuie respectate, cum sunt ele respectate, cum ne compirtăm într-un muzeu fie el şi în aer liber. Cei care vin pentru artă nu trebuie să fie alungaţi de cei care vin pentru vandalizarea ei cu focuri, grătare, maldăre de gunoaie.