joi, 9 august 2012

Un an!

9 august 2012, ora 10.30 dimineata: un an!


miercuri, 22 februarie 2012

"Confesiuni fara glorie" la Pro tv


Dan C. Mihailescu va vorbi despre "Confesiuni fara glorie" la emisiunea sa "Omul care aduce cartea" de la Pro tv, vineri 24 februarie, ora 9.55.

Sonia Cristina Stan


marți, 22 noiembrie 2011

"Confesiuni fără glorie", la Târgul Gaudeamus

Editura Tracus Arte lansează volumul "Confesiuni fără glorie", ultima carte a scriitorului Constantin Stan, la Târgul Internaţional de carte Gaudeamus.

Vineri, 25 noiembrie
Ora 16.00:
Prezintă: Carmen Muşat

Sonia Cristina Stan

marți, 18 octombrie 2011

Lansare-evocare Constantin Stan. Ultima sa carte: Confesiuni fără glorie

Editura Tracus Arte şi Muzeul Literaturii Române ne invită să ne reamintim de cel care a fost scriitorul Constantin Stan prin intermediul ultimei sale cărţi - Confesiuni fără glorie - pe care a apucat să o răsfoiască înainte de a ne părăsi.

Lansarea va avea loc marţi, 25 octombrie, la Muzeul Literaturii Române, ora 13.00.

Descărcaţi afişul!

Sonia Cristina Stan

luni, 26 septembrie 2011

Costi Stan a murit!

Dragul meu soţ, scriitorul Constantin Stan, a murit. Acest mesaj este postat de către mine, Sonia Cristina Stan, soţia lui. M-am adunat cu greu pentru a-l scrie, întrucât mâine, 27 septembrie, Clubul său de proză se va redeschide fără el, la ora 17.00 la Muzeul Literaturii Române. Nu ştiu dacă voi putea rezista sufleteşte pentru a fi alături de voi, toţi cei care i-aţi fost aproape. Nu am încă seninătatea şi distanţa necesare pentru a vorbi cu duioşie despre soţul meu mort. Sau pentru a auzi vorbindu-se despre el. Sper că veţi înţelege.

Înainte de a muri, ca dovadă spremă de încredere, mi-a cedat parolele tuturor conturilor lui de pe internet - mail, blog şi Facebook. Îi rog pe toţi cei care s-ar putea simţi agresaţi de acest lucru să înţeleagă că acum nu mai contează micile sau marile lui secrete, pe care, dacă el a considerat că am dreptul să le ştiu, înseamnă că eu nu le pot folosi decât în spiritul a ceea ce şi-ar fi dorit el.

Pe acest blog, vor fi postate numai materiale privitoare la activitatea şi viaţa sa, atunci când mă voi putea aduna pentru asta.

Dacă sunt lucruri pe care trebuie să le ştiu despre drepturile sale de autor, despre activitatea sa de orice fel, dacă vă pot ajuta cu toate chestiunile rămase neîncheiate, mă puteţi găsi la adresa: soniacristinastan@yahoo.com sau la telefonul: 0740.389.550.

Dumnezeu să ni-l odihnească în pace!

Sonia Cristina Stan

luni, 13 iunie 2011

Lumea lui Neculai

Momentul prim al întâlnirii mele cu Neculai Păduraru este de nereconstituit pentru mine. Ştiu împrejurările: fusesem coleg de liceu cu Liviu Russu, făcusem cu el tot felul de proiecte, ne scriam uneori şi zilnic după ce ne despărţeam de la liceu, visam să scoatem o carte împreună – “Nu fi trist, Bucuresci” – drept care băteam oraşul de la aeroportul, în construcţie, Otopeni până la fosta Cruce de piatră. El avea să se transfere la Liceul de artă, parcă prin clasa a XI-a, după un monstruos conflict cu profesoara de chimie, eu rămăsesem la liceul “G. Coşbuc”, purtam în continuare corespondenţa şi ne vedeam deseori spre a tocmi planuri literare şi artistice. Aveam să reuşesc la Filo, el, un an mai târziu, la Sculptură (deşi fuseseră în acel an doar patru locuri!), ne vedeam acum în subsolul blocului în care locuia din Paleologu, unde Liviu amenajase un atelier şi în care eu îmi adusesem maşina de scris, manuscrise şi împreună aşezam acolo tot felul de visuri artistice. Apoi, viaţa de student a fiecăruia ne-a despărţit, ne-am văzut rar, dar ne-am reluat vorbele şi întâlnirile după finalul studiilor noastre. El avea un atelier, dat de Uniunea Artiştilor Plastici, pe Sarmisegetura, la numărul 6, unde mă duceam adesea pentru că era în drumul meu (fiind undeva la Sf Gheorghe unde întorcea 21 cu care ajungeam acasă). Aici l-am cunoscut pe Neculai. Nu îmi amintesc exact momentul. Stăruitoare în mintea mea este clipa în care l-am auzit povestind. Povestind despre viaţa lui de copil, despre satul lui moldovenesc cu un nume atât de neobişnuit Sagna, despre o realitate pe atât de concretă pe atât de fabuloasă. Glasul lui dulce, moldovenesc, întreaga blajinătate a omului Neculai P aduncând pe sanie o mare lumină, ce trecea peste poartă şi peste zăpadă, plimbându-se prin ogradă, pe la ferestre şi uşiăduraru făceau şi mai terifiante, în fantasticul lor, povestirile, amintirile sau coşmarurile sale. Le uitasem, desigur. Păstram în minte sentimentul adânc şi tulburător al poveştilor sale din copilăria sa. Le-am regăsit în cartea sa “Zidul şi alte lumi colorate” (editura Dana Art, 2010): “Am scris despre părinţi pentru că ei au însemnat, pentru mine, lumina vieţii mele. Cred că Dumnezeu i-a chemat să mai facă ceva şi în cer. Imaginaţi-vă o noapte îmstelată, o noapte de iarnă, cu ger şi cu zăpadă cât gardurile. O noapte în care tata se întorcea de la pădure aducând pe sanie o mare lumină ce trecea peste poartă şi peste zăpadă, plimbându-se prin ogradă, pe la ferestre şi pe la uşi, iar noi lui Dumnezeu îi eram supuşi. Mama, surorile şi fraţii priveau la lumina din ogradă şi nu ştiau ce să creadă. Îşi făceau cruce şi se închinau în faţa icoanei. Eu stăteam şi am văzut-o pe mama cum a luat cheile din grindă, ca să deschidă uşa de la tindă. Tata a intrat în casă cu faţa îmbujorată, cu lumina în palme, pe care a sfărâmat-o şi a împrăştiat-o pe jos şi toţi eram bucuroşi, La marginea patului am văzut cerul înstelat. M-am apropiat de stele şi le-am mutat din loc, încercând să mă joc şi nimeni nu ar fi putut minunea s-o strivească – lumina caldă şi cerească – din stele pornită, pe jos împânzită. Dar nu erau stele. Nu ştiam ce erau. Eram convins că visez.”
La fel este şi întreaga sa operă plastică, indiferent că e vorba de sculptură sau de pictură – lume care topeşte realul şi fantasticul până la a nu mai ştii ce este real, imaginar, visare, coşmar. Privindu-i personajele, pentru că în orice act al creaţiei sale el aşază povestea unui personaj, te afli într-o dramatică viziune şi într-o zguduitoare dilemă: lumea umană pe care o ştiai până atunci a căpătat forme diforme, coşmareşti, s-a metalizat în instalaţii complicate parcă adaptându-se lumii industrializate în care trăim cu toţii sau această lume a instalaţiilor de care suntem înconjuraţi, terorizaţi adesea –uneori fără să conştietizăm aceasta – devine vie împrumutându-ne viaţa, sufletul, trăirile? Şi, indiferent că e una sau alta, nu cumva lumea aceasta diformă, terifiantă, înseamnă viitorul lumii umane? Nu cumva aşa vom ajunge cu toţii? Sau nu cumva cu toţii, chiar în acest moment, suntem aşa şi singurul care ne vede cu adevărat cum suntem este el, artistul?
În puţine cazuri am mai avut această reacţie în faţa operei de artă, aşa cum o am când văd lucrările lui Neculai Păduraru: insemnele unei realităţi mediate, transfigurate, artistice rămân într-un con de umbră faţă de ceea ce îţi transmite. Pătrunzi într-o lume reală nu artistică, în ciuda faptului că ea nu are datele lumii care te înconjoară, deci nu cultivă ceea ce obişnuit numim realism. “De fapt, spune Neculai Păduraru în cartea sa, nu poveştile sunt în prim plan, ci efectul lor asupra spiritului nostru. Refuzând povestea, n-o să îmţelegem ce se află în spatele ei. Eu am încercat să aflu ce se găseşte în spatele poveştilor şi am aflat ce fel de emoţii au declanşat ele pentru realizarea imaginilor din opera mea (instalaţia stelară a tatei). Poveştile – reale sau imaginare – sunt izvoarele din care am băut când mi-a fost sete.”
Expoziţia de pictură de la Mogoşoaia a lui Neculai Păduraru, deschisă sâmbătă 11 iunie, este copleşitoare. Prin numărul lucrărilor şi prin unitatea unei opere care se întinde de undeva de prin anii 67-68 până în 2011. “Tehno-mitologiile” sale sunt stranii prin iluzia ce ţi-o creează că ele fac parte din chiar universul tău chiar dacă nu le-ai întâlnit, nu le-ai văzut în viaţa de zi cu zi niciodată. În puţine cazuri am văzut opere de artă care să copleşească mai întâi şi mai întâi prin senzaţiile, emoţiile pe care ţi le induc şi mai apoi prin ceea ce prezintă sau reprezintă ele. Abia după ce ţi se pare că lumea din picturile sale este lumea care te înconjoară observi ciudăţenia personajelor care transmit aşa ceva. Picioarele lor nu sunt la fel, nu au ochi, capul este o instalaţie, întregul corp este asamblu de fier, nimic nu este simetric, dar totul este unitar în sentimentul pe care ţi-l transmit.
Fabulos!
Fără îndoială că Neculai Păduraru este unul din marii noştri artişti plastici.
 
©Constantin Stan 2009. Toate drepturile rezervate.