Constantin Stan

2011-11-22T14:36:00.004+02:00

"Confesiuni fără glorie", la Târgul Gaudeamus

Editura Tracus Arte lansează volumul "Confesiuni fără glorie", ultima carte a scriitorului Constantin Stan, la Târgul Internaţional de carte Gaudeamus.

Vineri, 25 noiembrie
Ora 16.00:
Prezintă: Carmen Muşat

Sonia Cristina Stan

Lansare-evocare Constantin Stan. Ultima sa carte: Confesiuni fără glorie

2011-10-18T20:06:00.005+03:00

Editura Tracus Arte şi Muzeul Literaturii Române ne invită să ne reamintim de cel care a fost scriitorul Constantin Stan prin intermediul ultimei sale cărţi - Confesiuni fără glorie - pe care a apucat să o răsfoiască înainte de a ne părăsi.

Lansarea va avea loc marţi, 25 octombrie, la Muzeul Literaturii Române, ora 13.00.

Descărcaţi afişul!

Sonia Cristina Stan

Costi Stan a murit!

2011-09-26T10:00:00.003+03:00

Dragul meu soţ, scriitorul Constantin Stan, a murit. Acest mesaj este postat de către mine, Sonia Cristina Stan, soţia lui. M-am adunat cu greu pentru a-l scrie, întrucât mâine, 27 septembrie, Clubul său de proză se va redeschide fără el, la ora 17.00 la Muzeul Literaturii Române. Nu ştiu dacă voi putea rezista sufleteşte pentru a fi alături de voi, toţi cei care i-aţi fost aproape. Nu am încă seninătatea şi distanţa necesare pentru a vorbi cu duioşie despre soţul meu mort. Sau pentru a auzi vorbindu-se despre el. Sper că veţi înţelege.

Înainte de a muri, ca dovadă spremă de încredere, mi-a cedat parolele tuturor conturilor lui de pe internet - mail, blog şi Facebook. Îi rog pe toţi cei care s-ar putea simţi agresaţi de acest lucru să înţeleagă că acum nu mai contează micile sau marile lui secrete, pe care, dacă el a considerat că am dreptul să le ştiu, înseamnă că eu nu le pot folosi decât în spiritul a ceea ce şi-ar fi dorit el.

Pe acest blog, vor fi postate numai materiale privitoare la activitatea şi viaţa sa, atunci când mă voi putea aduna pentru asta.

Dacă sunt lucruri pe care trebuie să le ştiu despre drepturile sale de autor, despre activitatea sa de orice fel, dacă vă pot ajuta cu toate chestiunile rămase neîncheiate, mă puteţi găsi la adresa: soniacristinastan@yahoo.com sau la telefonul: 0740.389.550.

Dumnezeu să ni-l odihnească în pace!

Sonia Cristina Stan

Lumea lui Neculai

2011-06-13T10:52:00.001+03:00

Momentul prim al întâlnirii mele cu Neculai Păduraru este de nereconstituit pentru mine. Ştiu împrejurările: fusesem coleg de liceu cu Liviu Russu, făcusem cu el tot felul de proiecte, ne scriam uneori şi zilnic după ce ne despărţeam de la liceu, visam să scoatem o carte împreună – “Nu fi trist, Bucuresci” – drept care băteam oraşul de la aeroportul, în construcţie, Otopeni până la fosta Cruce de piatră. El avea să se transfere la Liceul de artă, parcă prin clasa a XI-a, după un monstruos conflict cu profesoara de chimie, eu rămăsesem la liceul “G. Coşbuc”, purtam în continuare corespondenţa şi ne vedeam deseori spre a tocmi planuri literare şi artistice. Aveam să reuşesc la Filo, el, un an mai târziu, la Sculptură (deşi fuseseră în acel an doar patru locuri!), ne vedeam acum în subsolul blocului în care locuia din Paleologu, unde Liviu amenajase un atelier şi în care eu îmi adusesem maşina de scris, manuscrise şi împreună aşezam acolo tot felul de visuri artistice. Apoi, viaţa de student a fiecăruia ne-a despărţit, ne-am văzut rar, dar ne-am reluat vorbele şi întâlnirile după finalul studiilor noastre. El avea un atelier, dat de Uniunea Artiştilor Plastici, pe Sarmisegetura, la numărul 6, unde mă duceam adesea pentru că era în drumul meu (fiind undeva la Sf Gheorghe unde întorcea 21 cu care ajungeam acasă). Aici l-am cunoscut pe Neculai. Nu îmi amintesc exact momentul. Stăruitoare în mintea mea este clipa în care l-am auzit povestind. Povestind despre viaţa lui de copil, despre satul lui moldovenesc cu un nume atât de neobişnuit Sagna, despre o realitate pe atât de concretă pe atât de fabuloasă. Glasul lui dulce, moldovenesc, întreaga blajinătate a omului Neculai P aduncând pe sanie o mare lumină, ce trecea peste poartă şi peste zăpadă, plimbându-se prin ogradă, pe la ferestre şi uşiăduraru făceau şi mai terifiante, în fantasticul lor, povestirile, amintirile sau coşmarurile sale. Le uitasem, desigur. Păstram în minte sentimentul adânc şi tulburător al poveştilor sale din copilăria sa. Le-am regăsit în cartea sa “Zidul şi alte lumi colorate” (editura Dana Art, 2010): “Am scris despre părinţi pentru că ei au însemnat, pentru mine, lumina vieţii mele. Cred că Dumnezeu i-a chemat să mai facă ceva şi în cer. Imaginaţi-vă o noapte îmstelată, o noapte de iarnă, cu ger şi cu zăpadă cât gardurile. O noapte în care tata se întorcea de la pădure aducând pe sanie o mare lumină ce trecea peste poartă şi peste zăpadă, plimbându-se prin ogradă, pe la ferestre şi pe la uşi, iar noi lui Dumnezeu îi eram supuşi. Mama, surorile şi fraţii priveau la lumina din ogradă şi nu ştiau ce să creadă. Îşi făceau cruce şi se închinau în faţa icoanei. Eu stăteam şi am văzut-o pe mama cum a luat cheile din grindă, ca să deschidă uşa de la tindă. Tata a intrat în casă cu faţa îmbujorată, cu lumina în palme, pe care a sfărâmat-o şi a împrăştiat-o pe jos şi toţi eram bucuroşi, La marginea patului am văzut cerul înstelat. M-am apropiat de stele şi le-am mutat din loc, încercând să mă joc şi nimeni nu ar fi putut minunea s-o strivească – lumina caldă şi cerească – din stele pornită, pe jos împânzită. Dar nu erau stele. Nu ştiam ce erau. Eram convins că visez.”
La fel este şi întreaga sa operă plastică, indiferent că e vorba de sculptură sau de pictură – lume care topeşte realul şi fantasticul până la a nu mai ştii ce este real, imaginar, visare, coşmar. Privindu-i personajele, pentru că în orice act al creaţiei sale el aşază povestea unui personaj, te afli într-o dramatică viziune şi într-o zguduitoare dilemă: lumea umană pe care o ştiai până atunci a căpătat forme diforme, coşmareşti, s-a metalizat în instalaţii complicate parcă adaptându-se lumii industrializate în care trăim cu toţii sau această lume a instalaţiilor de care suntem înconjuraţi, terorizaţi adesea –uneori fără să conştietizăm aceasta – devine vie împrumutându-ne viaţa, sufletul, trăirile? Şi, indiferent că e una sau alta, nu cumva lumea aceasta diformă, terifiantă, înseamnă viitorul lumii umane? Nu cumva aşa vom ajunge cu toţii? Sau nu cumva cu toţii, chiar în acest moment, suntem aşa şi singurul care ne vede cu adevărat cum suntem este el, artistul?
În puţine cazuri am mai avut această reacţie în faţa operei de artă, aşa cum o am când văd lucrările lui Neculai Păduraru: insemnele unei realităţi mediate, transfigurate, artistice rămân într-un con de umbră faţă de ceea ce îţi transmite. Pătrunzi într-o lume reală nu artistică, în ciuda faptului că ea nu are datele lumii care te înconjoară, deci nu cultivă ceea ce obişnuit numim realism. “De fapt, spune Neculai Păduraru în cartea sa, nu poveştile sunt în prim plan, ci efectul lor asupra spiritului nostru. Refuzând povestea, n-o să îmţelegem ce se află în spatele ei. Eu am încercat să aflu ce se găseşte în spatele poveştilor şi am aflat ce fel de emoţii au declanşat ele pentru realizarea imaginilor din opera mea (instalaţia stelară a tatei). Poveştile – reale sau imaginare – sunt izvoarele din care am băut când mi-a fost sete.”
Expoziţia de pictură de la Mogoşoaia a lui Neculai Păduraru, deschisă sâmbătă 11 iunie, este copleşitoare. Prin numărul lucrărilor şi prin unitatea unei opere care se întinde de undeva de prin anii 67-68 până în 2011. “Tehno-mitologiile” sale sunt stranii prin iluzia ce ţi-o creează că ele fac parte din chiar universul tău chiar dacă nu le-ai întâlnit, nu le-ai văzut în viaţa de zi cu zi niciodată. În puţine cazuri am văzut opere de artă care să copleşească mai întâi şi mai întâi prin senzaţiile, emoţiile pe care ţi le induc şi mai apoi prin ceea ce prezintă sau reprezintă ele. Abia după ce ţi se pare că lumea din picturile sale este lumea care te înconjoară observi ciudăţenia personajelor care transmit aşa ceva. Picioarele lor nu sunt la fel, nu au ochi, capul este o instalaţie, întregul corp este asamblu de fier, nimic nu este simetric, dar totul este unitar în sentimentul pe care ţi-l transmit.
Fabulos!
Fără îndoială că Neculai Păduraru este unul din marii noştri artişti plastici.

De la Formula 3 in viziunea lui Petre Apostol

2011-06-13T10:02:00.000+03:00

http://www.youtube.com/watch?v=Te3qOQgmPGQ

Luceferist de patru decenii (III)

2011-06-09T11:32:00.000+03:00

În 1974 terminam facultatea. Ceea ce fusese cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele se încheia dezastruos, răvăşitor. Când m-am întors de la Festivalul artei studenţeşti, în martie, spre finalul lunii parcă, unde primisem premiul pentru proză de la un juriu compus din D.R. Popescu, Constantin Chiriţă şi Eugen Simion, l-am aflat pe tata internat la spitalul Colentina. Nu avea să-l mai părăsească decât cu părăsirea vieţii la începutul lui mai. Am vrut să nu mă prezint la ultima sesiune din ultimul meu an de facultate, intenţionând să repet anul al patrulea, dar toată lumea a tras de mine, au fost examene la care a trebuit să fac doar act de prezenţă spre a promova. Aveam câteva lucrări de licenţă pe care trebuia să le fac pentru că deja primisem avans pentru ele (îmi rotunjeam veniturile prin întocmire de lucrări de licenţă în special pentru studenţii de la fără frecvenţă încă din anul al treilea). Le-am făcut pe-alea, iar pe a mea - “Nivele de lectură în opera lui Marin Preda” -, am scris-o direct la maşina de scris în vreo 30-36 de ore fără întrerupere. Am fost singurul absolvent care m-am prezentat cu o lucrare de licenţă în coperţile unui dosar de 0,90 lei, fapt ce l-a deranjat teribil pe un critic român, profesor în filologie, care mi-a mai reproşat că am venit în doliu spre a impresiona comisia. Mi-a luat apărarea profesorul Dumitru Micu cu care toată iarna lui 1974 mă întâlnisem la Biblioteca Academiei şi unde nu cred că respectivul critic care ţinea atât de mult la aparenţe şi-a tocit vreodată coatele să citească şi altceva decât cărţile despre care scria. Cu 9,69 media generală şi cu buletin de Bucureşti (repartiţiile se făceau pe priorităţi: apropiere de domiciliu, apropiere de nevastă etc. etc.), Bucureştiul fiind declarat oraş închis pentru absolvenţi, m-am trezit profesor de limba franceză în comuna Brazii, judeţul Ilfov (acum, e în judeţul Ialomiţa), adică un loc uitat de Dumnezeu, pe drum judeţean, la peste 50 km de casă. Am făcut, patru ani, navetă zilnică, sculându-mă la patru şi jumătate, întorcându-mă la 15,30-16 acasă. Rememorez toate acestea spre a putea înţelege cititorul de acum al acestor rânduri ce-a însemnat pentru mine, în acel 1974, premiul revistei Luceafărul pentru publicistică şi ce-a însemnat pentru mine, profesor navetist, rubricile pe care revista mi le dăduse: mai întâi cea de televiziune, mai apoi, cea de radio, pe care aveam să o ţin cred vreo 5-6 ani. Spre a mă ţine în priză, revista îmi ceruse să scriu rubrica de televiziune, în vara lui 1975, inclusiv din armată. Trimiteam de la Vânju Mare, prin poşta română, rubrica, în condiţiile în care vedeam ceea ce ne lăsa armata să vedem: telejurnalele şi emisiunea duminicală dedicată glorioasei noastre armate. Am sfârşit armata sublocotenent de infanterie şi aşa am rămas toată viaţa, chit că am trecut la “Scânteia tineretului” şi cei mai merituoşi au fost trecuţi la o armă “nobilă”, politruc, după cum le ziceau, chit că am fost concentrat o lună cu scoatere din producţie, dar probabil nu am corespuns politic şi am fost singurul neavansat în grad nici măcar după această concentrare.
În toată această perioadă, revista Luceafărul a fost punctul meu de reazăm, ca să-i zic aşa. În primul rând, pentru că eram de-al casei, pentru că îmi făcea o plăcere enormă să-i întâlnesc şi să schimb câteva cuvinte cu Marius Robescu (care, dacă mi-aduc bine aminte, a răspuns într-o vreme de rubrici şi lui îi dădeaum “radioul”), Grigore Hagiu, Dan Cristea, Dorin Tudoran, Teodor Balş, Nicolae Velea, Sânziana Pop (cu care, în câteva rânduri, am fost, împreună cu alţi colegi - Sorin Preda, Corneliu Ostahie, Liliana Ursu, Radu Anton Roman – în Apuseni, în Deltă, la Vama Veche). Mai apoi, pentru că revista a scris despre toate romanele mele, chiar dacă asta a însemnat, aşa cum avea să mi-o spună un critic, că voi avea stigmatul de luceferist şi că el personal nu va scrie nciodată despre mine. S-a ţinut de cuvânt, scriind însă conştiincios despre autori care astăzi sunt deconspiraţi ca fiind tare apropiaţi Securităţii. Aici, trebuie să rememorez ceva ce mi-a spus Alexandru Ivasiuc. L-am cunoscut la o şedinţă a cenaclului Junimea, îi plăcuse ce citisem şi îmi făcuse onoarea de a mă invita la el casă, pe Pictor Iscovescu. La un moment dat, avea să îmi spună “dreptul de a spune adevărul este funcţie de poziţia socială şi politică pe care o ai, domnu’ Stan, ceea ce spune şeful statului nu am eu dreptul să spun, ceea ce spun eu nu ai dumneata dreptul!” În lumina acestei afirmaţii, curajul de care s-a făcut mare tapaj al unor scriitori români, dovediţi azi colaboratori ai Securităţii, ar trebui reconsiderat, cernut de zgura groasă a intereselor Securităţii ca “adevărul” să fie scris numai de cei ce se aflau sub controlul lor direct. Aşadar, în multe cazuri, curajul, supralicitat în perioada comunistă de către unii critici vizavi de nu ştiu care autor, păleşte până la anulare când acest autor se dovedeşte a fi fost colaborator al Securităţii, căruia i se plăteau notele şi în felul acesta sau căruia i se sugerau, prin arta manipulării, ce adevăruri să spună!
În ultima perioadă a comunismului, eram la “România pitorească”, o revistă care avea sediul în centrul Bucureştiului, aşa că drumurile mele la Casa Scânteii s-au rărit pas cu pas până la a nu mă mai duce deloc. Asta a însemnat că şi colaborarea mea cu Luceafărul s-a rărit până la anulare. Apoi, după 1990, literatura nu m-a mai interesat ani buni. Dezamăgit de presa politică, dezamăgit de tot ce se petrecea în România am revenit la literatură. Şi la colaborarea cu Luceafărul. Probabil că şi acum lumea subţire strâmbă din nas, “ah, la Luceafărul scrii?!” “Da”, zic eu.

Formula 3: Constantin Stan, Mircea Struţeanu şi Bogdan Coşa

2011-05-28T08:22:00.002+03:00

Miercuri, 1 iunie, ora 18.00, la Clubului Ţăranului Român de la MŢR

Revista Observator cultural vă invită să participaţi, şi la început de vară, la o întîlnire cu trei personalităţi din lumea culturală românească. „Formula 3“ îi are ca invitaţi pe prozatorii Constantin Stan şi Bogdan Coşa şi pe fotograful Mircea Struţeanu. Evenimentul va fi găzduit de Clubul Ţăranului, din cadrul Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, miercuri, 1 iunie, începînd cu ora 18.00.

Constantin STAN (n. 28 iulie 1951, Bucureşti) a absolvit Facultatea de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti şi frecventat Cenaclul „Junimea“ condus de Ovid S. Crohmălniceanu. A debutat cu proză în revista Luceafărul, în 1972. Printre volumele publicate se numără Carapacea, Cartea Românească, 1979, Nopți de trecere, Cartea Românească, 1984; Vară tîrzie, Editura Militară, 1986, Iubire fără natură moartă, Biblioteca Română, 1990, Provizoriu, Sud (proză scurtă), Paralela 45, 2000, Viața ca literatură, Fundația Pro, 2001. Ultimul său roman, Gde Buharest (Charmides, 2010) a fost recompensat cu Premiul revistei Luceafarul de dimineaţă şi a fost nominalizat la Premiile Observator cultural pe anul 2010.

Ţine, în Ziarul de duminică, rubrica săptămînală „Reportaj“, încă de la primul număr.

Mircea STRUŢEANU (n. 30 aprilie1984, Bucureşti), este fotograf freelancer. A absolvit Facultatea de Geografie, secţia Protecţia Mediului, şi un master în Peisaje. Este pasionat de natură şi de călătorii, străbătînd mai mult de zece ţări din Asia. Predă şi cursuri de escaladă, sport la care este campion naţional.

Ultimul său proiect fotografic a fost dedicat portretizării, în alb-negru, a 55 de scriitori români contemporani, expoziţia fiind vernisată la ICR, în perioada 3-17 martie 2011. Proiectul urmează să fie dus mai departe de Mircea Struţeanu, care îşi propune să suprindă, prin obiectiv, cît mai multe chipuri de scriitori români.

Bogdan COŞA (n. 24 ianuarie 1989, Codlea). Absolvent al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Transilvania“ din Braşov, specializarea Limba şi Literatura Română – Limba şi Literatura Engleză, promoţia 2010, şi în prezent este masterand al Facultăţii de Litere (Universitatea din Bucureşti), secţia Teoria Literaturii şi Literatură Comparată. Publica articole şi texte literare în revistele Observator cultural, Cultura, Tomis, Astra, precum şi în reviste exclusiv on-line, precum www.boomlit.com sau www.clubliterar.com.

Romanul său, Poker, a cîştigat Premiul de Debut al Editurii Cartea Românească, în 2011, lansarea avînd loc în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest (25-29 mai 2011).

Partenerii evenimentului „Formula 3“ sînt: Muzeul Ţăranului Român, Radio România Cultural, LiterNet, Polirom, Casa de Pariuri Literare, Cartea Românească.

Luceferist de patru decenii (II)

2011-05-27T12:06:00.000+03:00

Ravisanta, boema, frumoasa redacţie de pe Ana Ipătescu a “Luceafărului” avea să se mute la Casa Scânteii şi pentru că regimului ceauşist lumea scriitoricească îi cam stătea în gât, dar şi pentru că sacul său gol trebuia umplut chiar şi din ciupeli. Clădirea avea să fie dată Consulatului Italiei mi se pare, oricum, cuiva care să plătească în valută chiria. La etajul al treilea, în corpul C, îşi vor găsi adăpost şi “Luceafărul” şi “România literară”, pe holuri diferite, aş zice antagonice. Urcând, te aflai într-un hol mare şi trebuia să te decizi la dreapta sau la stânga pentru a merge la una din redacţii! Nu îmi mai aduc bine aminte anul, dar cred că nu voi uita niciodată prima întâlnire cu noul sediu al redacţiei “Luceafărul” la Casa Scânteii. Ehe, Casa Scânteii nu era sat fără câini, la toate intrările erau portari cerberi care îţi puneau rapid o simbolică mână în piept întrebându-te la cine vrei să mergi, dacă ai bon de intrare etc. etc. etc. Se terminase frenezia ajungerii sus, la cucurigul imobilului de pe Ana Ipătescu, doar aşa, pentru a mai vedea şi a mai fi văzut, pentru a duce un manuscris ori pentru a face corectura joi seară. Trecut de portar, am ajuns la etajul al treilea pe un hol semiîntunecat şi lung cât o zi de post, mi se părea. Şi pe stânga şi pe dreapta - uşi semnalând evident birouri. Pe ele – nicio indicaţie. Ce să faci? Să le deschizi pe fiecare aflând ce căutai, să aştepţi să apară cineva pentru a întreba? Am optat, nefericit, pentru a doua variantă şi am aşteptat, şi am aşteptat, şi am aşteptat! Într-un foarte târziu a apărut o siluetă masivă, legănându-se de parcă ar fi fost pe o apă şi valurile l-ar fi împins când spre dreapta când spre stânga. O jumătate de cămaşă era în pantaloni, cealaltă flutura agale la fiecare mişcare. Silueta aia deschidea fiecare uşă, se uita şi o închidea la loc. Când s-a apropiat, am înţeles şi ce spunea după ce o închidea “deci, nu-i aici” A trecut de mine fără să mă bage în seamă şi după faptul că la ultima uşă de pe partea stângă a păşit înăuntru şi după ceva timp a ieşit de-acolo scuturând mâinile am înţeles că omul căutase şi, culmea, şi găsise WC-ul instituţiei. M-a reperat, m-a întrebat nu ce caut pe-acolo ci ceva mult mai amical şi mai profund: ‘joci şah?” Şi dacă n-aş fi văzut în viaţa mea o tablă de şah nu aş fi ratat un moment ca ăla, aşa că am intrat amândoi într-un birou destul de mare, în care nu se mai afla nimeni, şi am început să jucăm. Faptul că am reuşit să câştig şi eu o partidă din vreo patru jucate a fost ceva mai convingător decât proza pe care mi-o girase fără să mă cunoască în ochii lui Nicolae Velea.
Mi-e greu să spun că am fost prieteni. Nu ne căutam în afara redacţiei, nu am fost la alte întâmplări cu sau fără scriitori împreună, dar Nicoale Velea lăsa altele deoparte, când mă vedea în redacţie, şi conspirativ plecam amândoi la una mică, de obicei la “Triumf, în sectorul ospătăriţei căreia îi zicea “Fiţa filosofiţa”.Cred doar că avea o slăbiciune pentru mine. În ciuda a ceea se spunea şi s-a spus şi mai târziu, Nicoale Velea era un abulic, nicidecum un băutor. Plecam de la Casa Scânteii pe jos până la “Triumf”, zăboveam acolo cât ne ţineau banii, puţini, pe care eu îi aveam şi pe care el îi făcuse rost de la şah sau de la “munca de la om la om”, mă boscorodea pentru că risipeam banii pe apă minerală – mai mereu spre final ne lipseau doi-trei lei să mai luăm una mică iar el zicea “apa, apa ta minerală, aia ne-a mâncat votca!” -, continuam plimbarea spre Piaţa Dorobanţi şi din străfundurile buzunarelor mai ivea de una mică la “Primăvara”. Astea se petreceau din primăvară până toamna sesisez eu acum pentru că, iată, nu îmi aduc aminte să fi băut ceva cu el în timpul iernii. Şi nici în alte locuri decât în cele pe care le-am pomenit. Am auzit poveşti fabuloase petrecute de nea Lică în Casa Scriitorilor, la nea Jerca sau la Hanul Prahova. Nu am fost martor, nu am fost părtaş la ele. Nu ştiu nici acum cu cine a fost la Hanul Prahova în acea ultima zi de ianuarie a lui 1987.
Cât timp acopeream distanţa de la Casa Scânteii la “Triumf” tăcea. Iar la masă, nu vorbea nici literatură, nici nu evoca timpul trecut, nici nu incrimina timpul prezent. Mintea îi era sclipitoare, vie, tăioasă şi mereu dornică să evadeze în lumile construite de el. Fundamental, cred că era obosit şi, să îmi ierte familia sa cele ce le spun acum, nefericit. Avea acea deznădejde dostoievskiană din replica “dumneavoastră, domnilor, nu ştiţi ce înseamnă să nu ai o acasă”. Mă luase ca pretext cred, mă făcuse personaj al povestirii pe care mi-o spunea: cum avea să mă însoare cu o doctoriţă, evident mai în vârstă decât mine, dar la fel de urâtă, ceea ce era un avantaj pentru mine, mă asigura nea Lică, şi cum doctoriţa asta având o casă cu livadă chiar în centrul Bucureştiului nu va avea altceva de făcut decât să se bucure că noi doi stăm acolo, în livadă, spre a ne servi ea cu de toate. De fapt, citându-l pe profesorul Eugen Simion, “gândurile (erau, n.n.) întotdeauna mai adânci decât cuvintele care le exprimau”. Şi nu era nici uitare că sunt însurat şi că-l mângâia pe Ionuţ când mai luam copilul la redacţie, nu era nici neuitare, ci, cred, doar visare la ce-ar fi vrut el pentru sine însuşi.
Bonom adesea, cu spaima de definitiv cuprinzându-i întreaga sa fiinţă –de-aia cred că a şi scris atât de puţin! -, Nicolae Velea era numai în aparenţă un sucit. Lipsa noastră de înţelegere, graba şi superficialitatea puteau să-l aşeze într-o vorbă în dodii. Era exact şi tăios. Rămăseseră de pomină vorbele sale către redactorul şef (nou) al Luceafărului care-l apostrofase văzându-l plecat cam la ora la care ar fi trebuit să înceapă programul: “este ultima dată când vă mai permit să plecaţi din redacţie”, la care Nicoale Velea îi răspunsese “hai să fie penultima dată!”

Luceferist de patru decenii (I)

2011-05-23T14:35:00.000+03:00

Am urcat scările imobilului din Ana Ipătescu cu nodul în gât şi genunchii tremurând. Nu, nu pe intrarea principală, cea luxoasă, impozantă, intimidatoare, ci pe cea din spate, scara de serviciu, mai populară, mai vijelioasă şi, într-un fel, mai descurajantă. Mă trimisese profesorul Crohmălniceanu la S. Damian cu nişte proze, altele decât cele citite la cenaclul “Junimea”, spunându-mi că i-a vorbit criticului şi secretarului general de readcţie, dacă îmi aduc bine aminte, despre mine. Era pe la sfârşitul lui martie 1972, era o vreme superbă afară, şi soarele amiezii de primăvară, emoţiile şi timiditatea de care am suferit totdeauna mă făceau să nu simt nici asfaltul bulevardului şi nici treptele când am intrat în clădire. La ora aceea a amiezii, redacţia era în letargie – mai nimeni. Nu mai ştiu cine m-a îndrumat sau cum am reuşit să detectez biroul lui S. Damian, nu mai ţin minte nici ce am spus, ce mi-a spus, fixat fiind cu privirea şi mintea pe încăperea cu câteva mese pe care nu se afla nimic, adică niciun semn al vreunei frenetice activităţi de redacţie. Am reţinut însă gestul ordonat cu care S. Damian a deschis un sertar şi a făcut să dispară în el foile mele dactilografiate şi data precisă “veniţi peste trei săptămâni să stăm de vorbă despre ele”. Trei săptămâni!!! Pentru cineva care aşteaptă un verdict, la fel de tranşant cu “a fi sau a nu fi”, trei săptămâni înseamnă eternitatea, înseamnă 21 de zile înmulţite cu 24 de ore, rezultatul înmulţit cu 60 de minute, iar ce rezultă cu alte 60 de secunde! Timp în care treci de la exaltare la cea mai adâncă depresie în funcţie de ceea ce îţi imaginezi că ţi se va spune. Aşa că, frica de a mi se spune, ca la poşta redacţiei, “deocamdată, nu”, m-a făcut să mă duc mult mai târziu la “Luceafărul”. L-am aflat pe S. Damian tot în biroul gol, tot fără nicio foaie pe masa sa de lucru. A repetat gestul invers, a tras un sertar, a scos nişte foi şi m-a anunţat “Proza dumneavoastră o să apară pe 8 iulie, o să vă rog să veniţi la corectură joi 6 iulie, seara”. Nimic altceva nu mi-a mai zis, dar am văzut cum foile mele dactilografiate dispar din nou în sertar, de data aceasta într-un dosar voluminos, probabil cel în care se aflau materialele pentru numărul din 8 iulie.
Am intrat în sesiune, timpul nu a mai fost atât de chinuitor pentru că grijile cu examenele îmi mai acaparau gândurile legate de momentul apariţiei prozei mele în “Luceafărul”, dar asta nu înseamnă că din când în când nu defilau prin mintea mea scenarii catastrofice. Cu chiu, cu vai, cu sesiune, cu sfârşitul sesiunii s-a făcut de joi, 6 iulie, şi asemenea proştilor lui Rebreanu am plecat de-acasă din timp să nu pierd seara. Am ajuns cu mult înaintea înserării, iaraşi nu era mai nimeni pe la ora aia, cred că vreo 4, 4 şi jumătate, în redacţie, m-am aşezat cuminţel pe o banchetă, aşteptând. Şi am tot aşteptat până când holurile alea, birourile, foile, şpalturile au început să prindă o viaţă trepidantă, într-o atmosferă ce îmbina jovialitatea cu morga rsponsabilităţii. Obişnuiţii revistei se salutau zgomotos, se pupau, se întrebau de una şi de alta, îşi făceau program pentru după ce se va fi terminat corectura, iar eu aşteptam în continuare cuminţel pe aceeaşi banchetă. Până când cineva a venit să mă întrebe dacă aştept pe cineva, dacă mă poate ajuta cu ceva. După S. Damian, era a doua persoană care mi se adresa în redacţia revistei “Luceafărul”. Sper să nu mă trădeze memoria, sau să confund momentele sau să transfere, dar era nea Gelu Stoicescu, corectorul de la “Luceafărul”, om de care m-am simţit atât de legat sufleteşte fără ca vreodată să fi schimbat cu dânsul altceva decât formule ceremonioase de salut. M-a dus la corectură, mi-a înmânat pagina pe care se afla “Departe, acolo la noi, dincolo” (povestire pe care evident că nu o mai am, pe care nu am mai publicat-o nicăieri în altă parte), literele îmi fugeau sub ochi şi chiar de-ar fi fost greşeli nu aş fi îndrăznit să mă ating de ceva aşa sfânt cum erau literele alea tipărite.
Sâmbătă m-am sculat la prima oră a dimineţii, m-am dus la chioşcul de ziare de la capătul tramvaiului 21, mi-am luat revista şi am pornit-o spre baza “Cutezătorii” –nu ştiu dacă se numea aşa şi pe vremea aia -, unde, pur şi simplu, fusesem noi, câţiva filologi, trimişi să ne facem practica de vară -, cumpărând de la fiecare chioşc de reviste întâlnit în cale câte-un exemplar din “Luceafărul”. Evident că pe baza de agrement nu era nimeni, evident că lucrătorii care se mai iveau să mai îndrepte câte ceva se uitau la mine ca la un extraterestru care, întins pe iarba ştrandului, avea deschise în faţa lui o puzderie de exemplare din aceeaşi revistă, la aceeaşi pagină. Spre 9,30-10 au apărut şi cei câţiva colegi, mai ales colege, cu care făceam practica acolo, s-au arătat oarecum intrigaţi de mulţimea aia de reviste deschise la mijloc până când una dintre fete a sesizat povestioara mea şi a ridicat plictisită din umeri “ah, şi tu scrii?!” Îmi permit acum să fiu răutacios; era una dintre acele poetese răsfăţate de toate revistele care aveau “poşta redacţiei” şi care ne arăta în pauzele cursurilor ce răspuns favorabil a primit de la unul sau altul. N-a sărit niciodată de la “poşta redacţiei’ în paginile revistelor, n-a publicat decât foarte târziu, pe banii ei, un volumaş de versuri. Cum asta s-a petrecut după evenimentele din 1989, desigur că a acreditat ideea că a fost disidentă şi că cenzura îi scotea mereu volumul din planul editorial.
După alte trei săptămâni, S. Damian mi-a publicat şi a doua povestire, de data aceasta aproape o pagină întreagă de revistă şi, ca să zic aşa, am devenit luceferist. Cum pe prima povestire şi prezenţă în “Luceafărul” nu se pusese menţionarea “debut”, cum nu se practica pentru cei tineri însoţirea textului de fotografia autorului, cum la redacţie veneam doar să mai aduc proză lui S. Damian şi paşii nu mă duceau spre Uniune şi celebra ei cârciumă sau mai aproape de redacţie spre celebra “nea Jerca”, pe Povernei, s-a dus buhul că acel Constantin Stan este unul dintre scriitorii interzişi şi recuperaţi după dezgheţul din anii ’65-’66. Nu ştiam nimic din convulsiile lumii literare, nu ştiam nimic despre “albi” şi “roşii’, n-am ştiut multă vreme de ce a plecat echipa lui Virgil Teodorescu, de ce a venit echipa lui Nicolae Dragoş. La venirea acesteia, m-am trezit publicat în mai 1974 cu o proză girată de Nicolae Velea care spunea cam aşa “Constantin Stan are o semnătură apăsată, sigură şi singulară”. A fost începutul unei prietenii cu Nicolae “nea Lică” Velea.

Nominalizări pentru Premiile Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2010

2011-05-18T16:48:00.000+03:00

Juriul de nominalizări al USR, alcătuit din Dan Cristea (preşedinte), Horia Gârbea, Antonio Patraş, Ovidiu Pecican, Vasile Spiridon şi Slavomir Gvozdenovici (pentru literatura în limba minorităţilor) a selectat următoarele volume:

Poezie

Caius Dobrescu, Euromorphotikon, roman în versuri, Ed. Tracus Arte
Ion Mureşan, Cartea Alcool, Ed. Charmides
Robert Şerban, Moartea parafină, Ed. Cartea Românească
Ana Blandiana, Patria mea A4, Ed. Humanitas
Mircea Cărtărescu, Nimic, Ed. Humanitas

Proză

Gabriela Adameşteanu, Provizorat, Ed. Polirom
Constantin Stan, Gde Buharest, Ed. Charmides
Nichita Danilov, Ambasadorul invizibil, Ed. Polirom
Radu Aldulescu, Ana Maria şi îngerii, Ed. Cartea Românească
Radu Mareş, Cînd ne vom întoarce, Ed. Limes

Dramaturgie

Mircea M. Ionescu, Dresorul lui Casanova, Ed. Play
Radu Macrinici, Jack lunetistul, Ed. Unitext
Radu Ţuculescu, Dragul meu Micşa, Ed. Eikon

Literatură pentru copii şi tineret

Juriul de nominalizări recomandă un singur titlu care poate fi luat în discuţie spre premiere dintre cele patru volume depuse:

Sînziana Popescu, Drumul Anei prin Valea Plângerii, Mediamorphosis

Critică şi istorie literară, eseu

Mihai Dinu, Un alt Bolintineanu – gînduri despre natura poeziei, Ed. Spandugino,
Cornel Ungureanu, Şantier 2. În căutarea lui Mircea Eliade, Ed. Cartea Românească
Ion Pop, Între avangardă şi ariergardă, Ed. Vinea
Irina Petraş, Literatura română contemporană. Prelungiri, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă
Sorin Lavric, 10 eseuri, Ed. Humanitas

Premiul pentru traduceri din literatura universală
şi premiul Fundaţiei Andrei Bantaş

Domnica Drumea şi Petru Ilieşu, Allen Ginsberg, Howl şi alte poeme, Ed. Polirom
Mioara Caragea, José Saramago, Călătoria elefantului, Ed. Polirom
Ştefania Mincu, Umberto Eco, Cimitirul din Praga, Ed. Polirom
Rareş Moldovan, Thomas Pynchon, Curcubeul gravitaţiei, Ed. Polirom
George Volceanov şi Violeta Popa, William Shakespeare – Opere, vol. I: Sonete; Furtuna
Gabriela şi Constantin Abăluţă Henri Michaux, Voyage en Grande Garabagne/ Călătorie în Marea Garabanie, Ed. Paralela 45

Premii speciale (publicistică, memorii, jurnale etc.)

Matei Vişniec, Cronica ideilor tulburătoare, Ed. Polirom,
Ileana Mălăncioiu, Exerciţii de supravieţuire, Ed. Polirom,
Cassian Maria Spiridon – Farmecul discret al dreptei cumpăniri, Ed. Eikon
Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Ed. Polirom,
Ion Vianu, Amor intellectualis, Ed. Polirom
Doina Uricariu, Maxilarul inferior, Ed. Polirom

Debut

Raluca Dună, Eu, Autorul, Ed. Tracus Arte,
Anca Haţiegan, Cărţile omului dublu, Ed. Limes,
Adrian Buzdugan, Capela excomunicaţilor, Ed. Humanitas,
Sorin Despot, apasă, Ed. Cartea Românească
Liga Tudurachi, Cuvintele care ucid, Ed. Limes

Premiul pentru literatură în limbile minorităţilor

Liubinca Perinaţ Stancov, Exerciţii pentru un soare postum, poezii, limba sârbă
Cedomir Mnilenovici, Sonete, poezii, limba sârbă
Draga Mirianici, Rădăcini şi stele, poezii, limba sârbă

Premiul Naţional de Literatură

Gabriel Dimisianu
Fănuş Neagu

Junimea – anii de ucenicie (II)

2011-05-16T13:53:00.000+03:00

Cine venea pentru întâia oară la Junimea, înainte chiar de a fi auzit ceva, îşi fixa atenţia pe grupul celor patru care păreau să domine fie şi prin felul în care se aşezau: de-a dreapta lui Crohmălniceanu – Iova, fumând întruna, fără să scape din ochi foile de pe care “victima” citise, mai totdeauna foarte aproape de el Crăciun – abstras, serios, adus de spate şi cu o voce parcă sugrumată la început, apoi din ce în ce mai fluentă şi mai fermă, Gicu Ene rispit prin spatele lor, Orlando (Nedelciu) într-o poziţie din care să cuprindă întreaga sală a clubului Universitas de pe Schitu Măgureanu, afişând bunătate, bonomie şi o stare perpetuă de optimism. Mai apoi, grupul avea să fie completat de statura impozantă a lui Ionică Flora (mereu încovoiat parcă spre a nu-i privi pe toţi de la înălţime), Emil Paraschivoiu cu pletele lungi şi nasul acvilin, Meşterul (Ioan Lăcustă) ce era imposibil să nu te frapeze prin asemănarea uimitoare cu Labiş.
Pas cu pas, “liricii” şi “romanticii”, “imnicii” şi “oniricii” nu au mai călcat pe la cenaclu. Vorbesc, desigur, de cei oficiali pentru că, altfel, la Junimea, de-a lungul anilor în care a funcţionat nucleul de mai sus, s-au perindat sumedenie de opţiuni literare, de atitudini şi formule, iar grupul, ca să zic aşa, a fost extrem de receptiv la nou veniţi – Cornelia Maria Savu, Traian T. Coşovei, George Cuşnarencu, Nic. Iliescu, Sorin Preda, Nino Stratan, Mircea Cărtărescu, Madi Marin, Florin Iaru şi mulţi, mulţi alţii care mai întâi au trecut pe aici spre a primi binecuvântarea, chiar dacă mai târziu, simţind direcţia accentuat prozastică a Junimii, au fondat Cenaclul de luni, de poezie.
Dacă disputele de idei au mai fost semnalate, vreau să rememorez aici dezbaterile noastre – de data aceasta – asupra actului publicării. În primii doi ani mai ales, a dominat ideea că a publica echivala cu a transforma textul tău într-o marfă, ceea ce era de neacceptat pentru grupul dur al cenaclului: Crăciun, Iova, Ene, şi era de discutat, de pe principii economice, în viziunea lui Nedelciu. A mai publica în reviste sau în volum era perceput, de asemenea, ca un act de compromis. Textul se transforma într-un text oficial prin simplul fapt că fusese acceptat, tipărit de-un mecanism supus controlului oficial. Aşadar, mai mulţi ani, s-a produs o presiune constantă asupra celor din Junimea de a nu tipări. Excepţie făcea Ioan Flora pentru că venea din Banatul sârbesc, pentru că i se înţelegea nevoia de a se confrunta cu publicul limbii materne şi pentru că se cam ştia că se va întoarce în Iugoslavia după ce va fi absolvit studiile. Oricum, atunci când venea vorba de publicare se cerea atitudine radicală, ceea ce voia să însemne garanţia că textul nu va fi folosit ca marfă, ajustat adică spre a putea fi comercializat. Debutul târziu al lui George Crăciun se poate explica şi prin acest principiu, nu numai prin felul său mai domol, mai aşezat şi mai prudent cu care aborda orice. După o perioadă lungă în care a scris poezie, George a abandonat cel puţin declarativ demersul poetic. Îşi va cuprinde o bună parte a producţiei poetice în Acte originale/copii legalizate, ca pe-un element al gramaticii generative a textului. Pun abandonarea poeziei şi pe seama caracterului lui George: de-o tenacitate şi luciditate ieşite din comun, proiect şi construcţie proprie, probabil că şi-a evaluat puterile, şansele, să zicem, în poezie, având la îndemână ca reper pe bunul său prieten Ionică Flora. Iar Ioan era încă de pe atunci prin întreaga sa fibră Poetul, primirea excepţională care i se făcuse prin vorbele lui Geo Bogza la debutul în România literară conferindu-i parcă de la bun început statutul de privilegiat în ale poeziei în grup. După cum cred că prietenia îndelungată şi profundă cu Mircea Nedelciu s-ar fi putut să-l îndemne spre proză. Între cei doi a fost o prietenie specială, altfel poate decât a celorlalţi din grup încă din timpul facultăţii. După facultate, au purtat o corespondenţă asiduă, şi-au petrecut multe vacanţe împreună, frecventau acelaşi cerc de prieteni (mai ales în lumea artiştilor plastici), împărtăşeau aceeaşi pasiune a fotografiatului, ambii erau fermecaţi (şi ţineau legături profunde) de scriitorii „Şcolii de la Târgovişte”. La începuturi, amândoi erau fanatici ai prozei scurte (dar înţeleasă ca text prozastic şi nu ca nuvelă, povestire etc.) iar pe cărţile lor de debut nu-i nici o precizare (nuvele etc.) Debutul meu cu roman – Carapacea – a fost incendiar taxat o noapte întreagă în podul de pe Uranus (în care locuia Iova) ca fiind o imensă trădare a spiritului de grup, de compromis făcut spre a publica.
Am fost foarte amărât o vreme. Mi-a trecut când şi Mircea, şi Iova, şi Crăciun, şi Meşterul Lăcustă au trecut la roman. Iar acum, de numele lui George se leagă mai ales romanul său Pupa russa.

Gde Buharest, premiul revistei Luceafarul de dimineata

2011-05-15T08:46:00.005+03:00

Mi-a facut mare placere premiul revistei "Luceafarul de dimineata" din doua motive: mai intai ca de revista ma leaga 40 de ani din existenta ei literara, mai apoi ca laudatio-ul a fost al lui D.R. Popescu. A fost o incantare ca Derepe a evocat primul meu premiu literar, cel de la Festivalul artei studentesti, din 1974, acordat de un juriu alcatuit din domnia sa, Eugen Simion si Constantin Chirita. Eram student, eram la Oradea, era sfarsitul unei perioade exuberante si inceputul uneia extrem de dificile: cand m-am intors de la Oradea l-am aflat pe tata in spital, unde avea sa se si sfarseasca pe 6 mai, apoi a venit Legea repartitiilor care prevedea obligativitatea stagiului in productie (si astfel m-am trezit aruncat profesor de franceza la dracu-n praznic) si anii de chin de naveta si ganduri de a renunta la literatura. Proza citita la Oradea se numea "Paranteze". L-a entuziasmat pe DR Popescu dupa numai cateva paragrafe. Nu o mai am. Am pierdut-o asa cum am mai pierdut multe altele in viata (nu numai texte). Mi-au readus aminte de acel text cuvintele transmise de DR Popescu cu care am ramas in atat de bune relatii de prietenie fara sa fi baut, vorba dansului, vreo bere vreodata.
Despre Gde ...puteti auzi, in stilu-i inconfundabil, ce spune Dan C. Mihailescu: http://www.protv.ro/video/omul-care-aduce-cartea_322_constantin-stan-gde-buharest-editura-charmides_12870.html

Gheorghe Ene, mereu dincolo de pod

2011-05-10T09:42:00.000+03:00

Abia recuperasem un text mai amplu numit “Junimea – Anii de ucenicie” în care rememoram atmosfera în care ne-am format, dar şi literatura pe care am format-o noi, optzeciştii, şi imaginile aduse din străfundul memoriei (sunt peste 40 de ani de atunci!) mi-i aşezau vii, tineri, inteligenţi şi combativi pe Mircea (Nedelciu), Ioan (Flora), Gelu (Iova), George (Crăciun), Gicu (Ene), Meşterul (Ioan Lăcustă), Emil (Paraschivoiu) cu o strângere de inimă. Un destin tragic face ca acest grup să fi fost crunt lovit şi viaţa (sau moartea) să fi lăsat puţini dintre ei să atingă vârsta de 60 de ani. Nu ştiu de ce am meritat această soartă. Şi, iarăşi nu ştiu, de ce mai toţi dintre cei repede plecaţi să fi abordat o atitudine de oameni care au timp. Se spune că există un ceas biologic pe care fiecare şi-l simte programat şi că frenezia trăirilor, nerăbdarea de a trăi totul, aproape cu lăcomie, este un semn al stingerii prea devreme. Poate doar Ionică Flora să se fi pus în acord cu acest principiu al vieţii şi al morţii, debordând de vitalitate inclusiv literară. Ceilalţi mai degrabă au trăit în acordul principiilor culturale şi literare pe care tot ei le statuaseră: trebuie să primeze acţiunea textului asupra lumii nu cea a autorului. Iar textul trebuie să fie liber faţă de orice canon (şi mai ales de canonul literaturizării sale) şi să nu se transforme într-o marfă. Prin supunerea la canon, textul este lesne controlabil în semnificaţiile sale şi îşi pierde autenticitatea, iar când devine marfă valoarea sa de întrebuinţare îl face un text manipulatoriu în favoarea cumpărătorului. Iova şi Ene au fost cei mai intransigenţi cu aceste principii la care aderasem cu entuziasm juvenil în anii ’70 în cenaclul “Junimea”, dar pe care le pierdusem pe drum, le înmuiasem duritatea, le mai modelasem noi toţi cei care aveam să publicăm cărţi în acei ani. Excepţie au făcut amândoi pentru volumul colectiv “Desant ‘83”. În rest, în toţi acei ani – şi care nu au fost chiar atât de puţini şi, atenţie, nimeni nu ştia pe atunci cât se va întinde deşertul comunist! -, nici Gheorghe Ene, nici Gheorghe Iova nu şi-au pus semnătura pe vreo carte! Au publicat după 1990, dar nu la edituri mari – Paralela 45 este azi o editură importantă, pe atunci era editura unui apropiat al generaţiei, Călin Vlasie -, aş spune chiar la edituri din ce în ce mai mici. Gestul lor este cel mai bun argument că, în orice regim, textul se opune Puterii, că este incomod Puterii iar Puterea face orice spre a-l marginaliza ori chiar anihila. Iar Puterea nu este numai politică, este tot acel sistem –instituţional, cultural, mediatic, educaţional – acaparat de o ideologie dominantă şi devoratoare de adversari, de orice i-ar putea pune în pericol avantajele şi bunăstarea Bibliografia lui Gheorghe Ene este bogată după 1990,dar editurile sunt mici, mici de tot, iar unele sunt chiar ale autorului. Consecvent sieşi, Ene nu şi-a pervertit textul în marfă pentru că el şi-ar fi pierdut puterea de acţiune asupra lumii. Retras ca un anahoret în satul natal, Ene îşi învăţa elevii să descifreze mecanismul textual al lumii, acest continuum care ne guvernează şi ne va guverna existenţa. Scotea o revistă numită “Dincoace de pod”. Podul nu uneşte ci desparte şi însingurează două lumi. Pe orice parte a sa te-ai afla, cineva te va vedea numai de dincolo. Titlul metaforic al revistei lui Ene exprimă dureros de concret existenţa sa umană şi literară.

Junimea – anii de ucenicie (I)

2011-05-07T09:52:00.000+03:00

Psihologii recomandă ca, după o anumită vârstă, să îţi scrii amintirile. Face bine în primul rând memoriei, spun ei, ajutând-o să rămână în funcţiune, şi în al doilea rând tonusului tău. Poate că am ajuns, poate că nu am ajuns la acea vârstă la care trebuie să mă apuc să îmi ţin mintea în funcţiune, cotrobăind în străfundurile ei după întâmplările vieţii, dar ceva, ceva mă obligă din când în când să mă întorc în vremuri mai de demult – dispariţia, în ultima vreme, a mai multor prieteni. Abia când realizezi că niciodată nu-i vei mai putea vedea, că nu vei mai putea niciodată schimba o vorbă cu el, te agăţi cu disperare de amintirea omului care a fost. Şi încerci, din răsputeri, să îţi rememorezi fapte, de obicei mărunte şi fulgurante, care să-l ţină în viaţă pentru tine. Memoria e şi ea un refuz al morţii.
Aceste rânduri provin de undeva din foarte departele nostru existenţial. Adică din anii studenţiei, de care, iată, mă despart aproape patru decenii. Nu am la îndemână nimic prin care să-mi verific buna ţinere de minte: nici jurnal, nici însemnări din vremea aceea, nici vreo corespondenţă. Nu am fost un păstrător nici măcar cu actele sau textele mele, darămite să arhivez orice rând, orice hârtiuţă, gândindu-mă la posteritate. De aceea, ceea ce urmează sunt repere exlusiv personale şi nicidecum documente reci de istorie literară. Cred totuşi că amintirile mele despre perioada studenţiei, suprapusă momentelor de coagulare a unei generaţii care vrea să însemne ceva pe lumea asta a noastră literară de îndată ce ea este înjurată, minimalizată, pusă la zid, ceva care produce iritare nu poate fi ceva de care să nu ţii seamă sau să te faci că nu există, o pot desluşi mai bine.
În toamna anului 1970 începeam aventura studenţiei mele destul de speriat. Intrasem la “filo” şi nu îmi era foarte clar ce aveam să fac cu acest fapt. Pe vremea aceea, dădeau la filologie trei feluri de adolescenţi: cei ce se visau scriitori, cei (cele, mai bine zis) care ştiau că vor deveni profesori fără ca neapărat să-şi dorească asta din tot sufletul, şi cei care rataseră pe la alte facultăţi vocaţionale (teatru, mai ales) asumându-şi studenţia ca o boemă artistică. Scriitor mi-era teamă să mă visez, de profesorat aveam oroare (un bărbat profesor – mai ales de umanioare - era sinonim ratatului), iar cu teatrul nu cochetasem nici la serbările şcolare. Lăsam poate vremea să decidă şi mă prezentam conştiincios la toate cursurile şi seminariile, ocupându-mi restul zilei cu biblioteca facultăţii sau cu cea universitară. Faptul că eram bucureştean apăsa şi mai mult asupra mea. Căminiştii formaseră deja grupuri, veneau, plecau şi chiuleau împreună, se tatonaseră şi se clarificaseră în nopţile albe petrecute în vreo cameră, în timp ce eu abia dacă schimbam două vorbe, în pauză, cu vreunul din colegi, la o ţigară Snagov sau Carpaţi. Faţa ascunsă a studenţiei la filo mi-era interzisă deşi, din când în când, auzeam de grupaje ale unuia sau altuia publicate în nu ştiu ce revistă, şi chiar de plachete sau prezenţe în antologii colective de debut, ceea ce mă făcea să bănuiesc că dincolo de amfiteatre, săli de seminar, se croiau lumi viitoare din cuvinte şi visuri. Primul care a coagulat această lume a fost Artur Ion Bădiţa, un oltean din Polovragi, ce arăta şi se purta ca un poet. Scria versuri şi spera să facă regie, astfel încât gesturile lui erau cele actorului mânuit de regizorul ce se visa; largi şi studiate, iar vocea lui nu spunea, ci declama. Altfel, de-o candoare şi de-un romantism înduioşătoare! Ei bine, Artur mi-a vorbit despre nopţile poetice din cămin, despre cenaclurile lor de cameră şi cred că tot atunci am auzit de grupul deştept şi intransigent al unora mai mari. Reţin că primul nume ce s-a insinuat în discuţiile noastre purtate fie în pauzele de bibliotecă, fie în holul mare al facultăţii lângă statuia lui Densuşianu, şi, probabil pe aleile Cişmigiului, a fost cel al lui Iova. Iova părea sperietoarea tuturor celor ce citeau sau îndrăzneau să deschidă gura prin astfel de întruniri. Apoi, de numele lui s-au legat celelalte: Gicu (Ene), George sau Ţapu (Crăciun), Mircea (Nedelciu). Cu toţii căminişti, ultimii trei şi în acelaşi an. Suficiente date pentru a avea şi a face un front comun. Filologia avea pe vremea aceea şi un grup să zic aşa oficial de scriitori: adică debutaseră şi unii publicau constant mai ales în Amfiteatru, revista studenţească a acelor ani, în jurul căreia gravitaseră sau mai erau redactori un M.N. Rusu, Coman Şova, Ana Blandiana, Constanţa Buzea (până la a trece la România literară), din câte îmi mai aduc aminte. Publicau ca fiind de-ai casei Dan Verona, Dumitru Radu Popa, Paul Drogeanu, Doina Uricariu, Aura Matei Săvulescu, toţi studenţi la filo în diverşi ani de studiu. Cu toţii erau instalaţi într-o literatură gata făcută, fie că era vorba de poezia imnică a lui Verona, fie de proza cu tentă onirică şi parabolică. Se cultiva până la saţietate metafora, rostirea, iar atitudinea era cea a poetului inspirat. Aveam să le aud în dese rânduri la cenaclul Junimea din momentul în care un coleg mai mare, Lucian Strochi, care, nu ştiu prin ce împrejurări, probabil în căutare de ucenici de-ai domniei sale, începuse să mă inţieze în tainele lumii literare filologice în care, după câte aveam să aflu, se duceau lupte crâncene în Junimea şi în cenaclurile din cămin. Nu erau numai onirici şi imnici, erau şi blagieni, şi barbişti (ca Andrei Roman), şi nichitastănescieni, şi esenieni (pe linia lui Dinescu care făcea vogă şi ravagii în rândul adolescenţilor liceelor din Câmpia Bărăganului), şi romantici mult întârziaţi. Procesul de coagulare a unei noi direcţii a început prin a-i descuraja pe toţi aceştia în cenaclul Junimea. Deseori, nu erau discuţii, erau execuţii literare, în numele clar al principiului că a scrie aşa este o fundătură şi că o astfel de literatură este una oficială, care slujeşte la fel de bine indicaţiilor de partid ca şi proletcultismul pe vremuri. Iova, Crăciun, Nedelciu, Ene (chiar dacă el era mai rezervat în atitudine, nu era cu nimic mai prejos la judecăţi inflexibile faţă de ceea ce se citea) erau necruţători cu această literatură oficială: adică încurajată, publicată şi nu de puţine ori lăudată prin revistele literare. În poezie, un reper îmbrăţişat cu multă fervoare de Crăciun şi Ene era Bacovia, dar Bacovia din Stanţele burgheze, nu cel din Plumb. De-literaturizarea literaturii până la a o aduce la act lingvistic, abolirea genurilor şi speciilor literare spre a scăpa de controlul asupra semnificaţiilor (de aici, propunerea unui singur “gen” - textul!) şi nesupunerea la controlul social al scrisului au fost principalele principii de pe care s-au purtat bătăliile. Este dificil să stabileşti “proprietarul” ideilor pentru că ele s-au cristalizat, în opinia mea, pas cu pas în lungile şedinţe ale Junimii, în tatonări, aproximări, înaintări şi dări înapoi spre a o lua de la capăt în rama istorico-literară pe care o aşeza profesorul Crohmălniceanu, sau sub tirul întrebărilor sale aparent simple, dar care obligau la un răspuns mai clar, mai nuanţat.

Cică nişte cronicari... (II)

2011-05-02T16:04:00.001+03:00

Orice putere, şi critica de întâmpinare (prefer să-i spun cronica literară) a fost Puterea în lumea literaturii vreme îndelungată, se confruntă cu trei feluri de criză: criza de legitimitate, criza de autoritate şi criza de notorietate/popularitate. Mai mult chiar decât istoriile literare, mult mai mult decât premiile literare, cronica literară impunea rapid nume, stabilea ierarhii şi crea vedete literare. În fapt, aşa cum se vede şi din multele istorii literare apărute la noi în ultimii ani, cronica literară a stabilit şi istoriile. Ceea ce statuase ca valoare, ca ierarhie se află aproape fără greşeală în ele. Nu există surprize: nici în ceea ce priveşte configuraţia şi nici măcar în ceea ce priveşte analiza, comentariul critic sau privirea de ansamblu. Unii autori de istorii nu au ezitat de a-şi prelua ceea ce scriseseră la cald, în revistele literare, în capitolele de istorii. Dacă din varii motive, autorul nu a scris la vremea cronicărelii sale despre un autor sau o carte, acel autor ori acea carte nu există nici în paginile istoriei sale. Sunt romane importante ale unor autori importanţi care nu apar în istoriile unor foşti cronicari nici măcar menţionate la bibliografii!
În opinia mea, acest capitol s-a încheiat, iar istoriile literare apărute ca ciupercile după ploaie dau măsura măririi şi decăderii cronicii literare. La a deţine controlul aproape absolut în lumea literaturii nu se va mai ajunge niciodată. De altfel, puţine reviste mai au propriul cronicar, cel care să se pronunţe săptămână de săptămână despre cărţi şi autori, acea voce autoritară şi respectată la care cititorul să apeleze cu o încredere oarbă. Rotaţia numelor, mai multele voci critice care se exprimă în aceeaşi revistă, apariţiile meteorice ale celor ce semnează au subminat puterea cronicii literare. Aş zice că, de fapt, acestea sunt doar semnele vizibile ale dizolvării cronicii literare. Cauzele profunde ale disoluţiei ei trebuie căutate în schimbarea radicală a înţelegerii rostului cărţii în lumea noastră. Cartea a devenit o marfă, ca oricare alta, iar strategiile de vânzare sunt aceleaşi ca şi în cazul oricărui produs: analiza cerinţelor de piaţă, publicitate agresivă, desfacere pe o piaţă cât mai largă. În strategiile de marketing, o impunere este de a crea întâi necesitatea, cerinţa unui produs şi abia mai apoi produsul. Piaţa trebuie sensibilizată, pregătită, făcută să dorească să aibă un produs. Cine poate pregăti o piaţă literară mai bine decât criticii?! Astfel, firmele (editurile, adică) şi-au anexat rapid cronicari literari atât pentru a-şi promova produsele – cărţi, autori – cât şi ca promotori literari, mai exact ca agenţi publicitari. Astfel, ceea ce se cerea, ce se impunea obligatoriu în fişa de post a unui cronicar literar “onestitatea” se diluează, iar apoi dispare. În acest caz, lipsa de onestitate nu este numai faptul de a poza în obiectiv şi imparţial, ci şi în acela de a nedreptăţi, fie chiar şi doar tăcând, autori care nu apăreau la editura pe care ei o serveau. Mi se va spune că este dreptul fiecărui critic de a decide despre cine scrie şi cum scrie. Că, întâmplător sau nu, autorii pe care i-au susţinut erau buni, unii chiar foarte buni, aşa că nu s-au descalificat lăudând cărţi proaste ori autori mediocri. Dacă ei s-ar fi declarat de la bun început angajaţi ai unui proiect editorial, susţinători ai unei noi mişcări literare, totul era în regulă. Autorii ştiau, înţelegeau de ce criticul X. nu va scrie niciodată despre el şi despre cărţile sale. Ori de ce, în jurii fiind, aceiaşi critici premiază acele cărţi, acei autori, veniţi, desigur, de la acele edituri! Critici de direcţie am avut, critici ai marilor edituri există. Da, dar nu la noi, în Occident. Da, dar ei sunt ştiuţi, cunoscuţi ca susţinând interesele editurii pentru care lucrează. Tot în Occident, nu la noi.
Cronica literară, etalon de obiectivitate altădată, a devenit un mijloc de influenţă, un mod subiectiv, partizan de a crea ierarhii, de a impune valori şi de a înlătura, de a neantiza concurenţa. Mulţimea de voci critice dintr-o revistă, schimbarea ameţitoare a semnăturilor nu înseamnă numai relativizarea actului critic, ci şi moartea sa. Oneste, multe reviste occidentale sau americane panoramează producţia editorială, fără ambiţia de a o ierarhiza. Prezentarea onestă a cărţilor reprezintă cel mai bun îndrumar pentru un cititor.
Sigur, este foarte greu de făcut aşa ceva: este greu de scris (a fi exact nu este chiar lesne). Iar apoi, este şi mai greu pentru că acele cărţi ar trebui citite. Din scoarţă-n scoarţă, cu atenţie. Obişnuinţă pe care mulţi critici de pe la noi nu prea o mai au!

2011-04-29T09:59:00.000+03:00

CONSTANTIN STAN, GDE BUHAREST

de Mihail Galatanu

Un titlu antologic pentru o carte antologică. Nu poate să îţi iasă din cap întrebarea:”Gde, Buharest?”, pe care o puneau soldaţii sovietici, ca să se „orienteze” prin România: încotro se află Bucureştiul. Bună întrebare: de reflectat la ea chiar şi pentru cancelariile occidentale. Constantin Stan, orice s-ar spune, are vână epică.
Este moştenitorul generaţiei în care au pâlpâit, pe rând – şi s-au stins Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Lăcustă...
Constantin Stan a avut talent încă de la începutul începuturilor: abia acum s-a apucat să îl valorifice cu adevărat.
Am citit primul fragment cu mult timp în urmă – cel cu care se deschide cartea. Da, acela în care personajul de la începutul cărţii stă şi îşi numără banii, îşi aşează copeicile, rublele în fâşicuri pentru vodcă...
Antologic pasaj!
Sub cupola – şi clopotele – faimoasei biserici Vasili Blajenîi...
Ce atmosferă mai rusească ar fi putut autorul să creeze? Şi asta e o performanţă în sine – mai cu seamă că nu avem cunoştinţă ca autorul să fi trăit în acel spaţiu.
Dar talentul poate chiar orice. Şi aşa se întâmplă şi la Constantin Stan.

(efninace, carti)

Forme de evazionism

2011-04-27T08:05:00.002+03:00

“Dar de ce mă uit eu la snooker!?” m-am întrebat, intrigat şi mirat, după ce aproape o întreagă sâmbătă am fost acaparat de o partida mai tare decât Sportul-Steaua, mai dramatică decât Oţelul-Dinamo, mai contondentă, o mai surdă, oarbă şi mută încleştare, decât derbyul rugby-ului Steaua-Dinamo, mai subtilă tactic şi mai imperială –dacă mi se permite să spun aşa - decât Real Madrid-FC Barcelona? Neil Robertson (campionul mondial en-titre) contra lui Judd Trump (un puşti de 21 de ani, mi se pare încă neîmpliniţi) a fost ceva care te poate ţine lipit de televizor mai ceva ca marca de scrisoare (vă mai duceţi aminte de şlagărul ăsta “căci m-am lipit de tine/ ca marca de scrisoare”?). Ea era o promisiune de la tragerea la sorţi a primului tur al Campionatului Mondial de snooker. Mai întâi pentru că juca un campion mondial (australian!), mai apoi că trebuia să infirme deja o tradiţiie (campionii mondiali din ultimii patru ani au fost scoşi chiar din primul tur!) şi nu în ultimul rând pentru că puştiul ăsta are geniu. Un geniu, în orice domeniu, face ca totul să pară simplu şi la îndemâna oricui, iar el are nişte lovituri de distanţă şi combinate de crezi că nimic nu este mai simplu pe lumea asta decât să vâri cu ajutorul bilei albe celelalte bile în nişte buzunărele ale mesei. Şi uite-aşa, mă lipesc eu de ecranul televizorului uitând de declaraţiile superoptimiste ale lui Andone, de mesajele de încurajare venite către Dinamo de la contraconcurenta Oţelului, Poli Timişoara, de anunţurile –dese şi repetate – ale lui Gigi Becali că Steaua iar are şanse la titlu. Şi începe snooker-ul şi ceea ce văd este formidabil, mi-i face pe amândoi dragi, simpatici, apropiaţi de parcă am fi jucat ţurca pe strada, pe atunci, în copilărie, neasfaltată, Scorţan Ion din cartierul Andronache şi i-aş fi reîntâlnit după o grămadă de ani. Erau atât de umane greşelile lor din primul joc încât abia atunci îmi dădeam seama că, totuşi, snooker-ul este un sport greu, că e jucat de oameni şi nu de maşini, că regulile fair-play-ului le impune să nu se bucure la o lovitură extraordinară pentru că în lumea civilizată exprimarea prea zgomotoasă a propriei bucurii este o lipsă de decenţă faţă de învins. Mai stăpân pe emoţii, Robertson şi-a adjudecat primele două jocuri, părând că vrea să infirme tradiţia în care norocosul din primul tur este cel care îl întâlneşte pe campionul mondial! S-a făcut de 2-0 pentru Neil Robertson, într-un timp în care la cealaltă masă se consumaseră deja patru jocuri, semn că era şi un război tactic şi unul al stăpânirii de sine. Un meci de snooker nu prea se poate povesti, pas cu pas, joc cu joc, aşa că o să trec la esenţial - Judd Trump a devenit din ce în ce mai sigur pe el şi a câştigat cu 10-8. La snooker, eliminarea din primul tur a campionului mondial este deja o tradiţie!
Şi, totuşi, mă întreb de ce mă uit la snooker? Ei bine, cred că e formă de evazionism social. Mă face să evadez din mizeriile cotidiene pe care mi-o aduc aminte partidele din campionatul nostru de fotbal, din mitocănia afişată pe canalele de televiziune de către toţi patronii de cluburi (absolut toţi când ajung la ananghie sau sunt prinşi cu fofârlica împroaşcă noroi suburban, mahalagesc!) Cu sonoker-ul, plec pentru câteva ore în altă lume. O lume în care eticheta nu mă deranjează –nu mă omor după papioane şi cămăşi albe şi scrobite până la înţepeneală, dar la snooker mă încântă -, o lume în care pasiunile trec sub controlul raţiunii şi al normelor de conduită, o lume în care arbitrii sunt discreţi, fermi şi eleganţi cum aş vrea să fie lumea din jurul meu, dar mai ales cum mi-ar plăcea mie să fiu. Oricât ar fi rezultatul, o partidă are un grad mare de atractivitate prin ceva: se închide sau nu se închide masa cu peste 100 de puncte, cum se va rezolva punctul critic (nu există ca într-o partidă să nu fie nişte noduri de rezolvat). Şi îmi mai place pentru că latura materială este dincolo de sală. Sunt şi la snooker premii, câştiguri măricele (ah, nu, nu vă gândiţi că ar putea concura fotbalul!), sunt orgolii, sunt rivalităţi la fel de mari ca Steaua-Dinamo sau Real-Barca, dar ele rămân departe de masa de joc şi chiar de sala de sport.
Îl voi urmări în continuare pe puştiul ăsta Judd Trump, dar habar n-am dacă şi vreau să câştige campionatul mondial. S-ar clasiciza prea devreme, şi probabil ar deveni plictisitor de bun. Dar mai e ceva: preferatul meu este Ronnie O’Sullivan. Rebelul Ronnie are ceva din geniul golănesc al amicilor mei –şi ei geniali, dar la fotbal, - din Andronache: ia totul lejer, cu umor şi fără încrâncenare. Când are momente de apatie sau plictiseală îmi dă senzaţia că-l văd pe Titi care făcea poarta de 11 metri şi el se aşeza pe un unul din bolovanii care marca o bară şi le spunea adversarilor” “bă, să nu vă pună dracu să mă loviţi, trageţi pe colţu’ ălalalt!” A câştiga mereu nu e numai plictisitor pentru toată lumea ci şi o formă de încrâncenare prostească!

(Revista Luceafarul de dimineata, 20 aprilie, 2011)

Paste fericit!

2011-04-26T14:38:00.003+03:00

Tuturor celor care mi-au trimis prin sms-uri, emailuri, postari pe Facebook urari de Sfintele Sarbatori Pascale le transmit la randu-mi
Sanatate, liniste, impacare cu sine!

Clubul de proza

2011-04-18T07:51:00.003+03:00

Ce carti au mai scos prozatorii bucuresteni, ce carti mai scriu prozatorii bucuresteni,cine-i comenteaza si cum ii comenteaza? Raspunsuri in intalnirea Clubului de proza de marti, 19 aprilie, orele 17, la Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane(si mai multe amanunte in afis).

Cică nişte cronicari…(I)

2011-04-17T11:15:00.000+03:00

De când mă ştiu am citit mai întâi şi mai întâi, într-o revistă, cronica literară. Încă bâjbâind, în timpul liceului, prin vasta lume a literaturii, probabil că simţeam nevoia de a avea un ghid, dar şi de a mă informa. Banii erau puţini şi trebuia să-i chivernisesc bine când îmi cumpăram cărţi. Biblioteca mea din acei ani poate fi un reper al exactităţii, validărilor sau invalidărilor, verdictelor critice puse de cronicarii momentului. Fiecare carte din acei ani –în liceu şi în primii ani de facultate – a fost cumpărată, şi, când mă afund în bibliotecă în căutarea unui volum şi dau peste lumea mai de demult, îmi aduc aminte chiar şi momentul şi banii cu care am cumpărat o carte sau alta, dar şi din ce motive am cumpărat-o – cine mi-a semnalat-o, în ce revistă am citit despre ea. Datorez cronicarilor literari de atunci cărţi esenţiale pentru literatura română, cărţi rare acum, am foarte multe volume de debut ale unor scriitori de primă mărime din literatura română. Dar, pentru a păstra echilibrul, ca semn al exactităţii, tot cronicarii literari mi-au mâncat bani, umplîndu-mi rafturi mărişoare de maculatură.
Tot de pe-atunci, mi-a plăcut ca revista literară să aibă un singur cronicar. El este emblema, autoritatea respectivei publicaţii. Nu agreeez ideea cronicii literare pe specializări (“cronicar de proză”, “cronicar de poezie”, “cronicar de critică” etc. – sunt de acord doar cu “cronicar de ediţii” pentru că impune o anume pregătire, o anume acribie filologică). Deşi sunt convins că există feeling-uri aparte pentru un anume gen literar, că avem excelenţi critici de poezie sau de proză, mi-a displăcut apariţia mai multor cornicari într-o revistă. Voiam, şi vreau şi acum, o privire şi o situare a unui volum, indiferent de natura lui, în complexa textură a literaturii. Judecăţile de valoare capătă o greutate mai mare, cred eu, când cronicarul se pronunţă şi despre poezie şi despre proză şi despre critică. Eu înţeleg altfel o situare, un verdict al unui critic “generalist” decât o pricep şi percep de la un altul specializat. Încărcătura de cărţi de citit/comentat per om ar fi prea mare, mi s-ar putea aduce drept contraargument, mai ales în zilele noastre când editurile au o producţie imensă (imensă, să spunem, faţă de anii din comunism), cu greu de acoperit de un cronicar. Numesc aici şi o primă calitate pe care eu o cer unui cronicar: lectura rapidă. O astfel de citire se învaţă, se exersează în timp dar ea dă şi măsura cunoaşterii domeniului. Lectura rapidă esenţializează, recunoaşte rapid locuri comune şi originalităţi, raportează, în chiar procesul lecturii –spuneam altădată că nicio primă lectură nu este o lectură inocentă ci dublată mereu de alte şi alte lecturi, realizate aproape simultan, o înaintare şi o repliere constante -, textul citit la altele, ale aceluiaşi scriitor, ale aceluiaşi subiect, ale aceleiaşi structuri sau viziuni. Lectură rapidă, dar nicidecum superficială. Lectură şi nu răsfoire. Lectură în cunoştinţă de cauză (un imens bagaj de alte lecturi şi repere teoretice ferme şi sigure în lumina cărora se citeşte, nicidecum prejudecăţi). Adaug acestei prime calităţi încă una strâns legată de ea: flerul. În exercitarea oricărei profesii se cere fler, sau intuiţie, sau acel nas fin de copoi care adulmecă de departe valoarea. Nu accept sub nicio formă scuza unui cronicar că i-a scăpat un autor valoros şi o carte remarcabilă pentru că nu i-a parvenit cartea, că informaţia culturală circulă greu, că nu poate şti tot ce se publică la un moment dat în România. O carte remarcabilă face valuri oriunde ar fi apărut ea, într-un orăşel, sau în capitală, la o mare editură sau la una mai micuţă. Se vorbeşte despre ea, în presă, dar şi prin lumea literară, printre cunoştinţe, studenţi sau amici. Niciun iubitor de literatură –şi vorbesc de unul nespecialist, neprofesionalizat pe comentariu de carte- nu ratează o apariţie interesantă, foarte bună, remarcabilă. Există cumpărători de carte cu un fler extraordinar, alegând nederutaţi de mulţimea colorată a cărţilor de pe raft. Intuiţie înseamnă şi a relaţiona –nimeni nu vine din neant – informaţii, oricât de vagi despre autor, despre alte cărţi, despre editură, despre colecţie, relaţionează de asemenea acele minime informaţii furnizate chiar de obiect : cum arată coperta, cum arată obiectul, care e calitatea hârtiei şi tiparului, apoi informaţiile din librărie – unde e expusă, câţi oameni se mai opresc în dreptul raftului rspectiv, câţi întind mâna după cartea pe care o vizezi şi tu. Un cronicar literar care nu bântuie librăriile, aşteptând doar să-i parvină cărţile la slujbă sau la redacţie, este rupt de viaţa cărţii, de palpitul ei de fiinţă, nu de obiect, se rupe chiar de viaţa în sine. Pierde în fond semnale importante în luarea rapidă a deciziilor sale. Prezenţa cronicarilor, criticilor numai la evenimente, dezbateri sau conferinţe, îi aşază o experienţă şi o percepe de laborator a literaturii. Aşadar, o altă calitate pe care o cer cronicarului este priza la real, la realul literaturii pe care o comentează. Istoricul literar, autorii de analize beneficiază de o aşezare a apelor. Ei lucrează cu un material a cărui calitate s-a probat deja. Cronicarul se află în realitatea încă în aşezare, “obiectul” scos din foc încă frige şi el îl ţine în palme fără prea multă protecţie. Se poate arde sau poate să-i confere stabilitate, formă şi semnificaţie. Riscurile sunt mari. Horia Gârbea pleda la Colocviul de critică dedicat acestei teme - a cronicii de întâmpinare - de dreptul de a greşi al unui cronicar literar. Nu sunt de acord cu această teorie, chiar dacă, aşa cum s-a comentat, greşeala este pardonabilă tocmai pentru că ea include nepremeditarea. Se poate vorbi de riscul, nu de dreptul de a greşi. Pentru autor, consecinţele nu sunt tocmai plăcute. Tonul dat de un cronicar poate fi urmat de alţi confraţi, din varii motive, astfel încât deja cronicarul care a greşit taie un făgaş de receptare greşit, frustrant, nedrept. Reparaţiile adesea sunt ca acelea de la dreptul la replică : articolul apare cu surle şi tobe într-o anume ambalare editorială, iar dreptul la replică undeva pe la curiozităţi, plictiseli şi « hai să-i facem şi ăstuia hatârul ! » Chiar şi fără a fi o natură profund suspicioasă, autorul pe care s-a exercitat « dreptul de a greşi » începe să facă scenarii. Lucru cel mai adesea îndreptăţit pentru că trăim într-o vreme în care cronica literară a devenit un text de promovare, iar cronicarii literari - agenţi editoriali sau grupuri de lobby-işti.

Penalty

2011-04-12T09:10:00.001+03:00

Ciulinii Bărăganului

Fuse şi se duse! Cam aşa s-ar rezuma întreaga apariţie, strălucire şi decădere a echipei din Bărăgan, numită ea Unirea ot Urziceni. Astfel de apariţii meteorice au mai existat în fotbal. Mă gândesc la Notingham Forest, venită în Premier League de undeva de jos de tot, câştigătoare a titlului, laureată cu Cupa Campionilor, ajunsă azi pe undeva prin liga V-a dacă nu cumva chiar a VI-a engleză, adică într-un fel de campionat al celor ce vor să facă sport în timpul liber, dar mai ales după o anumită vârstă! Nemţii au dat-o şi ei pe Hoffenheim, echipă ce băgase spaima în Bayern Munchen, Leverkusen sau Borussia Dortmund. Strălucitoare echipă mai era această Hoffenheim şi chiar practica un fotbal frumos aşa cum nemţii nu prea jucau. Se duse şi ea, înotând acum undeva prin coadă şi agăţându-se de un pai să nu se înece. Despre Unirea Urziceni s-a vorbit mult, unii oferind-o chiar ca model de manageriat sportiv: jucători reciclaţi, contracte mici, venituri mari. Secretul, s-a zis, - extraordinara capacitate a lui Dan Petrescu de a forma un grup şi marea ştiinţă a lui Meme Stoica de a aduce jucătorii potriviţi pe bani foarte puţini sau chiar liberi de contract. Unirea a câştigat titlul, s-a dus în Liga Campionilor, a făcut opt puncte în grupe –ceea ce nicio altă echipă românească nu a mai fost în stare să facă -, după care s-a dezumflat. A plecat Dan Petrescu, a plecat Meme Stoica, Bucşaru şi-a adus aminte că nu are bani să termine un complex rezidenţial de construit, darămite să se mai încurce cu susţinerea unei echipe de fotbal. Personal, nu mi-a plăcut niciodată echipa asta. Juca un fotbal urât, meschin, pe potriva terenului sătesc pe care îşi susţinea meciurile de-acasă. Pâş, pâş, uneori şi de foarte multe ori ajutată copios de arbitri, s-a dus sus. Tandemul Petrescu-Stoica punea presiune pe arbitrii, pe oficiali, gesticulând pe marginea terenului, intrând în suprafaţa de joc, trăgându-se cu mâinile de păr şi dându-se cu curul de pământ. La conferinţele de presă mimau falsa modestie, postura de echipă mică, « noi nu ne batem la campionat », « noi vrem doar să nu retrogradăm » etc. etc. Timişoara lui Iancu le-a dat meciul de-acasă, arbitrii le-au dat victoria în meciul cu Dinamo şi astfel s-a scris istoria care va consemna un titlu luat de Unirea Urziceni !
Ceea ce s-a petrecut la Urziceni se cheamă faliment fraudulos. Nu cred să existe o altă echipă care să aibă un raport atât de dezechilibrat între venituri şi cheltuieli, adică un profit atât de mare. Banii s-au volatilizat, Unirea, adică Bucşaru, a mai dat un tun livrându-i Stelei un hectar de jucători pe bani buni. Nu s-a retras din campionat pentru că ar fi trebuit să înapoieze banii proveniţi din drepturile de televizare (care nici ăia nu au fost chiar puţini). Grijulii, granzii au salvat Unirea trimiţând acolo pachete şi pacheţele de jucători, astfel încât acum pe teren e un fel de selecţionată Steaua-Poli Timişoara-Dinamo-Unirea care joacă mai mereu la două capete. Nu spun că jucătorii împrumutaţi primesc indicaţii de la cluburile unde se vor întoarce cum trebuie să joace şi cât trebuie să se dăruiască într-un meci sau altul. Dar mi se pare omeneşte ca ei să joace cu ochii către interesele echipelor lor. Sunt convins că fiecare se gândeşte că la revenire va prinde un post de titular sau măcar lotul şi nu e indiferent dacă toată vara va juca amicale sau va fi în cupele europene. Uneori, interesele sunt dictate de cineva chiar mai sus de antrenor. Aşa a lăsat să se înţeleagă Marian Pană la conferinţa de presă de după meciul pierdut cu 0-5 în Ghencea, că i s-ar fi impus să-şi odihnească titularii pentru jocul următor cu Oţelul. O echipă în pragul retrogradării –care nu vrea să retrogradeze – nu are voie să considere un joc pierdut încă înaintea disputării lui. Ei bine, Unirea are voie chiar de la patron. Că nu le-a ieşit cu Oţelul asta e altă poveste. Un 0-3, scurt, fără drept de apel, aducând jale mare nu numai la Urziceni, dar şi pe la Timişoara, Bucureşti, Vaslui. Echipa atâta poate, iar Oţelul, în afara unei discipline de joc vecină cu cea mai crasă mediocritate, mai are şi bunăvoinţa arbitrajelor. Dar echipa de pe Bărăgan nu ar trebui să se plângă: pe vremurile ei bune, arbitrii mai ciupeau adversarele Urzicenilor de câte un 11 m, de câte un gol anulat pe motive ciudate.
Mărirea şi decăderea acestei echipe este destul de suspectă. Ea a părut că are rolul serelurilor de pe la porţile marilor întreprinderi care, mai filtrând nişte hârtii, mai punând pe ele nişte ştampile, se alegeau cu comisionul. Uneori destul de măricel. Unirea Urziceni nu a fost un miracol fotbalistic, nu a fost un experiment sportiv. A fost o afacere bine pusă la punct. Din care unii au ieşit cu câştiguri frumuşele.

Mama domnului Breban şi generalul Pleşiţă

2011-04-08T11:06:00.000+03:00

Habar n-am dacă dialogurile între generalul de securitate Pleşiţă şi prozatorul Nicolae Breban sunt note informative în sensul clasic de turnătorii. Iarăşi habar n-am dacă ele au adus vreun prejudiciu lui Ţepeneag, Goma ori Monicăi Lovinescu. Nici despre rapoartele lui Ion Besoiu nu am o părere la firul cu plumb. Am citit şi notele sau dialogurile pe care Ion Groşan le dădea sau le purta cu Securitatea. Nici despre ele, desigur, nu am nicio părere. Mulţi dintre cei cu care stau de vorbă nu au o opinie, dar îşi dau cu părerea. Unii sunt dispuşi să-i acuze, alţii să minimalizeze importanţa relaţiilor pe care nişte scriitori, oameni de teatru, iluştri eseişti sau redactori (se aude că surprizele nu se vor sfârşi aici!) le aveau cu Securitatea. Când se apără, toţi sunt convingători: unii erau în funcţii de conducere şi era normal ca securistul instituţiei să vină şi să întrebe de una de alta, iar ei erau obligaţi să răspundă, alţii erau în trecere pe lângă un sediu al Securităţii şi au intrat să dea bună ziua, alţii, dimineaţa, sunau să salute şi să mai schimbe impresii cu un tovarăş colonel sau general. Unii au dat note informative de frică, alţii pentru că nu li se părea nimic în neregulă să răspundă unor întrebări. Deocamdată din nicio notă d-asta apărută în presă nu rezultă că ar fi trimis pe cineva la închisoare sau, doamne fereşte, la moarte. De aici, concluzia firească, de bun simţ că oamenii nu au făcut rău nimănui. De aici, că astea erau vremurile şi, deci, a mai discuta acum ce a fost nu îşi mai are rostul.
În ceea ce mă priveşte, eu cred foarte tare că şi deconspirarea informatorilor şi publicarea notelor informative sunt necesare. Nu ştiu dacă pentru alţii sunt, dar pentru mine – da. Pentru că vreau să ştiu în ce lume am trăit, vreau să înţeleg, măcar acum!, ce nu înţelegeam pe atunci, vreau să ştiu dacă o luasem razna gândind mai mereu că există ceva subteran în promovarea unuia sau altuia, că faptele nu sunt întâmplătoare, că există o altă lume decât cea pe care o vedeam, o ştiam, o pipăiam eu. Ei bine, da: era o lume a lor şi o lume a noastră. Existau oameni care fără să ştie prea bine ce e aia Securitatea se înfricoşau numai la gândul că instituţia s-ar putea interesa de el, că mulţi dintre români habar n-aveau cum arată un securist în carne, oase şi grade, că mulţi români nu vedeau ştăbărimea de partid, de stat şi de Securitate decât la mitingurile populare, de departe, de foarte departe, sau la televizor, trucate, foarte trucate, extrem de trucate.
Există în transcrierea convorbirilor pe care domnul Breban le are cu tovarăşul Pleşiţă un moment emoţionant. Îl redau întocmai pentru a nu-l deforma, pentru ca nu cumva lipsa mea de talent să-l sece de sensibilitatea şi de profunzimea lui.

B: Să vă spun ceva: acum venind acasă, mama aştepta şi zice:"Bine, bine cu Goma, dar cu cartea ta cum rămâne?" şi zic: "uite, mi-a spus tovarăşul Burtică că s-a rezolvat cu cartea, că a dat dispoziţie să meargă la tipar" şi mama mi-a spus acum în bucătărie "să-i mulţumeşti şi tovarăşului Pleşiţă pentru asta".

P: Da, spune-i sărutări de mâini lui mama. "

E o scenă pe care cred că nici marele prozator Nicolae Breban nu ar fi putut să o scrie aşa de bine. Sigur, probabil că vigurosului prozator i-ar fi trebuit vreo două-trei sute de pagini, dacă nu cumva un roman de vreo şase, spre a ne transmite această profundă relaţie cu Puterea, de subtilele relaţii mamă-fiu, cu o mamă coborâtă parcă din “Mioriţa” noastră străbună foarte adaptată vremurilor noi (“măicuţă bătrână, cu brâul de lână/ Pe ici, pe colo alergând, pe toţi întrebând: / Dar lui Nicolae. cartea când i-apare ?” ), cu un general de Securitate ştiind şi el dureros ce e mama de scriitor (« sărutări de mâini lui mama »). Care organ de represiune Securitatea, oameni buni, care fiorosul securist Pleşiţă, fraţilor?! Ia, acolo şi el, o bucată de humă din România, duios, sensibil şi feciorelnic de lăsa ochii-n jos când cineva îi mulţumea. Mai poate zice cineva ca Securitatea nu apăra valorile noastre naţionale şi europene, că tovarăşii Burtică nu interveneau pentru ca o carte valoroasă, foarte valoroasă, cea mai valoroasă să “meargă la tipar”?
Ştiu însă că şi iubirea şi duioşia se revarsă asupra unui singur om, iar prin el iubeşti, drăgăleşti întreaga umanitate. Fapt ce mă face să cred că, şi dacă era vorba de mama, tovarăşul Pleşiţă la fel de duios s-ar fi arătat (ce rău îmi pare că am aflat astea după moartea mamei, ce bucurie, ce înseninare i-aş fi adus spunându-i că tovarăşul Pleşiţă i-a transmis sărutari de mâini, sigur, nu ei personal, ci, transmiţându-i mamei domnului Breban e ca şi cum ar fi transmis tuturor mamelor de scriitori din ţara asta, deşi cred că mama nu a auzit în viaţa ei de Pleşiţă şi că, suspicioasă cum era la orice compliment venit de la un bărbat după ce rămăsese văduvă, mi-ar fi zis vreo două cu coada de la mătură, în amintirea vremurilor bune şi cam şturlubatice din copilăria mea), că tovarăşul Burtică la fel ar fi intervenit şi pentru cartea unui alt scriitor, pentru că, nu-i aşa, comunismul oferea egalitate de şanse tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România.
Mai e ceva care mă preocupă (de data aceasta ca romancier): cum a avut loc această apropiere tandră, duioasă între Nicolae Breban şi tovarăşul Pleşiţă, ce şi-or fi spus la prima, la a doua întâlnire, cum or fi schimbat numerele de telefon, ce îşi spuneau ei când tovarăşul Pleşiţă ştia că T.O. (tehnica operativă, aia de înregistrare) era oprită. Oare îi spunea cu duioşenie domnului Breban “măi, Nicule”, avea păreri tovarăşul Pleşiţă despre literatura domnului Breban, putea domnul Breban să-i influenţeze gusturile literare ale viitorului general Pleşiţă. O fi avut vreo influenţă, în general, tovarăşul Pleşiţă în lumea literară? Iar ea, această lume literară, ştia că domnul Nicoale Breban suna la Pleşiţă, aşa, de bună dimineaţa şi să-i spună că i s-a umflat piciorul? Am eu o aşa bănuială că nimeni, niciun critic, niciun cronicar din lumea literaricească nu ştia, nici măcar nu bănuia astfel de prea cinste fapte ale domnului Breban. Pentru că, altfel, nu ar fi scris atât de cârcotaşi la adresa romanelor strălucitului prozator. Păi ce, credeţi că e simplu să simţi peste umărul tău (şi să rămâi obiectiv, integru, rece, olimpian) privirile de expert ale tovarăşului general de securitate Pleşiţă?! Ce noroc pe capul lor ca nu au ştiut şi s-au salvat astfel chiar şi de la micile compromisuri izvorâte din micile slăbiciuni ale firii umane!

La Neptun, ieri, azi şi poate şi mâine (II)

2011-04-08T07:20:00.000+03:00

Şi eu m-am decis greu, după 1990, să merg la Neptun. Cred că mai stăruia în memorie senzaţia neplăcută a acelei seri, în primul rând ca tristeţe provocată copilului. Dacă peste lucrurile rele noi, adulţii, putem trece fără să mestecăm ani buni zgura amară a unor frustrări sau revolte, peste ceea ce îi afectează pe copiii noştri cu greu putem trece senini. În fine, am învins eu ce-a fost de învins în forul intim şi interior al fiinţei mele şi am început să îmi leg vacanţele de Neptun. An de an, uneori chiar şi de două-trei ori pe an, cam în orice parte a verii. Mereu prinzând zile minunate. Niciodată nu m-a plouat la mare, niciodată vremea nu mi-a ratat o zi de mare, indiferent că am fost în sfârşitul lui iunie, sau începutul lui septembrie. Ba, într-un octombrie, parcă prin 2007, am avut parte de cele mai frumoase zile pe care le-am prins la mare. Eram la bursa de creaţie, într-un grup mic, mic de tot, cu Marian Drăghici şi Ileana Mălăncioiu, dimineţile scriam la Gde Buharest, la prânz ieşeam şi făceam plajă, dar mai ales înotam, după-amiezile ne plimbam prin staţiunea pustie, în lumina de miere a unei toamne inoubliable, serile le prelungeam în voroave molcome care acopereau, învăluiau în vată gândurile fiecăruia. Plecarea noastră a coincis (sau a atras ?) o vreme aspră, cu ploaie şi vânt şfichiuitor, probabil acea vreme ce-l făcuse pe Ovidiu să-şi blesteme zilele exilului. Vreme barbară de pustiu sufletesc şi premoniţii ale unor vremuri şi mai barbare.
Mie îmi plac drumurile de până la mare, Cristinei i-a plăcut nespus primul drum cu trenul (parcă prin 98-99, am spus că nu am vocaţie de memorialist!), oprirea lui în halta Neptun (sau Popasul căprioarelor? habar n-am cum se cheamă exact!), coborârea uşor buimacă din tren şi aerul de vacanţă ce ne-a întâmpinat de când am pus piciorul pe peron. Apoi, drumul până la vilă, trăgând agale de trolerele în care încăpuse juma’ de casă. Drumurile cu maşina sunt mai nervoase, mai rapide, intrăm prea abrupt din grijile Bucureştiului sufocant în relaxarea de la “măricuţa noastră”, după cum îi zice Cristina. Abia după ce ne instalăm –mai nou, am găsit plăcerea nebună de a sta la parter, dar nu în garsonierele care dau spre curtea vilei ci în cele ale căror balcoane dau spre livada unei alte vile -, ne relaxăm, facem turul rapid al grădinii, terasei, barului (eu, mai ales) spre a-i saluta ca pe vechi cunoştinţe pe don Vasile, pe Marius, pe Lili. Se instalează mai apoi cea mai savuroasă monotonie de care poţi avea parte într-o viaţă de om. Cu aceleaşi dimineţi de plajă, de obicei exact în acelaşi loc, cu aceleaşi lungi reprize de înot pentru mine, cu masa de prânz, cu somnul de după masa de prânz, cu orele de seară la plajă şi, desigur, iarăşi la înot, cu masa de seară, cu partidele de tablă cu Ilie Constantin ori Gabriel Dimisianu, cu Marius Ghica sau Gelu Negrea (doamne, să nu jucaţi table cu Gelu, are un noroc de vă strică vacanţa !), cu lenevitul pe terasă, cu ieşirile la un peşte la cherhana împreună cu Călin Vlasie şi adorabilii săi copii.
Îmi plac doamnele (traducătoare în general) care se arată atât de elegante atât la masa de prânz cât şi la cea de seară. Şi nu îmi plac deloc lanţurile de aur pe care le afişează unii ce vin în pielea goală la masa de prânz ori la cea de seară, îmi plac serile pe terasă şi nu îmi plac grupurile aterizate cam forţat la Vilă care îşi acoperă goliciunea de tot felul cu acapararea zgomotoasă şi agresivă a spaţiului.
Şi nu mi-a plăcut deloc, şi nu îmi place, dar absolut deloc, că lumea asta a fost invadată şi tinde să fie cariată de genul unei ţoape care, cu ochii în masa noastră –eram cu Dan Cristea, Gabriel Dimisianu şi Mircea Dinescu în jurul unui platou cu guvizi stinşi în vinurile Murfatlarului –, urla într-un telefon de ultimă fiţă ”Nu, dragă, nu am văzut niciun scriitor pe aici!” Probabil că nu o văzuse pe scriitoarea ei preferată Mihaela Rădulescu!

Viata la mare

2011-04-02T10:38:00.003+03:00

C. ROGOZANU

Constantin STAN
Provizoriu, Sud (Libertate supravegheata)
Editura Paralela 45, Colectia „80“, Seria „Proza“, Pitesti, 2000, 214 p., f.p.

Subiectul primei proze din Provizoriu, Sud de Constantin Stan seamana foarte mult cu o secventa din Compunere cu paralele inegale, romanul lui Gheorghe Craciun: un tinar cam fara capatii, „cam“ fugit de-acasa, fara bani, urmarit de politie se incapatineaza sa stea cit mai mult la mare. Ambianta e cam aceeasi, un amestec de tineresc si promiscuu: tinta principala a unui astfel de sejur la mare era un soi de prostitutie masculina – barbatii romani cautau dame venite din strainatate pe care sa le stoarca de bani. Si esecul celor doi este identic – desi incearca sa se adapteze acestor conditii, acesti tineri esueaza. Le este imposibil sa participe la micile gainarii ale prietenilor: contrabanda cu diverse marfuri, inselarea turistilor etc. Este cultivat motivul outsider-ului, al inadaptabilului. Aceasta „corespondenta“ intre cele doua texte amintite si altele pe care le-am putea stabili cu unele proze din Nedelciu spun multe despre „realitatea“, despre „referinta“ scriitorilor „junimisti“. In cenaclul respectiv nu au circulat doar inventiile narative, experimentele, ci si temele, „subiectele“ prozelor. Seva tematica este foarte importanta pentru acesti autori care cred nu numai intr-o noua autenticitate (adica o noua strategie de redare, de „transmisie“), ci si in noi „realitati“.

Pentru a ne infatisa diferenta de „realitate“ este de ajuns sa ne gindim la o alta scena petrecuta la mare, scrisa, de data aceasta, de un autor dintr-o alta generatie. Este vorba despre inceputul romanului Don Juan al lui Nicolae Breban. Pe litoralul romanesc, un medic si sotia sa petrec niste sejururi aristocratice, se bea whisky, se fumeaza tigari scumpe si un aer decadent insoteste fiecare gest. Nu vom intilni niciodata la „junimisti“ acest lux, si nu din cauza virtuozitatii narative care ar deconstrui orice decor fals, ci din pricina unor elemente noi care apar in peisaj: vermutul ieftin, singurul pe care il puteai achizitiona din alimentare, cafelele slabe si uleioase, tinerii imbracati in blugi (pe care si i-au achizitionat dupa indelungi eforturi).
Aceasta optiune „tematica“ este cu atit mai vizibila in prima parte a volumului Provizoriu, Sud cu cit autorul insusi grupeaza o serie de proze in jurul aceluiasi element, „marea“ – toate cele cinci proze poarta titlul Marine. In acest fel, Constantin Stan pune accentul pe greutatea „noului realism“ pe care a mizat proza „junimista“ – acuzata de atitea ori de lipsa de vlaga, de ilizibilitate; aceasta realitate optzecista pare acum mult mai plauzibila decit prosperitatea personajelor nelinistite metafizic din romanele unui Breban.
Elementul cu adevarat inedit care apare in acest aer de familie (sau de cenaclu) este ironia complet diferita de cea a colegilor de generatie. Descrierea la rece, cu nuante comportiste a unor situatii nu tocmai previzibile (un sot asista contrariat la usuratatea cu care il insala sotia, un politist isi strecoara capul prin usa cortului in care un tinar isi indeplineste indatoririle fata de o suedeza etc.) genereaza o ironie extrem de cerebrala, uneori prea taioasa, alteori surprinzator de delicata.
In general, personajul este un naiv, un Candide, student silitor sau muncitor cinstit, el nu poate scapa de conditia de victima a imprejurarilor. Autorul tese in jurul sau o retea de situatii fara iesire (sau cu iesire penibila) – acolo unde toti se descurca, intr-o lume facuta parca anume pentru ei, personajul nostru sufera un continuu complex de inferioritate. Pozitia sa nu este cea a unui outsider absolut care a renuntat de bunavoie la beneficiile societatii, ci, dimpotriva, a unui calm aspirant la o pozitie comoda, de unde sa asiste la spectacol fiind lasat in pace.
La un chef studentesc ingenuul personaj incearca sa intre in atmosfera si isi povesteste si el preocuparile culturale, prea docte pentru cei din jur. Intrebarea incuietoare, fatala, vine prompt: „Si tu pentru ce te ocupi de prostiile astea?“. Mai tirziu, cel care a pus intrebarea va scrie un glorios articol despre tendintele actuale in lumea tineretului. O data cu frustrarea se declanseaza si ironia, sarcasmul. Pagini memorabile apar in descrierea atmosferei „studioase“ studentesti: „Seara, dupa orele de intocmire de fise la biblioteca si dupa masa de la cantina, cite unul arunca o vorba: «Ma duc sa lucrez». Si cum novicii se uitau lung, asta explica modest: «Am in lucru un volum de versuri». Deocamdata, multi dintre ei achizitionau in disperare carti, albume de arta, discuri cu muzica clasica. Ceea ce nu gaseau pe piata fisau la biblioteca, totul intr-o devalmasie de-i apuca durerea de cap“. Deruta, lipsa de mijloace de informare, ridicolul adolescentin care ii insotea pe tineri in orice efort intelectual, toate aceste caracteristici sint surprinse si ironizate perfect.

Foarte interesanta este viziunea asupra viciilor din anii ’80. Toate isi pierd, retrospectiv, orice urma de exotism. Tigarile bune de pe atunci erau, de fapt, proaste, cele proaste erau ingrozitoare, vinul din alimentare era sub orice critica, fiecare isi facea rost cum putea de aceste mici placeri vinovate: „Dar viata de noapte continua pe cont propriu, intr-o zurzuna vecina cu disperarea, si fiecare roman bea pe rupte oriunde se afla: acasa, cu vecinii, conspirativ, in birourile sefilor de circiumi cu lumina stinsa. s…t Se incropeau si se dezlegau povesti de amor de-o clipa, de-o seara, de-o saptamina, fara disperari si regrete, daca nu la fel ca-n cetatile biblice ale desfriului, oricum pe aproape. Constiinta pacatului ne incerca rar si era lesne trecatoare“. Distractie parca intr-o stare semiconstienta, distractie disperata ca inaintea sfirsitului lumii. Orice actiune isi pierde complet sensul de indata ce a fost demarata. In proza Arta de a fi iubit (Balada pentru constructia socialismului) este descrisa, la un moment dat, viata pe un santier (se construia un baraj) unde nimeni nu facea nimic, toti incercau sa bea cit mai mult si sa isi ia cit mai multe permisii pentru ca, intr-un sfirsit, lucrarile sa fie abandonate, fiecare plecind la fel de nedumerit pe cit a venit. Implicatiile sociale ale completei dezinformari, ale inchiderii circiumilor inca de la noua seara, a garniturii omniprezente de creveti etc. sint bine imbracate in haina literara si nu-si pierd din gravitate.

O proza foarte reusita este El-Iskanderya (Ninge. Hai acasa!) – scene din viata unor marinari relatate (uneori in doua variante, cea intima si cea pentru publicare) de un trimis special al unei reviste. In state arabe, in Brazilia, marinarii romani traiesc un banal cotidian „aparte“ – mici probleme cu negustorii arabi mult prea versati ca sa lase sa le scape o prada atit de naiva ca un vizitator roman, frica de SIDA intr-un oras-port din Brazilia unde 20% din populatia feminina se ocupa cu prostitutia. Sfirsitul e neasteptat de patetic si de reusit (un oximoron, in majoritatea cazurilor). La intoarcerea acasa, ninsoarea ii provoaca personajului-narator o stare aparte, de extaz si revelatie, care il face sa renunte la munca de ziarist. Simtise ceva asemanator la un unchi al sau prizonier in Siberia: „Dupa ce s-a intors din prizonierat, unchiul meu povestea ca, din cind in cind, acolo, aproape in Siberia, venea cite un miros persistent de sarmale, colaci si cozonac. Nu se intimpla des, de doua-trei ori pe an. Cei de-acasa aveau sa-i spuna ca in toti anii aia l-au crezut mort si-i faceau pomeni“.

(Am reperat acest text al lui C. Rogozanu, aparut parca prin 2001, cu mare placere, "Provizoriu, Sud" fiind un volum la care tin foarte mult)

La Neptun, ieri, azi şi poate şi mâine (I)

2011-04-01T14:12:00.000+03:00

Îi invidiez pe memorialişti. Citesc cu gura căscată, siderat afirmaţii de genul “pe 23 mai, pe la ora 4 după-amiază, mă întâlnesc cu...era îmbrăcat cu… venea de la o… împreună cu” ş.a.m.d. Cum întâmplarea se petrecea cu ani, zeci de ani uneori în urmă, luxul de amănunte mă înfioară şi mă face melancolic şi invidios. Fac un exerciţiu de memorie –oare eu ce făceam exact în aceeaşi zi, sau măcar în acea lună, hai, în acel an? - şi nu reuşesc să îmi aduc aminte prea multe. Jurnale nu am ţinut niciodată (deşi încercări am avut!) aşa că memoria nu e ajutată cu nimic spre a aduce la suprafaţă cu o acuitate cronicărească oameni şi locuri, întâmplări nemaipomenite cu oameni iluştri. Aşadar, nu întâmplări cu scriitori, nu o carte cu prieteni vor fi rândurile de faţă. Vor fi apărând poate din faldurile memoriei, în timp ce voi scrie, şi astfel de întâmplări, dar ceea ce (îmi) propun este ce a vrut să însemne, ce a însemnat şi ce înseamnă Neptunul pentru mine.
Nu ştiu de unde s-a instalat ideea că am fost o generaţie privilegiată! Că suntem noi, optzeciştii, o generaţie ţinută în puf şi cu perne sub fund. Ceea ce ştiu este că porţile larg deschise ale Uniunii s-au închis exact în faţa noastră. Şi-apoi, pe vremea aceea, vorba lui Creangă, nu eram nici noi fitecine - aveam cărţi publicate, aveam premii şi cronici elogioase în revistele literare. Absolvenţi de facultate, unii dintre noi cu medii mari şi foarte mari, ne urmasem drumul stabilit prin legile de atunci, ducându-ne dracului pomană să ne plătim studiile prin efectuarea obligatorie a stagiului în producţie, profesoraşi de ţară înfruntând cu stoicism organele locale sau naveta zilnică extenuantă. Urmând obedient ordinele impuse de partid, conducerea Uniunii ne închisese porţile în nas, iar membrii Consiliului USR (din care făceau parte mulţi care azi nu încetează de a-şi aroga dreptul de a vorbi despre privilegiile generaţiei mele) aveau grija de a da ordine portarului de la Casa Sadoveanu să nu lase picior de nescriitor să calce prin sacrosanctul restaurant, şi să vegheze ca niciun neprimit în USR să nu acceadă la împrumuturile de la Fondul literar ori să beneficieze de vilele de odihnă şi creaţie de la Neptun, Cumpătul ori Valea Vinului. La cârciumă intram fie ilicit, fie giraţi de câte-un senior al lumii literare ceea ce nu însemna că nu stăteam cu teama în suflet că oricând un alt senior nu îşi va exercita autoritatea dată de anii mulţi în care ocupase aceeaşi masă şi acelaşi scaun spre a da ordin să ne scoată pentru a nu-i strica domniei sale peisajul. Vă asigur că nu era deloc plăcut ca un semianalfabet să îţi pună mâna în gât şi să îţi interzică intrarea în sediul Uniunii ori să ţi se oprească 2% pentru Fondul literar din orice publicai sau citeai la radio, iar de împrumuturi şi ajutoare să beneficieze cei ce intraseră în Uniune cu două-trei grupaje de versuri ori cu câte-o placheţică de schiţişoare. Fondul literar s-a volatilizat după 1990, datoriile s-au şters, s-au uitat, cert e ca nimeni nu a dat un ban înapoi, iar noi ce-am cotizat ani de zile (eu am debutat în 1972 şi am intrat în Uniunea în 1990, după 18 ani de cotizare la Fond) am rămas, fie-mi iertată vorba proastă, dar foarte exactă: “şi futuţi şi cu banii luaţi!” În atari condiţii, a obţine ca nemembru al Uniunii o repartiţie pentru o garsonieră la Neptun era o utopie, era o neobrăzare fără margini nu atât să o ceri cât să te gândeşti că o o vei obţine. După ce am intrat în presă, verile, numai la începutul sezonului, pentru că lunile de vârf iulie-august erau privilegiul şefilor şi al şulfelor vechi şi hârşite, mergeam la mare la sindicate. Hotelurile sindicale (nu ştiu dacă erau strict ale presei) erau Craiova, Sibiu, Galaţi (actualul “Cocor”) şi Arad (dar unde nu stătea decât nomenclatura, în general jurnaliştii din suita lui Ceauşescu, de la Agerpres, precum şi securiştii ce împânzeau staţiunea fie că “şeful” era sau nu la mare, dar putea să apară oricând aşa că în jurul “obiectivului” trebuia să fie linişte şi curat). Alegeam mereu Craiova pentru că era apropiat de mare, de Cireşica şi de Casa scriitorilor. Ceea ce m-a şocat a fost întâlnirea cu colegii mei scriitori în propria lor casă. Pe unii îi ştiam de pe holurile redacţiilor revistelor literare. Îi văzusem făcând holistică în aşteptarea câte unui redactor care să le spună măcar că vor fi publicaţi cândva, pe la edituri cărând câte-un manuscris îndosariat cu coperte mereu proaspete ca să nu se vadă avizele nefavorabile de pe la alte edituri. Făceam şi critică literară şi primeam o groază de cărţi cu dedicaţii dintre cele mai penibil-măgulitoare. Ehei, aici era altceva: spatele era mai drept, vorba mai rotundă şi mai alene scoasă dintre maxilare, atitudinea condescendentă, afirmaţiile neutru constatative pline de compătimire “ah, tu eşti la sindicate.. şi...cum e...” Urma apoi o scurtă povestioară cu un ştab al literaturii române care i-ar fi zis, l-ar fi plictisit, i-ar fi promis... oricum era, înţelegeam eu, ceva de bine, de foarte bine, de foarte între ei titanii literaturii române care stăteau la Vilă. Am făcut imprudenţa de a accepta invitaţia (era a lui Ionică Flora care, deşi nu mai trăia în România, venea vară de vară la Neptun cu toată familia) de a petrece o seară pe terasa Vilei. Eram cu fiul meu Ionuţ (cred că avea patru-cinci ani), singurei (cred că mama lui se întorsese la Bucureşti pentru a-şi depune dosarul de titularizare în învăţământ). Copiii au o percepţie mai profundă şi mai exactă a realităţii decât o avem noi, adulţii. Am stat noi pe terasă, eu am vorbit un pic cu Marin Sorescu, altfel destul de rezervat şi de neangrenat în agitaţia lumii de acolo care se pregătea de programul de seară ce includea table, şah, discuţii zgomotoase, şi, dacă mi-aduc bine aminte, un concurs de recitări pentru copiii scriitorilor. Lumea se vânzolea de colo-colo pe lângă masa de pe terasă unde încă stăteam cu Sorescu, şi cu cel mic lipit de mine, extrem de importantă, “cu curu’ plin de griji”, după cum zice un amic cu simţul plasticităţii dezvoltat. “Hai, tata, hai să mergem”, mi-a zis Ionuţ, în timp ce trăgea de mine să mă ridic de pe fotoliul de fier, garnisit cu pernuţe, “hai la noi”. Copilul sesizase mai repede, mai profund şi mai trist decât mine că noi nu eram la noi acolo. Sărind peste ani, zic că această primă întâlnire cu lumea Vilei a avut un impact atât de puternic încât doar o singură dată a acceptat să stea la Vilă, într-un septembrie cu foarte puţină lume. Şi nici atunci prea mult!

Omul cu ferastrăul

2011-03-28T08:04:00.002+03:00

Nimeni nu a tresărit. Printre atâţia alţi “diverşi”, unii mici, alţii mai mari, vorba poetului, cu talente care mai de care mai bizare, apariţia sa a trecut lesne neobservată. Catalogat la bizarerii alături de omul care mănâncă lame de ras, omul care cântă la burtă sau puzderia de iluzionişti, un angrenaj din care să scoţi muzică stelară ce mai conta! Tuburi şi un ferăstrău şi sunete care, desigur, aduceau a ceva din altă lume. Probabil că pentru cei mai mulţi din sală momentul a fost ceva amuzant. Probabil însă că dintre milioanele de telespectatori de la “Românii au talent” unii să fi simţit aceeaşi enormă tristeţe pe care am încercat-o eu. Sunt convins că vor mai fi existând oameni care să îşi aducă aminte de fermecătorul “omul-orchestră’ care era prin anii ’80 Bendict Popescu, Ben Popescu cum îşi zicea sau cum îl ştiam noi. Cu muzicuţă, cu frunză, cu fluier, cu tobe şi alămuri, Ben Popescu oferea la “Serbările Scânteii tineretului” (dar şi la cenaclul “Flacăra” din câte îmi mai aduc aminte) un recital de virtuoz, cu o voce încântătoare, cântând din toate, uneori în acelaşi timp la două-trei, un folk altcum decât se făcea atunci. Îşi compunea singur, îşi făcea orchestraţia singur. Apărea pe scenă încărcat de toate instrumentele sale ca un pom de Crăciun şi pentru câteva zeci de minute sala se scufunda într-o tăcere respectuoasă şi melancolică, spre a vui de aplauze la sfârşitul minirecitalului. Îmi pare rău că nu am păstrat niciun exemplar din “Scanteia tinereului” în care am scris despre “Serbările Scânteii tineretului”, îmi pare rău că pe vremea aceea nu erau computere care să păstreze în memoria lor textele şi fotografiile de la spectacol. Mă bazez pe memoria mea –afectivă – şi vă cer să mă credeţi pe cuvânt că Ben Popescu era un artist, că despre el se vorbea în aceiaşi termeni elogioşi ca despre orice folkist din acea vreme.
Aşa cum s-a prezentat pe scena unui spectacol în care şi ridicolul face parte din el, pensionarul Benedict Popescu, căzut din altă lume, speriat de sală şi de juriu, îndatoritor pentru a nu supăra (iar eu spun îndatoritor spre a nu spune dur, cinic “umil”), plecând trist şi cu corpul încovoiat nu numai de ani la aflarea verdictului –care însemna “nu, nu aveţi talent” – Benedict Popescu mi-a oferit cele mai triste momente ale vieţii mele din ultima perioadă. Ce să se fi întâmplat de când nu ne-am mai văzut, ce instrumente s-au sfărâmat pentru ca un artist care a cunoscut momentele frumoase ale succesului să se arate pe scenă ca unul care aflat la pensie cântă la ferăstrău ?
Să se fi înşelat atâta lume cu privire la calităţile sale atunci la tinereţe? Nu cred. Pe aceeaşi scenă pe care cânta Ben Popescu apăreau mereu doi copii timizi şi frumoşi: unul cu vioara, altul la pian. Copilul de la vioară se numea Alexandru Tomescu. Nu eram noi cei mai pricepuţi descoperitori de talente la muzică clasică, dar sunetul viorii sale ne obliga să spunem în culise: “copilul ăsta o să ajungă mare, mare de tot!” Mare este acum cel pe care-l cunoaşteţi ca violonistul Alexandru Tomescu.
Ar fi avut cineva curajul să spună că peste ani Ben Popescu va fi un pensionar oarecare, bizar, care va vrea să impresioneze un juriu şi un public tăind cu ferastrăul timpul în două jumătăţi atât de inegale?

Clubul de proza

2011-03-23T11:08:00.013+02:00

Iata ce va cuprinde Clubul de proza din 29 martie, orele 17, Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane
Prezentarea volumelor
- Mihai Antonescu, "Marianty", editura Rora
- Stefan Dorgosan, "Sfintii", editura Deliana
- Florin Toma, "Orasul jumatatilor de ingeri", editura Cartea Romaneasca

Prozatori romani contemporani
lectura publica
Daniela Zeca

Nume pentru literatura de maine
Razvan Bica
Renata Carageani

Un om din Est

2011-03-22T17:27:00.004+02:00

de Cosmin Ciotloş

Ivan Mihailovici Saproşkinov, protagonistul romanului Gde Buharest, n-are idee cum se foloseşte o hartă: „Căută cu febrilitate prin casă în sacul de hârţoage: parcă îşi aduse aminte că odată, demult, văzuse un cărţoi lunguieţ cu multe poze, pe care scria Atlas.
Uite ce bine e să fie omul gospodar şi strângător, să nu arunce nimic, pentru că nu ştii când îţi trebuie câte-un flecuşteţ d’ăsta: sigur că-l găsise, era acolo, drăguţul de el.
Îşi puse harta în faţă şi vru să calculeze ceva, dar acum îi fu necaz că nu s-a străduit mai mult la şcoală; era al naibii de greu. O luă însă băbeşte şi măsură cu mâna făcută compas. Îşi aşeză degetul butucănos pe ceea ce găsise. Habar n-avea că degetul lui mare şi aspru acoperea mii de kilometri pătraţi de oameni, de locuri concrete, case, blocuri, cvartale, magazine, străzi, alei, parcuri.” (p. 150)
Sancta simplicitas! Omul e funcţionar. Mărunt, într-adevăr, dar funcţionar. Şi nu oriunde, ci într-o instituţie importantă a Uniunii Sovietice. Zilnic îi trec prin faţa ochilor zeci de dosare. Le înregistrează şi le dă mai departe. Îşi face treaba. De el depinde, poate, soarta unor oameni. Sărmanii oameni!
Ca prozator, când dai naştere unui asemenea personaj, te poţi considera norocos. Cu o condiţie: să nu-ţi baţi joc de el. Să nu îngroşi caricatura. Mai mult. Eşti obligat, într-un fel, să-l iei în echipa ta.
Faptul că a înţeles acest imperativ constituie deja, pentru Constantin Stan, un merit. E de urmărit tandemul pe care îl fac, aici, naratorul şi personajul. Relaţia e aproape paternă. (Intensificată, desigur, şi de amănuntul că Saproşkinov e un fiu natural, un copil al războiului al doilea.) Toate păcatele îi sunt, dacă nu iertate, măcar ascunse sub covor. Abulia, alcoolismul, pornirile incestuoase. La unele din indulgenţe mai pune umărul şi Partidul. Văzându-l cam moale, un tovarăş grijuliu îl fericeşte cu o nevastă. Nu-i mare lucru de capul ei. Ba aceasta mai vine şi la pachet cu o fiică, păcat al tinereţilor. Dar decât nimic?
Marfa Stanilova. Aşa o cheamă pe consoartă. Să fi fost cândva graţioasă, nu-i exclus. Dar, la data când Saproşkinov are a-i îndura prezenţa, nici măcar amintirea n-a mai rămas din tot farmecul ei. Nici la serviciu nu scapă obiditul funcţionar. Sunt colegi. În fiecare zi la ora 11 ea apare tăcută în pragul biroului aşteptând să-i fie livrat un nou teanc de dosare. Altceva n-are de zis. Şi, pe undeva, e mai bine că n-are. În funcţie de sosirile ei, îşi gestionează şi Saproşkinov paharele de vodcă băute pe furiş. Orice abatere de la orar s-ar dovedi, prin urmare, nefastă.
În jurul acestei femei însă se sudează complicitatea de care pomeneam. Naratorul îi picură lui Ivan Mihailovici vorbe otrăvite în urechi. Regia e interesantă şi implică stilul indirect liber. De fiecare dată când funcţionarul îşi aminteşte de Marfa se-aude în surdină câte un blestem. Diversitatea acestora e copleşitoare: „fir-ar numele ei blestemat şi gura ei închisă pe veci” (p. 6), „crăpa-i-ar ochii în 16 000 de bucăţele” (p. 7), „firar nările ei înfundate cu vată” (p. 20), „fie-i numele pomenit numai la trecut” (p. 21), „ajungei- ar curul slăbănog şi nevolnic ca al unei măicuţe” (p. 40), „fi-i-ar funda roz ultimul lucru cu care s-o găti pe lumea asta” (p. 51), „nu l-ar mai apuca bătaia pendulei de jumătate p-ăl de-a îmbrăcato azi dimineaţă” (p. 69) şi altele, multe altele. Nu toate inspirate, fără-ndoială. Dar e clar, în faţa unei aşa primejdii, Saproşkinov nu e singur. Cineva are grijă şi de el. Cine?
Una din imprecaţiile acestea îl dă de gol pe Constantin Stan. Într-un rând, i se urează Marfei să fie lovită de „gripa aviară” (p. 109)! Romanul se petrece, totuşi, cu puţin înaintea prăbuşirii blocului comunist. Cel mai probabil la finele deceniului al nouălea. Or, ura lui Saproşkinov n-are darul profeţiei. Nu vede-n viitor. Mai degrabă vocea naratorului, actuală, face pasul înapoi. Reverberează până acum mai bine de douăzeci de ani.
Schimbul e echitabil. Nu numai naratorul preia în discursul său aşchii din discursul protagonistului. Dar iată, şi Ivan Mihailovici, îşi pune la rană vorbe ale celui care-i povesteşte viaţa. De la un moment încolo, registrele sunt greu de tranşat. Nu se mai poate spune ce-i al unuia şi ce-i al altuia. Fraza curge convenabil şi convingător.
Cred că e, aceasta, o bună explicaţie a faptului că romanul lui Constantin Stan sună atât de ruseşte. (După cum au constatat toţi comentatorii.) Gde Buharest nu-i doar un roman a cărui acţiune e plasată în U.R.S.S. E un roman rusesc. Sau, mai precis, un izbutit exerciţiu de stil în linia romanelor ruseşti.
Dar, în afară de această dramă cotidiană, conştiinţa lui Saproşkinov mai adăposteşte una. Nenumită ca atare. Sugerată doar, la răstimpuri. Aceea de a fi, cum spuneam, un fiu al războiului al doilea. Adevăratul său tată e un soldat român necunoscut. Altceva, Ivan Mihailovici nu mai ştie. Întors de pe front când nimeni nu se mai aştepta şi găsind în bătătură un copil de care nu se ştia răspunzător, soţul legitim al mamei nu uită, nici el, să-i amintească băiatului că nu-i decât un bastard. Cât despre mamă, aceasta „înfăşurase totul în basmaua tăcerii, aşa cum ţărăncile îşi pun bunurile de preţ într-o basma adevărată: întâi o întind pe pat, apoi pun cu grijă fiecare lucruşor acolo, le mai învăluie o dată cu privirea şi strâng colţurile basmalei, înnodându-le zdravăn: ani de zile, poate niciodată în viaţa asta, nu vor desface nodul făcut.” (p. 147)
Iarăşi Constantin Stan îşi arată subtilitatea. Nu face, din asta, chiar o tragedie. Lasă lucrurile în firescul lor. (În plus, regimul intelectual mediocru al lui Saproşkinov îl fereşte, pe cât se poate, de convulsii interioare.) Însăşi hotărârea acestuia de a porni spre Bucureşti, pe urmele tatălui, n-are nimic eroic. Se iveşte din senin şi evoluează sub zodia unei, nu-i aşa, imperturbabile seninătăţi.
În condiţiile acestea, e normal ca romanul să fie, în materia lui epică, destul de precar. Chiar prea precar. În cele o sută cincizeci de pagini, cât are Gde Buharest, nu sunt mai mult de cinci scene semnificative. (Aglomerate, şi acestea, în ultima parte a cărţii.) Dintre ele, se detaşează cea în care, practic fără să realizeze ce sentâmplă, Saproşkinov îşi înfundă binefăcătorul. Semnează dezinvolt o mărturie inexactă şi compare în proces spre a-i da greutate.
„Şi totuşi, unde Dumnezeului o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla?” (p. 153) Cu un asemenea final, romanul e notabil. Ca roman. Nu lipsit de cusururi, dar oricum undeva destul de sus peste media celor apărute anul trecut. Ca exerciţiu de stil, mi-a plăcut încă şi mai mult. Recent, la „Cafeneaua critică” organizată de Ion Bogdan Lefter, Constantin Stan mărturisea că Gde Buharest e doar primul volum dintr-o trilogie. Romanul rusesc de azi va deveni, în volumul al doilea, un autentic roman românesc, mai spunea el. (Sunt tare curios ce metodă va adopta. Pe a primilor romancieri? Bujoreanu, Baronzi? Pe a lui Rebreanu? Va fi un Pat al lui Procust? Un Cel mai iubit dintre pământeni?) Iar în al treilea, unul riguros nemţesc.
Locul consfinţeşte scriitura.
Cu Gde Buharest, proiectul acesta extrem de interesant a început bine.

Cerneala simpatică

2011-03-21T09:34:00.000+02:00

Lecturile vârstelor (II)

Scrisă pentru diferite segmente de vârstă, literatura pentru copii are o intenţionalitate practică în cărţile de colorat (coordonarea mişcărilor, alegerea culorilor etc.), o alta educativă (cultivarea sentimentelor de prietenie, întrajutorare, toleranţă, lucrul în echipă, răspunsuri la întrebările copilăriei) cu vădite scopuri morale în care happy-end-ul este dominant: binele învinge întotdeauna. Acest tip de literatură nu face prea adesea obiectul comentariilor şi analizelor literare, iar autorii lor nu sunt băgaţi în seamă de critici sau istorici literari. Este şi dificilă o evaluare literară a unor texte cu caracter în primul rând utilitar sau educativ, didactic şi care trebuie să răspundă altor imperative decât cele estetice. Odată cu trecerea la o altă categorie de vârstă –în care se formează gustul pentru lectură – putem aborda literatura pentru copii cu tehnici de investigare şi evaluare estetice. Dar şi în acest caz, neuitând niciun moment de particularităţile publicului căruia i se adresează. În realizările ei memorabile, literatura pentru copii este, de fapt, o literatură cu copii, iar textul se constituie ca o parabolă: a lumii, a omului, a vieţii.
Literatura pentru copii este un segment de interes major ce excede faptul în sine literar, fiind parte a unui proces de educaţie a unei viitoare generaţii. Nu ştiu ce se întâmplă la noi, dar am citit, cu ceva timp în urmă, că o ţară nordică, Norvegia parcă, a iniţiat la nivel guvernamental un amplu program de resuscitare a literaturii pentru copii, alocând zeci de milioane de euro pentru scrierea, tipărirea, difuzarea ei, ca parte integrantă a sistemului educativ. La noi, după cum reuşesc eu să pricep din fragmentarele şi întâmplătoarele informaţii pe care le am, literatura pentru copii este Cenuşăreasa preocupărilor la nivel înalt (inclusiv literar) deşi există o imensă producţie editorială. Cel puţin asta sesisez pe rafturile librăriilor: o bogăţie de cărţi de colorat, de poveşti, de basme mai noi sau mai vechi, in traduceri sau producţie originală.
Un autor harnic se dovedeşte a fi Daniel Braşoveanu. Bibliografia sa cuprinde cam toată paleta de literatură pentru copii de la cărţi de colorat până la cărţi cu copii, unele chiar vizând o specie ce depăşeşte chiar şi ceea ce numim îndeobşte literatură pentru (cu) copii - pamfletul politic. Nu îmi voi da cu părerea despre cărţile de colorat pentru că aici inventivitatea ilustratorului este covârşitoare, firul narativ, dacă există aşa ceva, un fir care să lege desenele într-o povestioara, fiind doar un pretext. Nici despre pamfletele politice nu cred că e cazul să spun prea multe vorbe pentru că ele nu fac obiectul rândurilor de faţă. Aş semnala inventivitatea lui Daniel Braşoveanu în alegerea numelor personajelor sale principale dintr-o naraţiune (ele sunt cuprinse chiar în titlu): “Povestea lui Nimeni şi a vărului său mai mic Nimic”. Este o carte despre care mi-e greu să cred că ar putea fi parcursă –deşi ar merita din plin – de către un copil de la un capăt la altul, dar care ar face deliciul unui cititor adult pentru că ea îmbină butaforia cu aluzia (aproape transparentă), situaţiile comice cu cele groteşti, absurdul lumii reale cu fantasticul negru. Exemplific cu o scurtă secvenţă de pregătire a unei invazii: “-Generale, diseară veţi porni invazia! Cei ce ni se vor opune nu trebuie luaţi prizonieri. Avem destui sclavi. Distrugeţi şi stârpiţi tot ce vă va ieşi în cale şi vi se va opune! Nicio femeie să nu rămână nesiluită de bravii noştri soldaţi. Asta le va fi răsplata. Spuneţi-le ce îi aşteaptă şi ei vor lupta cu mai multă bravură. – Nu ne vom face prea populari printre localnici. Oricum, pentru că ne-au desconsiderat, îşi merită soarta. Înălţimea Ta, sunt de părere că ar trebui să apelăm şi la Strigoii Marţafoi. O sută de astfel de ajutoare primite de la Forţele Întunericului, pe care le vom avea alături de noi, în lupta de cotropire şi nimicire a inamicilor, va pune pe fugă nu numai armatele Slugărniciei Sale, dar îi va îngrozi şi pe locuitorii ţinuturilor unde urmează să ne stabilim. Aşa încât nu le va mai trece niciodată prin cap că ar putea să se lupte pentru libertate şi să scape de noi – zise generalul. – Sunt de acord cu propunerea ta. La noapte, mă voi adresa lui Hades şi îl voi ruga să mă sprijine cu o sută de Strigoi Marţafoi. Răsplata pe care i-o voi da pentru aceste lighioane pe care mi le va trimite o ştie el prea bine: după luptă, mulţi păcătoşi vor fi trimişi la el să-l slujească pe vecie – consimţi împăratul.”
Piesa de rezistenţă a oricărui autor de literatură pentru copii o reprezintă personajul principal sau, în fine, perechea antinomică a poveştii sale. Aici, polarizarea excesivă este benefică prin producerea unui impact emoţional teribil asupra publicului de vârstă fragedă. Eroul lui Daniel Braşoveanu –un erou al mai multor întâmplări derulate în mai multe cărţi – este un căţeluş, Grivei – naiv, mic şi pricăjit, cu puteri sufleteşti mai mari decât puterile fizice, candid şi uneori prostuţ, nobil în telul său: vindecarea mamei sale cu un medicament minune - Lacrimi de Inorog. La polul opus, desigur, stă făptura malefică, Gorgona, făptura gigant, forţă a întunericului, a peşterii, slujită de armate de Călugăriţe rele şi Scorpioni ucigaşi. Forţele binelui pe care le coalizează Grivei într-un aşa scop nobil au o alcătuire aiuritoare dar simpatică: un buldog, o veveriţă, albine, păianjeni (dar nu din ăia răi, ci “gălbejiţi” ceea ce îi face amuzanţi), înţeleptul Corb. Peripeţiile lor nu sunt într-o altă schemă decât cea obişnuită din basme. Inventivitatea autorului este una pornită din folosirea principalelor calităţi ale ale prietenilor lui Grivei ca tehnici şi mijloace de luptă în atingerea scopului propus: mierea albinelor va fi un scut de protecţie împotriva înţepăturilor scorpionilor ucigaşi, pânza ţesută de păianjenii gălbejiţi o vor mobiliza pe Gorgona, liliecii prin bătăile de aripi vor crea un scut acustic etc. Verva, umorul, personajele hazlii fac farmecul acestei povestioare care se termină promiţând viitoare aventuri ale micuţului Grivei şi ale prea bunei sale prietene, veveriţa Roşcovana.

2011-03-18T13:44:00.001+02:00

CreARTivitatea la ea acasă

Cuvântul a fost inventat de ei la finalul proiectului când, împreună, evaluam beneficiile şi socoteam minusurile care ar trebui eliminate la o acţiune similară viitoare.
Trei întâlniri de câte trei zile (un weekend întreg, să zicem de vineri după-aniaza pâna duminica seara) în decorul superb al Măgurii Buzăului, în apropierea a două locuri profund spirituale, Mănăstirea Ciolanu şi Tabăra de Sculptură, au fost suficiente şi insuficiente pentru zece tineri buzoieni ca să-şi descopere şi modeleze creativitatea prin artă.
Într-un proces pe care ei l-au numit creARTitivitate.
Un cuvânt nou desemnează o nouă realitate. Sau o realitate nouă cere imperios un cuvânt nou. CreARTivitate numeşte cu acuitate ceea ce au făcut cei zece tineri în proiectul numit "Porţi deschise către cultură" - paşi importanţi în a-şi descoperi valenţele creatoare prin intermediul artei.
Nimic nu este mai creativ decât arta. Înţeleasă drept capacitatea umană de a realiza un lucru nou, creativitatea se vede şi se înţelege cel mai bine în faptul artistic: o surprinzătoare îmbinare a culorilor creează un peisaj aşa cum numai pictorul l-a sesizat, o aşezare inedită a cuvintelor într-o frază şi apoi într-o pagină iveşte realităţi şi noi frumuseţi. Cultura, arta ne deschid porţile largi ale gândirii libere, ale luptei cu şabloanele, cu de-a gata, cu repetitivitatea care adesea goleşte de sens realitatea. Gândirea artistică este în acelaşi timp un mijloc de a fi creativ în tot ceea ce faci. A observa, a stabili relaţii, a sesiza ce este nou, a înţelege ce se întâmplă în jurul tău sunt elemente fundamentale în creativitate şi, deci, în libertatea individuală sau de grup.
Cei zece tineri campaţi în tabăra de la Poiana Pinului au observat forme şi culori din mediul natural, au "citit" volumele şi luminile sculpturilor din Tabăra Măgura, sub îndrumarea discretă, dar profesionistă, a câtorva autori ai lucrărilor, au învăţat să sesiseze relaţii între fapte, lucruri şi oameni în jocurile interactive şi în exerciţiile psihologice de creativitate, au privit lumea prin ochiul aparatului de fotografiat, s-au cunoscut şi au învăţat să se cunoască spre a se pune de acord în activităţile de grup, şi-au organizat serile de tabără aşa cum şi-au imaginat că trebuie să fie: ore de relaxare şi bucurie a vârstei. Fiind mai creativi, ei au fost mai liberi în gândirea şi în viaţa lor. Fiind mai liberi, au căpătat încredere în ei şi în cei din jur. Iar încrederea te face egalul tuturor celorlalţi indiferent de ţara din care provii, indiferent de localitatea în care trăieşti, indiferent de bunăstarea sau precaritatea nivelului de trai.
CreARTivitatea este realitatea pe care au trăit-o o vreme zece copii, în fapt o realitate pe care şi-au construit-o singuri sau au descoperit-o pas cu pas.

Cerneala simpatică

2011-03-15T10:00:00.000+02:00

Lecturile vârstelor (I)

Relecturile, ca şi rememorările, sunt uneori rod al hazardului. Viaţa te pune în situaţii, pe care nu le-ai provocat, de a face ceva ce nu îţi era în programul nici imediat următor nici în cel mai îndepărtat. S-a întâmplat pur şi simplu să iau act de literatura pentru copii. De aici, am coborât în timpul copilăriei mele pentru a-mi aduce aminte ce citeam pe vremea aceea, cum citeam şi ce senzaţii îmi producea lectura. Cred că am luat act de literatură, de ficţiuni, înainte să ştiu să citesc, dar nu pentru că am avut vreun bunic sfătos şi cu darul povestirii. Ascultam, cu evlavie, « Noapte bună, copii », teatrul radiofonic şi urmăream alături de copiii din vecini piesele de teatru cu păpuşi pe care fratele meu le monta în curte. El, un băiat cuminte ca o fetiţă, liric până la a fi neîndemnatec, avea o mare pasiune pentru Caragiale ale cărui schiţe le punea în scenă cu păpuşi. « Vizita » şi « Dl Goe » erau piesele de rezistenţă, iar noi, mai mici decât el cu câţiva ani, ne tăvăleam de râs la fiecare nouă reprezentaţie. Chiar dacă ştiam ce avea să se întâmple şi ajunsesem chiar să ştim replicile pe dinafară. Cu experienţa acumulată în atâta amar de ani de lecturi spun că de aceea ne plăceau aşa de mult : tocmai pentru că le ştiam. Este o primă diferenţă între lecturile vârstelor : copiii nu se plictisesc de poveştile pe care le ştiu. Dimpotrivă. Ei vor să le audă, să le citească exact aşa cum le-au auzit, cum le-au citit prima dată. Orice schimbare în text este imediat sesizată şi amendată. Copiii sunt cei mai fervenţi apărători ai exactităţii textului, în consecinţă şi ai şabloanelor lingvistice şi comportamentale. Trebuie spus aşa cum se spune, trebuie să se producă faptele aşa cum s-au mai produs, personajele trebuie să se comporte exact aşa cum se ştie. Psihologii cred că sunt mai multe explicaţii la acest mod de a reacţiona faţă de abaterile de la text. Mai întâi, că la acea vârstă punem semnul egalităţii între ficţiune şi realitate, iar acest fapt duce la o sancţionare a abaterii ca o sancţionare a minciunii. Apoi, eforturile noastre în copilărie sunt de a memora cele auzite sau citite, fapt desigur îngreunat dacă textul se tot schimbă. În fine, lumea cunoscută (ficţională sau nu) este o lume securizantă, aşadar, o altă lume (generată de schimbări neaşteptate) produce nesiguranţă şi reacţii de a o aduce în tiparele cunoscute.
Diferenţele între lecturile prime ale copilăriei şi cele ulterioare de maturitate sunt enorme. Plăcerea de a citi/auzi pentru a re-cunoaşte şi a fi în siguranţă este înlocuită cu plăcerea de a cunoaşte şi de a fi mereu surprinşi de lucruri, fapte, idei pe care nu le-am mai întâlnit până atunci. De aceea, nici criteriile de evaluare şi analiză nu sunt similare pentru literatura pentru copii şi literatura pentru cei maturi. Când analizăm literatura scrisă pentru copii trebuie să ne raportăm mereu la publicul pentru care a fost scrisă, la obişnuinţele şi imperativele sale de lectură. Mutăm astfel analiza de tip estetic (cu un prim criteriu originalitatea) în tărâmul impactului psihologic al lecturii, o împingem aşadar spre cercetarea ştiinţifică, fiindu-ne dificil, în absenţa studiilor, să evaluăm dinafara impactul ca semn al valorizării actului de creaţie.
Să mă întorc însă la cărţile care mi-au stârnit consideraţiile de mai sus. Ele aparţin lui Vasile Groza, un autor interesant şi cu disponibilităţi multiple în literatura pentru copii. În postura de povestitor, ca şi în cea de autor de poezii şi ghicitori, autorul îmbracă veşmintele securizante pentru copii ale bunicului care trebuie să răspundă la toate curiozităţile nepotului, curiozităţi pe care le ştim şi noi din vremea copilăriei sau din vremea copiilor noştri: unde doarme soarele, de ce clipesc stelele, de ce se cheamă ciocârlia ciocârlie, cine a dat nume florilor? “Lumea prinţesei Blu” (editura Fundaţiei Pro) respectă întru totul tiparele literaturii pentru copii semn al bunei cunoaşteri a publicului pentru care autorul scrie. Povestirile beneficiază de un narator sfătos, calm, înţelegător, ghid pentru învăţăcelul nepot, lumea lor este una feerică şi în acelaşi timp cunoscută. Pentru că în lumea copilăriei florile, gâzele şi soarele vorbesc, puterile sunt nelimitate, crăiesele şi feţi-frumoşii răsar la tot pasul. Ceea ce noi credem că este miraculos în lumea copilăriei este real şi extrem de plauzibil: ‘Se spune din vremuri vechi că, între toate planetele pe care le are Soarele nostru în grija sa, Pământul i-ar fi casa. Aici se culcă după o zi de muncă prin fel şi fel de împărăţii. Aici se scaldă, îşi spală razele fierbinţi în apele mărilor şi oceanelor, şi le piaptănă în desişul verde şi crud al pădurilor de brazi. Şi tot aici trăiesc şi cele patru fiice ale sale, botezate Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Ca orice părinte, pe cine putea Soarele să iubească mai mult decât pe fiica mai mică? Pe bebeluşa Primăvara. Era cea mai zburdalnică şi cea mai frumoasă, dar şi cea mai gingaşă făptură”.
Universul imaginat de Vasile Groza este în ton cu aşteptările publicului său - fragil, delicat, miniaturizat (prin diminutive) – şi funcţionează tot după aşteptări – binele învinge (trebuie să învingă întotdeauna), nedreptăţile sunt mereu îndreptate, împăraţii primesc lecţii de viaţă şi iubire de la odraslele lor, lumea poveştilor continuă, după finalurile fericite, până în zilele noastre. Odată statornicit, binele ar trebui să fie etern este morala fiecărui basm al copilăriei: “Iar Tiberian şi Amerinda, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, şi-au unit destinele în razele Lunii. Primiră în dar de nuntă împărăţia care până nu demult fusese a oglinzilor sparte, Astăzi, când vă spun povestea, Tiberian şi Amerinda continuă să cânte în prag de seară pe malul lacului fermecat”.
Însoţită de frumoase, tonice şi vesele în colorit ilustraţii (semnate de Ruxandra Musinchievici) şi “prefaţată” de o inspirată copertă a lui Daniel Nicolescu, cartea lui Vasile Groza cred că este o încântare pentru cei mici şi o destindere ca o întoarcere în timp pentru cei mai mari.

Cerneala simpatică

2011-03-11T22:39:00.003+02:00

Creştetul gheţarului

Aproape 30 de titluri numără bibliografia Constanţei Buzea în aproape o jumătate de secol de activitate literară! A debutat în 1963 şi mult timp a publicat ritmic poezie ori cărţi pentru copii, într-o constantă uimitoare, fără sincope chiar şi după 1990, când mulţi autori au ieşit, din varii motive, din circuitul editorial. Numele său a fost permanent în atenţia criticii, deşi primul premiu al USR a venit foarte târziu. În anii de glorie ai şaizecismului, nu exista să nu fie prezentă la celebrele întâlniri cu cititorii sau întâlniri ale “României literare” şi nimeni nu o uita atunci când se făceau bilanţuri sau se întocmeau liste ale scriitorilor importanţi din acea vreme. Mi le aduc aminte şi azi, invariabil ele cuprindeau pe Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana şi apoi, în funcţie de preferinţe, alţi poeţi Marin Sorescu, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Ion Horea, Gheorghe Pituţ, Ileana Mălăncioiu etc. Cu toate acestea, poezia ei a părut a fi în umbra celorlalţi, mai degrabă citată decât citită, a stârnit comentarii inteligente, dar nu susţineri înflăcărate. Probabil că admiratorii poeziei Constanţei Buzea sunt la fel de discreţi ca şi ea.
Mi-e greu să descifrez mecanismele care au generat o astfel de situaţie, ca o poezie de mare profunzime şi originalitate să fie receptată, percepută doar cu amabilitate. Mi se va spune că nu este chiar o receptare doar binevoitoare, că despre Constanţa Buzea s-a afirmat că este una dintre marile voci lirice contemporane, dacă nu cumva cea mai bună poetă noastră. Aşadar, că i se recunosc talentul, profunzimea şi originalitatea într-o poezie de meditaţie, reflexivă, deseori cerebrală. Chiar şi după ce am parcurs câteva comentarii şi profiluri lirice ale poetei, impresia a rămas aceeaşi. În fine, poate e vorba doar de o percepţie subiectivă!
Jurnalul publicat în 2009 la “Humanitas” – “Creştetul gheţarului” – a fost pentru multă lume o revelaţie. El cuprinde numai perioada 1969-1971 şi nu avem niciun semn că există şi alte însemnări de după 1971, ceea ce ne face să citim volumul de sine stătător, rotund, întreg, fără presupuneri de ce va urma. E o perioadă densă, dramatică din multe puncte de vedere şi volumul poate fi citit cu acelaşi profit urmând direcţii diferite. Este, mai întâi, direcţia istorico-literară. Cine vrea să înţeleagă mai mult din lumea literară are la îndemână un material extrem de bogat. Lumea literară şi literatura funcţionau ca grup de amici, cunoştinţe, de prieteni: se fac vizite, se petrec sărbători împreună, se ia masa împreună la diverse restaurante, locuinţele trec de la o familie la alta într-un lanţ, într-un circuit al devenirii sociale. Nu cred să mai fi existat –în niciun caz nu mai există – o asemenea solidaritate de grup, solidaritate umană, în primul rând, în istoria literaturii române. Lumea literară, artistică pare a aparţine unui grup, de aleşi, în care fiecare se cunoaşte cu fiecare din universul domestic şi mai apoi din cel literar. Viaţa e grea, privaţiunile sunt multiple, dar nu este monotnă şi nici disperantă. Există întotdeauna soluţii, există mereu ieşiri din criză fie că soluţiile se numesc Fondul literar (de la care unii se împrumută sume ce devin fabuloase), fie bursele de câte un an în Statele Unitem fie apariţiile editoriale. Pentru ceea ce va urma, pentru generaţiile următoare toate acestea fac parte dintr-o tărâm al fabulosului. Deci, de neconceput, darămite de aspirat la el.
Un al doilea palier al însemnărilor îl reprezintă portretul ce se se desprinde atât de puternic încât în pofida, cred, dorinţei autoarei, el se autonomizează de parcă întregul volum i-ar fi fost dedicat. Nu cred ca altcineva să-l fi surprins pe Adrian Păunescu cu mai mare acuitate decât Constanţa Buzea. Omul şi poetul nu se pot despărţi. Scrie aşa cum trăieşte, trăieşte obsedat de propria glorie, scrie obsedat de propria-i genialitate, îndrăgostit profund de fiecare rând pe care îl aşterne, îl dictează sau îi trece prin minte. Febril, despot, grobian, egotist, deseori laş, incapabil să suporte orice fel de suferinţă, fermecător şi cu priză la public, pe rând sau concomitent copil neajutorat cerşind îngrijire şi alint şi violent până la demenţă, iubit de copiii săi pe care el deseori îi uită, AP este asemenea unui uragan pustiitor şi nepăsător la ce lasă în urmă. Nu mă interesează modelul real pe care autoarea l-a avut mereu sub ochi, l-a suportat, i-a suportat trăirile şi umorile, ci performanţa literară. Constanţa Buzea fixează un personaj unic în literatura noastră cu o artă ce conferă veridicitate şi forţă, atât de viu încât pare să sară din paginile cărţii, printr-o tehnică literară puţin folosită în literatura noastră: analiza consecinţelor în conştiinţa celuilalt a actelor unui personaj, tehnică pe care am mai întâlnit-o la o autoare în mare vogă acum Zheruya Shalev.
În sfârşit, o profitabilă, literariceşte vorbind, direcţie de lectură este cea a felului în care spiritul, supus agresiunilor de tot felul şi dramaticelor încercări, reuşeşte să se salveze de a nu fi strivit, răpus ori deturnat. Nu cred să existe în proza românească pagini de o mai mare profunzime în a analiza trăirile unei femei supuse în cuplu unor agresiuni permanente, sadice adesea, torturante fizic şi moral. Ele nu sunt decât în foarte puţine rânduri prezentate factual ci în consecinţele lor. Insemnele lor sunt pe epidermă, pe trup, în corp, ceea ce produce suferinţe îndelung vizibile şi de neuitat, iar paginile în care, cu discreţie, cu un ton niciodată revoltat sau patetizant, sunt descrise rănile trupului sunt de un dramatism rar întâlnit. Cheia existenţială ca şi cheia volumului sunt aceste rânduri: “Amintirile nu au de-a face cu trecutul nostru, cu timpul, cu locul. Amintirile suntem noi. N-am să mă decid uşor şi nici definitiv ce sunt amintirile, acte de avariţie sau acte de generozitate. Sunt chinul şi binecuvântarea, memorie palidă şi memorie în flăcări, film contradictoriu, mereu rulat, reluat, refăcut, bucuria şi groaza de a înmărmuri şi de a te topi în trecut, tu, imobil în faţa mişcărilor, lumilor, altora, gonitul, respinsul şi îmbrăţişatul, şi părăsitul, şi disperatul, şi calmul, şi viul, şi distrusul, şi iluzoriul, ceea ce nu este încă presimţit, puterea de a risipi şi de a aduna.”

(Luceafarul de dimineata, 11-12, 9 martie 2011)

Gde Buharest - nominalizat pentru premiile Observatorul Cultural 2011

2011-03-06T08:02:00.006+02:00

Juriul alcatuit din redactori si colaboratori ai Observatorului Cultural a nominalizat romanul "Gde Buharest" pentru premiile revistei, la sectiunea proza, alaturi de romanele Gabrielei Adamesteanu, Ioan Grosan, Radu Mares, Nichita Danilov, Ovidiu Nimigean si Marin Malaicu-Hondrari .
Puteti comenta nominalizarile PE SITE-UL observatorcultural.ro si PUTETI VOTA GDE BUHAREST pentru PREMIUL CITITORULUI pe acelasi site.

Un funcţionar exemplar

2011-03-03T07:54:00.003+02:00

de Veronica-Alina Constănceanu

Trebuie să spun de la început: Gde Buharest nu e un roman scris pentru cititorul grăbit, nu e un roman de citit în metrou şi cu siguranţă nu e unul pentru un cititor interesat doar de ce se întâmplă într-o carte, fără să-şi dorească să fie captivat de stil. Pentru că în acest roman, în timp real nu se întâmplă foarte multe, dar se simte foarte mult şi mai ales se rememorează, şi toate aceste detalii, amintiri, iluzii, profeţii vin să umple încet o poveste. Pe de altă parte, aşa cum a anunţat Constantin Stan atunci când a lansat-o, cartea deschide o trilogie, aşa că cititorul trebuie să se înarmeze cu răbdare, pentru că va avea destule de citit.
Akaki Akakievici o poate mărturisi. Acest vers al Marianei Marin mi-a încolţit în minte în timp ce citeam Gde Buharest. Şi nu întâmplător, pentru că Ivan Mihailovici Saproşnikov (personajul central al romanului) e şi el un funcţionar, unul totuşi destul de depersonalizat (dar cum altfel ar putea fi un funcţionar, fie el şi unul clasa a II a?), deşi cândva avusese un fel de putere, cândva fusese un fel de umbră a lui Tovkolea, un activist, (Ia toje activist!, ar zice Ivan Mihailovici) adică ar fi putut spune: eu am cunoscut gloria/I-am simţit sudoarea şi parfumul/I-am lustruit cizmele/şi m-am lăsat ciufulit[ă] de ea. Dar de la un anumit moment, viaţa lui Ivan Mihailovici pare a fi oprită în loc, la un moment dat devine funcţionar într-o clădire cu vedere spre cupola aurită a bisericii Vasili Blajenii, adică undeva în miezul istoriei, pentru că la Moscova se scria istoria acelor vremuri. Clădirea e una labirintică, aproape kafkiană, Ivan Mihailovici evita probabil să pronunţe cuvântul «labirint» vizavi de spaţiul pe care-l ocupa în timpul orelor de serviciu.(…) La început, avea nevoie şi de câteva ore să-l găsească pentru că tot ivindu-i-se în faţă fundături, obstacole pe care obligatoriu trebuia să le ocolească, se trezea în faţa impozantei uşi a biroului ca şi cum ziua lui de muncă s-ar fi încheiat şi acum ar fi plecat acasă. Sau la birt. Sau la orele suplimentare.(…)Când mergea fără să se gândească dacă e bine sau nu pe unde a apucat-o, ajungea în doar cinci minute. Iar timpul acolo se scurgea oarecum liniştit până în momentul în care Marfa Stanilova rosteşte enigmaticele cuvinte: Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduieşti mai mult. Nedumerit, Saproşnikov îşi pierde liniştea, şi parcă se întâmplă câteva lucruri ciudate, nu doar la birou ci şi acasă, parcă unii se poartă altfel, parcă ar veni un fel de revoluţie, sau măcar o schimbare. Până atunci timpul se scursese normal, fără să se întâmple mai nimic, iar Ivan Mihailovici îl măsura în felul lui: La slujbă, timpul trece încet, încet de tot, şi nu-l poţi sorbi cu înghiţituri mici, mici de tot ca pe votcă.(…)Marfa Stanilova apăru, ca de obicei, după cel de-al doilea păhăruţ. «Car’va’zică e unşpe».(…) Şi totuşi, Ivan Mihailovici are o vagă bănuială că timpul se ascunde pe undeva. Şi povestea se construieşte încet, cu răbdare şi migală, intrarea în atmosferă fiind mai importantă decât întâmplarea ce stă să vină. Lectura cere şi ea o anumită lentoare, iar felul în care înaintăm ne ajută să plasăm foarte bine povestea asta care pare neobişnuită. Gde Buharest e şi el un roman neobişnuit, e povestea unui rus, dar ar putea fi la fel de bine să fie povestea unui om din Est, unul despre care se ştie totul: De câte ori citeşte sau, mă rog, aude prin bodegă ce-a mai spus, ce-a mai înfierat prea bunul Mihail Sergheevici, el ştie că la el se referă. Şi îşi dă seama că Mihail Sergheevici ştie tot ce face el la birou. Încet, în ritmul în care Saproşnikov îşi bea doza zilnică de votcă, intrăm în spaţiul ficţional, pe care până la urmă reuşim să-l localizăm cu exactitate: suntem la Moscova, în vremea perestroikăi.
Pe lângă personajele pe care ne aşteptăm să le găsim într-un roman, adică Saproşnikov şi Marfa (colega lui de serviciu dar şi tovarăşa-i de viaţă), colocatarii, Ludmila Cervenkova şi Boris, Tovkolea (protectorul, şi o vreme superiorul lui Ivan Mihailovici), dar şi mujici anonimi, şi alţi simplii cetăţeni, în romanul acesta mai apar câteva personaje absolut speciale: votca, geanta şi gândul. Apar pe rând, dar rolul lor e bine precizat şi e atât de important încât par a avea o viaţă doar a lor. Desigur votca e cea care parcă domină totul, iar mahmureala pare a fi starea naturală a măruntului funcţionar, doar e rus. Şi votca va duce cândva la naşterea unei alte revoluţii, deşi cu siguranţă istoricii, sociologii şi falşii disidenţi vor spune cu totul altceva.
Apare apoi geanta, un adevărat simbol al puterii, iar Saproşnikov ştia că el era unicul om din lumea asta în care tovarăşul ar fi avut încredere să îşi lase nepreţuita geantă.(…)Dacă vreodată a fost cu adevărat emoţionat, apoi trebuie să recunoaştem că întâlnirea cu geanta tovarăşului fusese momentul în care Ivan Mihailovici se pierduse de fericire şi emoţie. Era atât de emoţionat încât nu ştia ce să facă: să-l strige pe Tovkolea ori geanta acestuia? Dar cum, Doamne, iartă-mă să te adresezi unei genţi?se frământa Ivan Mihailovici cu ochii pe ea.
Iar despre gânduri ce am putea spune, decât că erau multe şi nu toate curate. Multe erau nărăvaşe, iar Tovkolea le cunoştea, ştia până şi gândurile ascunse ale fiecărui mujic, ale fiecărui cetăţean, chiar dacă ei nu le ştiau; şi îi pedepsea amarnic pe cei care le ţineau ascunse, pentru că cele ascunse nu erau curate. Iar gândul acela al lui Ivan Mihailovici, da, gândul acela năstruşnic, apărut oarecum din senin, dar care pleacă pe scări luându-i-o înainte, îl va trimite spre Bucureşti, unde s-ar putea să fie un frate de-al lui, unul necunoscut şi neştiut de nimeni. De s-ar fi întâlnit cineva cu el pe scări – sau pe holuri, sau printr-un birouaş – ar fi jurat că-i un gând vagabond, fără casă, fără masă, fără slujbuliţă, fără stăpân.
Influenţa scriitorilor ruşi se simte la tot pasul, dar nu e vorba de simplu mimetism ci de lecţia bine învăţată a prozei bine construite şi a unui stil impecabil. Deşi în cartea asta nu se întâmplă aparent nimic extraordinar, ea vorbeşte despre lucruri grave, despre revoluţiile făcute împotriva oamenilor şi despre frica şi ura din sufletele lor, despre delaţiune şi despre un sistem politic ce a redus fiinţa umană strict la necesităţile sale fiziologice, despre falsitatea umană şi despre Lenin, care n-a murit, doar doarme un pic într-un mausoleu.
Gde Buharest e o carte scrisă cu foarte mult talent şi cu o mare atenţie pentru detalii. Nu ne rămâne decât să aşteptăm continuarea să vedem totuşi, unde Dumnezeului o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla? Aşteptările sunt mari, pe măsura reuşitelor din acest roman.
(revista Orizont, nr. 2, 2011)

Umilinţă

2011-02-28T08:34:00.003+02:00

filmul de la care cinematografia noastră poate reîncepe (I)

O sală care s-a umplut mai ales mult după ora anunţată pentru începerea premierei, dar o sală plină şi caldă a întâmpinat primul film al lui Cătălin Apostol cu un entuziasm aparte, grav, i-aş zice. “Umilinţă – Locul unde clopotul nu bate niciodată” este o poveste tulburătoare despre România zilelor noastre. Despre întreaga Românie a acestor vremuri nu numai despre satul din a cărui biserică nu au mai rămas decât zidurile şi câteva icoane, nu numai despre un “nebun” al satului supus tuturor umilinţelor pentru o culpă de care nu se face vinovat, nu numai despre poliţistul şpăgar, mâna în mână cu borfaşii şi criminalii aceluiaşi sat, nu numai despre un sat supus periodic inundaţiilor prilej pentru şmecheri să mai dea un tun ori un tunuleţ furând ajutoarele. Partea este în acest caz întregul.
“Umilinţă” este un film pe care nu-l poţi judeca numai după canoanele artistice. Din el năbuieşte atâta viaţă autentică încât nu te mai incomodează micile scăpări amendabile în cazul ficţiunilor pure. Şi ce dacă personajul principal seamănă într-un fel cu Ipu şi că nebunul blând şi inocent este ocrotit, înţeles de un copil, aşa cum am mai văzut şi în alte opere artistice? Şi ce dacă regizorul şi scenaristul nu au aflat o modalitate mai inventivă de a ne spune filmic momentul în care Dumitru devine un ucigaş fără vină, un paria şi un aducător de nenoriciri în ochii celorlalţi? Toate acestea trec neobservate –sau, oricum, nu te incomodează – atunci când urmăreşti admirabilul film al lui Cătălin Apostol. Senzaţia copleştitoare este că filmul nu se face din filme, aşa cum se zice că din cărţi se ivesc alte cărţi. Realitatea este întotdeauna nepăsătoare că seamănă cu ceva din ficţiune, iar regizorul are atâta încredere în realitatea pe care o transpune încât nu-i pasă de eventualele obiecţii de genul “Aşa a făcut şi Tarkovski în “Rubliov” sau “Seamănă oarecum subiectul cu Durennmat”. Nu aş pune totul numai pe seamă experienţei şi vocaţiei extraordinare de autor de filme documentare ale lui Cătălin Apostol. Ne aflăm, aşa cum spunea Dan Puric, în faţa unui act de naştere în cinematografia românească prin “Umilinţă”. Nu atât prin filmul în sine. Tehnic nu impune prin originalităţi sfidătoare. Se înscrie chiar în tiparele tradiţionale ale spunerii unei povestiri filmice. Nici la nivelul subiectului nu putem vorbi de abordări ale unei realităţi ce nu s-a mai văzut până acum. Caracterele sunt şi ele în linia tradiţională, tinzând spre arhetipuri ale unei civilizaţii. Ceea ce revoluţionează, şi nu mă feresc să spun acest cuvânt care adesea invită la multă prudenţă în folosirea lui spre a nu cădea în derizoriu, este însăşi ideea de a face film. În viziunea lui Cătălin Apostol “ceea ce vreau să spun” este covârşitor înaintea lui “cum o să spun?” Este o primă operă în care eticul câştigă în faţa esteticului într-un mod atât de decisiv încât instituie o nouă estetică.
Am ţinut să scriu acest cuvânt de întâmpinare sub imperiul primelor impresii. Filmul merită o analiză amănunţită iar ceea ce propune Cătălin Apostol incită la o amplă dezbatere pentru ca imensul câştig adus de el să nu se piardă.

Filmul de la care cinematografia noastra poate reincepe (II)

Lung metrajul de debut al lui Cătălin Apostol (semnatar şi al scenariului) este o revelaţie. Dan Puric a vorbit despre un act de naştere în cinematografia românească la premiera filmului, afirmaţie ce, desigur, va stârni multe valuri, multe adeziuni dar şi multe negări. Se vor aduce ca argumente contra afirmaţiei atât de tranşante realizările cinematografiei româneşti, dar şi un anume curs luat de aceasta după ’89. “Noul val” este adeptul faptului de viaţă mărunt, cu drame ale oamenilor obişnuiţi, ca să nu le zic mărunţi, exprimat cu mijloace care să inducă autenticul. Cei nou veniţi în cinematografie doresc să abolească graniţa dintre viaţă şi film, camera fiind acea oglindă stendaliană purtată de-a lungul drumului şi care absoarbe tot ceea ce se petrece. Scenariile mizează pe frusteţe –uneori pe abuz de limbaj al străzii, jocul actoricesc este “neartistic”. De multe ori, senzaţia lăsată este că orchestratorul (regizor, scenarist, actor) acestei lumi nu îşi propune nicio simbolistică, nu urmăreşte ab initio nicio semnificaţie. Viaţa este lăsată să năbuiască liber, neîncorsetată de reguli şi de pre-judecăţi. Căutat îndelung, explicit şi adesea provocator în cele mai multe filme de până acum autenticul s-a transformat în contrariul său: artificialitatea. Este o lipsă de verosimilitate a limbajului, este neautentică încremenirea într-un studio de televiziune locală în care se dezbate tema revoluţiei, sunt multe secvenţe nerelevante nici ca fapt artistic nici ca fapte umane. Până la urmă, autenticul este o dimensiune estetică, are o estetică bine definită.
“Umilinţă” este primul film de după 1990 care înglobează, într-un firesc de mare creaţie, elemente artistice, cu pre-semnificaţii, sau cu semnificaţii clar determinate în viaţă, ele sunt fragmente ale unei existenţe dinainte ca lumea să se fi destructurat. Satul, lumea lui Cătălin Apostol se află într-un dramatic proces de disoluţie. Nu mai există niciun principiu coagulant, nu mai există normă morală, nu mai există lege, nu mai există nicio autoritate care să ordoneze şi să împiedice instalarea definitivă a haosului. Insemnele unei alte lumi sunt presărate abil pe tot parcursul filmului de la zidurile bisericii care mai păstrează chipuri şi scene biblice până la scrisorile trimise de copilul Marinică tatălui său plecat în lume, de la viaţa normală a lui Dumitru, solară în secvenţa secerişului care îi va şi deturna existenţa până la stinghera imagine a unei vaci pe malul unei ape înconjurate de dealuri sterpe, aride, lipsite de viaţă. Toate acestea sunt înscrise în povestea ce se derulează, astfel încât, cu subtilitate, avem mereu două existenţe aproape suprapuse. Două lumi antagonice. Această « ciocnire a civilizaţiilor » este marea temă a filmului. Civilizaţia coagulată de norme morale şi credinţă, civilizaţia mercantilă de fără niciun Dumnezeu. Cea din urmă (apărută pe creasta schimbărilor de după 1990, precum gunoaiele pe creasta valurilor la inundaţii) se erijează în împărţitoare de dreptate, de adevăr, de autoritate ce sancţionează fără să aibă nicio cădere.
Se simte că întreaga echipă a crezut în proiectul lui Cătălin Apostol şi a aderat la viziunea sa artistică: reconstituirea în detaliu şi cu acuitate a vieţii reale, dar prin şi cu expresii artistice de la scenografie, lumini până la joc actoricesc. Este evident un film de echipă, dar în care se simte mâna de fier a regizorului.
Cătălin Apostol debutează strălucit şi cred că “Umilinţă” va fi un punct de reper în cinematografia românească.

2011-02-26T15:14:00.002+02:00

Romane 2010 la Cafeneaua critică
(Club Control, miercuri 2 martie 2011)

Din nou în zi de miercuri (într-o alternanţă a programărilor care depinde de evenimentele găzduite de Club Control), Cafeneaua critică provoacă pe 2 martie la o discuţie despre romanele apărute în 2010. A fost un an bun pentru genul romanesc, cu cîteva zeci de apariţii de foarte bun nivel, doar o parte dintre ele aflate în atenţia criticii de întîmpinare. Despre starea romanului autohton la anul 2010 şi despre starea prozei româneşti în general va fi vorba la Cafeneaua critică de miercuri 2 martie, cu participarea unor autori de romane 2010, a altor scriitori şi critici literari.

Invitaţi:
Constantin Abăluţă, autor al romanului Întîmplări imaginare pe străzile Bucureştiului, Vol. 1 (A-L), Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010;
Constantin Stan, autor al romanului Gde Buharest, Editura Charmides, 2010;
Florin Toma, autor al romanului Oraşul jumătăţilor de înger, Editura Cartea Românească, 2010;
Daniela Zeca, autoare a romanului Demonii vîntului, Editura Polirom, 2010;
şi criticul Cosmin Ciotloş.

Amfitrion al Cafenelei critice: Ion Bogdan Lefter.

Cafeneaua critică este un proiect de dezbateri culturale pe teme de actualitate. Prima serie s-a desfăşurat în anii 1990, la Cafeneaua Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, seria a doua – în perioada noiembrie 2008-iulie 2009 la Cluburile A şi The Silver Church, iar seria actuală, a treia, a fost inaugurată în martie 2010 la Club Control*.

*
Cafeneaua critică
Miercuri 2 martie 2011, orele 18.30-20.30
Club Control
Bucureşti, Str. Academiei nr. 19
(în Pasajul Victoriei, intrarea dinspre Str. Academiei/Institutul de Arhitectură/Biserica Enei; în pasaj, prima intrare pe stînga)
___________

De la Moscova la Bucureşti

2011-02-24T19:46:00.002+02:00

de Bianca Burta Cernat

„Ce plictiseală! îşi spuse Ivan Mihailovici Saproşkinov. Stătea la biroul lui cu ferestre ce dădeau în Piaţă şi, ca de obicei, privea fără nici un gând cupola aurită a bisericii. Uşor mahmur, bineînţeles, îşi număra încă o dată rublele din buzunar şi zilele până la salariu. Transforma rublele în copeici, copeicile le aşeza în fişicuri, fişicurile le convertea în păhăruţe de vodcă. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multă parcimonie pe tot programul său de lucru – care putea fi de opt, zece sau peste zece ore, dar nu lua în calcul nenorocenia orelor suplimentare, ci doar atât: ziua de muncă de opt ore – şi ofta din greu. Asta ar mai merge când bei de plăcere, mesteci castraveciori, stai singur la o măsuţă din colţul bodegii şi priveşti cu nesaţ mujicii care nu ştiu cine eşti tu şi de ce îi priveşti cu atâta drag, Marfa Stanilova e departe, iar tu, ca un pervers mic, sorbi încet, cu înghiţituri mici, dar mici de tot, votca.“

...Nu, acest pasaj nu este decupat, cum s-ar putea crede, dintr-o proză a unui autor rus, ci dintr-o carte publicată anul trecut de Constantin Stan.
Gde Buharest este un roman de mică întindere, dar foarte dens şi mai ales foarte atent elaborat, impecabil stilistic şi totodată captivant sub aspect epic. Romanul incită de la primele pagini, înfăţişându-i-se cititorului ca o adevărată cutie cu surprize. Şi temele abordate, şi subiectul, şi atmosfera, şi personajele, şi situaţiile epice imaginate altfel spus, toate articulaţiile importante ale unei naraţiuni au un potenţial de surpriză şi de atractivitate ce nu poate fi ignorat. Autorul, un prozator profesionist, trecut prin „şcoala“ textualismului optzecist, are nu numai calităţi de virtuoz, de stilist desăvârşit, ci şi abilitatea de a-şi „ţine în priză“ cititorii fără a face, bineînţeles, concesii, fără a se lăsa ademenit de vreo reţetă de succes.
În Gde Buharest găsim un tip special de proză a realităţii cotidiene, în care, alături de observaţia acută, alături de un exacerbat simţ al detaliului realist, se remarcă disponibilitatea pentru parabolă şi pentru un livresc neostentativ, infiltrat în interstiţiile naraţiunii realiste. În afară de faptul că ambiţionează să asambleze în textul său mostre de viaţă autentică, autorul acestei cărţi este şi un prozator imaginativ care ocoleşte programatic subiectele/situaţiile epice banale, culese dintr-o realitate imediată cu graniţe prea înguste. Drept dovadă: alege să plaseze acţiunea romanului nu în Bucureştiul zilelor noastre, cum poate ne-am fi aşteptat, ci mult mai departe, la Moscova. Atmosfera prozei ruse, de la Gogol şi Cehov până la Andrei Belîi sau Soljeniţîn ori, şi mai încoace, până la Sorokin sau Vladimir Erofeev , se regăseşte pregnant în Gde Buharest. Lumea oamenilor de prisos, a funcţionărimii mărunte, a ruşilor de rând care îşi îneacă vieţile în votcă îşi află în autorul acestei cărţi un observator remarcabil.
Roman cvasi-parabolic despre Istorie, Gde Buharest ia ca pretext pentru o reflecţie asupra timpului-malaxor de destine „cazul“ extrem de pitoresc al lumii ruse, cu patetismul ei, cu nebunia ei revoluţionară, cu excesele ei ce balansează primejdios între sublim şi ridicol, între dramatism şi comedie. Ivan Mihailovici Saproşkinov, „funcţionar clasa a II-a“ într-o Instituţie cu coridoare labirintice (variantă mai puţin sumbră a Castelului kafkian), îşi aminteşte, de-a lungul unei zile oarecare petrecute la slujbă, întâmplări la care a fost martor sau în care a fost implicat derulate pe parcursul unei jumătăţi de secol, de la al doilea război mondial până în epoca „prăbuşirii“ (fie şi relative a) comunismului, în anii 90 ai veacului trecut. La toate seismele, la toate metamorfozele ideii de Revoluţie, personajul asistă neputincios, nu întru totul conştient de ceea ce i se întâmplă; ideologia, viaţa standardizată, lozincile i-au anulat în timp capacitatea de a gândi şi dorinţa de a se autodefini ca individ: Ivan Mihailovici Saproşkinov e mai degrabă o maşinărie angrenată într-un sistem impersonal. Ceea ce îl umanizează totuşi e voinţa, pe care mereu încearcă să şi-o reprime, de a înţelege un detaliu (aproape inavuabil) din propria-i biografie: cine e tatăl lui adevărat, soldatul român cu care mama sa l-a conceput în vreme de război. La sfârşitul romanului, Ivan Mihailovici începe să se gândească la eventualitatea unei călătorii în ţara (şi pe urmele) tatălui; îl blochează însă o nedumerire: „şi, totuşi, unde Dumnezeului o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla?“...

Realist şi totodată parabolic, grav-reflexiv şi, în egală măsură, de un umor savuros, romanul este construit pe o subtilă alternanţă a planurilor narative, perspectiva unui trecut definit sub specia „comediei umane“ interferând cu perspectiva unui prezent ce repetă, într-o altă formă, iluziile, erorile Istoriei. O ironie fină, extrem de nuanţată însoţeşte gesturile personajelor, scoţând în relief imensa butaforie care se suprapune, până la urmă, realului.

Constantin Stan, Gde Buharest, Editura Charmides, Bistriţa, 2010, 154 p.

(Bucurestiul Cultural, 24 februarie, 2011)

C-asa-i romanul!

2011-02-22T04:49:00.004+02:00

Cu mai putin de 24 de ore inaintea evenimentului, in mare parte dedicat lui, George Cusnarencu ma anunta ca nu mai vine la Clubul de proza. Nu, nici nu e suparat pe mine, nici nu e bolnav, nici nu a patit pisica vreun accident d-asta de primavara, cazand de pe acoperis sau avand astenie: pur si simplu, se duce la ziua nepoticii lui.
Probabil ca nepotica e suficient de mare cat sa tina minte ca a lipsit bunicul de la o aniversare a ei, dar suficient de mica incat sa nu inteleaga ca exista, uneori, in viata, datorii morale, amicale, prietenesti, de obraz, de bun simt pe care le onorezi chiar daca s-ar scufunda pamantul! Ii urez lui George si nepoticii petrecere frumoasa, de familie, in familie, senina si fara nicio remuscare ca au incurcat o gramada de lume!

Clubul de proza

2011-02-21T12:46:00.005+02:00

George Cusnarencu - la 60 de ani!

Clubul de proza de marti 22 februarie (tot la 17, tot la Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane) il are ca invitat special pe George Cusnarencu, care a implinit de curand 60 de ani (pentru mine e incredibil). Va citi ce-i place lui din ce-a scris, va depana povesti, va raspunde la intrebari.
La sectiunea Prozatori romani contemporani va citi Radu Ilarion Munteanu!

Lolita ca substantiv comun

2011-02-21T04:54:00.002+02:00

Mai mult prin cele două ecranizări şi, poate, prin punerea în scenă acum câţiva ani şi la noi, “Lolita” lui Vladimir Nabokov este o carte des invocată şi citată. E în topul preferinţelor atunci când se fac topuri, este înscrisă la preferinţe atunci când cineva se personalizează pe un site de socializare. Chiar mai mult, am găsit personajul lui Nabokov ca substantiv comun. Cineva vorbea de “aceste lolite” care bântuie prin show-bizul românesc. Ce ar vrea să însemne acest lucru? Că percepţia mai largă este că avem a face cu genul de perversă inocentă sau cu inocenţa perversă, cu acea înăscută fire a femeilor spre flirt, cochetărie şi prvocare inclusiv sexuală. Să fie aşa, să nu fie aşa? Din viaţa de zi cu zi, fiecare poate aduce argumente pro şi contra, poate invoca diverse împrejurări care să-i susţină opţiunea. Fiecare ne aducem aminte de fetiţa, colega noastră din clasele mici, în jurul căreia roiau băieţii fără niciun motiv aparent pe atunci, motive care sunt de găsit peste ani: avea ea un anume fel de a se alinta, de a fi, de a se îmbrăca, de a cere sau a primi care atrăgeau ca un magnet. Micuţa, inocenta, drăgălaşa cu gropiţe în obraji îşi folosea în mod inconştient feminitatea inducând un aer de sexualitate in nuce de care nici ea nici băieţaşii din preajma ei nu aveau cunoştinţă pe cale raţională, dar o simţeau prin toţi porii. În fine, crescând fetiţele astea, vor începe să conştientizeze puterea atracţiei lor şi se vor juca pe muchie de cuţit cu inocenţa şi provocarea. Pentru că cei de-o seamă nu mai prezintă interes îşi vor exercita puterea de seducţie asupra celor mai mari sau chiar mult mai mari decât e;e. Cu cât bărbatul pare a fi mai inaccesibil cu atât provocarea va fi mai mare şi ambiţia poate deveni o obsesie. Este cazul fetelor abia ieşite din copilărie ce îşi propun să cucerească prietenii tatălui, vedete de muzică, actori de filme, iar ceva mai târziu profesori. Tehnica este cam aceeaşi: vor vrea în primul rând să atragă atenţia asupra lor –mijloacele sunt de la vestimentaţie, limbaj, gesturi până la idolatrizarea a ceea ce reprezintă obiectul de sedus -, mai apoi să inducă disponibilitatea. Disponibilitatea de a flirta, de a-şi excede vârsta, disponibilitatea sexuală. Sunt acele fete ce nu ezită să facă ele primul pas către cel cu care discret cochetase în staţia de autobuz, mergând la el şi prezentându-se, înmându-i numărul de telefon etc. Sau care provoacă întâlniri în locuri cu iz sexual – camera lui de hotel, dacă este vorba de vreo vedetă. Toate acestea sunt în fapt o echilibristică între naturaleţe, tupeu, provocare şi perversitate: îşi păstrează rezerva de retragere oricând şi oricum, acuzând, dacă e cazul, că a fost greşit înţeleasă. Sufleteşte, psihic, toate aceste manifestări provin dintr-o traumă profundă, din copilărie, care se exprimă în nevoia de confirmare şi într-un fragil echilibru sufletesc. Nevoia de tandreţe, de protecţie, teama de părăsire şi de respingere =toate trăite acut în copilărie, dacă nu cumva în prima copilărie – sunt cauzele adânci şi uneori chiar neştiute ale unor astfel de comportamente. Sigur, îm astfel de incidente, asupra celor maturi se transferă responsabilitatea A decela între ceea ce e o pornire venită dintr-o experienţă traumatică şi dorinţă efectivă, a da curs ori a te folosi de un suflet în derivă, care nici el prea bine nu ştie pe ce ape pluteşte, este blamabil. Uneori penal. A invita o exaltată elevă de liceu de nici 16 ani, în camera ta de hotel, la o discuţie în şi până în târziul nopţii nu este chiar atât de inocent, dacă nu cumva este încă o mărgeluşsă la ceea ce se cheamă încercarea tuturor experienţelor sexuale posibile. În acelaşi timp, refuzul, chiar şi delicat, poate avea asupra tinerei consecinţe dintre cele mai ciudate! Traumatice, desigur!
Să ne întoarcem la “Lolita” lui Nabokov. De ce este ea cartea de căpătâi a multor tinere? Lolita din naraţiunea lui Nabokov este o victimă, căzută într-o plasă abil întinsă, ţesută cu obstinaţia unui psihopat, o victimă pentru că nu se poate apăra. În naraţiune avem a face doar cu o singură perspectivă: faptele sunt povestite, gesturile ei sunt interpretate doar prin prisma lui Humbert. Într-o lume în care femeile nu se pot apăra, cum este cea în care trăieşte Azar Nafisi,si pe care ne-o prezinta on cartea sa "Citind Lolita in Teheran", naraţiunea lui Nabokov ne arată faţa monstruoasă a lui Humbert în relaţia cu cea pe care o face păpuşa sexuală a obsesiilor sale, Lolita. Iată o interpretare foarte exactă, în opinia mea, cuprinsă în paginile cărţii lui Azar Nafisi: “O altă Lolita ni se dezvăluie astfel – cea care se ridică deasupra caricaturii micuţei ipocrite, insensibile şi vulgare zugrăvite de Humbert, cu toate că putea fi uneori şi aşa.. Câteodată, tot el ne dezvăluie, indirect, caracterul vulnerabil şi solitar al Lolitei, o fată singură şi rănită, căreia i s-a furat copilăria, rămasă fără părinţi fără adăpost.(...) Pe măsură ce se ţese povestea, lista nemulţumirilor lui Humbert creşte. O numeşte “târfa iubită şi ticăloasă” şi vorbeşte despre “tinerii ei craci obsceni”, în timp ce descoperim la ce se referea, de fapt: Lolita i se aşeza în poală, “scobindu-se în nas, absorbită de rubrica de divertisment a vreunui ziar, indiferentă la extazul meu, ca şi cum s-ar fi aşezat oriunde, pe un pantof, pe o păpuşă sau pe mânerul unei rachete de tenis”. Bineînţeles că toţi criminalii şi opresorii deţin lungi liste de nemulţumiri legate de victimele lor, dar nu toţi pot fi atât de elocvenţi ca Humbert”. Nu e greu să ţi-l imaginezi pe Humbert scriind şi din convingere o epistolă, un bilet, ceva care să înceapă aşa: “My dearest Lolita”.
Interpretarea lui Nafisi este în perfectă consonanţă cu ceea ce se petrecea în Republica Islamică Iran şi are susţinere convingătoare în textul lui Nabokov.
Ne putem întreba dacă înscrierea în preferinţele multor tinere a naraţiunii se datorează unei lecturi empatice, iar dacă da în care faţetă a Lolitei se regăsesc? În cea dramatică de victimă (ceea ce ne-ar face să gândim că există subterane ale lumii româneşti de care nu vorbim din laşitate, pudoare, prejudecăţi şi în care experienţe Lolita nu sunt chiar atât de rare!) sau în cea acreditată de Humbert a micii perverse care poate lua minţile unui bărbat? În fine, substantivizarea comună a Lolitei vine din creditul necondiţionat dat versiunii lui Humbert asupra ei sau din experienţele frecvente din lumea românească în care falsa ingenuitate, mimarea adâncimilor sufleteşti, poza realizată în decorul artificial al unui studio (vândută pe post de imagine naturală, netrucată) sunt mijloace “naturale” de a obţine orice fără eforturi, riscuri sau responsabilităţi?
(Ziarul de duminica, 18 februarie, 2011)

Cerneala simpatică

2011-02-20T11:30:00.002+02:00

Moromeţii, ultimul capitol (II)

Sorin Preda a stat de vorbă cu o mulţime de oameni apropiaţi unchiului său. Insist în a preciza relaţiile de familie pentru că Sorin abordează din interior, fără să facă un secret sau să se lase deoparte, obiectivându-se fără rost, zic eu, în acest demers – are amintirile lui legate de Siliştea-Gumeşti, are experienţe legate de bunicii săi, îl ştie pe Marin Preda din interiorul casei acestuia în care a stat un timp în perioada studenţiei. Sunt convins că ştie multe alte lucruri de interior ale familiei cărora nu le-a găsit rostul în spaţiul public. Autorul volumului “Moromeţii, ultimul capitol” nu şi-a propus să rezolve problemele controversate ale biografiei lui Marin Preda, a dat drept la cuvânt fiecăruia, cu propria sa versiune de exemplu asupra morţii prozatorului. În schimb, a căutat să afle cum era în intimitate, ce îşi mai aduc aminte cei apropiaţi şi care era percepţia lor asupra lui Preda. Dar, mai presus, cred eu, de toate acestea acest roman se dedică în mare parte –şi aş zice în partea cea mai frumoasă a lui – tatălui Alexandru Preda, Sae sau Săică, după cum zice Sorin că se alintă din când în când.
Sae este personajul fără de roman. Un alt Moromete de data aceasta în viaţa de zi cu zi, nu coborât din paginile vreunei cărţi. Singurul membru al familiei care nu a mai “încăput” în paginile Moromeţilor este, aşa cum ni-l oferă Sorin Preda, şi cel mai moromeţian dintre toţi. Umorul şi ironia, disimularea, ieşirea dintr-o încurcătură cu o vorbă ascuţită, dar mai ales o filosofie a detaşării pentru a contempla lumea nu pentru a acţiona asupra ei sunt atributele sale esenţiale. Portretul făcut de Sorin este admirabil: “Dintre toţi fraţii, Sae este singurul netrecut în “Moromeţii”. Nici vorbă să se fi supărat pentru asta. I se pare normal, câtă vreme Marin, autorul, i-a luat locul lui în carte, dându-se drept mezinul familiei. Prin urmare, n-a fost vorba de răutate, ci de anumite raţiuni literare. El, care a citit o sumedenie de cărţi, ştie că nu te joci cu raţiunile literare. E mândru, totuşi, că pe un exemplar din “Delirul”, Marin Preda îi mulţumea pentru formula de acum celebră: “Pe ce te bazezi”? Scriitorul a luat-o de al el. Prin urmare, într-un fel, Sae a intrat în isoria literaturii ca toţi ceilalţi din familie. La 84 de ani, stă în apartamentul lui din Bacău ca într-o găoace. De la prima ninsoare mai zdravănă, nu mai întrezăreşte să iasă pe stradă, deşi tare i-ar plăcea. Altfel, când vremea e bună şi îngăduie o plimbare scurtă, Sae are drumurile lui – la pâine sau la sifoane. Merge peste tot, dar, mai ales, să-şi ia raţia de ziare. Se duce la chioşc cum alţii de vârsta lui se duc la biserică – uşor solemn, îmbrăcat la costum şi cu pălărie pe cap, salutând ceremonios chioşcăriţa, care îi întinde teancul de jurnale dinainte pregătit. Nu-i scapă niciun ziar important, inclusiv unul cultural, atunci când aude că e ceva scris despre Marin. Umple o sacoşă cu câte reviste cumpără în fiecare zi, dar nu recunoaşte nici să-l pici cu ceară că, de fapt, nu mai poate citi, că, în ultimul an, i s-a atrofiat nervul optic din cauza glaucomului. Suferă mult că nu mai poate deschide o carte sau un ziar şi se mulţumeşte cu lectura oferită de Cornelia, femeia cu care s-a căsătorit la 82 de ani şi care acum, înainte de culcare, îi citeşte ca unui copil ultimele ştiri, ultimele comentarii politice, ultimele previziuni bancare. Realitatea, asta care e, şi nu alta, nu-l intimidează de niciun fel şi, deloc întâmplător, are opinii politice, îi ia apărarea preşedintelui Băsescu, socoteşte toate preţurile în lei noi şi se înfurie teribil când cineva (un vânzător oarecare) îi cere să achite o sută de mii de lei. Cu ochii lui opaci, îl ţintuieşte pe sărmanul vinovat, după care, serios sau doar mimând uimirea, îi spune: “Cum să coste, dom’le, o sută de mii. De unde să am suma asta? Dumneata îţi dai seama cât bănet reprezintă suta asta de mii?” “
Găsesc aici aceeaşi fascinaţie pe care Nicolae o are faţă de Ilie Moromete, tatăl său, o privire caldă şi umită mereu de modul sucit în care vorbeşte şi se comportă acesta. Ajuns el însuşi la vârsta maturităţii depline, Sorin Preda are o afecţiune protectoare faţă de Sae sau “Săică, cum singur se alintă uneori, mai ales când e bolnav şi nu se simte prea bine”, neîncetându-se să se uimească de năzdrăvăniile acestuia. Sunt pagini admirabile acestea în care Alexandru Preda se mişcă, gândeşte moromeţian în chip natural, firesc, într-un fel imun la gândul că ar putea fi asemuit personajului cărţii care l-a făcut celebru pe fratele lui Marin.
Rezolvarea literară a lui Sorin Preda este scânteietoare: deşi a la maniere de ..., deşi cu un model strivitor în faţă şi cu imensul risc de a fi comparate atâta scriitura sa cât şi “personajul” său cu modele adânc impregnate în conştiinţa cititorilor el află tonul exact spre a fi personal, de a credibiliza şi de a te pune pe gânduri: unde începe şi unde se sfârşeşte literatura în cazul Moromeţilor? Începe acolo unde există o privire care să selecteze, să oprească şi un condei care să scrie viaţa. În treacăt, Alexandru Preda are o remarcă excepţională cu privire la raporturile vieţii, lumii din Siliştea-Gumeşti şi opera fratelui său Marin Preda:
“...Şi tot acolo, spre cimitir, mai era un coleg, Dumitrescu. Dumitrescu Ilie.
- Asta nu-i în roman.
- Nu, dar lui Bâznaie i se pomenşte măcar porecla. Nici al lui Bâzdoveică nu-i în roman, dar asta nu l-a împiedicat pe Marin să scrie o carte mare şi fără el”. “
“Moromeţii, ultimul capitol” a fost resimţit de Sorin Preda ca o îndatorire morală faţă de ultimul urmaş în viaţă al familiei civile şi literare a Moromeţilor. A rezultat un strălucitor roman al relaţiilor tată-fiu şi decoperirea unui Marin Preda aşa cum numai puţini, doar cei foarte apropiaţi, l-au cunoscut.
Şi a mai rezultat un reviem al satului Siliştea-Gumeşti, al satului românesc în general care se face mai mic, din ce în ce mai mic părând că în curând va fi înghiţit de pământ: “Nimic nu mai e cum a fost. Lumea a plecat la Bucureşti, la Piteşti, în ţară, mânată de necazuri, de datorii şi de serviciu. Au rămas bătrânii, care se stin pe picioare. Amintirile lor sunt tot mai puţine, mai nesigure. Din toate a rămas o carte, “Moromeţii”, pe care acum nepoţii lor o învaţă la şcoală, aşa cum învaţă legile fizicii şi ale chimiei. Pentru Siliştea-Gumeşti, timpul nu mai e nici grăbit şi nici răbdător. E doar un capăt de drum. O haltă finală”.

Cerneala simpatică

2011-02-13T18:35:00.001+02:00

Moromeţii, ultimul capitol (I)

Generaţiile tinere nu mai citesc Marin Preda. Aşa cel puţin înţeleg eu din discuţiile pe care le am cu mulţi elevi de liceu, cei mai mulţi în anii terminali. Când le vorbesc despre “Moromeţii” se uită lung şi cam într-o parte, dacă nu cumva buimaci, probabil extrem de răvăşiţi de ideea că mai există o aşa ciudăţenie căreia să-i placă Marin Preda. Nu numai că nu le place “Moromeţii”, dar nici “Cel mai iubit dintre pământeni” nu le mai spune nimic. Dacă e de înţeles ca lumea satului din preajma celui de-al doilea război mondial să fie pentru ei o necunoscută fără atractivitate (deşi, paradoxal, nu ne-am rupt de mediul rural chiar atât de decisiv precât s-ar putea crede, iar mulţi dintre cei cu care stau de vorbă povestesc de vacanţe la ţară!), e ciudat că romanul care a făcut atâta vâlvă nu mai produce interes, roman de care mulţi în epocă au legat şi moartea violentă şi cu multe necunoscute şi-acum a scriitorului la nici 58 de ani, roman care vorbeşte de multe dintre cele dezbătute azi în talk-show-uri, în discuţii de-acasă sau în grupuri de amici: securitatea şi ororile ei, temniţele politice, iubirile şi eşecurile unui om care face din iubire o coordonată esenţială a vieţii. “Cel mai iubit dintre pământeni” a fost romanul părinţilor lor care l-au obţinut cu greu, pe sub mână, de la librării şi pe care l-au citit, asemenea nouă tuturor, investind chiar mai mult decât putea el să ofere. Nici părinţii să nu-şi mai poată incita copiii la lectura lui Preda sau măcar a “Celui mai iubit...”?
Ce anume barează calea spre lectura lui Preda, mă întreb adesea, mai ales că numele lui este des vehiculat, că are şi-acum, ca şi în viaţă, contestari şi adulatori la fel de frenetici şi de inflexibili, că moartea sa îi conferă o aură de legendă, suficientă, zic eu, cât să menţină viu interesul asupra autorului. Subiectul – lumea ţărănească? Uneori, mă gândesc că lumea din Siliştea-Gumeşti se epurează în timp de zgura determinărilor sociale, politice şi că tinde să devină o lume de basm cu personajul hâtru, Ilie Moromete, cu copilul care trece prin diverse încercări până îşi află drumul, mezinul oropsit în care fraţii nu au încredere, dar asemenea lui Prâslea va învinge, cu Cotoroanţa care în romanul predist doar mătură cu care să zboare nu are, în rest şi Guica îşi ocupă vremea făcând şi desfăcând răutăţi ca o zgripţuroiaca sadea. Romanul însuşi pare a fi fost conceput pentru a fi povestit în serile lungi de iarnă bucată cu bucată, ca orice basm. Sunt puţine secvenţele care nu au voce, care nu sunt de oralitate, sunt de citit, scripturale ca să spun aşa. “Cel mai iubit dintre pământeni” e o lungă confesiune. Aşadar, nu cred că în stil ar fi impedimentul. În fond, evocarea, confesiunea, biografismul sunt uşor de prizat la lectură.
În acest context, a apărut o carte despre Marin Preda şi nu numai despre el cât despre satul Siliştea, despre oamenii care au făcut substanţa romanului “Moromeţii’, despre ce au înţeles ori nu au înţeles ei din cele scrise de consăteanul lor. Sorin Preda a stat de vorbă cu cei apropiaţi de unchiul său Marin Preda, rude din Siliştea-Gumeşti, fratele Alexandru (Saie) de la Bacău, criticul Eugen Simion şi redactorul de carte Magdalena Bedrosian, cu Aurora Cornu, prima soţie, cu Elena Preda si cei doi copii ai lui Marin Preda, cu oameni din satul natal ce sunt de regăsit ca personaje în romanul “Moromeţii”. A rezultat o carte pe care o citeşti pe nerăsuflate, palpitantă ca un thriller. Ea este o carte alcătuită din decupaje de interviuri, texte despre Marin Preda, scrisori. Ingeniozitatea montării lor face din “Moromeţii, ultimul capitol” o carte a lui Sorin Preda, un autor pe care îl simţi la fiecare pagină, la fiecare tăietură în textul altora, fără ca el să fie o prezenţă evidentă. O a doua calitate teribilă a acestui volum, după cea a plăcerii lecturii, este cea a calităţii informaţiilor. Avem un Marin Preda altfel de cum era el ştiut – băţos, flegmatic, ironic până la duritate, cu o neasemuită stimă de sine. Descoperim un om fragil, delicat, frământat de grave probleme existenţiale, superstiţios, atras de ocultism, urmărit de semne ale destinului său, nefericit adesea, îndrăgostit la 56 de ani. Niciuna dintre aceste caracteristici, nicio întâmplare a vieţii sale nu se lasă adâncită în paginile cărţii lui Sorin Preda şi din discreţie şi dintr-o ştiinţă a colaborării cu lectorul ; sugerarea e productivă şi este în firescul « personajului ». Dar, mai avem şi o altă Siliştea-Gumeşti, satul care nu s-a distins cu nimic până la Marin Preda şi care a făcut implozie după Marin Preda. Siliştenii nu-l iubesc pe Marin Preda. Amintirile lor sunt mai degrabă otrăvite. Literatura lui nu li se pare nimic ieşit din comun, ba, dimpotirvă. Pentru ei literatura trebuie să fie altceva decât viaţa lor de zi cu zi. Literatură sunt basmele, feeriile, legendele. Oamenii sunt indignaţi că Marin i-a scris, ba, mai mult, pe unii i-a scris aşa cum nu sunt. Cartea aia e mai mult a lor decât a lui Marin Preda. Nepotul unia dintre Moromeţi (n-am ştiut că a existat o familie Moromeţii în Siliştea şi mă întreb de ce nu s-a spus până acum?!) strigă să-l audă tot satul când trece prin dreptul bibliotecii: “mă duc să iau cartea lui tetea!”
Satul –în care nici Stere Gulea nu a putut să filmeze “Moromeţii”, probabil atât de inexpresiv e faţă de cel din roman! – e atins de bolile vremurilor noi (un bar, un butic, plecări la oraş, la Alexandria, ale celor tineri), e mai mic, parcă cu fiecare an intră în pământ, dar şi mai ciudat e că parcă poartă un blestem: a devenit un sat de sinucigaşi. E tare de mirare această soluţie pe care o aleg siliştenii în faţa greutăţilor vieţii. Sinuciderile sunt/au fost rare în lumea satului românesc, cu oameni credincioşi, învăţaţi că tot ce-i de la Dumnezeu trebuie trăit şi că a-ţi lua singur viaţa e unul din marile păcate.
Sigur, se simţea nevoia unei cărţi despre Marin Preda. Sorin a început-o undeva prin anii ’90, mărturiseşte că multe dintre casetele înregistrate pe atunci s-au demagnetizat, pe ele rămânând frânturi de fraze şi multe, multe tăceri. A recuperat tot, “mai ales tăcerile”, s-au pierdut multe cuvinte şi s-au pierdut de tot pentru că interlocutorii s-au stins între timp. Mai mult decât imboldul de a afla cum era Marin Preda –aşa cum l-a întrebat unul dintre fiii scriitorului, prea mici la plecarea din viaţa a tatălui lor să-l fi perceput cu adevărat « cum era el, cum era el ca om ? » - văd în acest volum un altul şi mai puternic : recuperarea tatălui. « Moromeţii, ultimul capitol » este un alt tulburător roman al relaţiilor tată (Alexandru/Sae)-fiu (Sorin), aşa cum era şi Moromeţii.
Despre acest subiect al cărţii voi spune însă în numărul viitor.

Un romancier de cursă lungă

2011-02-11T14:32:00.003+02:00

de Carmen Musat

Membru al grupului „Noii“, din care făceau parte, la începutul anilor ’70, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Sorin Preda, Gheorghe Ene şi Ioan Flora, Constantin Stan este unul dintre cei mai consistenţi prozatori postmodernişti din generaţia ’80. Un debut semnificativ în 1979, cu romanul Carapacea, urmat, de-a lungul anilor, de alte cinci romane – Nopţi de trecere (1984), Vară tîrzie (1985), Deadline (2003), Gerda (2004) şi Trăieşte şi mergi mai departe (2009) – şi de volumul de povestiri Provizoriu, Sud (2000), sînt argumente mai multe decît suficiente care ar fi trebuit să-l fi impus definitiv pe Constantin Stan în atenţia criticii literare. Despre el, Ov.S. Crohmălniceanu scria, entuziasmat, că „posedă o facultate rară în proza noastră actuală. El ştie să exploreze viaţa sufletească, foarte fin şi atent, pe o cale puţin bătută, strict comportamentistă, sau, mai original, prin surprinderea felului în care spiritul receptează datele lumii exterioare. Tonalitatea impresiilor ne permite să ghicim stările sufleteşti, fără ca ele să fie «analizate». Este o artă de «tuşeuri» repetate şi delicat abile, amintind de «tropismele» Virginiei Woolf şi ale lui Nathalie Sarraute.“ Remarcate de Crohmălniceanu, în al cărui cenaclu „Junimea“ şi-au făcut ucenicia cei mai mulţi dintre optzecişti, calităţile prozei lui Constantin Stan sînt evidente în toate paginile sale, indiferent că vorbim de romane sau de proza scurtă. Discreţia autorului şi, poate, faptul că unele dintre cărţile sale au apărut la edituri mici, în tiraje minuscule, au făcut ca despre opera sa, foarte puternică şi originală în peisajul literaturii contemporane, să nu se vorbească decît sporadic.
Că avem în Constantin Stan unul dintre prozatorii cei mai de forţă o dovedeşte şi cel mai recent roman al său, Gde Buharest, apărut anul trecut la Editura Charmides, nu mai lung de 150 de pagini, dar de mare profunzime analitică şi subtilitate a construcţiei narative. Centrat în jurul lui Ivan Mihailovici Saproşkinov, „un slujbaş credincios“ şi total devotat cauzei partidului unic, romanul spune povestea unei lumi dezumanizate, reduse la gesturi elementare, în care nu mai există nici viaţă personală şi nici, cu atît mai puţin, intimitate. Arhivar la Lubianka (deşi numele instituţiei nu apare niciodată explicit, descrierea locului conţine suficiente indicii ce permit identificarea), unde menirea lui e să manevreze dosare, Saproşkinov face parte din categoria „sufletelor moarte“, supravieţuind aproape larvar în subteranele realităţii, subordonatul perfect care nu are niciodată reacţii sau îndoieli, care nu pune şi nu-şi pune întrebări. Şi, pentru că ajutorul dat de partid în împrejurări grele trebuie, la un moment dat, întors, personajul acceptă să scrie lungi rapoarte (denunţuri, în fapt) despre cel pe care nu încetează nici o clipă să-l considere binefăcătorul şi mentorul său, Tovkolea, un activist tipic, lipsit de scrupule şi fanatizat de ideologia comunistă. Ascensiunea şi căderea lui Tovkolea, evocată retrospectiv de Ivan Mihailovici Saproşkinov, ilustrează pregnant cît de fragilă este, într-un sistem totalitar, graniţa între acuzat şi acuzator, dar şi ce efecte devastatoare asupra conştiinţei are încrederea oarbă în bunele intenţii ale partidului. Constantin Stan ne invită ironic să înţelegem resorturile „morale” ale gestului personajului său: „Pentru alţii, aducerea la Instituţie ar fi fost percepută ca o binemeritată răsplată. Pentru cîrcotaşi, preţul plătit pentru faptul de a-l fi înfundat pe Tovkolea, pe binefăcătorul său. Pentru Ivan Mihailovici nu era nici una, nici alta. Pentru serviciile aduse nu a gîndit că ar merita altceva în afara lefşoarei sale, iar pentru Tovkolea nu-şi făcea griji: ştia că partidul e drept şi, dacă ai greşit, el te ajută să reajungi pe calea cea bună. Te mai trimite partidul la munca de jos, te mai reeducă în producţie, poate să îţi arate un pic şi pisica neagră şi rece a Siberiei, dar, dacă ai fost ostaş devotat al partidului, ostaş devotat al partidului rămîi. În vecii vecilor, cît va fi partidul pe lume. Şi partidul veşnic va fi!“
Constantin Stan recurge la stilul indirect liber, care-i permite să-l utilizeze pe Saproşkinov ca reflector, pentru a construi o naraţiune densă, cu frecvente ruperi de ritm, declanşate de treptata dezvăluire a relaţiilor dintre personaje, ceea ce aruncă o cu totul altă lumină asupra situaţiilor de pînă atunci. Aşa se face că, după intrarea în scenă a Marfei Stanilova – superioara sa în ordine ierarhică, distantă şi temută de Ivan Mihailovici, deoarece „relaţiile de serviciu îi interziceau, aşa socotea el, o altă abordare decît cea oficială“ –, naratorul (care, deşi nu face paradă de omniscienţa sa, ne oferă frecvent informaţii şi consideraţii ce amplifică ironia dramatică a unor situaţii) ne spune, în treacăt, că „Ivan Mihailovici nu s-ar îmbăta nici acasă dacă Marfuşca nu ar sta cu ochii pe el şi nu i-ar ascunde sticla“, pentru ca apoi amănuntele legate de căsnicia celor doi să se acumuleze brusc. Aceeaşi tehnică a amînării informaţiei relevante se regăseşte şi în prezentarea cuplului Cervenkov, Ludmila şi Boris, cu care împărţeau un aparament mizer, în care nici unul dintre locatari nu are dreptul la viaţă privată sau la intimitate. Despre Ludmila, femeia tînără care se află la originea fantasmelor erotice ale lui Saproşkinov, aflăm într-un tîrziu că este fiica Marfei Stanilova, „ca întrupare a unei vieţi anterioare a Marfei, o fiică venită parcă de niciunde, nici măcar din amintirile Marfei“. Lentoarea cu care se deapănă povestea acestor vieţi irosite este cea a conştiinţei personajului principal, a cărui existenţă se măsoară mecanic, în păhăruţe de votcă băute pe furiş, între două veniri ale Marfei după dosare. În Instituţia în care lucrează, ca şi în apartamentul mizer şi promiscuu pe care-l împarte cu familia Cervenkov, nu doar spaţiul, ci şi timpul este unul labirintic, vîscos şi monoton. „Densitatea asta a timpului are însă şi părţi bune. El prinde pe cupola care pare a se contura pe tavan [...] particule mici, fine, strălucitor colorate, astfel încît Ivan Mihailovici poate vedea secvenţe din timpul de ieri. Sau de alaltăieri“.
În această lume suspendată parcă într-un prezent în care nimic nu se întîmplă, care devoră individualitatea şi descompune fiinţele umane în fragmente disparate, ce prind viaţă asemenea nasului din povestirea lui Gogol, crîşma scapă realităţii meschine şi derizorii, precum şi autorităţii partidului atotprezent, fiind singurul loc viu şi singurul loc al memoriei. Opusă Instituţiei, unde spaţiul e labirintic şi opresiv, crîşma este locul în care, stîrnite de votcă, personajele redevin oameni şi amintirile lor prind contur, sub oblăduirea a două personaje feminine ce întruchipează Erosul şi Maternitatea: Nina, crîşmăriţa, şi Varvara Profirovna, bătrîna ce-i aminteşte lui Ivan Mihailovici de mama sa. Fantasme diurne, cele două femei funcţionează în economia romanului ca ferestre spre o altă lume, spre copilăria pierdută în pliurile memoriei, la care personajul se întoarce obsesiv, dar nu cu intenţia de a înţelege cum şi cînd a devenit automatul de acum, ci inerţial, opac, ca un turist care vizitează în grabă un oraş străin, din care nu reţine mare lucru.
Fără ostentaţie şi fără să recurgă la inserturi metanarative, Constantin Stan construieşte un roman în care intensitatea tensiunii narative e efectul imediat al dialogului permanent între perspectiva lui Saproşkinov şi cea a naratorului, dar şi al decalajului care există între ele. Este, de altfel, o trăsătură ce poate fi regăsită şi în povestirile din Provizoriu, Sud, alerte şi pline de vervă, dar şi în Gerda, romanul pentru care scriitorul a luat, în 2004, Premiul Academiei Române şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. În Gde Buharest, mai mult decît în celelalte cărţi semnate de Constantin Stan, intriga nu este pusă în umbră de inserturi auctoriale sau de jocuri metatextuale – care lipsesc din romanul de faţă –, ci este unul dintre atuurile cărţii. Rafinamentul autorului este evident în modul în care imaginează o treptată individualizare/ dislocare a unor elemente ce definesc identitatea personajelor sale: fundul Marfei Stanilova care, „privit cu obstinaţie căpăta chip, trup, personalitate, un fund care se detaşa chiar de posesoarea lui“, geanta lui Tovkolea, gîndurile, apoi chiar conştiinţa lui Ivan Mihailovici care „dormea atît de bine, cu atîta poftă, încît îl făcea şi pe Ivan Mihailovici să doarmă tun“. Brusc, acestea dobîndesc autonomie şi încep să acţioneze pe cont propriu, dînd naştere, prin juxtapunerea ironică a unui registru ludic şi a realităţii înfricoşătoare pe care o evocă, unui vodevil parodic, amar-ironic şi, în fond, tragic.
Saproşkinov, martorul mut, cel lipsit de voce şi, implicit, de opinie, ales ca emul de Tovkolea nu pentru calităţile sale, ci tocmai pentru absenţa acestora, îşi dezvăluie treptat o viaţă interioară ce pare să se amplifice pe măsură ce el însuşi devine, pentru ceilalţi, invizibil. Autobiografia lui Saproşkinov, scrisă cu mare greutate, este povestea unei dispariţii – cea a lui Vania, bastardul inocent pentru care cunoaşterea lumii echivalează cu o pierdere de sine. În locul lui, apare cetăţeanul Saproşkinov, cel indiferent şi pasiv, un soi de diavol banal (tocmai pentru că nu mai reacţionează în faţa ororilor), fascinat de modul în care comunismul organizează durerea şi suferinţa oamenilor (prilejuite de dispariţia Tătucului, dar, în fond, preocuparea permanentă a partidului). Personajul lui Constantin Stan este un hollow man, străin lui însuşi şi străin pentru ceilalţi, la rîndul lor, nişte forme fără fond, cu care nu este în stare să comunice.
Ce rămîne din romanul lui Constantin Stan – unul dintre cele mai puternice şi mai emoţionante romane apărute în ultimii ani – după ce, la capătul lecturii, porneşti odată cu Ivan Mihailovici spre un Buharest incert? Rămîne stranietatea unei lumi lipsite de individualităţi, în care relaţia cu Celălalt e profund şi iremediabil alterată, cîtă vreme totul devine colectiv: casa, familia, soţia, prezentul şi viitorul. Doar amintirile scapă, parţial, acestei colectivizări forţate a intimităţii şi vieţii personale. Construcţie narativă de mare reafinament, Gde Buharest îmbină fericit dimensiunea realistă cu una simbolică, evidentă mai cu seamă în cea de-a doua parte a romanului, în care e consemnată ireversibila înstrăinare a lui Saproşkinov. Prin atmosfera de sorginte gogoliană pe care o creează, prin transcrierea polifonică a absurdităţii şi a inutilităţii unor existenţe irosite, Gde Buharest se înscrie, alături deAmbasadorul invizibil al lui Nichita Danilov şi de Dracul şi mumia, romanul lui Stelian Tănase, în categoria romanelor româneşti din care nu lipsesc satira, comedia neagră şi verva parodică, romane ce ar putea sta oricînd alături de cele semnate de Viktor Pelevin, Vladimir Sorokin sau Andrei Kurkov. Cu condiţia, desigur, ca ele să fie traduse şi promovate.
(Observatorul cultural,10-16 februarie 2011, www.observatorulcultural.ro)

Interviu

2011-02-10T06:30:00.004+02:00

În aceste vremuri, numai nebunii şi visătorii rămân în literatură”

Prozatorul Constantin Stan susţine că în cultură nu poţi face lucru de calitate fără nici un ban.
Autor: CATALINA IANCU
9 februarie 2011 – 17:26

Laureat al Academiei Române pentru romanul “Gerda”, premiat de ASPRO pentru cărţile de proză şi de APLER pentru jurnalism cultural, Constantin Stan este unul dintre scriitorii reprezentativi ai generaţiei ‘80. Preşedintele Filialei bucureştene de proză din cadrul Uniunii Scriitorilor ne-a acordat un interviu în care ne-a vorbit despre Clubul de Proză, starea presei şi cea a literaturii române, despre scriitorimea bucureşteană, despre blogul personal, constantinstan51.blogspot.com, dar şi despre proiectele sale care includ catedra de creativitate jurnalistică sau site-ul “Prozatori bucureşteni”.

- Jurnalul Naţional: Recent s-a redeschis Clubul de Proză. Aţi pus umărul “La formarea ideilor”. Ce ne puteţi spune despre activităţile de aici?

- Constantin Stan: Proiectul datează de ceva vreme. L-am început în 2001 sub forma unui cenaclu de proză cu foarte mulţi tineri. Cei mai mulţi îmi erau studenţi, dar pas cu pas şi-au adus colegi, prieteni şi de la alte facultăţi. Ne desfăşuram şedinţele la bistroul Iolandei Malamen, într-o atmosferă de secol al XIX-lea. Era superb şi chiar asta făceam împreună: ne coagulam idei, în lecturi, discuţii, comentarii. După apariţia volumului lor colectiv “Al doilea Desant”, tinerii autori s-au risipit prin lumea largă şi prin vremurile astea unde numai nebunii şi visătorii rămân în literatură - doar doi-trei ştiu că mai scriu, şi ei încă sporadic, copleşiţi de slujbele pe care le au. Am reluat proiectul într-o nouă viziune: un club de proză profesionist pentru a face mai vizibilă scriitorimea bucureşteană: se fac nu numai lecturi, ci sunt prezentate şi noutăţile editoriale, citesc nu numai profesioniştii ci şi tinerii, am avut o dezbatere despre riscurile şi avantajele debutului târziu, vom avea alta, în martie, despre ce schimbă o traducere în viaţa, în statutul, în receptarea autorului român. Vom scoate o publicaţie masivă, 250-300 de pagini, anuală, Clubul de proză, şi vom ieşi spre a ne desfăşura întâlnirile în afara Bucureştiului, probabil la Snagov şi la Olteniţa de unde avem deja invitaţii.

- Parafrazând un roman al dvs., v-aş întreba: Gde... literatura română?

- Deocamdată, literatura română este parte a României şi, pe cale de consecinţă, se duce încotro se duce şi ţara. Suntem şi ca ţară şi ca literatură în zona gri care e cea mai păcătoasă din punct de vedere productiv: nu te lasă nici să mori, dar nici să trăieşti. Şi ca ţară, şi ca literatură ne tot căutăm validări şi recunoaşteri pe la înalte porţi şi trâmbiţăm câte-o mângâiere părintească pe cap ca pe un mare succes. Am ajuns să fim fericiţi că ni se dau împrumuturi de multe miliade de euro, uitând că le vom da şi înapoi, ceea ce va însemna un efort uriaş pentru viitor, ne îmbătăm cu succese de stimă, ori ne agăţăm de triumful altora, cum este cazul Nobelului primit de Hertha Müller. Să se înţeleagă bine - Nobelul acela nu este al României, este al Germaniei. Nu-l putem asimila, însuşi după cum nu-l putem face pe Jules Verne autor român pentru că şi-a plasat acţiunea unui roman în Carpaţi.

Eu am văzut în biroul unuia dintre cei mai importanţi oameni din lumea asta, sunt foarte mulţi cei ce fac şi desfac fără să fie ştiuţi, la Viena, în 1992, o hartă a Europei, a viitoarei Europe: eram cuprinşi în ea, ceea ce mă face să cred că mai degrabă Europa avea nevoie de România, şi nu neapărat invers. Este un subiect la care ar trebui să medităm: de ce avea, are nevoie Europa de noi, care sunt zonele de interes şi care nu, cât de europeni am devenit şi cât ne lasă lumea în boiul nostru să fim în continuare români? Noi adoptăm deviza lui Lăpuşneanu fără a avea şi forţa şi obstinaţia acestuia: dacă voi nu ne vreţi, noi vă vrem! Starea asta şi-a pus amprenta şi pe literatura română. Suntem nevrotici şi provinciali. nici o carte scrisă de vreun român în ultimii 20 de ani nu mi-a dat sentimentul unei cărţi mari, tulburătoare. În schimb, găsesc nenumăraţi autori, cu nume, fără nume, din culturile lumii care spun o poveste atât de profundă încât mult timp îmi stăruie în minte şi mă fac să mă gândesc mereu: ce au ei şi nu avem noi? Nu avem, cred, aşezare, calm, forţă. Se vede că venim dintr-o lume care şi-a spoit rapid, cu împrumuturi, cu pastişe, cu furturi chiar, gardul spre a ascunde sărăcia şi mizeria din curte. Nu limba română e handicapul scriitorului român, ci însuşi mediul în care se formează şi în care scrie, un mediu lipsit de valori profunde şi sigure, de câteva repere morale adânci la care să se raporteze. Suntem într-o permanentă cursă de urmărire a ceea ce se face în altă parte şi, luând startul cu handicap, ieşim mereu ultimii.

- Aţi candidat la şefia Uniunii Scriitorilor propunând schimbarea... care n-a mai venit...

- Breasla a considerat că treburile mergeau bine la Uniunea Scriitorilor din România de îndată ce i-a acordat votul domnului Manolescu, care era în funcţia de Preşedinte la data alegerilor. Or, dacă lucrurile mergeau bine, nu trebuie să schimbi nimic. Poate doar pe ici, pe colo, dar nu în punctele esenţiale. Nu faci schimbări de dragul schimbării, nu? Fiecare avem propria noastră viziune despre mersul lucrurilor în lume, despre bine şi rău, despre adevăr şi minciună. E posibil ca eu să mă fi înşelat în percepţia mea asupra felului în care arăta Uniunea şi asupra felului în care ar trebui să arate. Teoretic, şi probabil şi practic, la alegeri s-au votat programe. Mi se pare firesc ca ajuns în fruntea instituţiei să îţi pui în aplicare propriul program. Suportul votului îl legitimează şi îi conferă viabilitatea necesară. Democraţia are şi această parşivenie: greşelile se atribuie, democratic, nu-i aşa? tuturor, succesele - numai reprezentanţilor, celor din frunte!

(textul integral in editia tiparita a Jurnalului National sau editia on line jurnalul.ro)

Ingerul morţii

2011-02-08T07:33:00.000+02:00

La câteva zile după moartea mamei, am văzut cum prin faţa televizorului a trecut o pată de întuneric asemenea unei imense păsări cu aripile larg deschise, iar aerul din cameră a fremătat câteva secunde bune.
Azi noapte, m-am trezit pe la 3 şi jumătate, aşa cum te trezeşti când cineva se uită la tine când dormi.
Ieri, pe 7 februarie a fost ziua de naştere a mamei.
Uitasem.
Mă străduisem, de fapt, toată ziua să uit.

Citind Lolita în Teheran

2011-02-06T16:39:00.000+02:00

Ne aflăm în Iranul perioadei dictatoriale, în care libertăţile de orice fel fuseseră anulate. Semnele decadenţei, influenţelor lumii libere nefaste erau vânate pe stradă, în cinematografe, librării, universităţi. Fundamentalismul impunea o dură asceză a sufletului, minţii şi trupului, considerând că orice trăire, orice diversitate, orice exprimare a individualităţii reprezintă o corupere morală, un atentat la siguranţa statului, o revoltă aspru pedepsită – de la epurări ale cadrelor didactice din facultăţi la condamnări publice, de la domicilii forţate la temniţă. Autorităţile sunt slujite cu mult zel de fanatici ai regimului, astfel că nimeni nu e sigur de nimeni – fratele îşi urmăreşte sora, colegii şi prietenii pot comite delaţiuni, vecinii sunt ochii şi urechile serviciilor secrete şi poliţiei. Iranul este o imensă închisoare. Teama, suspiciunea, neîncrederea controlează viaţa oamenilor mai drastic chiar de către autorităţi.
În această lume a fricii şi a oprimării individului şi individualităţii mai există şi oaze de rezistenţă, se mai găsesc mijloace de a te opune regimului, încercând să rămâi om întreg: unul dintre ele este literatura. Azar Nafisi îşi depune demisia de la Universitatea Allameh Tabatabai şi alege –cu multă grijă - şapte studente, dintre cele mai bune, pentru a compune un grup cu care să discute literatură, în fiecare joi dimineaţa, la ea acasă: “Am detaliat tuturor scopul fiecărui curs: să citim şi să discutăm opere literare. Fiecare dintre ele urma să ţină un jurnal, în care să noteze zilnic reacţiile proprii la romanele citite, precum şi modul în care aceste opere de ficţiune şi discuţiile de pe marginea lor le influenţează experienţele personale şi viaţa socială. Le-am explicat, de asemenea, că le-am ales pe ele în mod special şi nu pe altele pentru că erau pasionate de literatură. Le-am mai spus că am ales cărţile ce urmau să fie studiate după criteriul credinţei autorilor în puterea aproape magică a literaturii şi le-am reamintit povestea lui Nabokov, care, la nouăsprezece ani, în timpul Revluţiei Ruse, refuzase să se lase distras de şuieratul gloanţelor. Continua să îşi scrie poemele solitare în timp ce se trăgea din toate părţile şi vedea luptele sângeroase de la fereastră. “Să vedem, le-am spus, dacă şaptezeci de ani mai târziu, credinţa noastră dezinteresată ne va putea recompensa, transformând realitatea apăsătoare şi sumbră, creată de o altă revoluţie, în altceva”.
De ce literatură? Pentru că “numai prin literatură poate cineva să se pună în locul celuilalt, să-i înţeleagă părţile diferite şi contradictorii şi să se abţină să devină prea necruţător. În afara sferei literare, se dezvăluie doar un aspect al indivizilor. Dar, dacă ajungi să înţelegi diferitele lor dimensiuni, nu mai poţi să-i omori cu uşurinţă...”
Azar Nafisi a trăit în dictatură, vrând să reziste uman, prin înţelegere. A vrut să ofere o cale de scăpare, un mod de a supravieţui în onoare, respect, libertate –chiar dacă numai interioară –şi altor oameni. Literatura nu e refugiu laş, o întoarcere a spatelui la ceea ce se petrece în jurul tău, ci un mijloc de a te opune dezumanizării forţate la care te supune un regim. Cine a trăit cu adevărat în dictatură ştie asta, cine nu - dă lecţii, acuză.

Cerneala simpatică

2011-02-05T07:42:00.001+02:00

Recititul

Şi Marcel Pop-Corniş, şi Matei Călinescu, ocupându-se aplicat, ştiinţific, de mecanismele lecturii, inventariază motivaţiile re-lecturii. Ce ne împinge la a căuta din nou cartea în bibliotecă, a ne opri asupra unui autor ori cel mai adesea asupra unei singure cărţi dacă nu cumva chiar numai asupra unui singur pasaj? Dacă nu suntem constrânşi de o obligaţie profesională –elaborarea unui curs, apariţia unei ediţii de autor despre care trebuie să scriem, apariţia unei noi interpretări critice cu care suntem sau nu de acord, dar vrem să verificăm temeinicia ei în textul propriu-zis, resorturile vin, par a fi amândoi de acord, din impactul primei lecturi. E un truism: o carte bună este o carte pe care o ţii minte dacă nu în amănuntele ei atunci în pasaje, personaje sau haloul, atmosfera, ce-ul inefabil care îţi revine adesea în minte. Dar şi mai puternic stăruie în memoria ta starea de plăcere procurată la lectura acelei opere, a acelui autor. Revii, pentru a o regăsi. Pentru că lectura este una contextualizată, asociezi cărţii momentul în care ai citit-o, îţi aminteşti cum arăta cartea, de unde şi cum ai găsit-o, te laşi purtat înapoi în acea vârstă, încercând în fapt să o regăseşti. Pierzând contextul, producându-se mutaţii esenţiale în înţelegerea unui text, având în memorie şi alte volume citite mai târziu cu acelaşi subiect, multe din cele ce făcuseră şi avuseseră farmecul lecturii dintâi nu mai produc aceeaşi plăcere. Suntem dezamăgiţi, aşa cum ne dezamăgesc întâlnirile de peste ani cu foştii colegi de facultate sau de liceu: te aşteptai, sperai, nu te puteai debarasa de imaginea lor din tinereţe, de frenezia, de chipurile lor tinere, şi afli nişte oameni care îţi par străini. Eşti mai critic cu ei decât cu alţii de aceeaşi vârstă: ridurile sunt mai evidente la ei, vremea nu a pus strălucire –nici nu avea cum -, ci a stins lucirea din ochi, hainele lor par mai demodate ori nu se armonizează deloc cu trupurile. Asemenea oamenilor, şi cărţile îmbătrânesc diferit: doar puţine au şansa de a fi mai frumoase, mai strălucitoare, găsind o frumuseţe specifică vârstei pe care o au! În fapt, simţul tău critic, accentuat critic, este unul autocritic. Pe tine te vezi în ei, vremea înscrisă pe chipul lor este vremea care a trecut peste tine. Vrei să te regăseşti, evoci, încerci să reafli plăcerea unei vârste. Depinde de tine, depinde de ei, dacă reuşeşti. Ca şi la relecturi, dacă în tine a murit de tot scânteia aceea a tinereţii, regăsirea va fi imposibilă.
O carte bună îţi modifică percepţia lumii din jur, ţi-o “deformează” prin grila ei, raportezi ce se petrece sau ce ţi se întâmplă la ea. Un lector bun este un om care îşi deformează viata prin cărţile citite. Nu până la a confunda realul cu imaginarul, ca în cazul lui Don Quijote, dar pe aproape. Pierzi din bucuria de a trăi mai simplu, mai viu, cenzurând mereu realitatea. Modelele ne otrăvesc trăirea, tot astfel cum memoria nu ne lasă să ne bucurăm de prezent: ne trage mereu înapoi şi, înlăturând zgura concretului din jurul unor oameni sau fapte, ajungem să le nimbăm cu valori aproape inexistente în realitate, să le proiectăm în ideal sau, doamne fereşte, să îi venerăm ca idoli. În fapt, îi împodobim cu toate darurile lumii, ca pe nişte pomi de Crăciun şi, mai mult, ne iluzionăm că în fiecare zi este Crăciunul. Pentru că, altfel, odată Sărbatorile trecute – mirajul trecut – brazii ăia plini de beteală, de globuri strălucitoare, de apetisante dulciuri, mirosind a iarnă, zăpadă şi promisiuni ne stânjenesc ca nişte haine nepotrivite pe trup. Vine însă şi acea vreme, iar dezamăgirea, când conştientizăm că Sărbătorile au trecut, că e timpul să reintrăm în lume. Iar ieşirea din iluzie este profund dureroasă şi lasă în loc o imensă frustrare. Simţim că am fost deposedaţi de un bun care ne lumina viaţa, sau ne-a luminat-o într-o vreme, strigăm în noi, asemenea eroului din poveste, “dar împăratul acesta e gol!” Câtă dezamăgire încercăm la relecturi! Sunt multe cazuri în care mi-am urât clipa în care, sub impresia primei lecturi, am încercat să regăsesc, regăsindu-mă, în acea plăcere de demult. E greu, dacă nu imposibil, să mă întorc în nopţile de iarnă în care citeam Andersen sau ascultam teatrul radiofonic cutremurându-mă de o poveste –n-am mai auzit-o, n-am mai întâlnit-o de atunci – care se chema “Zăpadă în toiul verii”. Sau palpitând şi răzând în hohote la piesele lui Caragiale.
Întâlnirea plăcerii de odinioară cu plăcerea momentului relecturii (o altfel de plăcere, fie că ea provine din descoperirea altor sensuri sau a unor subtilităţi pe care nu le sesizaseşi până atunci, fie că centrul plăcerii s-a mutat către o altă zonă a textului) este cheia rezistenţei, pentru mine, a unui text. El păstrează pe de o parte sâmburele plăcerii naive, inocente de la prima lectură, iar pe de altă parte adaugă altele.
Nici primele lecturi nu sunt profund inocente şi lineare, rostogolindu-se implacabil spre finalul poveştii. Mintea noastră glisează continuu, înainte – încercând să anticipăm desfăşurarea faptelor, şi înapoi, spre a pune în relaţii ceea ce este acum, în lectură, cu ceea ce a mai fost, cu ceea ce s-a mai întâmplat. Relectura are alt ritm. Ştiind ceea ce are să se întâmple atenţia noastră se concentrează pe altceva. Nu mai există graba de a afla, de a dezlega, de a citi sub imperiul emoţiilor pentru un personaj sau altul. Descoperi subtilităţile cu care se încheagă lumea pentru care ai avut atâtea emoţii şi descoperi şi cum ţi s-au transmis ele. Relectura este asemenea ceasului pe care îl demontezi şi te fascinează acum prin mulţimea de piese fine şi indispensabile. Realizezi că fără una dintre ele întregul mecanism se răvăşeşte. Te fascinează articulaţiile unei opere demontate. Iar misterul ei rămâne aproape intact. Pentru că înţelegi că suma părţilor nu face decât matematic un întreg. Potrivirea acelor mici mecanisme, atenţia acordată fiecărui detaliu fac ca opera să funcţioneze, la fel de misterios, ca şi ceasul de la mână, din vestă, de pe noptieră, de pe perete. Şi tot asemenea ceasului, toate acele mecanisme potrivesc monoton curgerea timpului, egală pentru toţi în matematica ei, dar atât de diferită, ca durată, pentru fiecare dintre noi!

Drama de a fi normal

2011-02-03T09:09:00.006+02:00

Odinioară, când voiam să exprimăm, amar, condiţia noastră cenuşie, de oameni banali şi resemnaţi, apelam la un panseu absurd şi comic, pe care îl atribuiam unui inventat filozof bulgar: „Omu-i ca tâmplarul - trăieşte ce trăieşte, după care moare!”. Cei mai mulţi dintre noi chiar asta facem: trăim ce trăim, după care murim. Nu-i nicio mare dramă şi nicio zguduire existenţială. Este ceva lipsit de interes pentru cei din jurul nostru şi de neobservat pentru cei care caută subiecte. Nu este vorba de acel „om fără însuşiri” al lui Robert Musil, ci de o majoritate („mută”, „tăcută”, după cum este numită în cercetările sociologice) care nu se exprimă decât numeric, dar fără de care lumea nu ar putea exista. Filozofia amară de a ne întoarce, în fond, spre rosturile omului normal, la viaţa care trebuie trăită chiar dacă fiecare clipă te apropie de moarte, o viaţă fără ambiţii deşarte, lipsită de păcatul capital care este vanitatea, era forma noastră de a ne păstra normalitatea, nicidecum de resemnare. În vremuri de restrişte, când totul în jurul tău este absurd, lupta de a-ţi păstra capul pe umeri şi picioarele pe pământ este crâncenă. Căci nimic nu este supus unei presiuni, unei mai mari violenţe sociale, politice, morale, psihologice decât normalitatea. Închiderea în sine, refuzul tacit de a aproba şi a aplauda, scufundarea în cărţi în detrimentul televizorului cu telejurnalele lui parţial color, cu transmisiile de la „marile adunări populare” la care paranoicul vorbea ore în şir, cu emisiunile lui Tatulici şi ale altora plini de zel în a ne educa în cultul „eroului între eroii neamului” pe câteva ritmuri de muzică populară, de dansuri tematice şi două-trei scăpări de folkişti adevăraţi, viaţa de familie cu principala ei preocupare - procurarea hranei de zi cu zi, grija ca la slujbă să nu devii nici victimă, dar nici călău (lumea normală fugea de orice funcţie) - toate acestea erau însemnele unei nevoi acute de normalitate. Era disperarea de a-ţi păstra această normalitate! Cineva spunea că am fi acceptat ca normale cozile la lapte şi carne, odele şi aplauzele adresate cârmaciului. E încă una din acele falsificări ale omului normal din perioada aceea. Că te supui vicisitudinilor, că încerci să trăieşti, să supravieţuieşti stând la cozi, participând tu însuţi la economia subterană bazată pe reîntoarcerea la troc nu înseamnă nici pe departe că accepţi toate astea ca fiind normale! Pentru a-şi păstra normalitatea, milioanele de români goleau de sens ori parodiau toate acele aberaţii. Participarea era formală, de multe ori punându-se benzi cu urale şi aplauze spre a nu se observa placiditatea oamenilor scoşi cu forţa la adunările populare, iar când totuşi se bătea „live” din mâini, cei zeloşi erau agitatorii securişti sau activişti. Dar bancurile, suculente, teribile, ce altceva erau decât nevoia acută de a sesiza anormalitatea şi de a-ţi bate joc de ea?!

(Text aparut in volumul editie de lux, in tiraj limitat, fiecare exemplar fiind unicat, la editura EIS ART, Iasi, in 2008 si republicat acum, pentru un public mai larg, in revista Luceafarul de dimineata, nr.5-6, 2 februarie 2011, http://www.revistaluceafarul.ro. Face parte din volumul "Confesiuni fara glorie" in curs de aparitie)

Umilinţa

2011-02-02T09:29:00.003+02:00

Iolanda Malamen: Care a fost ultima umilinta la care ai fost supus, Constantin Stan?

Sunt multe gesturi, cuvinte, atitudini care te umilesc zilnic. Sau care măcar încearcă să te umilească pentru că umilirea celuilalt este un semn al unui orgoliu nemăsurat, al unei infinite bune păreri despre sine şi al neostoitei sete de putere. A-l înfrânge pe celălalt, a-l anihila, a-i călca în picioare personalitatea, a-i arăta nimicnicia – iată câteva repere în care se exprimă umilirea. Iar cu mizeriile umane te întâlneşti zilnic: nesimţirea, laşitatea, desconsiderarea, faptul de a fi folosit fără jenă şi fără nicio remuşcare profitându-se de decenţa sau de trăirile tale, egoismul şi egotismul celor din jur care fac orice numai să se simtă ei confortabil, trântitul uşii în nas, dispreţul afişat şi câte altele. Sunt mult mai multe momente de mizerabilism uman decât cele de înţelegere, compasiune, gând îndreptat şi către celălalt. Încerc cel mai adesea să nu intru în aceste jocuri –care sunt ale setei de putere –, în aceste capcane care mi se întind, nici inidividual, nici în grup şi nici în sistem, tocmai spre a nu-mi consuma energii şi a-mi pierde vremea. Încerc să mă ţin departe pentru că şi sesizarea în sine a încercării de a fi umilit îmi produce disconfort, îmi dă o stare proastă. Or eu sunt o fire care trăieşte dintr-o exaltare adesea naivă, din frenezie, din plinul sau prea plinul sufletesc. Deprimat, dezamăgit, resemnat, nu reuşesc să fac absolut nimic. Sunt inert, fără reacţii şi fără voinţa de a mai face ceva, indiferent ce, chiar şi simplul fapt de mă mişca.
Ceea ce mă umileşte cu adevărat este neputinţa. Neputinţa de a interveni pentru ca lucrurile să reintre pe făgaşul firesc al vieţii. Să fie decente, să se înscrie în parametrii ancestrali ai bunului simţ, să nu nedreptăţească fără noimă, să nu pedepsească fără vină, să nu fie o exercitare abuzivă, aleatorie, iraţională a puterii. Deşi raţional înţelegem că moartea este un fenomen natural, firesc al existenţei, ne este greu să o acceptăm, să ne împăcăm cu ea. Iar suferinţa dinaintea morţii, aşa cum am văzut-o eu şi cum a trăit-o mama în ultimele ei luni de viaţă, suferinţa fizică şi sufletească este atât de îngrozitoare şi atât de nedreaptă încât, neputinţa de a i te opune, îţi creează un dureros sentiment al umilinţei.

Cerneala simpatică

2011-01-30T12:11:00.000+02:00

Mistreţii erau blânzi

Volumul din 1965 al lui Ştefan Bănulescu “Iarna bărbaţilor” ( nuvele) se deschide cu “Mistreţii erau blânzi” şi, întâmplător sau nu, oricum simptomatic, continuă cu “Dropia”. Sunt povestirile care fixează un univers, un stil şi un nume pentru proza noastră. Sunt, în opinia mea, cele mai bune pagini scrise vreodată de Bănulescu, care nici în volumul său de debut şi nici în cele ulterioare nu va mai reuşi să ofere texte perfect conduse, închegate, pline. La lectura de-acum, cele mai multe texte ale lui Bănulescu nemulţumesc prin aerul de provizorat, de neterminat pe care le degajă. Chiar dacă ele sunt bine scrise, niciodată nu se încheagă. Sunt piste abandonate, sunt treceri de la un plan şi de la un registru la altul fără motivaţii estetice. Cele două nuvele sunt însă exemplare şi, supremă probă a relecturii, îşi păstrează prospeţimea şi un ridicat grad de atractivitate pe tot parcursul textului. Mi se pare cu totul remarcabilă această calitate a celor două nuvele ; de a rezista după o jumătate de secol în care s-au petrecut multe in literatura noastră şi a lumii şi care ar fi putut modifica re-lectura. Dacă impactul la apariţia lor este explicabil în contextul unei literaturi schematice adesea, fără mari valenţe de imaginar şi de explorare a unei lumi tulburi, acum avem cu totul alt context. Între timp, au apărut nuvelele lui Voiculescu, a impus un stil şi o lume Fănuş Neagu, literatura sud-americană ne este extrem de familiară, am luat cunoştinţă de povestirile lui Faulkner. Cu toţi aceştia Bănulescu are corespondenţe, are filiaţiuni, dar ele nu-i alterează textul. Să mai spunem că este foarte probabil că la momentul scrierii nici să nu fi cunoscut scrisul acestor autori, aşa încât nuvelele sale pot fi cercetate comparativ nicidecum sursologic.
“Mistreţii erau blânzi” fixează o tehnică narativă pe care Bănulescu o va folosi în mai toate povestirile sale; personajele sale “navighează” în căutarea a ceva, timp în care spun despre întâmplări petrecute înaintea declaşării propriu-zise a călătoriei, a drumului. Condrat caută un petec de pământ, stabil, neînecat de ape, sau nenisipos, pentru a-şi înmormânta fiul. Dunărea a ieşit din matcă şi a inundat întregul sat şi ăsta nu pare a fi sfârşitul pentru că e primăvară timpurie, nu toate gheţurile s-au topit şi pericolul e încă departe de a fi trecut. Începută abrupt cu perpsectivă a naratorului omiscient – « Condrat stă în picioare, propteşte vâsla de trunchiurile groase ale stejarilor şi împinge barca prin pădure » -, nuvela este condusă mai apoi din perspectiva martorului ocular : cei din barca lui Condrat nu au nume ci înfăşişări - « burduhănosul », « femeia » -, iar identitatea lor se prcizează în timp ce se vorbeşte despre ei. Burduhănosului femeia îi spune « părinte Ichim », iar despre ea aflăm cum o cheamă dintr-un fragment de povestire în stilul liber zicându-ne cum i s-a adresat cineva - « cumnata Fenia ». Putem înţelege că naraţiunea focalizează un singur personaj sau că personajul este atât de marcat de durerea sa încât ceilalţi sunt nişte străini, au devenit nişte străini pentru el. În timp ce Condrat vâsleşte, cei doi vorbesc, îşi spun povestea, mai importantă pentru ei decât ceea ce se petrece. “Am poftă să vorbesc, Condrate. Eu am fost cineva, Condrate, un spirit înalt, şi m-am pierdut pe aici printre voi. Cât am trăit, -cum am trăit – n-am avut cu cine a vorbi în satul ăsta. Izolat cum eram, începusem să vorbesc noaptea în vis. Mă culcam, adormeam adânc, şi pe la miezul nopţii visam cu glas tare. Se vedea că vorbeam frumos, soţia mea luase într-un timp obiceiul că se scula noaptea, se da jos din pat, îşi lua lucrul de mână, se aşeza pe scaun rezemată de sobă şi mă asculta ». Fenia, nevasta lui Condrat, începe şi ea să vorbească spunând despre sat, despre relaţiile cu rudele care nu au vrut să cedeze un petec de pământ pentru mormântul copilului. Cu toţii vorbesc, celor doi li se adaugă Vica, alungată din sat, bănuită fiind că suceşte minţile bărbaţilor, semn al ieşirii din matcă nu numai a Dunării. Condrat îşi va ieşi din muţenia încrâncenată a căutării unui loc vorbind cu mistreţii, năvăliţi în sat de spaima apelor, luând trăsături, în delirul lui Condrat, umane.
Sigur, se pot descifra în această nuvelă sensuri biblice. Barca lui Condrat poate fi înţeleasă ca arca lui Noe, plecată în a salva ceea ce mai e de salvat de pedeapsa lui Dumnezeu, să zicem. Revărsarea apelor este voinţa lui Dumnezeu, iar petecul de pământ –cancelaria – simbolul regenerării umane. Asta dacă vrem cu tot dinadinsul să citim parabolic textul. Forţa lui nu derivă însă din această posibilitate de a interpreta, în acest fel sau altul, nuvela lui Bănulescu. El se susţine, copleşeşte lectorul prin el însuşi. Este un fapt de viaţă atât de puternic încât nu are nevoie de cârjele interpretării, sau ale literaturizării. De scrisul lui Bănulescu s-a lipit obsesiv formula realismului magic. In niciun caz, ea nu se poate aplica « Mistreţilor… » Ce ar fi aici magic ? Avem a face cu o situaţie de excepţionalitate, de criză produsă prin forţa nestăvilită a apelor, situaţie în care, sub imperiul fricii, disperării şi neputinţei, oamenii au reacţii puternice şi oarecum ciudate. Frica îi face sa delireze pe oameni, iar instinctul de conservare face animalele să nu mai vadă în om principalul duşman – cazul mistreţilor. (Îmi adcu aminte de o secvenţă care simboliza solidaritatea în faţa unui pericol comun a ceea ce era, altfel, profund antagonic : pe o aceeaşi plută, în timpul inundaţiilor din 1970, convieţuiau un lup şi o căprioară.)
Nici în « Dropia » nu aflu prea multe elemente de realism magic pentru că realitatea nu capătă alte valenţe sub impactul unor forţe care să le transforme în ceva fără explicaţii imediate şi raţionale. Plecaţi la dropie, drumul prin câmpie se umple de poveştile oamenilor care acreditează întâmplări despre care şi ei doar au auzit fără să le fi fost martore. Nuvela este deliberat construit parabolic nu ca în cazul « Mistreţilor… » unde nu avem elemente de intenţionalitate parabolică. Vorbirea este metaforică, înflorată, viziunea poetică în linia a ceea ce va cultiva până la saturaţie mai târziu Fănuş Neagu « Iarba ne ajunge la umeri. S-a umplut pământul de prepeliţe. Roua ţine până spre amiază. Când s-a face de ziuă, dacă ţi-e cald, intri în iarbă şi et scalzi. Aşa fac fetele lui Arşunel, fug dimineaţa din aşternut, aleargă pe câmp şi intră unde-i iarba mai mare. Le zboară prepeliţele pe la subţiori şi le cântă prigoriile cu guşă roşie pe la ascuţişurile pieptului ».

Consumerismul în arta (2)

2011-01-27T08:58:00.003+02:00

Inserierea înseamnă înlocuitori

Se poate realiza mai mult decât o analogie între mecanismele economice care produc serii ale unui original şi mecanismele producerii, difuzării şi consumului de bunuri spirituale? Ceea ce a pus pe gânduri lumea analiştilor –şi pare a fi în continuare un mister – este funcţionarea operei literare, capacitatea ei de a-şi păstra calităţile şi specificitatea şi în cazul multiplicării ei pe diverse suporturi. Sigur, obiectele pot fi de calitate diferită – ediţii comune, ediţii de lux etc. – şi pot produce plăcere/admiraţie în sine. Obişnuinţele de lectură sunt altele, dar, fundamental, opera nu se schimbă. Nici măcar în situaţiile noilor suporturi –audio-book-ul, de exemplu – opera nu îşi modifică esenţa. Lectura lui Andrei Pleşu a “Crailor de Curtea Veche”, spre a da un exemplu, este o interpretare. Doar una din multe altele posibile, şi nicidecum o altă naraţiune intitulată “Craii de Curtea-Veche”. Multiplicarea unui original nu afectează esenţa lui.
Tipăriturile au început prin a produce serii ale unor opere asupra cărora se convenise că sunt valoroase –din diverse puncte de vedere – şi necesare. Răspândirea lor în masă aduce cu sine procesul de selecţie (Matei Călinescu analizează în “A citi, a reciti” epurarea bibliotecii lui Don Quijote având ca principiu cărţi bune/cărţi rele, cărţi care smintesc sau nu smintesc mintea unui om). Apare cenzura, adică apar acele instituţii care decid asupra a ceea ce este de folos sau nu. Cui, este întrebarea ce apare imediat. Instituţiile nu pot aparţine decât Puterii. Puterea îşi are ca scop perpetuarea ei prin îndepărtarea şi suprimarea a tot ceea ce o poate submina, eroda, răsturna, înlocui. Evident, cu o altă Putere. Care va finanţa, proteja, cultiva texte care să o servească, să o menţină în funcţie. Va îndepărta, va indexa, va interzice textele care o pot submina. Apariţia cenzurii instituţionalizate are ca efect supradimensionarea influenţei pe care o poate exercita literatura (arta, în general). Se gândeşte mecanicist, de la cauză la efect, se pun bazele deturnării spre propagandă a literaturii: dacă ea poate avea efecte dăunătoare propagând idei “subversive”, atunci poate fi constrânsă să răspândească idei “benefice” (ideile benefice sunt cele care susţin şi consolidează Puterea). Oricum ar fi, producerea şi, mai ales, răspândirea de texte se produc strict sub un control instituţionalizat. Ne putem, desigur, întreba şi în ce măsură fetişizarea factorului economic-financiar din ziele noastre nu reprezintă nu numai o cenzură economică ci şi una ideologică?
Locul lăsat gol –în urma operaţiunii de cenzură - trebuie umplut şi astfel apare înlocuitorul. Înlocuitorul nu este multiplicarea unui original ci un produs, camelelonic, care ia înfăţişarea unui produs unic, original şi valoros. Înlocuitorul este creator de iluzii, satisfăcând nevoia unei mase de a nu fi marginalizată, de a nu fi exclusă de elitele ce se constituie la un moment dat într-o societate. Gablonţurile, imitaţiile, falsurile, copiile creează iluzii (iluzia de a fi bogat, iluzia de a aparţine unui mediu social superior). Efectul benefic în plan social este dezamorsarea bombei sociale care ar exploda în condiţiile adâncirii prăpastiei care i-ar separa pe cei foarte bogaţi de cei foarte săraci. Nu altfel acţionează literatura de consum; ea este creatoare de iluzii a unui sentiment de includere a unui larg public în circuitul valorilor culturale.
În “Jurnal”, L.N. Tolostoi scrie despre binefacerile schimbărilor în modă. Producându-se materiale de calitate în cantităţi mai mari decât cererea, stocurile vor fi vândute, după ce moda a trecut, la preţuri accesibile, astfel încât şi păturile nu foarte bogate se pot îmbrăca cu materiale de calitate, chiar dacă nu mai sunt la modă. Faptul era posibil pentru secolul al XIX-lea când piaţa nu era globalizată, şi practic imposibil pentru secolul XX şi, mai ales, XXI în condiţiile în care răspândirea rapidă a informaţiilor la nivel planetar conduce la crearea necesităţii, implicit la sporirea impresionantă a cererii.
Reţinem, aşadar, că o primă calitate a înlocuitorului este accesibilitatea. Înlocuitorul este accesibil din toate punctele de vedere. În felul acesta, el este produs într-un număr cât mai mare de exemplare –un număr mare de exemplare înseamnă costuri de producţii mai mici – şi este achiziţionat de un număr cât mai mare de cumpărători.
Literatura de consum se poate analiza –cu cele mai mari profituri - prin prisma acestui atribut fundamental (accesibilitatea) la nivelul textului, publicităţii/difuzării, tirajelor şi preţului.

Schema propusă de Heinrich F. Plett în “Ştiinţa textului şi analiza de text” –schemă ce aşază opera în relaţie cu realitatea, cu autorul şi cu publicul – are capacitatea de a pune în ordine şi a clarifica rapid şi eficient atât poeticele textului (elaborate în decursul vremii) cât şi cercetările literare, impresionante ca posibilităţi de abordare a operei - opera şi realitatea, opera şi autorul ei, opera şi publicul, sunt numai primele şi cele mai la îndemână abordări, dar prin permutări şi combinaţii ne oferă nenumărate alte posibilităţi de cercetare, cum ar fi de exemplu, realitatea şi autorul, autorul şi publicul, realitatea şi publicul etc. Centrul de interes pentru întreaga lume în care trăim s-a mutat către public. El este în centrul preocupărilor şi tot ceea ce se întreprinde, la orice nivel al vieţii sociale, politice, economice, financiare şi, evident, culturale, pleacă de la analiza lui: compoziţie, statut, nevoi, aşteptări etc. Strategiile, toate, au un singur scop: de a-l convinge să achizţioneze, să îşi însuşească un produs. Cu cât produsul îndeplineşte mai multe roluri, răspunzând unor nevoi, aspiraţii diverse etc, şi concură la împlinirea lor, cu atât creşte şansa vandabilităţii lui.
Literatura vedetelor stabileşte o legătură directă autor-public, survolând opera. Afirmaţia se bazează mai întâi pe înţelegerea în sine a mecanismului care transferă, se foloseşte de un public gata făcut pentru a-l livra unui alt domeniu, dar şi pe observaţia făcută de mine pe parcursul unui an în care am comentat, pentru o revistă mondenă, astfel de cărţi. Numărul de accesări era direct proporţional cu voga de moment a autorului-vedetă, iar comentariile refereau numai la autor şi nu la textul comentat. Nu conta ce se spune ci cine spune. Reacţiile erau polarizate: adulări şi negări necondiţionate. Ambele avându-şi punctul de sprijin în afara textului. Adulările – pe notorietate, negările – pe elemente, secvenţe de biografie (reale sau numai provenite din folclorul/zvonurile/bârfele ţesute în jurul oricărei vedete).
Reacţiile emoţionale puternice sunt rezultatul inversării raportului dintre autor şi operă. Ne aflăm exact la polul opus al dizolvării autorului în anonimatul care lasă loc operei să se exprime prin sine şi foarte departe de preocuparea lui Fernando Pessoa de a-şi semna de fiecare dată cu un alt nume textele spre a nu influenţa receptarea lor critică prin grila deformantă a raportării la autor şi la alte texte ale sale!

Clubul de proza

2011-01-24T07:29:00.007+02:00

Moromete, ultimul capitol

Clubul de proză vă propune un eveniment: o lectură a lui Sorin Preda din volumul recent apărut “Moromete, ultimul capitol”.
Vor fi prezentate volumele
Clelia Ifrim - "Frontiera" şi "Cui aparţine ziua de ieri?", ambele apărute la Editura Universitara
Nicolae Iliescu - "Priveşte dincolo de tine", ed. Pământul
Cosmin Perţa - "Două povestiri", ed. Tracus-Arte
Caterina Scarlet - Treceri fără oprire", ed. Arefeana
Nume pentru literatura de mâine
Simona Şerbănescu
Muzeul Naţional al Literaturii Române, marţi, 25 ianuarie, la orele 17.

Consumerismul în artă (I)

2011-01-23T08:24:00.002+02:00

În august 1456, apărea la Mainz Biblia tipărită în două volume, cu un total de 741 de pagini şi aproximativ 2.500.000 de semne. Multiplicarea nu se depărta prea mult, nu decisiv în orice caz, de cele mai preţioase manuscrise ale vremii, iar istoria reţine numele lui Gutenberg ca făuritor a ceea ce avea să fie considerată o revoluţie, deşi, în realitate, lucrarea fusese tipărită de Johannes Fust, fratele primarului oraşului Mainz.
Revoluţionând tehnica imprimării –care făcea posibilă corectura textului şi multiplicarea lui pe aceeaşi matriţă într-un număr mare de exemplare -, Gutenberg revoluţionează întreaga lume nu numai prin răspândirea de texte, ci şi prin producerea lor. In nuce, chiar demersul său prim –tipărirea Bibliei – conţine elementele noii filosofii, ale unei noi gândiri, ale unor noi mentalităţi care vor guverna lumea în ceea ce Marshall McLuhan avea să numească “Galaxia Gutenberg” – textul/opera devine o marfă, un produs inseriabil la care să aibă acces un public cât mai numeros. Nu vom insista acum asupra conjucturii, mobilurilor şi efectelor tipăririi Bibliei, mărginându-ne la a menţiona doar că multiplicarea unei opere se produce având în vedere un public potenţial şi o intenţionalitate precisă. Să menţionăm că tirajele nu depăşeau 200-300 de exemplare. Ceea ce ne dă dreptul să gândim tiparul având mai degrabă menirea răspândirii de idei, de creare a unui orizont de aşteptare, de influenţare decât în sine de “afacere”.
În triada pe care se bazează orice sistem economic (producător – vânzător – cumpărător) se înscrie, odată cu posibilitatea multiplicării ei în cât mai multe exemplare –rapid şi cu costuri relativ suportabile la început şi apoi din ce în ce mai mici, ceea ce înseamnă un număr de exemplare cât mai mare - şi cartea, dar cu nuanţările impuse de specificitatea produsului, adică aşezând opera în centrul preocupărilor. Sistemele economice pot fi definite şi înţelese în funcţie de accentul pus, de-a lungul vremii, pe unul dintre cei trei termeni; producătorul a fost centrul lumii economice până în perioadele premoderne, vânzătorul este pionul principal în sistemul economic clasic, capitalist să-i zicem, al pieţei, cumpărătorul este factorul determinant, “regele” timpurilor moderne, al societăţii de consum. Dacă în cercetarea ştiinţifică, producătorul (adică autorul) nu a fost preponderent în atenţia studiilor (preferându-se analiza produsului, a vânzătorului şi a cumpărătorului) observăm că, racordat sistemului de gândire economic, cercetarea literară de azi îşi are în centrul atenţiei sale cumpărătorul. Este o încununare a şase secole de tipar, de transformare a “inefabilului” în marfă. În epoca consumerismului, literatura de consum nu este numai o etichetă, împrumutată prin similitudine, ci o realitate de care trebuie să ţinem seama, pe care trebuie să o cercetăm, stabilindu-i elementele de identificare, deconspirându-i mecanismele de producere, vânzare şi valorizare socială, analizând efectele sale asupra publicului, autorului, operei artistice în sine. Din literatura de consum noi vom decupa doar producţia de texte aparţinând vedetelor, adică a celor ce şi-au căpătat o notorietate într-un alt domeniu decât cel al literaturii. În acest moment al demonstraţiei noastre nu este relevant dacă notorietatea este rod al performanţei sau al unor pre-fabricate, conjuncturi sau mode ale vremii. Pentru a simplifica demersul, vom considera vedeta drept acea persoană care polarizează atenţia unui public foarte larg într-un anume moment. Vom reţine, aşadar, cărţile Mihaelei Rădulescu sau Andreei Marin, dar nu şi “Jurnalul” Oanei Pelea, ale lui Mihai Găinuşe, dar nu şi pe cele ale lui Dan Puric.
Mecanismul multiplicării unui original este o condiţie esenţială a economiei de piaţă şi are ca motor consumul. Desigur, în producţia bunurilor materiale multiplicarea este o necesitate aproape obiectivă – creşterea populaţiei, corelate cu creşterea nevoilor dar şi cu împuţinarea materiilor prime de calitate ce asigurau valoarea produsului original şi-i confereau unicitate. Această necesitate obiectivă este întreţinută, cultivată şi mărită, uneori exponenţial, prin apariţia “satului global”, apariţie la care a contribuit şi tiparul. Multiplicarea bunurilor spirituale –copii realizate pe diverse suporturi – nu se mai înscrie într-o cerinţă chiar atât de obiectivă a publicului ca în consumul de bunuri materiale ci este rodul unei gândiri de tip pragmatic; arta poate fi o marfă, ca oricare alta; are un producător, trece prin mâinile unui vânzător spre a ajunge să fie achiziţionată/cumpărată. Pe parcursul cercetării noastre, vom încerca să delimităm lectorul de cumpărător, pornind de la ipoteza/observaţia deocamdată nesistematizată că zecile de milioane de cumpărători ale unei cărţi nu înseamnă zeci de milioane de cititori, că nu neapărat o nevoie spirituală conduce la achiziţionarea unei opere (după cum numărul de vizitatori al unui muzeu de artă nu înseamnă automat un număr egal de consumatori, cunoscători, degustători ai operelor de artă). Vom încerca, de asemenea, să aflăm în ce măsură literatura de consum încurajează lectura –se bazează în promovare, în marketing şi publicitate pe lectură sau numai pe achiziţie/cumpărare de produsul numit carte, poate fi un pas în calea stârnirii gustului pentru lectură, sau, dimpotrivă, sunt potenţate elementele de extraliteraritate care, până la urmă, transformă produsul în altceva decât este perceput în mod obişnuit? Vom introduce aici, o realitate pe cale de a se conceptualiza, de a deveni o filosofie a lumii în care trăim: înlocuitorul.

Cerneala simpatica

2011-01-20T18:07:00.005+02:00

Drum în câmpie (II)

Doar printr-o teribilă bunăvoinţă poţi face din volumul de debut al lui Ştefan Bănulescu altceva decât ceea ce este el: o culegere de reportaje în tonul, culoarea şi scriitura anilor ’60. A forţa nota şi a înţelege din reportajul “Septembrie” o parodiere a formulelor entuziast-puerile privind depăşirile de plan mi se pare prea mult. Dar, probabil, criticul, N. Manolescu, o fi mizat pe faptul că nimeni nu va mai citi acest volum al lui Bănulescu astfel că judecăţile sale de valoare nu vor fi supuse probei îndoielii. În fond, ce se petrece în acest reportaj: un gazetar notează conştiincios ce i se spune într-o fabrică despre îndeplinirea planului « o mie de avioane, patru sute de aerodinamuri, cu gări automate cu tot” etc. Ne aflăm pe tărâmul industriei viitorului, gândeşte şi spune gazdelor jurnalistul, a cărui principală stare este mirarea admirativă. Ascunderea adevărului –este o o fabrică de jucării – ar trebui să ne creeze un univers fabulos, în fapt cel al copilăriei care reproduce, la scară, lumea celor mari. Senzaţia la o lectură după aproape o jumătate de secol este cea de jenă în faţa trucului gazetăresc nici pe departe inventiv. Ceea ce ne spune textul, dincolo de ceea ce este evidenţă, este că autorul are conştiinţa locurilor comune cu care se confruntă în gazetărie şi încearcă să scape de tonul de proces-verbal ficţionalizând un pic. Această tehnică a ficţionalizării în reportaj se practica aş spune pe scară largă în presa comunistă pentru a face mai digerabile constrângerile, impunerile. Era obligatoriu să cuprinzi cifrele de îndeplinire a planului, să consemnezi neapărat declaraţia secretarului de partid şi să ai un portret al muncitorului fruntaş, devotat cu totul muncii sale. Bănulescu le are pe toate în fiecare reportaj festivist pe care îl scrie, contribuind din plin la crearea unei utopii, a unei lumi comuniste în care totul este luminos, curat şi perfect. Iată o mostră: “Ne oprim pe un palier finisat. – Am ajuns la apartamentele viitorului, îmi zice şeful de şantier. Luaţi cheile. (Îmi întinde un lanţ de chei.) Apartamentele sunt gata. O dată cu cheia, apartamentul se oferă mobilat cu piese de ultimul tip, până la veioză şi scrumieră. Aveţi copii? Fiecare apartament are cameră pentru copii. Înainte de a deschide, o întrebare: apartamentele au şi covoare? – Şi storuri. Şi perdele. Deschideţi şi puteţi merge direct la oglindă sau la masa de lectură. – Cum se prezintă băile, bucătăriile? – Totul este gata montat. În bucătărie se află instalate: un aragaz emailat în alb, ultimul model, un frigider “Pinguin 180”, o masă-dulap, o masă de serviciu...-Toate apartamentele care-şi aşteaptă locatarii şi pe care le vizităm acum sunt la fel? Mobilate, utilate la amănunt? Ştiţi că n-am venit ca locatar, ci ca reporter. O întrebare privitoare la mobilă, zisei învârtind cheile şi neîndrăznind să deschid şi să văd “ultima minune” a construcţiei sociale. – Mobila? La parterul blocului 1 A – îmi răspunde calm şeful şantierului, vizavi de “Athenee Palace”, va fi deschisă expoziţia de mobile a Ministerului Construcţiilor. În acest moment, se montează acolo tuburile de lumina fluorescentă şi se fixează stâlpii riflaţi din plăci albe de ipsos. Intrarea în magazin se va face prin strada Ştirbei-Vodă, la capătul ei din Calea Victoriei. Vei intra, deci, în magazin, vei păşi pe pardoseala de mozaic negru, vei privi modelele de mobilă din cele 8 mochete ale expoziţiei. La extremele parterului, două scări elicoidale, din mozaic galben, urcă la mochetele de sus. Prin stânga poţi urca şi la biroul magazinului unde vei găsi formularele pentru mobila în rate pe care o vezi expusă în apartamente. Completezi formularul şi vâri apoi o copie în buzunar. Sus, în locuinţa care te aşetaptă, vei găsi mobila care ţi-a plăcut şi în apartament şi la expoziţie.”
Cam acesta este tonul, cam acestea performanţele stilistice în volumul lui Bănulescu. Corecte, ambele, nici mai jos, nici mai sus de atâtea şi-atâtea reportaje scrise în acei ani. Doar în câteva, sau numai câteva porţiuni de text din câteva texte, se poate vorbi de un real talent de a scrie. Este vorba de acele pagini de plasare în peisaj a unui loc sau de evocări. « Sat în Deltă » scapă de servituţile cifrelor de plan, de prezentul care trebuie să fie glorificat, ancorat fiind subiectul în descrierea aşezării Caraorman înfruntate cu stihiile de primăvară ale naturii. Imaginile sunt în linia lui Calistrat Hogaş gonflate până la apocaliptic, asocierile sunt proaspete, puternice, vii: “Ţi-e teamă să nu se dezlănţuie din senin o furtună năpraznică, care, dacă te-ar prinde cocoţat pe crestele colinelor, pe tine, străin de aceste locuri, te-ar plezni cu talazuri de nisip în plină faţă, te-ar doborî şi te-ar rostogoli în văile dintre dune, unde cresc colţi de iarbă lată şi veştedă, rânjete galbene pe nisipul alb. Ai rătăci, deşi distanţa dintre marginea pădurii şi pustiu se poate măsura cu metrul, iar aceea dintre dune şi sat cu suta de metri. La fiecare pas însă e o formă de relief neprevăzută ; prins în văile întortocheate ale dunelor îs gata să desfăşoare largi giulgiuri de nisipuri milenare, te-ai înfunda în găuri prăpăstioase, în surpături de maluri cu ape coclite şi cleioase, ai da peste cioturi de copaci ascunse în tufe de rădăcini cu ţepi de mărimea cuielor ». Tehnica acumulărilor, după principiul bulgărelui de zăpadă ce se tot măreşte în rostogolirea lui, nu este nouă bineînţeles, dar este bine stăpânită de către Bănulescu. Linia reportajului « literar » din acele vremi tocmai asta era şi în asta excela : descrierile de natură.
Ceea ce atrage atenţia însă în reportajul “Sat în Deltă” este cu totul altceva. En passant parcă, reporterul notează această întâmplare: “Într-o asemeena primăvară, unui pescar i-a murit odată un copil. Nu avea unde să-l îngroape. Cu cazmaua nu poţi săpa morminte în apă. Iar în dunele de nisip dinapoia satului dacă l-ar fi îngropat, furtunile l-ar fi descoperit mai devreme sau mai târziu. I-a îngăduit învăţătorul să-l îngroape în curtea şcolii, căci şcoala avea curte înaltă. L-a tras inima şi pe dascăl să-l înmormânteze acolo: copilul pescarului învăţase bine la şcoală...” Este sâmburele de la care va pleca în scrierea povestirii “Mistreţii erau blânzi” care alături de ‘Dropia” vor face din Bănulescu prozatorul de mai târziu. În fapt, întreaga sa notorietate se va construi pe aceste două naraţiuni. Pentru că ce este în jurul lor este de tot palid sau, în niciun caz, nu se ridică nici la valoarea lor, nici la valoarea care se presupune mereu în fiecare text scris de Bănulescu.

Înţelepciune

2011-01-19T13:38:00.003+02:00

Plimbându-se prin curtea mănăstirii, novicea o intreabă pe maica stareţă, vădit preocupată şi ingrijorată
- Şi dacă intr-o zi o să se constate că Dumnezeu nu există?
- Fii sigură, ii răspunde maica înţeleaptă, că atunci nu noi vom avea de pierdut!

Cerneala simpatică

2011-01-17T08:37:00.001+02:00

Drum în câmpie (I)

Caut în bibliotecă volume de-ale lui Nicolae Velea. De mult timp mi-am propus să-l recitesc şi să scriu despre prozatorul pe care îl cred nu numai extrem de talentat, ci şi, atât în timpul vieţii cât mai ales după aceea, nedreptăţit. În fine, voi reveni la Velea, deocamdată încerc să aproximez cam pe unde ar putea fi cărţile. Ceea ce am eu acum se poate numi destul de vag o bibliotecă. E mai degrabă un imens depozit de cărţi. Mobila, care se cheamă bibliotecă, a rămas aceeaşi de pe vremuri, iar cărţile s-au adunat într-un rtim ameţitor. Oricât am încercat să pun ceva ordine în ea, nu am reuşit. Am decis într-o vreme să o las aşa cum e pentru ca măcar să am o ordine în dezordinea asta, ordinea să zicem a straturilor geologice: cu cât sunt mai ascunse de alte şi alte rânduri cu atât cărţile sunt dintr-o etapă mai îndepărtată a vârstei mele. Aşadar, mă duc undeva în vremurile de demult ale bibliotecii pentru că ştiu sigur că volumele lui Velea le am, toate, în primele ediţii. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, niciodată nu găsesc ceea ce caut. Sau tocmai când caut ceva anume nu-l găsesc. Dau în schimb peste o cărţulie format mic care are acum patina cărţilor de anticariat. Se cheamă “Drum în câmpie” şi, evident că ştiu, aparţine lui Ştefan Bănulescu. Îi reperez caseta tehnică, am o slăbiciune la cărţi pentru aşa ceva, a apărut spre sfârşitul anului 1960, în octombrie mai precis, într-un tiraj de 4145 etc. Numele redactorului este extrem de discret, pentru mine - T. Popa. Pe coperta a patra însă dau de nişte informaţii colosale - în aceeaşi colecţie “Luceafărul”, de la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă “ESPLA”, au apărut în 1960: Cezar Baltag “Comuna de aur”, versuri, Ilie Constantin “Vântul cutreieră apele”, versuri, Nichita Stănescu “Sensul iubirii”, versuri, Nicolae Velea “Poarta”, nuvele şi schiţe. Nu ştiu prin ce miracol le am pe toate. E miracol pentru că în 1960 aveam abia 9 ani, iar fratele meu, cu care am cumpărat, până ne-am despărţit bibliotecile, de-a valma cărţi – la un moment dat “specializându-ne”, el – poezie, eu – proză şi critică literară, avea cu trei ani mai mult. Să le fi găsit în anticariate mai târziu? Mă uit pe “Drum în câmpie” şi observ că nu are acel reper, ştampila anticariatului. Nu rămâne decât să deduc că le-am luat din librării, dacă nu chiar exact în anul apariţiei oricum apropiat –poate doi-trei ani mai târziu – pentru că nici pe vremea aia cărţile nu erau ţinute cu zecile de ani în rafturile librăriilor. Mai deduc că trebuie să fi fost mare zarvă în jurul acestor cărţi şi autori de îndată ce le-am cumpărat. Era o specificitate a epocii de care eu însumi am beneficiat pentru că, deşi nu sistematic ca în anii ‘60, totuşi se mai păstra şi în anii debutului meu: cronica de întâmpinare chiar înainte de a fi debutat în volum. Aşadar, şi despre Baltag, şi despre Ilie Constantin, şi despre Velea, şi despre Nichita sau Bănulescu trebuie să se fi vorbit/scris suficient de mult şi suficient de laudativ pentru ca nouă, unor puşti, să ne atragă atenţia şi să ne facă să scoatem din buzunar nişte bani, renunţând la vreun film, sau la duminicala prăjitură de la cofetăria de cartier. Cartea lui Bănulescu costa 3 lei, o sumă nu chiar la îndemâna unui copil, în condiţiile în care, asta mi-aduc bine aminte, tramvaiul era 0,25 lei. În fine, ceea ce mă intrigă şi mai tare este că volumul lui Ştefan Bănulescu, aşa cum ştie toată lumea, este unul de reportaje. Pe paginile de gardă nu se menţionează acest lucru. Aşadar, fie m-am « păcălit » şi am luat îm grabă cartea sperând că e vorba de povestiri, fie că pur şi simplu numele lui Bănulescu era asociat până la confundare cu proza şi atunci nici nu mi-am mai pus problema ce conţine volumul. A treia variantă ar fi că numele lui Bănulescu se asocia în mintea cu cea a unui autor pe care trebuie să-l am în bibliotecă. Aceast inducere nu putea veni decât din revistele literare.
“Drum în câmpie” este volumul de debut în literatură al lui Ştefan Bănulescu. Nu mai era chiar un tinerel - avea peste 30 de ani (este născut în 1926, în Istoria lui Manolescu, şi în 1929 în cea a lui Marian Popa! – ce să faci? misie grea pentru istoricii noştri să afle data de naştere a unui scriitor cu care au fost contemporani, e mai la îndemână datul cu părerea!) şi nu avea decât o prodigioasă activitate de...eseist şi de publicist. Prozele care aveau să-i dea un nume nu apăruseră încă în revistele literare. Cu toate acestea, iată, numele lui se impusese într-atât încât eu sau fratele meu i-am cumpărat volumul de debut ! Extrem de surprinzător –sau, dacă stau să mă gândesc bine nu e chiar atât de surprinzător – este şi textul/prefaţă semnat de Eusebiu Camilar. Eusebiu Camilar era o somitate a acelor vremi. De la înălţimea autorităţii sale el girează debutul lui Bănulescu şi, dincolo de nişte platitudini despre raporturile dintre artă şi realitate, despre necesitatea ca scriitorul să se documenteze, “să se adape”, formulare la care salivez de plăcere, la izvorul viu al realităţilor noi, venerabilul maestru vorbeşte clar şi răspicat despre un viitor strălucit autor: “pe drumul gloriei viitoare”, “autorul “Drumului în câmpie” aflat la prima carte, la primul contact cu ceea ce mai târziu va putea fi, desigur, răsfrângere în conştiinţa cititorilor”. Citit după 50 de ani, volumul lui Ştefan Bănulescu nu acoperă nici măcar în parte entuziasmul lui Eusebiu Camilar. După cum, nici eseurile sale sau producţia publicistică de până la « Iarna bărbaţilor » nu sunt de natură să entuziasmeze. Pe ce să se fi bazat oare critica vremii când dădea ca sigură apariţia unui autor de excepţie? Pe un fler critic nemaipomenit, pe cunoaşterea manuscriselor lui Bănulescu sau pe o investiţie nemărginită în tot ceea ce ieşea cât de cât din tiparele epocii ca un prim pas de primenire a literaturii, de înlocuire a proletcultismului şi proletcultiştilor cu o nouă generaţie?

In larg

2011-01-15T07:07:00.005+02:00

Ivan

Brusc, românii s-au trezit în casă cu nişte obiecte şi cu nişte oameni cu care nu erau prea obişnuiţi. I-au adoptat repede şi a început nebunia strângerii din pumni, a încurajărilor şi a prosoapelor scrâşnite între dinţi. Păream a ne lungi gâtul să vedem dincolo de ecranul televizorului, le luam repere spre a ne edifica, până când camera tv ne oferea o imagine reală, cine e înfrunte, cu ce avans, dar, mai ales, unde sunt ai noştri. Pe scurt, sporturile de şi pe apă intraseră în casele multor români care altfel până atunci nu văzuseră bărcuţe nici pe lacul din apropierea casei. Trăiau olimpiadele, campionatele europene şi mondiale, dar şi regatele mai importante la fel de intens cum duseseră, tot în faţa televizorului, celebra noapte de la Guadalajara când naţionala de fotbal a României învinsese Cehoslovacia. Flotila de aur a României –cum avea să fie denumită în urma unor rezultate excepţionale, în care argintul părea o înfrângere – avea o mulţime de vedete autentice, nume mari, profund respectate şi admirate şi dincolo de apele lacului Snagov, dar, pentru mine, acum, Flotila asta aurită, strălucitoare, ca o Invincibila Armada, are un nume: Ivan, Ivan Patzaichin. Mi-a plăcut de când a apărut prima dată în barcă. Osos şi musculos, cu pomeţii pronunţaţi, cu părul negru şi lung, părea că nu vede, nu aude, nu-l interesează nimic altceva decât ritmul, lovitura de pagaie care să spintece apa, cu putere, cu sete. Părea că nu suportă să vadă spatele unui adversar, dar mai ales părea că lupta lui se duce cu apa, cu natura, nicidecum cu alţi sportivi.
L-am cunoscut în casa foştilor mei socri, într-o comună din apropierea Snagovului. Urma cursurile, la seral, ale liceului din Snagov şi fostul meu cumnat îi era profesor de fizică. El şi alţi colegi, de clasă şi de Flotilă, se abătuseră pe la don profesor ori veniseră împreună de la cursuri la un pahar de vin. Am descântat vinul şi vorba până târziu spre miezul nopţii. M-am împrietenit repede cu Ivan. Băiat de calitate – modest, cu simţul umorului, greu de scos din aş zice o proverbială bunătate şi din calmul său dezarmant. Mai târziu, am fost la Mila 23, satul din Deltă în care copilărise. Acolo am înţeles de unde încrâncenarea aia de a învinge apa pe care o avea la concursuri. Era spre amrug şi dinspre mijlocul fluviului venea spre micul pontin o lotcă. Mare şi grea. Mare pentru că aşa e ea construită, grea pentru că totdeauna e încărcată – ori cu peşte, ori cu năvoade, ori cu produsele cărate de la multe mile depărtare. Lotca fusese mai întâi un punct negru, mai apoi, un contur negru, mai apoi o lotcă întreagă neagră. Multă vreme, am avut strania senzţia că la rame nu e nimeni, că ele se mişcă ritmic şi trudnic singure, singurele. Apoi, l-am văzut: un copil, un copilaş de abia 8-9 ani, nevăzut pe fundul bărcii, abia iţindu-se fruntea dincolo de marginea bărcii. Avea aceeaşi privire, aceeaşi concentrare ca a lui Ivan când cu pagaia ruptă vâslise până la linia de sosire la nu mai ştiu acum ce Olimpiadă.
Cursele lui de învingător intrat în legendă erau drumurile de apă, de Dunăre, de viaţă şi de moarte.
(Magazin nautic, 15 ianuarie 2011)

Europolis

2011-01-14T06:00:00.003+02:00

De la magic la ritualic, de la ritualic la existenta (II)

“Europolis”, filmul lui Cornel Gheorghiţă, spune povestea lui Luca Apostol: plecat din ţară, din Sulina mai precis, la începutul instaurării puterii comuniste, declarat mort de către autorităţi, şi având un mormânt în cimitirul oraşului-port, el moare cu adevărat în Franţa, în casa sa de pe ţărmul Atlanticului. Sora sa, Magdalena, şi nepotul, Nae, merg în Franţa spre a prelua moştenirea. Ultima dorinţă a lui Luca a fost să fie incinerat, iar cenuşa să-i fie adusă la Sulina şi pusă în pământul natal într-un sicriu bizar sub forma unui măgar. Pe drumul de întoarcere –drum simbolic al rătăcirii sufletului în timpul celor 40 de zile cât se mai află pe pământ – Magdalena moare şi este adusă acasă în acelaşi straniu sicriu, alături de urna în care se află cenuşa fratelui său.
Am rezumat întâmplările pentru că aceasta a fost calea –ficţională, a unei povestiri – aleasă de scenarist şi de regizor spre a ne vorbi despre tema morţii, dar şi pentru că magicul, simbolicul se află cuprins în existenţă, se întrupează şi se degradează în ea. Contextualizarea, alegerea Sulinei ca fundal al temei se leagă pe de o parte de ideea cosmopolitismului de odinioară al portului liber (cosmopolitism ce-l aşeza în statutul de cetate universală, de polis european), iar pe de altă parte de condiţia oricărui port: provizoratul (existenţă rapidă consumată – sosire doar spre a pleca). Stabil este pământul în care ne întoarcem cu toţii, după cum ni se arată în Biblie: “din pământ ai venit, în pământ te vei întoarce”. Tema morţii oraşului – care ar fi trebuit, în opinia mea, să acompanieze tema morţii individuale, ca insemn al vanităţilor deşarte de pe acest pământ - nu este decât vag atinsă, din păcate! Bine lucrat în secvenţele pregătirii sufletului pentru lumea de dincolo, filmul propune un personaj –Magdalena – extrem de interesant căruia Adriana Trandafir îi dă o întrupare convingătoare. Filmul mi se pare mai degrabă a propune povestea tragică a destinului Magdalenei decât pe cea mai obscură (esteticeşte vorbind) a lui Luca. Nu ştiu şi cât de voită a fost aceasta în intenţia scenaristului şi regizorului Cornel Gheorghuiţă, dar un lucru e cert: un simbol se întrupează mult mai sigur, mai pregnant când nu este căutat cu lumânarea! Magdalena este ceea ce orice femeie este pe acest pământ: legată de viaţă, de existenţă, de pământ, de teluric prin faptul că dă naştere vieţii, beghind, ocrotind crescând noile vieţi şi conştientă că, totuşi, această viaţă este lesne trecătoare. De aici, grija, preocuparea ei constantă de a se îngriji de viaţa de dincolo cu gesturi, ritualuri şi credinţe străvechi pe care le pune în existenţă şi în ordine fără să le fi învăţat şi fără să le fi îmbrăţişat livresc. Ea nu şi-a proiectat întoarcerea acasă spectaculos (şi excentric precum Luca), vămile prin care trece (autorităţile portuare) nu mai sunt tezist aduse (ca vama prin care trec sicriul sub formă de măgar şi urna cu cenuşă ale lui Luca). Pierzându-se în detalii şi deschizând piste pe care nu le urmăreşte până la capăt (pista anticomunistă a lui Luca, pista comorii pe care o tot caută nepotul său Nae, nebuloasa legătură cu şamanismul african) Cornel Ghoerghiţă diluează filmul. Sunt secvenţe căutat simbolice dar seci, fără a produce emoţii (incinerarea), sunt inserturi de documentar cărora nu li se află motivaţia (datele despre Sulina), sunt simboluri obscure sau obscurizate (motivul măgarului care apare într-o scurtă secvenţă cu Luca filmat la Sulina, cu sicriul in formă de măgar în care doreşte Luca să fie adus acasă, cu măgarul viu pe care la graniţa cu Ungaria un personaj de tip să zicem şamanic i-l predă ca pe un talisman, ca pe-un dat sfânt etc.). La schimb, filmul produce secvenţe memorabile în aproape orice apariţie a personajului Magdalena, în scenele de satiră socială (justă observaţia Iuliei Blaga că unele vin din Kusturica). Calitatea imaginii este un atuu important al filmului, iar actorii – în ordine, cu un plus evident pentru Adriana Trandafir.
Un film bun, interesant care provoacă şi, mai ales, nu plictiseşte.

Cerneala simpatică

2011-01-11T09:09:00.001+02:00

Vânătoare de cai

Mă găsesc într-o listă a celor ce-au scris despre debutul lui Ion Bledea, petrecut în 1977. Eu însumi, prin memorie voluntară, nu aş fi adus la suprafaţă întămplarea. Nici acum nu îmi amintesc prea bine împrejurările în care am scris despre el, cu atât mai puţin ştiu textul. Dar pot reface contextul: ştiu că de cunoscut l-am cunoscut după ce i-am citit volumul, aşadar trebuie ca cineva să îmi fi semnalat apariţia, mai ştiu că scriam critică literară la “Luceafărul” fără să o practic într-o rubrică astfel că eram liber de a-mi alege cărţile şi autorii pe care voiam să-i comentez. Din prima lectură îmi aminteam cu pregnanţă atmosfera povestirilor fără să pot rezuma vreuna ori să-mi fi amprentat memoria vreun personaj. Îmi mai aduc aminte că am avut revelaţia unui talent uriaş, venit în literatură gata format, puternic, fără nicio undă de şovăire, de căutare aşa cum e specific debutanţilor. Ne-am cunoscut, aproape inevitabil, mai apoi, ne-am întâlnit deseori fără să ne căutăm anume, şi, probabil, în multe nopţi duse ca în anii tinereţii să fi vorbit şi despre literatură, despre cărţile noastre, mai ales despre cele pe care le vom scrie. Era zgârcit cu mărturisirile, mai degrabă avea un fel de pudibonderie în a vorbi despre proiectele lui, dar mai ales cred că succesul enorm înregistrat cu “Vânătoare de cai” îl copleşise. Ca orice autor lucid ştia că riscul de a dezamăgi cu o a doua carte este mai ucigător decât eşecul primeia. De aici, amânarea, autoexigenţa necruţătoare şi chiar renunţarea la scris în unele cazuri. Succesul lui sclipitor a ţinut ceva vreme, dar cum nu părea a se afiliat la vreo grupare literară, autocondamnându-se el însuşi la izolare - trăitor la Satu Mare şi ziarist frenetic şi adesea nestrunit - pas cu pas omul Bledea a luat locul scriitorului Bledea. Bun camarad, risipitor cu darurile sale, mai ales cu timpul său, Ion era gazda ideală la Satu Mare şi prietenul care îţi răvăşea viaţa când sosea la Bucureşti. Prin 1981-1982, când ţineam o rubrică de interviuri la Luceafărul cu tinerii scriitori, am încercat să-l impun pentru o astfel de convorbire, convins fiind că este unul dintre tinerii de mare talent şi cu o personalitate deja formată în literatură. Propunerea mea de a avea un dialog cu el a fost mereu amânată, cred că adesea motivul invocat fiind că nu are decât o singură carte.
Nici eu nu i-am mai recitit volumul vreme îndelungată. Psihologic vorbind cred că era vorba de acelaşi mecansim ca şi în cazul lui: amânam de teama de a nu fi dezamăgit la o nouă lectură. Reapariţia în cercul tău de cunoscuţi a prietenilor de demult readuce şi tentaţia lecturilor de odinioară. Horia Tabacu a redeschis lumea aceea de demult, recitise Bledea şi îmi vorbea despre el. Apoi, am mers cu Horia la Satu Mare, la nişte întâlniri cu cititorii, s-au redeschis cutii ale întâmplărilor de demult, cele mai multe cu Ion protagonist, abia apăruse o editie nouă (cred că abia a doua!) la Dacia a volumului său de debut. Suficiente motive spre a mă apuca de o relectura volumului “Vânătoare de cai”
Temerile mele s-au risipit de la primele pagini. Timpul nu depusese pe ele nici praful databilităţii, nici zgura vreunei mode. Întâlneam aceeaşi atmosferă stranie, densă, apăsătoare sub care bănui că se ascunde ceva terifiant. Toate povestirile sale sunt construite prin decuparea unei secvenţe existenţiale, scurte, foarte scurte, augmentate prin senzitiv. Relatarea efectului fără cauză, absenţa contextualizărilor impun o lectură mereu în gardă. Ceea ce lipseşte trebuie completat apelând tu, cititor, la relaţionări, şi la descifrări. Tema vânătorii ne duce cu gândul spre lumea arhaică, motivul calului - spre civilizaţie, insemnul fiind atât al nobilităţii, al războinicului, cât şi al falicului. Vânătoarea de cai sălbatici, pânda şi hăituirea sunt mereu sortite eşecului în povestirile lui Bledea. În locul eroicului – presupus într-o vânătoare - se insinuează lamentabilul, înfrângerea, laşitatea. Dar gestul ritualic trebuie înfăptuit astfel că vânătoarea se transformă în ucidere, crimă efetuată asupra unor fiinţe nevinovate: propriul cal, alţi oameni (în felul acesta trebuie înţelese, cred eu, povestirile “de război”), stelele de pe cer ce sclipesc asemenea ochilor unor lupi. Fiecare povestire este o parabolă, iar întregul volum îşi află o unitate excepţională nu numai decât prin topos, personaje (care migrează dintr-una în alta) în tema vânătorii gulrog-ului, temă care apare şi dispare, are ecouri stinse spre a reveni mai apoi în forţă asemenea unei teme simfonice. Gulrog-ul este o creatură mitică, poate din aceeaşi familie cu inorogul şi cu orice altă fiinţă mitologică cu corn în frunte. Gulrogul îşi semnalează prezenţa, dar nu se lasă văzut, sunetele scoase de el sunt embleme ale fricii, ale terorii, ale groazei. Vânarea lui este vânarea propriei frici, a acelei spaime nedefinite, aparent fără motiv, care cuprinde omul în multe momente ale existenţei sale. Dar omul este condamnat să trăiască în şi cu propria frică, astfel încât vânarea gulrogului este mereu un eşec.
Povestirea “Călăreţul” mi se pare a fi bijuteria acestui volum, întru totul remarcabil de altfel. Un călăreţ străbate în fiecare dimineaţă uliţa principală a unui sat, la aceeaşi oră, în acelaşi trap mărunt al calului, fără ca nimeni să ştie cine e, de unde vine şi unde se duce. Oamenii îşi reglează mersul vieţii după apariţiile sale, se trezesc la ora când trece, îl urmăresc de la fereastră şi discută îndelung când observă că şi-a schimbat pintenii. Copiii îi ridică o barieră pentru a-l opri, pentru a-l deturna, pentru a-l scoate din obişnuit, dar călăreţul trece prin ea aşa cum va continua să treacă ani în şir, monoton, acelaşi. “Într-o zi n-a mai venit, dar pe noi nu ne interesează poveştile despre călăreţii care nu mai există”.
Scrise între 1969 şi 1973 (adică aproape în adolescenţă) şi publicate în 1977 (la prima vârsta a tinereţii), povestirile lui Ion Bledea sunt la o relectură mult mai profunde: dispariţia lumii arhaice şi înlocuirea ei cu o lumea modernă a fricii şi singurătăţii, degradarea mitului în rutină ucigătoare, nelinistea care transformă vânătorul în vânat (sau ucigaş) sunt teme care tulbură profund omul modern.

(Luceafarul de dimineata, nr. 2/2011)

Europolis

2011-01-10T11:30:00.001+02:00

De la magic la ritualic, de la ritualic la existenţă

Ciudat destin mai au şi unele locuri! Istoria lor pare a cuprinde un bâlci al vanităţilor omeneşti şi un destin care trebuie să amintească mereu şi mereu că suntem degrabă pieritori. Fala şi mărirea, opulenţa şi efervescenţa sunt erodate din interior de cariul morţii. Înaintea pierii însă se află prăbuşirea, decăderea, trecerea în opusul său. Miezul este cariat, rămân doar suprafeţele ce trimit scânteieri din fastul de odinioară, scânteieri ce răzbat aleatoriu şi incoerent de sub pudra groasă a mizeriei fie ea materiale, fie umane. Sulina este o istorie a lumii în mărirea şi decăderea ei, coborâtă parcă direct din Eclesiastul care ne aminteşte că totu-i deşertăciune pe acest pământ şi că, în mod ciudat, doar moartea este perenă, sigură şi dătătoare de rădăcini. În “Citind Lolita în Teheran”, Azar Nafisi scrie că în felul în care ne despărţim de oameni ne arătăm adevăratele sentimente pe care le-am avut faţă de ei. Parafrazând-o, aş spune că în felul în care ne pregătim de moarte ne exprimăm adevărata valoare pe care am arătat-o vieţii. Vieţii în general, vieţii noastre în special. Sulina a avut momentul de glorie, opulenţă şi superficialitate poleită – 5000 de locuitori din 27 de naţii ale pământului, o înfloritoare viaţa economică, diplomatică, negustorească , un porto franco îm care viaţa strălucea în prezenteismul fără grija viitorului îi creau specificitatea şi stranietatea. La care, desigur, se adăugau elementele naturale care o modelau şi care, poate, impuneau o filosofie a deşertăciunilor pământeşti şi ai unei puteri de dincolo de noi: “Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul său ca să răsară iarăşi... Vântul suflă către mizazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, el trece neîncetat prin cercurile sale...Toate fluviile curg în mare dar marea nu se umple căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat”. Această eternă reîntoarcere, pentru ca viaţa să o ia din nou de la capăt, este, cred, esenţa creştinismului. Nu cred că este nevoie să apelăm la Mircea Eliade spre a înţelege ritualurile de înmormântare. Ele se supun credinţei creştine a pregătirii de plecare în lumea de dincolo, “acolo unde nici durere nici întristare nu se mai află”. 40 de zile, sufletul încă hălăduieşte împrejurul casei sale ori se întoarce la casa sa, bea apă din vasul pus la streaşină, simte mirosul de mâncare şi uneori chiar dă semn, răvăşind lucrurile, de prezenţa sa. El, sufletul, trebuie să plece în lumea de dincolo după ce-şi va fi încheiat socotelile cu lumea asta. Dar, “greu se mai desparte sufletul de trup”!
Toate aceste gânduri mi-au fost stârnite de “Europolis”, filmul lui Cornel Gheorghiţă, care a avut premiera la sfârşitul anului trecut. Am început, aşadar, cu concluziile pentru că expunându-mi gândurile stârnite, am făcut şi o judecată de valoare asupra producţiei regizorului român, trăitor în Franţa, debutant întârziat (are 52 de ani) în lungmetrajul artistic. Eu cer de la un fapt artistic nu numai emoţia ci şi acea tulburare, meditaţie, răvăşire în urma parcurgerii lui. Iar “Europolis” m-a ţinut în priză, mai apoi m-a făcut să meditez. Ca orice limbaj, şi limbajul artistic are o dublă funcţionalitate: reflexivitatea şi autoreflexivitatea. “Europolis” reuşeşte aceasta dublă funcţionalitate.
Cu titlul lui Jean Bart şi ansamblul de idei din Mircea Eliade, declară regizorul, “Europolis” este un film al ultimelor zile pe care sufletul le petrece în această lume, înaintea trecerii sale dincolo. Sigur, totul este spus într-o poveste. Mesajul este inclus, iar filosofia nu este expusă esesistic sau provocator.
Iată povestea: Luca Apostol a părăsit Sulina şi funcţia sa de la Comandamentul portului liber Sulina la venirea la putere a comunismului, autorităţile l-au declarat mort, iar rudele i-au rostuit un mormânt în cimitirul oraşului. Autorităţile au mai lansat zvonul că Luca ar fi delapidat o importantă sumă de bani pe care nepotul său o bănuie a fi ascunsă, îngropată–asemenea oricărei comori- pe undeva prin împrejurimile oraşului. Numai că din Franţa, sora lui Luca, Magdalena, primeşte o înştiinţare oficială despre moartea fratelui său. Ne aflăm la Sulina, la câţiva ani după căderea comunismului şi viaţa de odinioară a oraşului s-a stins, singurele repere ale trecutului său fiind câteva secvenţe filmate – în care Luca apare jucându-se pe plaja cu un magar - şi fotografiile de familie. Paragina e evidentă, colţii sărăciei se ivesc rânjnd de peste tot, insemnele noii vieţi –un bar cu dansatoare la bară, clasicul butic alimentat cu mărfuri cumpărate cu bani de împrumut etc. – nu fac decât să o accentueze. Magdalena, soră, şi Nae, nepot, trebuie să meargă în Franţa spre a participa la deschiderea succesiunii, dar şi pentru funeraliile răposatului. Ei se transmută într-o altă lume: cu alte obişnuinţe, alte tradiţii, altă obiectualitate. O percep ca fiind stranie şi străină, aşa cum stranie şi străină îi pare Magdalenei şi viaţa fratelui său printre străini. Dacă întreaga sa viaţă a fost una a integrătrii în această nouă lume (se căsătoreşte cu o africană, îşi cumpără o casă tipic frantuzească, îmbrăţişează şamanismul ghidat fiind de cumnatul său care îi e şimaestru şi servitor devotat, cere să fie incienerat) mortea îi cere să se întoarcă acasă, la origini, la rădăcini. Drumul din Franţa până la Sulina este un drum simbolic al sufletului întorcându-se acasă.

Nora Iuga - Scrisoare pentru Constantin Stan.wmv

2011-01-06T09:41:00.001+02:00

Multumesc, Nora.
An incarcat de daruri si tie!

In larg

2011-01-05T10:37:00.003+02:00

Barca pe maluri

Copil din marginea Bucureştiului, am crescut pe lacurile ce bordează oraşul la nord, trecând dintr-unul în altul: Herăstrău, Tei, Colentina. Cam în dreptul km 13, calea ferată Bucureşti-Constanţa despărţea lacul ce venea dinspre Pipera-Tunari de cele ce se duceau spre râul Colentina. Ele aveau nume banale - ”Alimentara” -, poetice – “Arini” sau misterios-înfiorătoare “Mila Morţii”. Cum cam pe aici se desfăşurau aproape toate jocurile copilăriei, înotul era obligatoriu. Nu era sport, era, deseori, chiar supravieţuirea. Am învăţat de la o vârstă aşa de fragedă să înot încât şi azi mai degrabă aş trece o apă înotând decât să o traversez pe pod sau pe o punte.
Cu toate acestea, bărcile erau pentru noi o altă lume. Bărci se aflau pe lacul Cişmigiului ori al Teiului, iar ele erau bani! Bani pentru alte haine decât echipamentul nostru de vacanţă de vară – pantalonii scurţi şi-un tricou, bani pentru tramvaiul care ne-ar fi dus spre centru, bani pentru închiriat bărcuţele, bani pentru, măcar, o îngheţată pe băţ sau o vată de zahăr ars, produse cu care te întâlneai în jurul debarcaderului sau pe aleile ce duceau spre el la tot pasul şi care trimiteau către tine nişte arome mai ceva decât cofetăriile pariziene. Educaţi şi autoeducaţi în filosofia lui “când nu e, nici nu trebuie”, barca pe valuri a rămas pentru noi undeva departe, tare departe, într-un ungher al speranţelor, un mic vis pe care îl înfundam tot mai adânc în minte spre a nu a mai da ghes să iasă la suprafaţă. Foloseam, în scopuri practice –pescuitul, sau pentru amuzament, tot ceea ce putea pluti pe lacurile noastre. Cum cartierul nostru Andronache descoperise cu frenezie meseria de bază a vremuriloe noi –şoferitul-, nu ne-a fost greu să improvizăm din anvelopele aruncate, ori lăsate - ce mare neglijenţă din partea proprietarilor -, nesupravegheate, ambarcaţiuni. În fapt, nişte obiecte plutitoare care ne mai alinau însă dorul călătoriilor pe întinsul apelor. Fiecare îmbunătăţire era o revoluţie: înlocuirea mâinilor cu vâsle a necesitat aflarea celui mai bun material din care puteau fi confecţionate, construirea unui fund de barcă a impus găsirea celei mai bune soluţii de lipit două cauciucuri, menţinerea în starea de plutire a obiectelor ne-au dus la marea descoperirea geografică a unei benzinării care avea un compresor ce ne scutea de eforturile chinuitoare de a umfla ditamai cauciucurile cu pompa de la bicicletă!
Când am reuşit să punem la punct toate aceste detalii şi impozanta noastră ambarcaţiune mai avea nevoie doar de apa pe care să plutească, ne-am dat seama că venise toamna. Or, toamna, după cum se ştie, aduce cu sine cea mai urâtă veste care se poate da unui copil: începe şcoala.
Barca noastră avea să rămână pe mal, agăţată de creanga unui vişin ce sărăcea de frunze în fiecare dimineaţă, tristă, din ce mai tristă, semănând din ce în ce mai mult cu o barză, cu un cocor ce nu îşi putuse lua zborul către ţările calde.

(Magazin nautic, 4 ianuarie 2011)

Cerneala simpatică

2011-01-03T17:54:00.001+02:00

Taina colii scrise

În copilărie, descoperisem, citind, bănuiesc, într-o carte sau poate la primele ore mai serioase de chimie, că există o cerneală care face ca scrisul să rămână invizibil. Foaia albă conţinea un mesaj pe care alţi ochi nu puteau să-l vadă. Destinatarul încălzea foaia albă de hârtie la o flacără mică şi atunci se producea minunea: apăreau literele, literele compuneau cuvinte, cuvintele se aşezau într-o scrisorică. Sigur că toată truda asta a noastră se consuma pentru prostioare, nicidecum pentru marile mistere ce ne dominau viaţa pe atunci (o întâlnire conspirativă pentru a merge la furat cireşe, de exemplu) sau pentru ceea ce nu am fi avut curaj să spunem/scriem apăsat şi clar. Cred că nici nu era important ce ne transmiteam unul altuia. Colosal era că puteam avea o lume misterioasă, secretă, ferită de privirile indiscrete ale celor de lângă noi şi că intrarea în acest univers se putea face numai prin cunoaşterea codului. Şi şi mai intense erau clipele în care aşteptam să se ivească, pe foaia albă, semnele înscrise. Le priveam fascinat cum răsar, plimbând flacăra chibritului sub foaie de parcă aş fi fost un magician inversând ordinea lumii: mă imaginam scriind cu flacăra spre deosebire de toţi ceilalţi care, prozaic, scriau cu tocul sau cu stilourile Pelican (stilourile alea cu rezervor detaşabil care ne umpleau mâinile şi faţa de cerneală).
Probabil de la aceste jocuri de-a lumea secretă să fi învăţat şi să citesc căutând sub paginile înnegrite de plumbul în care se încrustaseră literele –sau în scrisorile pe care le primeam – am avut o bogată şi agitată lume epistolară în adolescenţă! – adevăratul mesaj pe care le-ar fi conţinut. Rămăsesem cu această idee (obsesie?) de a pătrunde dincolo de bariera pe care mi-o aşezau cuvintele în faţă, de zidul pe care îl făceau spre a ascunde misteriosul adevăr. Pentru mine, pagina înnegrită de semne era poarta prin care intram în lumea celuilalt dincolo de cuvinte. Citeam localizarea lui Liviu “Gangurile Paleologului” şi mi-l imaginam în boxa din subsolul blocului în care locuia, amenajată acum pentru un mic atelier, cu cana de ceai lângă el (el bea ceai, eu am urât dintotdeauna ceaiul - reflex probabil al copilăriei terorizate de cana de ceai pe care trebuia să o înghit în fiecare dimineaţă), cu foile în ordine, scriind şi din când în când ridicându-se de la măsuţa-birou spre a mai îndrepta un obiect sau doar a face câţiva paşi semn la el de nehotărâre sau, dimpotrivă, de nestrămutată decizie luată. Scria Blues în dreapta paginii, sus, “Zimnicea” şi ştiam că vrea să spună sunt acasă, m-am întors de la Dunăre, am draci – ceea ce pentru el acoperea o paletă largă de emoţii şi fapte - se certase cu ai lui, descoperise încă o subtilitate la Proust, auzise o formaţie despre care nu ştia, îl intrigase un text al lui Borges şi, cu cerneală simpatică, “şi mai vii şi tu să îmi dai veştile astea”! Acest tip de lectură mă prindea şi în cazul lui Dostoievski, Cehov sau Dickens : nu citeam cuvinte ci vedeam ce se petrece, auzeam vocile personajelor, le urmăream mişcându-se, imaginarul lumii urmărite se suprapunea imaginarului pe care eu îl cream.
Abia mai apoi, în acelaşi timp cu lectura, aveam să scormonesc în sensul celor ce se petreceau. Ce voia să mi se spună cu toate acestea, ce sens aveau, spre ce mă îndreptau? Îmi dădeam uneori seama, cu ciudă, că există un prag pe care nu-l pot trece, că există ceva ce scapă înţelegerii mele. Probabil aşa am descoperit critica literară care mă făcea să mă întorc la text (măcar în minte!) spre a pricepe, spre a fi de acord cu mesajul astfel descifrat sau dimpotrivă.
Sunt puţine cărţile care mi-au oferit această glisare de la text la interpretare, de la interpretare înapoi la text şi tot aşa până la a-mi deveni o necesitate relectura lor. Cele mai multe cărţi nu mai au nimic sub cuvintele cu care acoperă pagina albă. Oricât m-aş strădui eu ca în copilărie să trec pe sub ele o flacără care să îmi aducă la suprafaţă mesajul ascuns, nimic nu se iveşte. Altele, sub paginile cărora bănuisem, citisem, sub aceeaşi flacără a vârstei, a empatiilor, a altor emoţii lumi şi sensuri profunde îmi spun că magica mea cerneală simpatică s-a evaporat, s-a uscat, nu a fost niciodată ori se întrupase numai în frenezia lecturilor mele.
Există un timp de citit şi un altul de re-citit. Complicatele resorturi psihologice ale relecturii se pot reduce până la urmă la esenţa memoriei: există ceva ce s-a fixat şi nu îţi dă pace, trebuie să revii asupra sa. Treci de fapt dintr-o vârstă în alta atunci când simţi nevoia de a reveni asupra unor lecturi. Şi ai trecut vârsta bineînţeles atunci când înţelegi mai mult.

(Cerneala simpatica este o rubrica saptamanala in revista Luceafarul de dimineata - apare in fiecare miercuri)

Dupa (mai mult de) 40 de ani

2011-01-02T13:20:00.009+02:00

Anul acesta (uauuuuuu, anul trecut - in 2010!) s-au împlinit patru decenii de la prima ediţie a Taberei de sculptură de la Măgura. Am marcat evenimentul prin organizarea unui simpozion. Aş fi vrut să dau amploare acestui moment, dar, în afara autorităţilor buzoiene, nu am mai aflat instituţii ale statului român interesate de a finanţa aşa ceva. Din păcate, şi micile/marile animozităţi din rândul sculptorilor au împiedicat desfăşurări de forţe mai largi. Găsirea destul de târziu a banilor a împins organizarea simpozionului undeva spre Sărbători iar pentru ca ghinionul să fie întreg el s-a suprapus singurelor zile cu viscol din acest început de iarnă. Aşa că am pornit din Bucureşti cu o mână de entuziaşti, “mânaţi”, cu o Dacie Logan fără cauciucuri de iarnă, de Mafu, spre Măgura în plin decor şi frig siberian. Vom fi fost noi oameni buni, se va fi dovedit vorba că lăsate în voia lor lucrurile se întorc în opusul lor, nu ştiu. Cert e că, apropiindu-ne de Măgura, ziua de iarnă a căpătat splendori de basm. Un soare sclipitor, o căldură molatecă şi-un frig subţirel cât să păstreze zăpada proaspăt căzută ne-au readus pofta de viaţă şi bucuria aia profundă care se iveşte din nimic. Ne-am dus până sus, am parcat dincolo de Mănăstirea Ciolanul şi am înotat prin nămeţi să ajungem la poienile/editţii la care obişnuiţii vizitatori nu se prea încumetă nici măcar pe timp de vară. Nici Liviu Russu, nici Sava Stoianof, nici Dumitru Passima nici Gheorghe Maftei-Mafu, iar, după entuziasm, nici măcar Valeriu Şuşnea, care e profesor la liceul de artă din Buzău, nu mai văzuseră Tabăra pe timp de iarnă. Nu îşi văzuseră lucrările în decor hibernal şi sunt convins că nici nu şi le gândiseră în timpul verilor când lucraseră aici cum vor fi arătând ele pe timp de iarnă, nimbate de zăpadă, înconjurate de alb şi proiectate pe fundalul copacilor adormiţi sub nămeţi. A fost fabulos ! Sava s-a semnat în zăpada de pe postamentul celebrei lui roţi de la Măgura (lucrarea tinde aproape să devină simbolul Taberei !) şi s-a fotografiat alături de cealaltă lucrare a sa pentru că nu avea nicio imagine de iarnă cu ea, Dumitru Passima şi-a înscris peste zăpadă Şotronul din piatră, Liviu Russu şi-a “bibilit” lucrările de parcă le-ar fi pregătit pentru nuntă.
Ne-am adunat cu greu de prin poieni spre a merge la Poiana Pinului acolo unde în prezenţa copiilor din zone defavorizate de la tabăra de creativitate (altă iniţiativă culturală a Asociaţiei Pro Euro-Cult), vreme de câteva ceasuri, sculptorii au vorbit despre începuturile Măgurii, despre propriile lucrări, despre artă şi arta plastică, au depănat amintiri şi au răspuns la întrebări. “Învăţaţi să observaţi, să priviţi cele ce vă înconjoară – numai aşa veţi ajunge la creativitate”, a fost sfatul dat copiilor.
Pentru că mulţi se întreabă (şi mă întreabă) ce legărură există între mine ca literat şi sculptură le răspund acum acum printr-o mică dezvăluire biografică: am fost coleg de liceu şi de bancă, în urmă cu mai bine de patru decenii, cu Liviu Russu, acum preşedintele Fialialei Sculptură a U.A.P, la o clasă de matematică-fizică (secţia reală, cum se numea pe atunci) la liceul “G. Coşbuc” din Bucureşti. Am făcut cu el revista liceului, am pus în scenă cu el spectacole de muzică, poezie şi lumini, am pus pe pereţii liceului o revistă cu deviza hippy “Je veux regarder Dieu en face”, am visat în subsolul blocului din Paleologu cum vom ajunge noi artişti, am petrecut zile, nopţi, veri şi ierni în atelierele lui şi ale prietenilor săi care mai apoi au devenit şi prietenii mei, cum e cazul bunului de Neculai Păduraru. În afara acestei bogate prietenii nu am alte beneficii de la evenimentele pe care le organizez pentru Măgura şi alte tabere de sculptură, pentru taberele pe care le-am organizat şi le voi mai organiza pentru copii şi tineri, tabere unde sper să înveţe să îşi afle propria identitate cu ajutorul creativitaţii. Atât şi nimic mai mult! Mie îmi umple viaţa şi sufletul.

Lectura la sinagoga

2010-12-28T16:30:00.002+02:00

De la Sud la Nord, în căutarea publicului (II)

Să oboseşti dând autografe şi interviuri e ceva foarte plăcut pentru un autor. Zumzăitul, freamătul din "Kardinale", cafeneaua din patronajul Gazetei de Nord-Vest, de la subsolul imobilului unde se află şi sediul ziarului, se transformaseră de multişor în dezbateri sau veselii ca în preajma Sărbătorilor când eu şi Horia Tabacu continuam să scriem alte şi alte dedicaţii pe cărţile noastre.
Sigur, aş putea spune - ca să nu spună altcineva - că la Satu Mare a fost o întâmplare fericită, beneficiind noi de prietenia lui Valer Marian şi de susţinerea necondiţionată a Gazetei în mediatizarea întâlnirii cu publicul.
Mă grăbesc însă doar să îmi pun întrebarea de ce nu şi în alte părţi cultura nu s-ar baza pe oameni politici, pe oficialităţi (la Satu Mare au fost prezente toate oficiliatăţile de rang înalt ale oraşului şi judeţului), de ce numai acolo, în Nord, se poate întâmpla ca oamenii să vină la o întâlnire cu doi scriitori ca la o sărbătoare, să se bucure de ieşirea din televizorism, din grijile cotidianului? Răspunsul, poate, e conţinut în chiar formularea întrebării, în însăşi comparaţia din intrebare!
Cum nimic nu e perfect pe lumea asta, doar sinusoida rece-cald, probabil o constantă ce tinde spre perfecţiune!, am pornit spre Bistriţa temători. Fusese prea frumos la Satu Mare cât să nu avem unde de îndoieli, temeri că vom fi aduşi cu picioarele pe pământ printr-un duş rece, chiar mai rece decât cele minus 12 grade câte fuseseră la Bistriţa cu o noapte înainte.
Drum până la Dej, printr-un Nord îngheţat şi pustiu, cu peisaje frumoase, dar cu casele mai povârnite, mai triste, mai din secole trecute, peisaj cu care nu eram obişnuit din alte peregrinări prin Nord, apoi de la Dej cu o altă maşină, preluaţi de Gavril Ţermure, editorul meu. Grabă, emoţii pe drum: întâlnirea de la Casa Cărţii "N. Steinhardt" era programată la 12, iar noi eram încă în drum, imaginam oameni care aşteaptă şi ne simţeam oarecum culpabili. Oraş pustiu, rece. Nu am recunoscut mare lucru din oraşul care mă impresionase în vremea studenţiei, cu coşurile sale de gunoi împletite din nuiele, cu calmul şi insemnele breslelor, cu biserica sa evanghelică, atmosferă pe care o regăsisem, aproape nealterată, şi după aceea, la orice venire a mea în Bistriţa. N-a fost să fie, sau a fost să fie, ori a fost să nu fie - pentru a răsuci cuvintele asemenea lui Noica. George Ţâra, Olimpiu Nuşfelean, Alexandru Cristian Miloş şi încă cineva (căruia îi cer mii de scuze că nu i-am reţinut numele!) erau singurii oameni care veniseră la Casa Cărţii. Ne-am retras stingheri din Casa Cărţii la o cafenea din apropiere, considerând că mult mai profitabil este să ne convorbim noi între noi, toţi cei prezenţi, la ceva ce să ne aducă un dram de căldură în suflet şi în trup. Am aflat că sâmbăta nu e zi de lansat cărţi la Bistriţa, mai ales acum în preajma Sărbătorilor de iarnă, când tot omul merge să îşi taie porcul undeva la ţară. Am mai aflat şi că în general e greu aici cu cărţile şi cu literatura pentru că, obicei strămoşesc românesc, scriitorii, deşi un grup mic, sunt divizaţi în o mie şi una de facţiuni, grupuleţe şi, evident, idiosincrazii.
Căldura plăcută din restaurantul gol - nu eram decât noi - unde am mâncat de prânz şi colindele puse la intensitate joasă ca fundal muzical ne-au făcut, totuşi, să trecem oboseala şi dezamăgirea. Viaţa e alcătuită şi din astfel de momente, bucuriile sunt rare şi dezamăgirile dese, în fond, ne-am zis, la opt seara avem tren şi cu drumul până la Bistriţa ne-am apropiat de casă - de aici nu mai avem decât 11 ore de mers, nu 14 ca de la Satu Mare!
Mai era de trecut un hop spre a ne vedea în cuşeta vagonului de dormit şi de acolo, cu voroave şi somn pe apucate, până la Bucureşti - întâlnirea cu publicul şi lecturile la Sinagoga recent restaurată prin strădaniile lui Gavrila Ţermure. Aveam să ne producem, ca să zic aşa, înaintea unui concert, dar speranţele noastre nu erau prea mari - cine să vină cu o oră înainte de concert spre a asculta doi scriitori bucureşteni?!
Ei bine, sala era arhiplină cu o oră înaintea concertului, publicul era elegant ca pentru un concert şi cald ca pentru o întâlnire cu scriitorii. Am avut mari emoţii: eram prima oară în viaţa mea pe scena unui astfel de lăcaş de cult, aveam pentru prima dată în faţă un public venit preponderent pentru muzică şi nu pentru literatură. Ora noastră a trecut repede, iar ea, probabil, s-ar mai fi întins dacă şi noi am fi putut amâna plecarea trenului aşa cum ni s-a spus că ora de începere a concertului mai poate fi un pic amânată. Am regretat plecarea precipitată şi lipsa de timp pentru a da autografe (văzusem multe cărţi de-ale noastre foindu-se prin sală, semn că standul cu cărţi atrăsese atenţia) melomanilor!

Culori, linişte şi frumuseţe

2010-12-23T09:28:00.005+02:00

Micuţa, dar foarte cochetă sală Octav Doicescu de pe Calea Victoriei nr. 128 a găzduit la începutul acestei luni prima expoziţie de pictură a Cristinei Ţurlea intitulată « Culori şi culoare ». Cele 50-60 de picturi, realizate în tehnici şi pe materiale –pânză, carton – diferite au o mare calitate: frumuseţea. Un concept –o emoţie, o stare şi un calificativ – de care azi lumea se fereşte din prejudecăţi. Nu ştiu cum şi nici nu se ştie prea bine de ce, pas cu pas, arta modernă a instaurat contorsiunea, brutalitatea, violenţa şi provocarea cu orice preţ a publicului ca note definitorii pentru “arta profundă”. Frumuseţea, emoţia artistică, starea de bine par a fi nu numai vetuste, dar şi ocolite din teama probabil de a nu cădea în kitsch. Există desigur acest risc în momentul în care nu stăpâneşti culoarea sau cuvântul, şi, într-o compoziţie clasică, în compoziţia, viziunea şi intenţionalitatea artistului, derapajele se văd mai bine decât într-una care îşi constituie propriile reguli după starea de moment a creatorului. Peisajele Cristinei Ţurlea îţi plac şi îţi transmit o stare de linişte, de bucurie şi confort spiritual. Să te mai poţi bucura de o fereastră, de un colţ de stradă dintr-un burg, de un acoperiş, de pomii înfloriţi sau dezgoliţi de toamnă, să ai liniştea de a te opri pentru a observa frumuseţea din toate acestea înseamnă un lux într-o lumea accelerată, devoratoare, strâmbă şi nervoasă. Să nu se înţeleagă că avem a face cu o idilizare, cu o pastorală în peisajele Cristinei Ţurlea. Şi nici că stilul este unul vetust, care imprimă oricărei frumuseţi ceva lipsit de viaţă, de trup inert. Sesisez în multe dintre pânzele sale nu numai tehnici şi stiluri ale picturii moderne, dar şi accentuate note polemice, replici energice la clasicizante viziuni. În ciuda unui calm şi a unei nostalgii provocate de semnele nemiloase înscrise de timp pe clădiri, trepte, tonul este energic. Aş zice chiar că tema principală a picturii Cristinei Ţurlea este timpul şi ravagiile sale, dar în faţa cărora nu trebuie să te resemnezi. Linia obligă privirea să se ridice, urcând, iar atunci când ceea ce pictează este de la înălţimea ochilor există un element care verticalizează, înalţă, ducându-se dincolo de rama tabloului. În “Vară” (acoperişul în unghi, dar şi –sau, mai ales – roşul intens, de vâlvătaie, de foc gata să ridice limbile de flacără spre înalt), în “Trepte înflorite”, în “Singurătate 1” şi “Singurătate 2” aceste insemne ale vitalităţii sunt cele mai pregnante. În multe altele, ele trebuie căutate, ghicite, obligându-te să insişti cu privirea asupra picturii: simţi că mai există ceva care îţi scapă, dar ceva esenţial care tensionează imaginea, care îţi creează senzaţia de vertij din “Arşiţă în Dobrogea 2” sau de cea de mister posibil, probabil de dincolo de ferestre din “Intrare”.

Tablourile sunt, în general, de dimensiuni mici. Şi cred că pictoriţa şi-a ales aceste dimensiuni din măcar două motive: mai întâi pentru că pe spaţii mici concetrarea e mai mare deşi imaginea e mai discretă. Or, imaginile surprinse de Cristina Ţurlea nu fac parte din acea categorie care îţi sar în faţă, te copleşesc prin evidenţa lor. Ele sunt ascunse, sunt fragmente “din regiunea de odionioară” şi uneori spre a le sesiza frumuseţea trebuie să le decupezi din ambient. Lumea şi frumuseţea sunt fragmentare – iată ce ne sugerează autoarea. Mai apoi, pentru că, aflată la începuturi, şi-a proiectat picturile ca ambient domestic şi nicidecum pentru săli mari de expoziţii. Iar picturile sale stau foarte bine în spaţii mici creind o atmsferă calmă, caldă, odihnitoare. Faptul că în catalogul expoziţiei fiecare lucrare este însoţită de câteva versuri (Bacovia, Marin Sorescu, Ioan Es. Pop, Ana Blandiana) vine să confirme acest gând: numai în şi întru intimitate asociezi şi îţi şopteşti versuri privind un tablou, nicidecum în publicul larg!

Deşi de dimensiuni relativ mici, picturile strălucesc cu adevărat abia când te depărtezi 10-15 paşi şi le sesisezi profunzimile astfel că le vor sta bine şi în spaţii largi!

Cele câteva abordări în manieră de Chirico sau Gustav Klimt ne oferă şi un posibil traiect al picturii Cristinei Ţurlea. S-ar putea ca următoarea expoziţie (etapă) să fie una a renunţării la figurativ mergând spre stilizările concretului până la a obţine nu desenul ci semnul realului, îmbinând suprarelismul unuia cu avangardismul celuilalt.

În aceeaşi notă a discreţiei rafinate s-a petrecut şi vernisajul: fără discursuri de specialitate docte şi apăsătoare, cu zece feluri de ceaiuri şi o puzderie de dulciuri!

(revista Luceafarul de dimineata 51/2010)

Premiile Clubului de proză

2010-12-23T09:16:00.002+02:00

Ultima întâlnire a Clubului de proză din anul 2010, desfăşurat pe 21 decembrie, la Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române a fost una festivă şi de bilanţ la împlinirea unui an de funcţionare. Au fost decernate diplome de excelenţa pentru Cea mai bună carte de proză a anului lui Ştefan Dimitriu « Lasă zilei scârba ei », « Cea mai bună lectură la Secţiunea Prozatori români contemporani » lui Ştefan Mitroi pentru « Dulce ca pelinul », « Cel mai bun debut în volum » lui Horia Tabacu, « Drumul până la Piaţa Romană », şi pentru « Cel mai bun debut la Club » Cenaclului literar de la Colegiul Naţional Sf. Sava.

Clubul l-a avut ca invitat pe Gheorghe Turda, în acordurile extraordinarelor sale colinde membrii Clubului şi-au urat Sărbători fericite şi un 2011 mai bogat, măcar literariceşte!

(Oana-Teodora Călin - Luceafarul de dimineata, 51/2010)

Cubul de proza

2010-12-20T10:02:00.004+02:00

La ultima intalnire din acesta an, Clubul de proza va acorda diplome de excelenta, va asculta colinde si isi va prezenta proiectele pentru 2011. De asemenea, membrii Clubului vor participa la sedinta Comitetului Director al Filialei Proza. Pe maine, in acelasi loc, la aceeasi ora spre a ne spune Sarbatori cu bine!

Măgura – 40 de ani de la prima ediţie

2010-12-20T09:49:00.003+02:00

Într-un peisaj superb de iarnă, Filiala Sculptură a UAP, Muzeul Judeţean de istorie Buzău şi Asociaţia Pro Euro-Cult au marcat împlinirea a 40 de ani de la prima ediţie a Taberei de Sculptură de la Măgura printr-un simpozion la care au participat Liviu Russu (preşedintele Filialei Sculptură), Sava Stoianov, Dumitru Passima, Valeriu Şuşnea, Gheorghe Maftei. Au fost evocate momente ale primei ediţii, dar şi ale ediţiilor la care au participat autorii de lucrări prezenţi, a avut loc o întâlnire a artiştilor cu elevii paricipanţi la tabăra de creativitate de la Poiana Pinului, a fost vizitată tabăra de sculptură şi a fost anunţată deschiderea site-ului “tabaradesculpturamagura.ro”.

De la Sud la Nord, în căutarea publicului (I)

2010-12-14T09:51:00.003+02:00

Am plecat cu trenul de noapte, ca şi altădată. Nu s-au schimbat prea multe : călătoria durează tot 14 ore, vagoanele sunt aceleaşi, cearceafurile - tot îngălbenite, pernele – tot tari, hârtia de la WC este însă acum roz (în rest la fel, probabil făcută tot la Buşteni sau Letea, tot pe aceleaşi role, tot cu aceeaşi celuloză – cine a mers cu trenul sau o foloseşte ştie la ce mă refer !) Confort de clasa I înseamnă doar că voi fi doar cu Horia (Tabacu) în cuşetă şi că în dulăpior am dat peste două sticle (sticluţe, pentru a respecta adevărul) de apă plată. Am făcut pariu pe căldură : frig sau cald ? Ca şi altădată, în vagoanele româneşti, nu există “optim”. E după noroc, ca la 6 din 49, te poţi sufoca sau poţi dârdâi toată noaptea. Am avut şansă: a fost extrem de cald, a fost “hot”, a fost ca la saună. Am deschis (alt noroc, la întoarcere geamul nu s-a lăsat clintit) larg fereastra şi, în ciuda interdicţiei, am fumat pe săturate. O dată cu fumul, mai ieşea şi surplusul de aer fierbinte. Horia a deschis laptopul. Începuseră ştirile, aşa că l-am rugat să-l închidă. În fond, o călătorie ca asta trebuie să te mai şi scoată din ceea ce ştii şi eşti zi de zi. Deşi, un savant, om învăţat, zicea aşa “Îni place să călătoresc, dar din păcate trebuie să mă iau cu mine oriunde m-aş duce”. Multă vreme, noi ne-am luat pe noi, întorcându-ne în timp: şi eu şi el, am fost de multe ori în Nord, avem o grămadă de prieteni acolo şi ni s-au întâmplat multe prin părţile alea, nu mai stătusem noi între noi de groază de timp. Aşa că am avut ce povesti, iar de adormit cred că am adormit tot cu poveştile pe buze şi cu durerea în suflet că timpul trece şi uneori chiar cu senzaţia sfâşietoare că a şi trecut. Mais, passons...

Ne încerca, desigur, emoţia dată de îndoială: se vor fi schimbat oamenii, se vor fi îndepărtat ei de cultul prieteniei, de căldura aia specifică Nordului. Dar, mai ales, ne peocupa întâlnirea noastră cu cititorii: vor mai fi fiind oamenii interesaţi de cărţi, de cultură? Cu cât îl asiguram pe Horia că sătmărenii sunt la fel şi în privinţa raporturilor lor cu cultura, bazându-mă pe admirabilele zile Poesis la care participasem după 1990, cu atât parcă şi pe mine mă rodea mai mult îndoiala. Sigur că ne bucura întoarcerea asta în Nord, sigur că ne ştiam prietenii, dar noi mergeam la Satu Mare şi cu treabă: aveam întâlniri cu cititorii, cu publicul cu cele două cărţi ale noastre “Drumul până la Piaţa Romană” a lui Horia şi “Gde Buharest” a mea. “Gazeta de Nord-Vest » dăduse zilnic articole despre eveniment prezentându-le şi prezentându-ne, prietenul nostru Valer Marian, senator şi director de gazetă, se străduise şi sufleteşte să ne asigure că va fi bine, dar ce altceva decât îndoiala roade mai temeinic sufletul omului ?!

De când am coborât din tren şi am auzit accentul de ardelean get-beget al lui Florin Pop şi am dat ochi şi piept cu năvala, impetuozitatea lui, am intrat. ca să zic aşa, pe făgaşul normal al călătoriilor noastre în Nord. Totul era pus la punct, totul era în program: cazarea la “Aurora” (ce de mai amintiri am eu din hotelul ăsta!), coborârea rapidă la micul dejun (ardelenesc - unii dintre voi veţi fi ştiind ce vrea să însemne asta), discuţiile la “cavei” şi evocările spre a ne reintegra atmosferei sătmărene, urcarea în camere spre a ne odihni un pic şi a ne pregăti de întâlnirea cu cititorii.

Dacă până aici timpul – de la plecarea din Bucureşti – se derulase în lentoarea roţilor de tren, din momentul în care am ajuns la sediul Gazetei de Nord-Vest până în târziul nopţii avea să fie împins ca într-un acclerator de particule. Probabil că scriu şi prea apropiat de eveniment, la câteva ore de când ne-am reîntors la Bucureşti, probabil că şi dorinţa mea de a relata este prea mare, spre a cuprinde aşezat, temeinic ce s-a petrecut. Veţi fi spunând că o întâlnire cu cititorii nu are ce surprindă – nici pe autori, nici pe cititori. Ele au un anume tipar al desfăşurării, uneori chiar un anume tipar al discursurilor, aşa că lasă puţin loc neprevăzutului.

Pentru noi însă a fost fabulos. Pas cu pas, minut cu minut sala « Kardinale », alt loc al multor adăstari de câte ori am trecut prin Satu Mare, se umplea, devenea plină, arhiplină, aproape se sufoca de atâta lume. Pas cu pas, alţi şi alţi oameni ne îmbrăţişau, se bucurau de bună re-vedere, noi, la rându-ne îmbrăşişam şi ne bucuram. Cred că soldaţii întorşi de război au provocat şi au resimţit atâta căldură cum încercam noi atunci.

Intre prieteni la Satu Mare

2010-12-13T10:20:00.010+02:00

Sunt dimineţi când te poţi trezi cu gândul, sincer, neconvenţional, că trebuie să-i mulţumeşti unui om. Simţi, poate, că nu e datorie, o formalitate, chiar un calcul, ci aşa pur şi simplu. E o fărâmă de gând care te-a bântuit şi care acum se întrupează în acest impuls. De când am plecat din Satu Mare s-a ivit acest gând al mulţumirii ce se va îndrepta către Valer Marian şi Crina Dunca, spre Voicu D. Rusu şi Florin Pop, către Mircea Ardelean şi Mihai Bledea, Dimitrie Păcuraru şi Marian Voicu, oficialităţilor sătmărene – Csehi Arpad şi Iuliu Ilyes, Mircea Govor şi Adrian Ştef, Ioan Viman şi Octavian Petric, publicului admirabil, prietenilor de demult şi prietenilor pe care ni i-am făcut în acele zile.

Scriitorul Constantin Stan aduce “Gde Buharest” la Satu Mare

2010-12-07T05:52:00.004+02:00

Crina Dunca - Gazeta de Nord-Vest, 6 Decembrie 2010

Lansare de carte sub egida Bibliotecii Judeţene şi a GNV

Unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai generaţiei ‘80, Constantin Stan, se va afla joi la Satu Mare cu cel mai recent roman al său, „Gde Buharest”, primul volum dintr-o trilogie. Alături de acesta îşi va lansa prima sa carte, “Drumul până la Piaţa Romană”, şi jurnalistul Horia Tabacu, în cadrul unui eveniment care va avea loc joi, de la ora 13.00, la restaurantul Kardinale (în subsolul sediului GNV), sub egida Bibliotecii Judeţene şi a Gazetei de Nord-Vest. Prezentăm azi câteva date despre Constantin Stan şi cea mai recentă carte a sa, premiată deja cu locul I la concursul naţional de proză Saloanele „Liviu Rebreanu”, care a avut loc la sfârşitul lunii trecute.

Prozator, jurnalist şi profesor
Constantin Stan (ns. în 1951) este prozator, jurnalist, profesor de jurnalism. A absolvit în 1974 Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti şi a debutat cu romanul „Carapacea” în 1979. A mai publicat: „Nopţi de trecere”, „Vară târzie”, „Provizoriu, Sud.”, „Viaţa ca literatură” , „Deadline”, „Drama de a fi normal”. Cu romanul „Gerda” (2004) a obţinut Premiul Academiei Române pentru proză pe anul 2004, premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru proză, Premiul special pentru proză al Festivalului „Poesis” Satu Mare şi a fost nominalizat pentru premiile Uniunii Scriitorilor din România. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO), preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
Este profesor de jurnalism la Universitatea din Bucureşti, dar şi al Universităţii din Craiova şi Piteşti. Colaborează din anul 2000 cu Ziarul de Duminică, fiind autorul unei serii de documentare şi anchete despre viaţa culturală românească. În 2004 i s-a acordat premiul pentru jurnalism cultural al Asociaţiei Presei Literare şi Editurilor din România.

O poveste plină de haz şi ironie
Criticul Dan Cristea vorbeşte despre „Gde Buharest” ca despre o “parodie şi pastică la nivel superior, plin de haz şi ironie”, care “îşi aruncă încă de la debutul său, unul surprinzător, care ne poartă chiar în inima Moscovei, câteva din preocupările lui de bază”: “Ce plictiseală! îşi spuse Ivan Mihailovici Saproșkinov. Stătea la biroul lui cu ferestre ce dădeau în Piaţă şi, ca de obicei, privea fără niciun gând cupola aurită a bisericii. Uşor mahmur, bineînţeles, îşi număra încă o dată rublele din buzunar şi zilele până la salariu. Transforma rublele în copeici, copeicile le aşeza în fişicuri, fişicurile le convertea în păhărute de vodcă. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multă parcimonie pe tot programul său de lucru – care putea fi de opt, zece sau peste zece ore, dar nu lua în calcul nenorocenia orelor suplimentare, ci doar atât: ziua de muncă de opt ore – şi ofta din greu. Asta ar mai merge când bei de plăcere, mesteci castraveciori, stai singur la o măsuţă din colţul bodegii şi priveşti cu nesaţ mujicii care nu ştiu cine eşti tu şi de ce îi priveşti cu atâta drag, Marfa Stanilova e departe, iar tu, ca un pervers mic, sorbi încet, cu înghiţituri mici, dar mici de tot, votca. Dar cum să faci asta în timpul orelor de serviciu ? La slujbă, timpul trece încet, încet de tot, şi nu-l poţi sorbi cu înghiţituri mici, mici de tot ca pe votcă. Cu cât trece mai greu cu atât devine mai dens, mai gros ca fumul de mahorcă într-o cameră niciodată aerisită”.

2010-12-04T07:20:00.001+02:00

Doi ziarişti bucureşteni îşi vor lansa cărţile la Satu Mare

Săptămâna viitoare

În data de 9 decembrie, sub egida Bibliotecii Judeţene şi a Gazetei de Nord-Vest, vor fi prezenţi la Satu Mare doi cunoscuţi ziarişti postdecembrişti, Horia Tabacu şi Constantin Stan, care îşi vor lansa ultimele lor volume. Horia Tabacu le va prezenta sătmărenilor volumul de povestiri “Drumul până la Piaţa Romană”, iar Constantin Stan îşi va lansa romanul „GDE Buharest”.
Cei doi jurnalişti au fost colegi la revista Expres, cunoscută ca cea mai incisivă publicaţie de după Revoluţia din decembrie 1989 şi sunt prieteni vechi ai Gazetei de Nord-Vest. Horia Tabacu a mai activat la cotidianele Evenimentul Zilei, Ultimul cuvânt, Ziua, Averea, Cancan, Atac, Interesul Public şi la revista Hustler. Horia Tabacu a fost şi colaborator, timp de aproape doi ani, al cotidianului Gazeta de Nord-Vest.
Constantin Stan este un scriitor consacrat, fiind laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărţile de proză i-au fost premiate de Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Totodată, acesta a obţinut premiul APLER pentru jurnalism cultural. Constantin Stan este preşedintele reales al secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în “Ziarul de Duminică”.
(Crina Dunca - Gazeta de Nord-Vest, 2 decembrie 2010)

Interviuri de top

2010-12-01T13:48:00.006+02:00

MIHAI SORA, laureat al Galelor Iaşiului Universitar
„Ajunge statornicia gestului, ajunge deschiderea către Celălalt“

- Într-un editorial din revista „Academia de Poezie“, numiţi lumea noastră „modernitate obosită“. Cine şi ce a obosit-o, stimate domnule Mihai Şora ?

- Poate că ar fi trebuit să spun „modernitate blazată“, adică lipsită de resursele mirării-încântare, care este apanajul copilăriei. Nu te poţi dărui imprevizibilului fiecărei zile când duci cu tine bagajul resemnării, deci când intri în acea logică mecanică a fatalităţii, a dezastrului (şi a verbalizării lui), a renunţării. Există, în timpul nostru prezent, o aglomeraţie haotică de semne; multe din ele provin din autonomizarea disciplinelor, din inflaţia tehnicistă, din prăbuşirea ideologiilor. Însă lor li s-ar putea răspunde cu înţelepciune, cu un fel de voinţă blândă: aceea a visătorului care, deşi conştient că nu poate schimba lumea din temelii, se încăpăţânează să vadă partea ei bună, senină, miraculoasă.

- Opuneţi, înţeleg din acelaşi text, oboselii nu odihna, ci efervescenţa spirituală, curiozitatea, înţelegerea tainelor lumii prin citit, privit, trăit. Nu ar însemna acestea un lux pentru omul modern ?

- Nu. Din capul locului: nu. Odihna adevărată nu este o stare de pasivitate vidă, ci una de echilibru dinamic al vieţii interioare. Este adevărat că mecanismul acesta foarte subtil al echilibrului, asemănător, pe undeva, cu un complicat mecanism de ceasornicărie, se poate strica, mai rugineşte sau o ia razna. Şi, atunci, trebuie să fii atent la el, să-i veghezi acurateţea ori precizia. Pentru cel prins în iureşul vieţii, cu solicitările ei, cu mişcări impuse, obedienţe, consumism şi alte scorii, va fi mai greu să ajungă la acest echilibru despre care vorbesc. Adică efervescenţa lui va fi o efervescenţă slabă sau proastă, dacă vreţi, una inconsistentă, în fond, exterioară. Pentru efervescenţa bună, Benjamin Fondane – de care mă ocup intens împreună cu Luiza Palanciuc – are chiar un concept: este l’irrésignation. Înseamnă, deopotrivă, şi căutarea perpetuă, şi neresemnarea, şi ieşirea din relativism, şi nesupunerea la dogmă, şi încrederea. Prin urmare, un mănunchi de idei active, pline, care lucrează în fiinţa umană.

- La Iaşi, veţi dialoga cu studenţii care, cred eu, vor aştepta de la dumneavoastră răspunsuri în primul rând la problemele cu care se confruntă ei azi: aflarea propriei identităţi, calea împăcării cu sine şi cu lumea în care trăiesc. Ce le veţi spune ?

- Nu pre-judec în niciun fel şi niciodată. Nu cred că poţi veni cu răspunsuri pregătite de-acasă, aşa cum intră un actor în scenă, cu replicile învăţate pe dinafară. La modul teoretic, pot să-mi imaginez, desigur, că tinerii de astăzi ar avea îngrijorările ori preocupările pe care le-a avut şi generaţia mea – de n-ar fi decât aflarea propriei identităţi, cum amintiţi. Lumea în care m-am format eu avea însă repere bine conturate; nu funcţionau, în ea, nici amestecul de planuri, nici confuzia de valori. Între timp, au murit imperii, au apărut alţi regi; multe din criteriile care confirmau, în timpul studenţiei mele, valoarea sau onoarea, multe dintre aceste criterii s-au evaporat, în bună parte datorită dezastrului intelectual şi moral pe care l-a indus regimul comunist în societatea românească. Ei bine, te-ai fi aşteptat ca, după 1990, să se restabilească puntea întreruptă de dictatură. N-a fost să fie, iar ce era cu adevărat temeinic şi încărcat de sens înainte de venirea comuniştilor nu a fost „recuperat“ de generaţiile recente. Prin urmare, este greu de cântărit în ce măsură tinerii de astăzi chiar au nevoie de „formula magică“ a generaţiei mele, ori în ce măsură sunt disponibili să te asculte, să te preţuiască pentru ceea ce eşti: reperele, valorile, criteriile s-au schimbat. Dar există un „ce“ care mă face mereu să cred că urma alege, că, după vârtejuri, tăvăluguri şi alte zorzoane contemporane, măcar câţiva dintre tinerii de astăzi vor găsi calea spre înţelepciune şi spre valoare.

- Festivalul de poezie de la Iaşi propune spectacolul ca mijloc de apropiere a poeziei de public. Să fim optimişti şi să credem că poezia va câştiga cititori după astfel de manifestări publice ?

- În mod limpede! Un festival de poezie nu poate fi decât din zona efervescenţei bune. Exemplul lui Emil Stratan este cel mai potrivit, aici. Deci poţi să trudeşti şi să (te) dăruieşti din pură pasiune... Pentru poezie, pentru cei care o fac ori o trăiesc. Nu se poate ca truda aceasta şi dăruirea să nu iasă la lumină, să nu se vadă, la un moment dat, să nu-i atingă, cumva, şi pe cei mai insensibili, mai grăbiţi sau concentraţi asupra altor urgenţe. Nu este nevoie nici de retorica prezentării, nici de înflorituri ocazionale: ajunge statornicia gestului, ajunge deschiderea către Celălalt.

- Cum vă imaginaţi că ar arăta şi cum ar funcţiona o Academie de Poezie în vremurile noastre ?

- Întâi de toate, lăsând la uşă propriile idiosincrazii, nervozităţi, orgolii. Este regula elementară a oricărei comunităţi, iar ea ar trebui respectată pentru ca acea comunitate să reziste, în timp, ca atare: sub forma unei comunităţi în comuniune, una în care oamenii chiar se întâlnesc, chiar se adresează unul altuia... Sunt nenumărate instituţii, academii, cercuri, grupuri, societăţi (mai mult sau mai puţin savante) unde fiecare monologhează, unde, în realitate, nu au loc întâlniri, ci (de)mersuri individuale, paralele, inerţiale. Un fel de „fiecare pe cont propriu“. Tocmai acest lucru trebuie evitat. Altminteri, orice nouă ‚academie“ riscă să fie încă o grupare dezarticulată fiinţial, şi, la urma urmei, neinteresantă. Poeţii – la cei autentici mă refer – sunt clădiţi mai temeinic decât alţi intelectuali, dintr-un aluat mai bun, şi pot înţelege aceste riscuri sau măcar pot avea intuiţia lor : este primul pas spre înţelepciune.

SORIN VIERU, laureat al Galelor Iasului Universitar
„Discreţia nu este decât reversul unei timidităţi“

- Bunătatea, discreţia, vocaţia formativă sunt cele trei dimensiuni umane de regăsit în toate portretele pe care vi le fac apropiaţii, foştii studenţi şi cei care au avut privilegiul să va cunoască. Cum ajunge un om, un cărturar, la un astfel de echilibru, fără ca el să conducă la resemnare?

- Întrebarea dumneavoastră este formulată în termeni atât de flatanţi, încât nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc stânjenit şi... să vă contrazic. Bunătatea despre care au vorbit câţiva apropiaţi (nicidecum toţi!) constă mai curând din indulgenţă, din încercarea de a nu uita dificultăţile pe care le-am avut eu însumi în perioada formării mele şi în tentativa de a extinde la alţii indulgenţa faţă de mine însumi, faţă de propria mea natură vegetativă. Discreţia, iarăşi, nu este decât reversul unei timidităţi de care n-am scăpat niciodată. Îmi lipseşte spiritul ofensiv, sunt bogat în delăsări. Şi, contrar aparenţelor, sunt un resemnat. Dacă am ajuns la un astfel de „echilibru“, e vorba de unul instabil şi bine nutrit din resemnare. Resemnare pe care o constat şi la mulţi dintre semenii mei.

- Mesajul unui model uman, prin discreţie, riscă să nu ajungă la receptori, iar prin cultivarea lui în noile forme şi tehnologii, bazate pe spectacularizare, riscă să ajungă deformat. Care ar fi calea de urmat în oferirea unui model uman, în condiţiile unei lumi care are tot mai puţin de oferit ca model autentic?

- Nu există un unic model uman! Nu există un unic tip ideal, un unic drum, o unică salvare sau, dacă vreţi, un unic refugiu. Nu am de propus nimic şi nu propun nici Nimicul! Unii, de pildă, aleg calea poeziei, în calitatea lor de producători sau consumatori sau comentatori sau comunicatori direcţi ori indirecţi de poezie. Este numai una din căi, mai bine zis din reţeaua de căi, o parte din marele drum al culturii, care, la rându-i, este numai una din mai multele căi mari.

- Vi se potrivesc, spune un fost student de-al dumneavoastră, cuvintele pe care i le-aţi adresat lui Andrei Pleşu, că şi-a făcut din viaţă „o operă de artă“? Îl puteţi contrazice?

- Da, cred că a face din viaţă „o operă de artă“ este o cale după care poţi să tânjeşti cu temei. Dar eu, personal, nu am reuşit, am rămas la stadiul statului-pe-tânjeală-după-nimic. În acest sens, cuvintele fostului meu student nu mi se potrivesc.

- Există, în vremurile noastre, o evidentă agresiune împotriva normalităţii. Aveţi vreo explicaţie pentru aceasta?

- Trăim o fază critică, probabil terminală, a civilizaţiei noastre, a sistemului mondial înăuntrul căruia ne-am născut. Aceasta este cauza înfăşurătoare a tuturor cauzelor (respectiv, explicaţiilor) parţiale ale abnormalităţilor la care suntem expuşi. Dintre toate explicaţiile pe care le-am citit, aceasta mi se pare cea mai plauzibilă.

- Veţi fi la Iaşi, la Galele Iaşului Universitar. În afara manifestărilor la care veţi participa, veţi dori, probabil, să regăsiţi locul care vă leagă cel mai mult de oraş. Care este acela?

- Locul care mă leagă cel mai mult de Iaşi? Păi eu m-am născut şi am copilărit în primii zece ani de viaţă în acest oraş al amintirilor şi al celor şapte coline. Oraşul în întregul său este, pentru mine, pentru istoria mea personală, un loc de memorie, este chiar Locul-Timp al memoriei mele. A desprinde o porţiune din acest întreg ar însemna să comit o nedreptate faţă de alte, nu puţine , porţiuni. Ar trebui să vorbesc despre trasee întregi, străzi, locuri şi evenimente străbătute în marea semiconştienţă a copilăriei mele. Să vorbesc despre casa copilăriei din strada Elena Doamna, numărul 17, casă care nu mai există (în locul ei s-a ridicat alta, cam prozaică); despre cortina Teatrului Naţional şi galeria de oglinzi din primul cat; despre drumul din Sărărie şi tramvaiul care ducea din Târgul Cucului până aproape de Regimentul 13; despre casa dispărută din Costache Negri, unde au trăit bunicii mei, care se odihnesc acum în cimitirul evreiesc din Păcurari; despre urcuşul spre lacul Ciric; despre Copou şi grădina zisă a Expoziţiei... Şi despre câte altele n-ar mai fi de vorbit... Dar un gând special care mă ataşează de Iaşi este legat de Beniamin Wexler, cel care a intrat în istoria literaturii române ca B. Fundoianu, iar, în istoria culturii franceze, ca Benjamin Fondane, poet şi gânditor de expresie franceză. Primii săi paşi în câmpul literelor – Fundoianu-Fondane i-a făcut la Iaşi, ultimii paşi ai carierei sale – la Paris, de unde autorităţile franceze l-au livrat ocupanţilor germani, care l-au deportat la Auschwitz. O piaţă din Paris îi poartă astăzi numele, şi sper că edilii Iaşilor vor găsi prilejul de a urma exemplul Parisului, cinstind memoria unui fiu de seamă, al unui fiu exemplar al Moldovei. Revăzând cu prilejul de gală pe care l-aţi menţionat locurile de vază ale Iaşilor, chipul lui Fundoianu, îmi va reveni în amintire şi desigur că îmi voi spune: pe aici a păşit cândva autorul unor poeme şi al unor eseuri filosofice cu adevărat memorabile. Dacă, răspunzând la întrebarea dumneavoastră, am vorbit despre urmele paşilor lui Fondane în acest oraş, trebuie să fac precizarea că însăşi participarea mea la Galele Iaşului Universitar se leagă în mod esenţial de aderenţa mea entuziastă la proiectul Restitutio Benjamin Fondane, iniţiat de domnul Mihai Şora şi de doamna Luiza Palanciuc, menit să aducă în conştiinţa publică figura exemplară a omului şi a creatorului Benjamin Fondane.

(Interviurile au aparut in revista Luceafarul de dimineata din 24 noiembrie 2010)

Clubul de proza

2010-11-29T13:31:00.004+02:00

Clubul de proza va invita la o noua intalnire marti, 30 noiembrie, orele 17, la Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane. Ce, cum si cine in afisul superb al lui Claudiu Barsila!

2010-11-29T09:19:00.000+02:00

Constantin Stan, câştigătorul Saloanelor „Liviu Rebreanu”
Menuţ Maximinian

Saloanele Liviu Rebreanu şi Festivalul Naţional de Proză, ediţia a XXVIII-a, şi-a desemnat câştigătorii. Juriul (NICOLAE CREŢU, preşedinte, ION MOISE, OLIMPIU NUŞFELEAN, ICU CRĂCIUN, VIRGIL RAŢIU) întrunit la Casa de Cultură a Sindicatelor Bistriţa, a hotărât ca în cadrul Concursului naţional de proză, ca locul I să meargă la CONSTANTIN STAN, pentru volumul „GDE Buharest”, Ed Charmides, Bistriţa, Premiul II – LUCIAN OVIDIU IOSIP, volumul „În căutarea vinovatului”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, şi GHEORGHE IOVA, volumul „Excursia în deplină desfăşurare”, Ed. Charmides, Bistriţa, Premiul III – IULIA CUBLEŞAN, volumul „ La graniţa morţii”, Ed. Grinta, Cluj, Menţiune – EMIL SIMION, volumul „Celia”, Ed. George Tofan, Suceava. Premiul pentru eseu a fost primit de ISABEL VINTILĂ, cu volumul „Gellu Naum – O călătorie spre arhetipul interiorităţii”, Ed. Timpul, Iaşi, Premiul petru istorie literară lui SĂLUC HORVAT, cu volumul „De la Titu Maiorescu la Petru Creţa”, Ed. Libra, Bucureşti, Menţiune – GRIGORE MAN, volumul „La porţile sacrului”, Ed. Eurotip, Baia Mare. Premiul pentru debut a fost primit de MIRCEA GĂLĂŢEAN, cu volumul „Reflecţii efective”, Ed. Grinta, Cluj. La secţiunea manuscrise Premiul I a fost primit de DENISA PINTIUŢĂ CAIAN, elevă cls. a IX- a, Bistriţa(Palatul Copiilor), Premiul II – ALEXANDRA–NADINA TURCU, elevă Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu”, Bistriţa, Premiul II – PAUL – ERSILIAN ROŞCA, Bistriţa şi Menţiune – MAXIMILIANA GAGEA, elevă cls. a IX-a (Palatul Copiilor), Bistriţa. La Colegiul Naţional ,,Petru Rareş” Beclean, a fost vernisată expoziţia documentară ,,Ediţii antume ale operei lui Liviu Rebreanu şi prezenţa scriitorului în publicaţiile vremii” (din colecţiile bibliotecii Andrei Moldovan). Tot aici s-a derulat colocviul cu tema : ,,Valoarea documentară a corespondenţei indirecte a lui Liviu Rebreanu”, în prezentarea lui Ioan Pintea şi Andrei Moldovan. La ora 17,00 la Librăria Aletheia Bistriţa au avut loc Colocviile revistei Mişcarea literară (fondată de Liviu Rebreanu), moderator: Olimpiu Nuşfelean. Astăzi, de la ora 12,00, la Librăria Aletheia Bistriţa are loc o lectură publică a participanţilor la Concursul Naţional de Proză Liviu Rebreanu, iar de la ora 16,00, la Complexul Muzeal Judeţean Bistriţa-Năsăud este vernisată expoziţia documentară familia Rebreanu (prezentarea documentelor de familie recent achiziţionate), moderatori: Mircea Prahase şi Andrei Moldovan. Tot acum va avea loc decernarea premiilor Concursul Naţional de Proză Liviu Rebreanu, de către directorul Casei de Cultură a Sindicatelor, Alexandru Câţcăuan.

2010-11-26T04:25:00.002+02:00

DUMITRU AUGUSTIN DOMAN Un Akaki Akakievici din amurgul comunismului

„Războiul nu lasă în urma lui numai cimitire ale eroilor ce s-au jertfit sau au fost jertfiţi pentru patrie, pentru o pace de trei zile, ci şi viaţă, aşa cum se iveşte ea în vremuri tulburi: întâmplător, ca fruct al hazardului unei clipe, unei nopţi, unei singure atingeri, unei traume, sau ţesute pe canavaua unor poveşti pe care nimeni nu le mai poate spune”. Deşi scrisă pe la sfârşitul romanului lui Constantin Stan, Gde Buharest (Editura Charmides, 2010), fraza aceasta este, de fapt,începutul poveştii. Astfel, un soldat român, în retragerea sa spre casă, este adăpostit de o rusoaică văduvă cu care are o legătură de câteva zile, suficient pentru a-i lăsa drept neştearsă amintire un plod. Este chiar personajul principal al romanului: Ivan Mihailovici Saproşkinov. Copilăria acestuia este una chinuită mai ales de gândul că trebuie să meargă mereu la şcoală, neînţelegând rostul învăţăturii, în această privinţă semănând cu Oblomov care vedea în învăţătură o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre. În tinereţe însă, Ivan Mihailovici devine ostaş credincios al partidului comunist al Uniunii Sovietice, aghiotant al lui Tovkolea, un mare activist pe care-l slujeşte ca pe însuşi partidul, cu toată atenţia: „…unui şef nu trebuie să-i placă nimic din ce faci tu. Eşti un neisprăvit, un leneş, un încurcă-lume, iar dacă nu ar fi el s-ar duce lumea de râpă. Ce faci, faci prost şi el trebuie să îndrepte, adică nu mai pune el mâna să le îndrepte dar îţi spune cum le-ar fi făcut el să iasă perfect. Apoi, mai învăţase Ivan Mihailovici că şefii cei mari abia când tac, când nu te mai văd, când nu mai catadixesc nici măcar observaţie să-ţi facă sunt cei mai supăraţi. De aceea, uneori se ruga de Tovkolea să-l muştruluiască, să-l facă cu ou şi cu oţet. Dacă nu reuşea – iar Tovkolea continua să se uite la el ca la o absenţă (excelent! n.m. DAD) – atunci făcea el una boacănă…” Zelul său îl propulsează pe vremea perestroikăi într-o slujbă de funcţionar clasa a II-a, într-o clădire din Piaţa Roşie, mânuind (sau alcătuind?) dosare.
O mare şi permanentă plictiseală. Timpul zilnic al slujbei nu-i e măsurat cu vreun ceasornic, ci cu o precisă clepsidră – sticla de votcă, legumită ceas de ceas şi minut cu minut, să se golească exact la sfârşitul programului, program împărţit în două de apariţia cu precizie de cronometru în biroul lui a Marfei Stanilova, soţia sa, care la slujbă însă se poartă cu severitatea unui comisar al poporului. Marfa Stanilova vine să ia misterioasele dosare de la soţul ei, pe care-l dojeneşte neutru: „Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduieşti mai mult!”
Dar, Ivan Mihailovici – în ritmul egal al fiecărei zile – contemplă prin fereastră turlele aurite ale bisericii „Vasili Blajenii”, priveşte literele şi cifrele „cu încântarea cu care scrutează nimicul” şi bea votcă, pentru că „de băut, bem toţi, adică aşa, în limite tovărăşeşti şi principiale, nu bem chiar ca porcii, şi tov Saproşkinov bea cu temeinicie fără să-i fie greaţă şi fără să se abată, după ce bea, de la linia justă pe care orice om cu răspundere trebuie să o aibă în orice moment al vieţii sale de activist”. Am putea spune că avem de-a face cu un Akaki Akakievici din amurgul comunismului. Iată descrierea lui făcută de fiica vitregă, cu care împărţea aceeaşi cameră mare printr-o draperie şi cu care fiică chiar are o partidă de amor: „Ce viaţă duce dumnealui: se duce la slujbă, vine de la slujbă. Uneori vine afumat de la bodega aia nenorocită care îi iese şi ei în cale în drumul spre casă (chiar înainte să o apuce pe aleea ce duce la cvartalul de locuinţe), alteori se mai afumă şi pe acasă. Toată ziua, altceva nu face”.
Din activitatea lui de purtător de geantă a lui Tovkolea, Ivan Mihailovici învăţase de la acesta că trebuie să fie soldat credincios partidului şi că nu trebuie să judece el, să nu gândească, el trebuie doar să execute ce i se cere. Ceea ce şi face, trădându-l fără să clipească pe binefăcătorul său Tovkolea, scriind o notă informativă împotriva lui dictată de ofiţerul KGB, nepunându-şi nicio clipă problema dacă e adevărat sau nu ce scrie el, fiind preocupat doar de caligrafie.
După cum am sugerat deja la începutul acetor rânduri, povestea vieţii lui Ivan Mihailovici Saproşkinov nu este aşternută cronologic, ci după meandrele gândului personajului. De altfel, un cititor atent al romanului vede neapărat că Gde Buharest nu este atât povestea vieţii lui Ivan Mihailovici, cât cea a gândului său care ne poartă prin satele măreţei Uniuni Sovietice, prin Moscova, prin labirintica şi deopotrivă misterioasa clădire în care-şi desfăşoară cotidiana activitate de funcţionar clasa a II-a: „Îşi potrivi pasul pe scări şi nu văzu că un gând i se strecură înainte, o luă fuguţa pe scări, grăbindu-se să ajungă la birou înaintea sa. Când Ivan Mihailovici ajunse, gândul se instalase deja pe scaunul său. Saproşkinov tresări: de nu s-o apuca pârdalnicul să-i bea şi votcuţa”. Iar meandrele gândului (veritabil personaj) sunt influenţate în mare măsură de votca îngurgitată în timpul serviciului, la cârciumă după slujbă, în drum spre casă, în week-end.
Finalul romanului îl găseşte pe Ivan Mihailovici în drum spre România, spre Bucureşti, spre Buharest, unde speră (ce speră! e convins!) că va găsi un geamăn, un omolog, „în lumea tocmită în simetria ei perfectă”, nu se poate să nu existe acel frate care să-l aştepte pe peronul Gării de Nord.
Gde Buharest este un roman profund rusesc în spirit, în atmosferă, în profunzimea lui. Naraţiunea este de o mare savoare, chiar şi pentru cititorul care nu are exerciţiul lecturii din marii prozatori ruşi, că proza romanului nu e livrescă, ea nu pare a fi scrisă neapărat după romanele ruseşti, ci e – dacă nu de un veritabil realism – oricum, absolut verosimilă. Monologul interior al lui Ivan Mihailovici este excepţional, iar Constantin Stan e un maestru al stilului indirect liber. Precum marii prozatori ruşi – Gogol, Cehov, Goncearov – Stan scrie un roman remarcabil pe un personaj altfel banal, diminutivând în spirit slav cuvintele: lăvicioară, castraveciori, copeicuţă, cănuţă, păhăruţ, votcuţă (desigur!), vinişor, slujbuşoară……
Dacă ar fi tradus în Federaţia Rusă, Gde Buharest ar putea fi un best seller.
De menţionat că romancierul Constantin Stan – cam singurul optzecist care la începuturi n-a găsit că proza scurtă e cea care contează, romanul fiind în anii 1979-1983 perimat – vine dinspre proza sofisticată, cu multiple tehnici narative explicite, de la textualism şi intertextualism, aşadar, vine spre simplitatea marilor romancieri dintotdeauna, de la Gogol – să zicem – până la Llosa, ca să amintim pe ultimul laureat Nobel. Aş zice că aceasta trebuie să fie tendinţa în creaţia unui romancier, de la complexitatea tehnicilor narative spre claritatea scriiturii epice care să aibă neapărat în centru un personaj memorabil. Iar Ivan Mihailovici Saproşkinov este un personaj memorabil. În această metamorfoză constă maturitatea deplină a romancierului Constantin Stan.
*Arges, 11, 2010)

2010-11-25T07:31:00.004+02:00

Marius Stoian: realitatea posibilă, realitatea probabilă

Apar uneori cărţi şi autori care vin să tulbure multe dintre obişnuinţele sau prejudecăţile noastre. Mai întâi, ne obligă să luăm act de o realitate existentă poate până atunci în jurul nostru, dar pe care nu o percepeam. Sau, ne determină să vedem altceva din ceea ce ne înconjoară. Pentru că este evident că fiecare nouă realitate ficţională ne modifică percepţia, ne stabileşte alte raporturi cu lumea, cu noi înşine. Această modificare este efectul acţiunii textului asupra realului: ne face să vedem ceea ce până atunci era ascuns privirii noastre, să atribuim sens acolo unde el nu era, să ordonăm acolo unde domina haosul. A citi echivalează cu pierderea inocenţei pentru că orice act de cunoaştere este o bulversare a relaţiilor inocente pe care le aveam până atunci cu lumea în care trăim. Mai apoi, astfel de apariţii –pe care le numim cu un cuvânt care îmi displace, dar care e de neevitat în astfel de cazuri “surprize” – ne revelă o realitate umană la care nu fusesem atenţi. Sunt acei “ei” diferiţi de “noi”, uneori opuşi nouă. Cu care nu bănuiam că ne vom intersecta. “Ei” şi “noi” sunt enclavizări ale prejudecăţilor noastre orgolioase, născute şi apoi cultivate spre a ne augmenta respectul de sine. “Cazul” Marius Stoian îndeplineşte, prin volumul său de debut “8215” (editura 22th Century Publishing, 2010) ambele condiţii spre a fi o mare –şi mă grăbesc să spun plăcută – surpriză. A debutat la 17 ani, a publicat fervent până pe la 20 de ani, fost purtat ori s-a lăsat purtat de efervescenţa oportunităţilor sociale ivite pentru tinerii bătăioşi, ambiţioşi după 1990: jurnalist, director de gazete, funcţionar în două rânduri în Guvernul României, om de afaceri. Tânărul subţirel din anii ’90 s-a masificat, iar ceea ce era pe atunci febrilitate adolescentină a devenit acum mobilitate grea şi eficientă. În volumul pe care mi l-a trimis mi-a pus şi o copie a paginilor din Suplimentul literar şi artistic al Tineretului liber, din anii 1990, în care eram colegi. Habar nu aveam atunci, şi până când nu i-am citit volumul, nu aveam ştiinţă că hazardul unei apariţii şi al unei puneri în pagină este numai unul aparent şi că fire subterane îl pot face logos, ordine. Tânărul – pe atunci – Marius Stoian se dovedeşte azi, prin acest volum, un bun cunoscător şi un afin al textuării realului, are o conştiinţă estetică pregnant optzecistă, dar nu în linia poetic optzecistă care a dat să zicem o mulţime de imitatori, copleşiţi în principal de modelul T.T. Coşovei ci una teoretizată şi impusă de Gheorghe Iova şi îmbrăţişată fervent de Gheorghe Crăciun. Poezia lui Marius Stoian este, în viziune şi expresie, una autentic postmodernistă, printre puţinele remrcabile realizări de la noi, ţn ciuda deselor şi uneiri neacoperite de realitatea poetică etichetări postmoderniste, propunându-ne spaţiul coşmaresc, terifiant al oraşului care nu mai e nici măcar unul al betoanelor, pungilor de plastic, asfaltului, ci al ruinelor postindustrializării. Este o ruină scufundată în mâl, alge, mucegaiuri, răspândind miasme fetide, degradând, în zdrenţe, prin gropile de gunoi, însuşi curcubeul, o lume fantomatică în care se mişcă la fel de fantomatic oameni care caută insemne ale vieţii, şi ale vieţii lor, de odinioară “Guri de canal din care nu mai iese nimic, nici abur. Străin – construindu-ţi/ drumul decupat din amintirile unui orfan”. Este o lume care nu se mai întrupează decât în cuvânt sau ca ecou/acţiune al cuvântului. Dacă la moderniştii de toate felurile oraşul este perceput, descifrat printr-o conştiinţă superioară care ia act şi se opune tentaculelor civilizaţiei alienante, la postmoderni, fiinţa vie este parte, element indestructibil al ruinelor ce fumegă în urma exploziei nucleare a civilizaţiei pentru că “oraşele nu pot pierde niciodată”. Spre a putea recunoaşte este obligatoriu să îţi aminteşti şi să imaginezi “ca şi cum” (titlul unei secvenţe din volumul lui Marius Stoian). Să trăieşti ca şi cum ai fi viu, ca şi cum însăşi amintirea ţine loc de real: “Mă regăsesc figurând câteva elemente complet străine./ Traduc senzaţia./ Parte în cuvânt./ Parte în obiect./ Creat continuu de o durere inexistentă, în fapt./ Pasiv în lungul şir de ratări./ Tânjind după un plan cadru./ Aduc agresivitatea amănuntului./ Imaginez lava acoperind corpurile goale./ Imaginez camera infectă de hotel./ Absorbită în porii pielii tale. Trepte moi şi totuşi fără urmă./ Identitatea ta răsfrântă (şi) asupra culorilor./ Încerc să obţin configuraţia, spaţialitatea./ Ca şi cum./ Trăind prin prisma lui “ca şi cum”. Fără putinţă./ Definesc./ Autorizez existenţa, distrugând ideile. Posibile./ (Poate masochismul nostru fără margini dă naştere nostalgiei după vremea/ chinurilor mari. Reale).”
Prin acest remarcabil debut, Marius Stoian recuperează aparenta distanţă ce-l separa de colegii lui de generaţie mai hărnicuţi poate, dar sigur nici la 40 de ani poeţi formaţi. Deşi, într-u cuvânt final, se detaşează de această fază (a experimentului juvenil) este, totuşi, doar o cochetărie de poet. Volumul de debut este de o maturitate admirabilă şi-l contrazice. Iar el ştie asta!

Cronica literara

2010-11-23T11:26:00.004+02:00

O ZI DIN VIAŢA LUI IVAN MIHAILOVICI

de Vasile Spiridon

Cel mai recent roman apărut sub semnătura lui Constantin Stan, Gde Buharest (Bistriţa, Ed. „Charmides“, 2010), respiră un aer cehovian, conturând aspecte ale vieţii funcționărești, unde monotonia copleșește și impune pornirea unui mecanism detracat și fără putință de salvare din angrenajul lui a subiecților sociali aleși. Romancierul surprinde automatismele dobândite în existența sa de Ivan Mihailovici Saproșnikov – o existență devorată de monotonie și de plictis, dar umplută de... golirea paharelor de votcă savurate metodic mai ales în timpul orelor de serviciu. Pahare de votcă băute raționalizat, cu o regularitate ce riscă să devină ea însăși monotonă (doar unul o dată la o oră și jumătate!). Romanul începe, de altfel, cu fraza: „Ce plictiseală! Își spuse Ivan Mihailovici Saproșnikov“. Sunt radiografiate, de-a lungul cărții, câteva existențe sufocate de lipsa de perspectivă și acaparate de neantul atoatecuprinzător. De altfel, impresia este de spațiu închis, labirintic în care se mișcă personajul deși „Ivan Mihailovici evita probabil să pronunțe cuvântul «labirint»“ (p. 9).

Ivan al nostru – un altfel de „funcționar al neantului“ – privește înspre zonele abisale, pe care nu prea le intuiește, și își caută identitatea și argumente pentru rostul său în viață în jocul acesta absurd, paradoxal și aparent inexplicabil al confruntării cu mecanismul ireductibil al sistemului social comunist. „La noi totul e mare! Doar votca nu-i cât Volga, adică la fel de mare pentru că, uneori, e la fel de tulbure. Gândurile ne vin din asocieri și din lipsuri. Uneori, ele se cheamă frustrări, dar Ivan Mihailovici nu are de unde să știe asta“ (pp. 79–80). Există peste tot în roman sugestia unei candori pierdute în confruntarea cu mediul social; a unei experienţe trăite și destăinuite în umbrele și cețurile alcoolului din paharul – mereu mic, foarte mic, din ce în ce mai mic – de votcă; a absenței vreunui rost; a trecerii spre irealitatea căutată ca o șansă a uitării de necazuri; a somnului.

Iată cum se dezmeticește funcționarul sovietic și de ce repere se slujește el în orientarea pe axa timpului: „«E joi, aşadar», îşi spune Ivan Mihailovici după un raţionament impecabil: dacă Marfuşca nu-i acasă (probabil stă la coadă pe undeva prin complex), dacă el însuşi stă aici pe pat, asta vrea să înseamnă că sub duş e Ludmila. Dacă Ludmila e sub duş asta înseamnă că e ziua lor de spălat şi de îmbăiat, adică e ori marţi, ori joi, ori sâmbătă. Marţi nu poate să fie pentru că ştie sigur că ieri nu a fost luni (în fiecare luni seara el trece pe la bodega Ninăi, deci azi l-ar fi durut cu totul altfel capul), sâmbătă nu poate fi pentru că nu s-a zbătut să facă rost de sticloanţa care să-i aline sfârşitul de săptămână, calvarul celor două zile libere (în fapt o zi şi jumătate) care trec atât de greu fără niciun strop de ceva tărie. Aşadar, trebuie că este joi“ (p. 124). Logică infailibilă pentru cineva ale cărui puncte forte nu sunt visul ori ambiția!

Constantin Stan imaginează întâmplări dintr-o posibilă și concretă cronică a evenimentelor din timpul perestroikăi și al glasnostului, le reinterpretează într-o viziune în interiorul căreia alternanța și plurivalența episoadelor generează o altă și neobișnuită înfățișare a lumii sfârșitului de comunism din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Personajul este conștient de sinusoida ritmurilor vieții sale („Și, totuși, Ivan Mihailovici are o vagă bănuială că timpul se duce undeva“ – p. 48), marcate de mișcarea unor siluete (îndeosebi silueta vecinei de aceeași cameră și de familie Ludmila Cervenkova, dintr-un cvartal moscovit), de tristețea și de vidul sufletesc al acestui mare regat al neantului întins atunci pe cel puțin a șasea parte din globul pământesc. Ivan Mihailovici Saproșnikov se află prins în prim-planul unor mecanisme dramatice, ineluctabile ca desfășurare și soluționare nefastă.

Romanul Gde Buharest poate fi citit ca istorie a unor oameni fără destin, ca mișcare subterană a unor factori de natură să determine, să circumscrie și să justifice anumite comportamente și atitudini stereotipe. Constantin Stan înregistrează cu subtilitate mișcarea interioară a personajului, creează cu veridicitate o anumită atmosferă și regizează impecabil spectacolul așteptărilor, tăcerilor și grijilor cotidiene încercate de cetățenii lagărului socialist. Este de remarcat prezența factorilor legați de istoria unor destine dramatice, precum și rolul unor împrejurări care influențează adesea imprevizibil și inexorabil vieța personajelor prinse pe de-a-ntregul într-un angrenaj social defectuos. Se adaugă refuzul unor rezolvări conflictuale de tip maniheistic și preferința pentru alegerea personajelor cu o existență apatică („Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduiești mai mult“ – sună imputarea, devenită obsesivă, a consoartei), dar interesante în ordinea ilustrării psihologiilor.

Pe lângă detaliile de ordin descriptiv, apar efectele nostime provocate de jocul contrastelor și de supradimensionarea unor elemente derizorii în contexte „mărețe“: „Greutăţile ne călesc, ne ascut vigilenţa, ne ţin trează lupta şi conştiinţa de clasă, îi spunea mereu Tovkolea. Aplicând principiul simetriei după care se tocmesc toate în această viaţă, putem spune că cele bune, bucuriile (mai mari sau mai mici) ne moleşesc, ne adorm vigilenţa şi ne conduc la mari greşeli. Cum ar fi, de exemplu, să credem că lupta de clasă s-a încheiat, că în America nu va triumfa niciodată comunismul sau că Marfa Stanilova nu va veni la ora unşpe după dosare“ (p. 112). În schița portretistică, romancierul are o propensiune pentru supradimensionarea figurilor, fără a le duce înspre șarjă.

Eroul se află în neputința de a se fixa în vreo postură a existenței sale derizorii. Iar ideea de a pleca spre București reprezintă procesul final din capul unei ființe incapabile să răspundă de una singură la întrebări legate de sensul vieții și de felul cum trebuie ea trăită: „Cu credinţa sa în bunul Dumnezeu și în rânduiala lumii de după Marea Revoluţie, Ivan Mihailovici Saproşkinov îşi făcu cruce şi spuse: «Asta e, trebuie că toate pe lumea asta au un rost»./ Originile sale sănătoase îl îndemnau pe Ivan Mihailovici să ia întotdeauna lucrurile aşa cum ni se înfăţişează ele nouă: toate astea vesteau o nouă revoluţie. Altceva, n-avea ce sa fie!“ (p. 51) Mai ales traumele consecutive celui de Al Doilea Război Mondial sunt punctate sub specia implicațiilor pe care le au în conștiința și în psihologia unor oameni din „spatele frontului“.

Pentru „florile sălbatice“ răsărite în timpul războiului, drama lucidității dă o dimensiune aparte unui fenomen analizat aici prin apelul la cortegiul gravelor dereglări ale existențelor din perioada postbelică. „Se reîntoarse la gândul ce-l călăuzise atâta vreme, sporind căldura trupului său: cât de bine e tocmită lumea pe acest principiu al simetriei perfecte! Dacă un soldat român a ajuns până în satul lui, ca să-i fie lui tată, un soldat sovietic trebuie că a ajuns exact până acolo unde şi el să fi făcut un alt copil, iubind, violând o femeie, spre a echilibra balanţa asta a vieţii, a lumii, a dracu ştie ce, dar e clar că e o balanţă în tot ceea se petrece pe lumea asta“ (p.146). Principiul major care dirijează, chipurile, viața candidului nostru erou este al echilibrului a toate cele de pe lumea asta: „își dădu seama că faptul în sine – avansarea cu consecința ei, mărirea de salariu, și scumpirea concomitentă a votcii – trebuie privit filosofic: el exprima perfectul echilibru al lumii în general și al lumii sale, al vieții sale, în particular“ (p. 22). Însă, din aceste sfere înalte, privirea îi este coborâtă și înspre viața de familie, efortul comparativ axându-se pe aprecierea vecinei de cameră și a soției (în același timp și tovarășă de muncă la birou): „Dar uite-așa vin lucrurile de se leagă nud pe plin, cărare pierdută pe drum neabătut, Ludmila fără chiloți pe Marfa Stanilova cu prea mulți chiloți. Suficiente întâmplări cât să-ți pună mintea pe moațe și liniștea ta să se ducă pe pustiu“ (p. 41).

Romancierul are grijă de etapizarea minuțioasă a vârstelor eroului, de distribuirea semnelor, straturilor și faliilor unei vieți retrăite acuzator. Vindecarea de amintiri se face în virtutea unei terapeutici pentru care luarea câmpilor în sens propriu reprezintă singura ieșire: „Traversă oraşul încet, cu grijă. Când ajunse la marginea lui, se aşeză pe o piatră de lângă monument. Până aici ajunseseră nemţii. De aici, războiul se întorsese pe acelaşi drum înapoi na Berlin. Exact pe acelaşi drum al înaintării era şi drumul retragerii: cimitirele suprapuse, presărate de-a lungul drumului, erau dovada. Ba, mai mult era acelaşi drum şi al retragerii lui Napoleon. Tot cimitirele, tot suprapuse spun asta: mujici în straturile de afund, apoi francezi, prusaci, corsicani, din armata napoleoniană, apoi, nemţi, românii mai la suprafaţă, şi iarăşi mujici care morţi de moarte bună, care grăbit de ceva să o ia grăbit spre lumea ailaltă. Va merge pe acelaşi drum, va întreba şi el încotro să o ia, atunci când va fi dezorientat. Va ajunge. Nu numai că va ajunge, dar îl va şi găsi. Lumea e bine tocmită în simetria ei perfectă. Iar ideea că undeva există cineva la fel ca el îl mulţumeşte, poate chiar îl facefericit. Nu pe tatăl adevărat, biologic îl vrea Ivan Mihailovici, ci pe el, pe acel frate pe care îl va recunoaşte fără măcar să se fi gândit vreodată până acum că există“ (pp. 152–153).

Exercițiul romanesc al lui Constantin Stan excelează în creionarea sigură a portretelor, în dispunerea inteligentă a scenariului epic și în organizarea ingenioasă a trucurilor narative. Este de remarcat siguranța compoziției și a discursului, o surprindere exactă a detaliilor și regizarea unui spectacol dominat de verva umoristică. Calitatea discursului narativ ni se impune prin rigoarea sintaxei epice și a compoziției, prin siguranța privirii care selectează, înregistrează și interpretează, refăcând, într-o ordine și o demonstrație convingătoare, timpul și spațiul romanesc, mișcarea și raporturile dintre personaje. Se vede aici clar înalta clasă a prozei scurte a generației ’80, la care s-a format Constantin Stan. Acesta știe să evite redundanțele și restrânge sfera referenților externi la cei mai sugestivi pentru spațiul epic imaginat. Romancierul operează abil cu invarianții speciei nuvelistice, atmosfera constituindu-se prin alternanțe de lumini și umbre, de vorbărie și tăcere.

Substanța romanului își extrage sevele din contemplarea unei lumi convingătoare în privința dispunerii caraterologice și a semnificațiilor general-umane. Natura concentrată și ținută din scurt a discursului, funcția de primă importanță acordată substanței evenimentelor narate, rolul faptului nu doar în aparență banal, prezența unor destine consumate în singurătate – toate ies în evidență. Sesizarea aspectului cotidian, existențele „provizorii“ și sufocarea în mediocritate a unor personaje sunt și ele aspecte de remarcat. Gde Buharest este un foarte reușit roman despre identitatea ființei și despre viața triumfătoare asupra morții în vremuri beligerante, scris de Constantin Stan cu inteligență și umor.

(„Convorbiri literare“, nr. 9/2010)