sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Ciocnirea culturilor (II)

Înainte de a întinde mâna spre cafeaua de dimineaţă, pipăim locul unde am lăsat telecomanda aseară. Noi, românii, suntem ceva mai modeşti şi cei mai mulţi avem un singur aparat, pus, de obicei, în sufragerie, pentru uzul întregii familii. De aici, un nou simbol al puterii: priviţi, când sunteţi în vizită la nişte amici, cine ţine telecomanda şi veţi şti sigur cine conduce familia. În consecinţă, apare şi o nouă sursă de conflict – meciul bărbatului sau filmul nevestei, amândouă contra MTV sau oricărui alt program care difuzează muzică pentru cel mic? Dacă nu am ajuns încă să ne instalăm televizoare şi în bucătărie este din pricina faptului ca mulţi români sunt trăitori la bloc, iar acolo abia de încape gospodina, care pentru a avea loc trebuie să facă felurile de mâncare pe rând, cratiţele excluzând mixerul, iar împreună excluzând tava în care se pregăteşte friptura. Dar, pas cu pas în camera adolescenţilor şi chiar şi a copiilor apare un televizor, marcând decisiv ruptura dintre generaţii: alte programe nu înseamnă numai alte preferinţe ci şi alte mentalităţi, alte valori, alte tipare comportamentale. Televizorul ne marchează viaţa, dar ne-o şi conduce. Nu prin ceea ce aflăm, ci prin ceea ce vedem. Avem un vag control asupra mesajului pe care ni-l dorim exprimat şi nici un fel de control asupra multiplelor mesaje subliminale transmise şi receptate. Mai ales ele presează asupra noastră pentru că selecţia şi descifrarea sunt strâns legate de universul cunoscut, de aspiraţii şi, nu în ultimul rînd, de fondul cultural. Puţini au capacitatea de a fi atenţi la mai multe lucruri deodată. Atenţia distributivă se educă şi a privi la televizor nu este un dat natural, în firea omului, astfel încât unii rămân pironiţi pe decolteul prezentatoarei, alţii cu ei pe fundalul emisiunii unde mai mereu se petrece ceva, sesizând într-un târziu ca nu au ascultat ce s-a spus până-atunci sau le-au rămas în minte cuvinte ori numai sintagme. Astfel, ceea ce se doreşte a fi o construcţie coerentă a realităţii este o dezordine a ei atât în informaţii cât şi în valori: când trei jurnale de ştiri încep principalul program informativ cu nunta lui “Iri şi Monica” în detrimentul războiului din Liban nu este doar o glumă proastă, ci o răsturnare a valorii de informaţie a ştirilor, dar şi o invitaţie implicită spre derizoriu, superfluu, mizerabilism. Jurnalismul care cultivă senzaţionalul trebuie să respecte un principiu de fier: el este ca o lupă, măreşte monstruos un detaliu al unui eveniment, dar nu deformează. În nenumărate cazuri asistăm la o deformare monstruoasă a evenimentului pentru a-l face senzaţional: Irinel nu este nici prinţul de Monaco, nici Larry Flint, nici măcar cel mai bogat om al României, după cum Monica nu este Miss Univers sau nu ştiu ce fotomodel celebru. Mai mult, viaţa lor nu are nimic spectaculos, ba chiar îşi poartă izmenele în public, plătind de multe ori apariţiile în media, aşa încât nu descoperiseră jurnaliştii secretul secolului pe gaura cheii de la baie. Evenimentul era la fel de banal ca o conferinţă de presă în care nu s-a spus nimic nou.
Insist asupra acestor detalii pentru că, vom vedea, ele au un corespondent, aproape simetric, în literatura, cultura nou-veniţilor. Realitatea ficţională este şi ea, ca şi cea mediatică, incoerentă şi aleatorie, înlocuind “cutia cu maimuţe” cu ego-ul: centrare pe imagine (în acest caz, pe propria imagine), mărirea monstruoasă a banalului spre a-l vinde ca senzaţional, discurs “populist” pentru a nu crea complexe culturale şi a atrage pe cei mulţi, apelare la accesorii care să oprească atenţia pe produs – acestea însemnând fie atât de vechiul truc al scandalului literar cu orice preţ, fie exhibarea în public – curajul se limitează la site-uri sau blog-uri, adică tot la imagine ca şi televizorul, adică tot sub protecţia unui ecran.
Televizorul e popular şi populist, excluzând conceptul cheie al artei moderne, originalitatea: orice a avut succes undeva poate avea şi oriunde, astfel încât televiziunile au devenit, într-o bună măsură, un fel de reţea “Mc Donalds”. Nu numai conceptul şi decorul sunt luate în franciză ci şi oamenii, astfel încât nu numai Andreea Marin ori Virgil Ianţu, dar chiar şi actorii din sit-comuri şi publicul care râde când i se arată pancarta “hohote” sunt clone ale unui original pre-fabricat prin Spania sau America. Cine vrea să stabilească diferenţe între cultura cărţii şi cultura televizorului are la îndemână comparaţia dintre George Orwell – “1984”, şi spectacolul de televiziune “Big Brother”. De la terifianta spionare a intimităţii inclusiv mentale la exhibarea intimităţii, de la pedeapsa de a îndrăzni să gândeşti liber în propria-ţi casă la recompensa de a te lăsa spionat drumul este lung, iar la capătul lui spectacolul este derizoriu. Cei care nu citiseră “1984” – şi erau foarte mulţi privitori care habar n-veau de unde vin acest “format” ca şi cei care n-au trăit, sau nu conştientizează ce înseamnă teroarea de a nu fi liber nici în intimitatea gândurilor tale au înţeles lumea pe dos: cei care nu se lasă cercetaţi minut cu minut, cei care, aşa cum se spune, nu se îmbracă cu chiloţii la vedere sunt laşii, conformiştii, blamabilii pentru că, iată, cei care te spionează te călesc, te fac om liber de prejudecăţi şi la sfârşit îţi mai dau şi cincizeci de mii de euro premiu plus că te fac o vedetă cu drept de a da autografe, de a nu sta la cozi, de a avea în preferinţele culinare fructele de mare şi de a-ţi fi căpătat toate acestea pentru că ţi-ai tras-o în direct cu un tip pe care-l cunoscuseşi la debutul emisiunii.
Ca şi la experimentaliştii noştri de ocazie nu mă deranjează la televizor miza pusă pe spectacol, ci obsesia de a spectaculariza orice şi mai ales de a vulgariza ceea ce nu-i aparţine. Aşa cum un cineva rescrie “Antigona” în limbajul băieţilor de cartier, tot astfel televizorul nu se mulţumeşte cu a-şi crea propriul spectacol ci maculează idei ce nu-i aparţin. Antigona în limbaj de mahala nu mai este Antigona, iar dacă cineva vrea să vorbească despre ce este destin, lipsă de măsură, confruntare tragică a omului de azi din spatele blocurilor să facă bine şi să-şi scrie singurel opera. Înţelegerea limbajului ca un tramvai pe şine, aşadar ca pe un vehicul care transportă de-a valma pe oricine este primitivă şi vulgarizatoare. Limbajul este gândirea! Există o gândire care a proiectat limbajul tragediei numite Antigona, după cum există o gândire care se exprimă eficient şi exact în limbajul crezut de unii drept natural, firesc. Între “Hai cară-te că te prinde babacu’ c-ai fript-o pe gagică” şi “Mergi în calea-ţi ce Zeus ţi-o alese” nu este doar o diferenţă de limbaj cum se crede îndeobşte ci una de viziune, de înţelegere a lumii. Cele două versuri pe care le-am imaginat nu au nimic comun. In fond, o determinantă a kitsch-ului este tocmai înlocuirea materialului original şi originar cu înlocuitori, de obicei ieftini, seriabili, industrializaţi. Limbajul comun este un astfel de produs de serie, realizat cu înlocuitori: importuri din filme, aproximaţii lexicale, şabloane, locuri comune, gramatică aproximativă. Translarea lui fără o intenţionalitate bine strunită şi dovedită creează kitsh-urile care ne invadează pe televizor: manele, sit-com-uri, talk-show-uri. Televizorul nu propune o alternativă culturală, ci un surogat cultural cu grave concesii în numele audienţei. În măsura în care putem vorbi de funcţia formatoare a artei – şi eu cred că putem vorbi fără a cădea în înţelegerea îngustă a acestei funcţii, o înţelegere mecanicistă: aceeaşi cauză dând mereu acelaşi efect -, atunci mă întreb ce orizonturi pot stârni greşelile de limbă din textele manelelor, improvizaţiile erotico-sexuale din şlagărele de pe post, vulgarităţile din diversele “războaie” ale vedetelor puse la cale de o televiziune care propagă prostul gust apelând altfel la teme şi subiecte majore, dar pe care le aduce la stadiul de mahalagisme. Este vorba de un orizont extrem de limitat care formează un public imens, atâta vreme cât cercetările dovedesc că aproape 90 la sută dintre români se culturalizează prin şi la televizor.
Dincolo de aceste tare televizoristice –care îşi arată nefastele consecinţe atunci când sunt cercetate valorile românilor, vă mai amintiţi că primii scoşi din aceste valori au fost scriitorii, vă mai amintiţi că în primii 100 români ai tuturor timpurilor apar 6-7 fotbalişti, din care vreo doi nu au depăşit 5 clase? -, mai planează o consecinţă gravă ce se stabilizează într-o mentalitate românească – dispreţul publicului larg faţă de cultură, faţă de şcoală, faţă de lucrarea intelectuală. Nici Ceauşescu şi al său aparat propagandistic nu au fost mai eficienţi în discreditarea intelectualilor aşa cum o face televizorul în acest moment. Din păcate, acestei proaste îndeletniciri s-au asociat mulţi oameni tineri –în special scriitori, pentru că, de exemplu, artiştii plastici se ţin departe de o vulgarizare a artei lor sau de declaraţii populiste – prin programe ce postulează apropierea artei de omul de pe stradă, ce îşi doresc o notorietate de vedetă teve, uită sau nu ştiu să delimiteze arta de stradă, cuvântul de imaginea proastă de pe micul ecran.

Viata ca literatura

Un altfel de avatar (II)

La încheierea facsimilării manuscriselor eminesciene, profesorul Eugen Simion pune la dispoziţia publicului un volum fascinant despre avatariile lăzii poetului, care conţinea caietele de însemnări zilnice, poezii, variante, traduceri. Donarea de către Maiorescu a manuscriselor închide traseul lor sinuos şi misterios, dar deschide o amplă dispută între susţinătorii publicării acestora şi înverşunaţii duşmani ai aducerii la lumină a laboratorului poetic. Remarc aici un fapt: ambele tabere sunt admiratoare ale poetului, ceea ce le aşază pe poziţii adverse fiind ideea diferită privind oportunitatea sau inoportunitatea publicării a tot ceea ce a scris, a consemnat Eminescu. Buna credinţa un poate fi pusă la îndoială niciunei tabere. Culegerea (întocmită de Ana-Silvia Bogdan şi Marin Diaconu) ne oferă texte bine cunoscute, dar şi altele dacă nu ştiute măcar uitate, într-o dispunere palpitantă de roman de acţiune cu câteva răsturnări de situaţie extrem de interesante şi cu un final la fel de surprinzători dar care lasă, dincolo de reuşită, un gust amar.
Pe lista susţinătorilor tipăririi manuscriselor integral – facsimilării lor – se înscriu Nicolae Iorga, Perpessicius, Constantin Noica. Argumentele lor au ca axă de susţinere valoarea culturală a manuscriselor precum şi modelul pe care l-ar propune generaţiilor actuale şi viitoare. Aleg un citat din Noica absolut revelator: “Dar ceea ce este extraordinar în caietele lui Eminescu e întregul lor. Fiecare caiet luat în parte poate fi o dezamăgire. În întregul lor, însă, cele peste 7000 de file ale manuscriselor dau o imagine a pietăţii faţă de cultură pe care nu ştiu câte alte naţiuni o pot produce. Totul îl interesează pe Emiinescu, un doar creaţia literară, ci şi literaturile lumii, filosofia, ca şi astronomia, matematicile, fizica şi chimia, istoria, ca şi economia, limbile clasice şi cele moderne, cuvântul străin şi cuvântul românesc. Când el nu domină un subiect şi nu poate spune lucruri esenţiale asupra-i – cum se întâmplă să spună, după recunoaşterea specialiştilor, în filosofie, istorie, critică literară şi lingvistică – el se supune şi învaţă, ca un şcolar, copiază o gramatică sau un tratat de fizică, scrie cuvinte greceşti, desenează litere arabe, face exerciţii de matematici, înfruntă cu ingeniozitate şi râvnă întreg universul culturii”. Aşadar, nu selecţie, nu editare de tip filologic, nu intervenţie în laboratorul eminescian: ci redarea lui în întregul, în aparentul haos care îl conduce, redându-l pe Eminescu în întregul lui ca fiinţă (cu grijile, nevoile, truda zilnică) şi ca spirit. Numai astfel, mai zice Noica, se va putea vedea “relieful celo nou în care apar lucrurile în caiete sau recolta de gânduri şi frumuseţi pe care fiecare o poate face singur, ca şi cum ar fi fost un contemporan al lui Eminescu”.
Firesc, spre dreapta cumpănire a lucrurilor, trebuie să expunem şi argumentele celor ce se opun tipăririi integrale a manuscriselor eminesciene. Cap de listă se aşază Nerva Hodoş. Reacţia sa este una îndreptăţită pentru că pleacă de la mulţimea de tipărituri în scopuri comerciale ale postumelor. Mulţi neaveniţi, fără pregătire filologică şi cunoscători de ocazie ai poeziei eminesciene, cotrobăie manuscrisele şi pun în circulaţie fragmente din vastul laborator eminescian, făcând mai degrabă deservicii operei. De aici însă, demonstraţia o ia pe un drum înfundat: în loc a se propune stoparea acestor editări, se propune “îngroparea” manuscriselor, aducându-se încă un argument - Eminescu însuşi nu ar fi acceptat publicarea lor. Public, sunt puţine, sau oricum mai puţine, vocile care se pronunţă împotriva publicării manuscriselor. Probabil în subteran vor fi fiind mai multe! Cert e că odată cu încheierea facsimilării manuscriselor se declanşează, pe faţă, un atac atât împotriva lucrării cât şi împotriva coordonatorului acesteia. de data aceasta, luptei de idei întru apărarea operei eminesciene i se substituie acuza directă de cheltuire nejustificată a banului public, acuză ce duce, evident, direct la DNA, ca fiind un act de corupţie. Nu vreau să speculez în jurul ideii că acuzele apar în aceeaşi publicaţie care mai găzduise reevaluări ale operei eminesciene cu argumente dintre cele mai bizare, după cum nu vreau să pun în discuţie viabilitatea unor afirmaţii legate de epitetul naţional ce însoţeşte opera sau poetul (aş observa însă că nu numai românii aplicăm astfel de etichete, că secolul al XIX-lea este unul centrat pe ideea de naţiune şi naţional). Mă rezum la a consemna o contradicţie logică în demersul Ioanei Bot: a cere unui lucru de a fi altceva decât ceea ce este. Se reproşează ediţiei facsimiliate că nu este o ediţie critică, ştiinţifică. Iată ce spune dânsa: “reproducerea caietelor eminesciene, “aşa cum se află în dezordinea lor” (E. Simion) un este decât o reproducere, lipsită de instrumentarul filologic, genetic sau electronic care ar transforma-o într-o ediţie potrivită cu normele ştiinţifice şi posibilităţile tehnice actuale”. Cred că pornindu-se de la recunoaşterea că este o reproducere ar fi fost onest să se analizeze calitatea reproducerii, adică exact ceea ce şi-au propus autorii. Manuscrisele erau într-o fază atât de avansată de uzură încât nu mai puteau fi consultate decât cu riscul de a fi cu totul pierdute. Era imperios necesar să fie conservate spre a putea fi consultate şi de către generaţiile următoare de specialişti ce vor fi dorind să compună “ediţii tehnice, ştiinţifice în acord cu tehnica de azi". Graţie lui Mircia Dumitrescu – şi a întregului colectiv – tocmai asta s-a reuşit: reproducerea originalului aproape identic, cu nuanţe de cerneluri, cu nuanţe de hârtie. Ba, mai mult: reproducerea este mai lizibilă decât originalul. Să fie asta cauza depresiilor provocate de facsimilarea muanscriselor, să fie Eminescu însuşi această cauză?

marți, 26 ianuarie 2010

Plusenko

Urmăresc patinajul încă de pe vremea televizoarelor alb-negru când descrierile costumelor mă făceau să visez. Evoluează într-o superbă rochie lila, auzeam eu vocea comentatorului, parcă dintotdeauna şi pentru totdeauna Cristian Ţopescu, cu paiete argintii, iar eu trebuia să îmi imaginez în locul tonurilor alb, mai puţin alb, gri, negru, foarte negru de pe ecranul “Rubinului”ori “Cosmosului” meu feeria ce se desfăşura în lila cu paiete argintii. Mi s-au perindat prin serile şi nopţile de iarnă adevărate basme cu prinţi şi prinţese alunecând pe gheaţă, am văzut perfecţiuni efemere pentru că la patru-cinci ani apăreau alte şi alte perfecţiuni. Dacă alţi adolescenţi se îndrăgostesc de staruri de cinema, de muzică pop sau rock, de profesorii sau profesoarele lor, de autori în vogă, eu, mărturisesc acum, eram în fiecare iarnă îndrăgostit de o altă şi o altă patinatoare. Nu mi le imaginam decât în costumele alea povestite de Ţopescu, nu voiam să le ştiu decât pe gheaţă. nu le vedeam decât frumuseţea strălucind de oboseală la finalul exerciţiului, salutând graţios şi ridicând cu un gest imperial florile aruncate din tribună, strângând în braţe ursuleţul de pluş pe care, toate! îl primeau de la antrenorii lor. Chiar dacă nu mai eram demult adolescent şi pasiunea pentru patinatoare se înecase în mlaştina ivită din gheţurile topite de existenţa mult mai prozaică am resimţit o cruntă dezamăgire când am văzut-o pe Katarina Vitt pozând într-o revistă destul de sumar îmbrăcată. Aş fi suportat mai uşor, în copilărie, şocul de a afla că Moş Crăciun nu există decât să văd că şi ele, zânele mele din copilărie şi preadolescenţă, sunt nişte femei ce se aşază lasciv pe un divan, lângă un decor etc. Aşa ceva poate face orice femeie de pe lumea asta, mai ales când e tânără şi crede că ceea ce i-a dat mama-natură este de-ajuns pentru o viaţă, indiferent cum s-ar duce ea, viaţa ei, pe mai departe, iar ele nu erau femei – erau personaje ireale din povestea mea de iarnă.
Patinatorii nu îmi plăceau. Nu aveau graţie, iar în probele de dans şi perechi îi sesizam doar ca parteneri de care se sprijină, se folosesc ele. La proba de simplu băieţi aproape că nu mă uitam, mânuţele lor fluturând erau ba prea scurte, ba prea lungi, funduleţele lor bombate mă făceau să mă ruşinez de ruşinea lor de a nu-şi fi precizat sexul la vârsta aia. Erau imaginea cea mai concretă a ceea ce în limbaj popular se cheamă fătălăi! Asta până-acum târziu, asta până acum când pe gheaţă a apărut, mai întâi ca un adolescent teribil, Pluşenko. Patinajul masculin era dominat de Yagudin iar el, tânărul blond, pe care adesea îl asemui cu Esenin, părea că va fi veşnicul rival care veşnic nu-l va putea întrece pe marele Yagudin. Nu numai că l-a întrecut, dar într-o bună măsură aproape că l-a făcut uitat şi vă asigur că Yagudin a fost unul dintre marii patinatori ai lumii, dacă nu cel mai mare până a apărut Pluşenko. După ce i-a luat faţa pentru prima dată lui Yagudin, Pluşenko a câştigat tot. Dar nu ca un robot: l-am văzut şi apatic, l-am văzut şi căzând, dar mai ales l-am văzut nesetos de gloria eternă. La un moment dat a plecat din concursurile mari –europene, mondiale, olimpiade – şi a început să dea spectacole împreună cu un alt geniu căruia nu-i mai spuneau mare lucru scrobelile sălilor de concerte unde se tuşeşte în batistă şi liniştea aia pioasă e plină de fariseism – Edvin Marton. Exuberanţi, încântători şi încântaţi de ceea ce fac, Evgheni Pluşenko şi Edvin Marton se jucau genial pe gheaţă unul patinând, celălalt scoţând din Stradivarius-ul lui nu sunete ci muzica în starea ei pură. Spectacolele lor erau bucurie jucăuşă, plăcere în cea mai cristalină stare. Adio, încrâncenarea din concursuri, adio, juriilor morocănoase, căutătoare de noduri în papură cu orice preţ. Străluceau de bucurie în spectacole. Ceilalţi – nu vorbesc numai de trupa de patinatori, ci chiar şi de Surya Bonaly şi ea o stea veritabilă – asigurau doar fundalul, contextul în care Pluşenko evolua.
Cu acest Campionat european 2010 Evgheni Pluşenko s-a reîntors la concurs, la dorinţa de a arăta cu exerciţiile, cu punctajele, cu învingerea stresului unui concurs că este cel mai bun. Nici nu ştiu dacă îşi propune asta: să fie mereu pe locul I. Ştiu că şi-a dorit mult o medalie de aur la Olimpiadă. Acum patru ani şi-a împlinit dorinţa. Acum, a declarat că se întoarce tot pentru Olimpiadă, europenele fiind cea mai bună pregătire pentru marea competiţie. Indiferent ce va face la Vancouver, probabil că iarăşi se va retrage: poate definitiv, poate în alte spectacole cu Edvin Marton, poate cu alte trupe şi alte genii. Nu cred că va continua. Nu este însetat de glorie ci de bucuria pe care i-o conferă marele lui talent.

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Ciocnirea culturilor

Am participat, mai demult, la un colocviu - “Conştiinţa de sine a noii literaturi”, desfăşurat sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Nimeni nu a putut defini exact ce înseamnă noua literatură, niciunul dintre participanţi nu ştia exact dacă aparţine sau nu unei noi generaţii. În ciuda criticii ce se grăbise să-i instaureze ca nouă generaţie (“milenaristă”, “doimiistă”, nu contează, generaţie să fie!), tinerii scriitori erau ceva mai prudenţi în a se defini, singurul lor reper fiind, de multe ori, generaţia “optzeci”. Chiar dacă acest reper era fie de natura managementului cultural, fie de natură socială, politică sau chiar administrativă, mai puţin de natură estetică, el exista în mintea şi pe buzele tuturor ca negare, ceva de genul “nu ştim ce suntem, dar nu suntem ca optzeciştii”. Abia întrezărit, pipăit doar, nu şi foarte explicit, conştientizat, a apărut un argument de luat în seamă: “optzecismul se raporta la carte, iar noi, la televizor”. Sigur, spre a fi mai bine înţeles ar trebui să scriu cu majuscule: Carte şi Televizor. Atunci mi-am spus că, într-adevăr, lucrurile sunt mai profunde decât par la prima vedere. Nu ştiu dacă şi mai grave, dar mult mai serioase decât o simplă raportare: ne aflăm practic în faţa ciocnirii a două civilizaţii, a două culturi: cea a cărţii şi cea a televizorului. Fapt ce se petrece nu numai la noi ci şi în întreaga lume, după cum aveam să îmi dau seama stând de vorbă într-o după-amiază cu câţiva scriitori belgieni (unii trăitori la Paris) pe care îi primisem la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, dar şi cu oameni care trăiesc în Statele Unite sau în Australia. Craig Czury, din SUA, îmi spunea într-un interviu că sunt milioane de americani care trăiesc fericiţi fără să fi citit o carte în viaţa lor, dar care sunt consumatori de cultură populară, că şi ei, scriitorii, dar, mai ales poeţii americani, fac o netă distincţie între cultura şi publicul academic (scriitori şi consumatori de cărţi) şi “pop culture”, cultura străzii sau cultura de televizor (“show”).
Am citit multe studii despre rolul jucat de cuvânt în formarea gândirii, unele seducătoare, altele riguroase, aplicate şi cu dovezi irefutabile, ca să le zic aşa. Dovada însă cea mai puternică a legăturilor indestructibile între gândire şi cuvânt a fost adusă de studiile ştiinţifice. Cercetându-se ce s-a întâmplat cu copiii care au fost văduviţi de cuvânt (din varii motive, nu neapărat medicale: pierduţi în pădure, abandonaţi la vârste fragede în locuri fără prezenţă umană etc.) s-a constatat un fapt extraordinar: ei au supravieţuit, au stabilit relaţii de comunicare cu mediul înconjurător, dar partea stângă a creierului a rămas netedă, neatinsă de nicio circumvoluţiune care să-i mai permită gândirea şi comunicarea verbală. Avem a face, fără îndoială, cu cazuri extreme pe care cu greu, deocamdată, le putem extrapola spre a ne oferi de argument în universul societăţii contemporane pentru că noi suntem asaltaţi, educaţi, leneviţi la imagine, dar nicidecum văduviţi de cuvânt. Cu toate acestea, îmi reprim cu greu pornirea de a nu imagina că în absenţa unei solicitări din ce în ce mai reduse a părţii stângi a creierului nostru el nu va avea tendinţa de a se catifela devenind din ce în ce mai neted. Nu azi, nu mâine, nu peste cincizeci de ani, ci poate în generaţiile generaţiilor următoare.


Textul integral poate fi citit pe http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/reportaj-ciocnirea-culturilor-5386323

vineri, 22 ianuarie 2010

Viata ca literatura

Un altfel de avatar (I)

Aflu din ziare că filmul lui James Cameron, “Avatar”, produce depresii. Enorme. Monstruoase. Care duc la sinucideri. O jună, parcă din Constanţa, s-ar fi sinucis după ce a văzut filmul, băgându-ne şi pe noi, românii, în lumea bună a celor ce trăiesc arta ca pe propria realitate. Eu nu am văzut filmul. Aşadar, deocamdată am alte motive să fiu depresiv şi aş avea oricum alte motive dacă mi-aş pune problema să mă sinucid. Maşinăriile alea cu care să străbaţi spaţiul cosmic în căutarea unei planete –aşa cum înţeleg din imaginile care însoţesc reclama filmului lui Cameron – nu îmi produc fiori existenţiali. Cred că îmi sunt suficiente schimbările chinuitoare din propria-mi existenţă (asta înseamnă avatar, nu?) ca să nu mă mai împovărez şi cu altele. În acest context mondial generat de “Avatar” – care probabil va doborî toate recordurile la cheltuieli de producţie, încasări, efecte, premii, număr de spectatori şi număr de sinucideri – o carte cu titlul “Avatarii ale manuscriselor Eminescu” poate trece lesne neobservată. Oricum, nu va produce zguduiri morale de genul celor generate de film. Deşi, spun anticipând concluzia, că ar trebui să producă.
Ceea ce ar fi trebuit să fie cartea unei reuşite este o carte mai degrabă a tristeţii, a revoltei înăbuşite: încheierea facsimilării manuscriselor eminesciene a produs o reacţie ciudată a unui om de afaceri din Timişoara care l-a denunţat penal pe profesorul Eugen Simion pentru risipirea banului public. Volumul coordonat de Eugen Simion ne prezintă cronologic avatariile acestor manuscrise, dar şi chinuitoarea luptă de a fi salvate şi puse în circulaţie publică şi culturală.
Controversele legate de opera eminesciană sunt vechi. Unele întemeiate estetic, altele atârnând de varii interese. Cu totul, simplificând oarecum, controversa se leagă de editarea operei – există apărători ai antumelor, dar există şi susţinători ai postumelor eminesciene. Un fapt însă a fost unanim acceptat: laboratorul eminescian ne oferă dimensiunea colosală a preocupărilor, a proiectelor, a culturii poetului. Ediţia Perpessicius, monumentală, ne aşază în faţa unei opere uriaşe ca întindere şi bulversantă prin preocupări. Şi, totuşi, mai era ceva care trebuia să întregească “proiectul Eminescu” – cercetarea manuscriselor. Soarta lor îl preocupă, dramatic, pe Eminescu din 1884; “Iubite Chibici, Nu sunt deloc în stare să-mi dau seamă de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici în ospiciul de alienaţi. Ştiu atât că boala intelectuală mi-a trecut, deşi fizic stau îndestul de prost. Sunt slab, rău hrănit şi plin de îngrijire asupra unui viitor care de-acum înainte e fără îndoială şi mai nesigur pentru mine decât oricând. Ceea ce aş voi să ştiu de la tine este dacă cărţile şi lada mea sunt în oarecare siguranţă şi dacă pot să le revăd” (Dobling, 12/24 ianuarie 1884). După moartea poetului, drumul lăzii cu manuscrise este greu de urmărit, misterios şi suficient de ciudat cât să nu ne pună pe gânduri. Iată ce scrie Ilarie Chendi: “Doamna L., domiciliată în strada Ştirbei-Vodă din Bucureşti, la care Eminescu stătuse în locuinţă înainte de a cădea pentru a doua oară bolnav, are cunoştinţă pozitivă, că poetul a lăsat în urma sa mai multe manuscrise, proză şi versuri. Aceste manuscrise, numita doamnă le-a adunat în teancuri şi le-a pachetat într-un geamantan. După moartea lui Eminescu, neştiind cui să se adreseze, fiindcă nu cunoştea rudele lui, doamna L a ţinut la sine încă vreo trei luni mica avere până ce într-o zi au venit trei domni şi, dându-se drept prietini ai răposatului, au cerut să li se predea cărţile şi manuscrisele lui. Doamna L. le-a predat lor, fără a-şi reţine nicio slovă şi fără a mai cerceta dacă aceşti “prietini” erau crezi legali şi autorizaţi sau nu. Ba, buna credinţă a acestei femei a fost atât de mare încât nici de numele “prietinilor” nu a întrebat. Chestiunea e foarte misterioasă” (15 iunie 1899). Nimeni nu a desluşit misterul celor trei prieteni care au luat manuscrisele eminesceiene aflate în locuinţa din Ştirbei-Vodă. Doar legând lucrurile, putem presupune că unul dintre ei era Titu Maiorescu care în şedinţa publică a Academieie Române trimite această scrisoare; “De la Michail Eminescu posed – dăruite mie de dânsul în diferite ocasiuni – multe manuscripte, parte poesii publicate, parte încercări, fragmente şi variante de poesii nepublicate, parte studii, traduceri şi articole în prosă. Toate aceste manuscripte, aşa cum se află, în cărţi cartonate, în caiete cusute şi în foi volante, vi le trimit alăturat şi le dăruiesc la rândul meu Academiei Române pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet. Printre manuscripte se află şi două caiete de inscripţiuni la Universitatea Berlin (“Anmeldungs-Buch”) din anii 1872 şi 1873, şi patru documente cu slove chirilice” (Şedinţa de la 25 ianuarie 1902). În 1908, G. Ibrăileanu se ridică hotărât împotriva publicării postumelor eminesciene, poziţie ce o va reafirma în 1912, deschizând astfel lungul şir al polemicelor generate de moştenirea Eminescu “...nefastă inspiraţie a avut d. Maiorescu când a dăruit Academiei manuscrisele lui Eminescu. Mai bine le-ar fi păstrat la d-sa, sub şapte lacăte. Oare Academia Română, înainte de a pune manuscrisele la dispoziţia oricărui burtă-verde, n-ar putea lua câteva informaţii în privinţa intenţiilor şi competenţei lui ? » Rândurile lui G. Ibrăileanu aveau izvor atât în credinţa criticului că postumele nu pot fi publicate fiind un şantier în lucru şi că nici Eminescu nu le-ar fi dat tiparului, dar şi în numeroasele editări cu scop comercial a operei eminesciene. În loc a opri aceste editări amatoristice, N. Iorga va propune un fapt cu adevărat cultural « ediţia integrală Eminescu, care trebuie să fie un monument naţional şi pe care n-o poate da decât Academia Română » (1929).

miercuri, 20 ianuarie 2010

Augustin Fratila - ultimul cant

Mahala

Eu sunt o mahala

cu gloduri si cu tate, cu babe

atarnate de-o andrea

cu tiganime si

vesnice bortoase, sunt

singura tristete cu cismea

Eu sunt o mahala cu dimineti soioase

de ceturi, vome dulci si alcool,

cutite moi din teaca noptii scoase

largesc o rana supta de namol.

Eu sunt o mahala, o alungare

de timp trecut mutat in viitor, o-ntarziere

doar, o asteptare - eu sunt

o stingere, visand sa mor.

duminică, 17 ianuarie 2010

Gusti

M-a sunat Vlad Ciobanu. Vlad nu suna decat in cazuri neobisnuite. Am avut presimtirea ca nu e vorba de vreun vernisaj, de vreun fapt bun. "A murit Gusti Fratila", mi-a spus Vlad. "Am ramas mai putini". Am tacut. Nu stiu sa reactionez la durere si la lacrimi. Dupa ce a inchis, mi-am spus "Nu, nu am ramas mai putini, am ramas mai mici". Cu moartea  fiecarui apropiat, fiecarui prieten, fiecarei fiinte care ne-a fulgerat viata ramanem mai mici: sufleteste, cultural, emotional, uman. Numai ca nu vedem sau nu ne dam seama. Ne ducem mai departe ura, orgoliul, intoleranta, lipsa de incredere, si marea, marea, netarmurita dorinta de a face rau.

vineri, 15 ianuarie 2010

Un roman pur si simplu stupid

În ultima vreme, am fost asaltat de publicitate pe net la o nouă carte a lui Dan Brown. Mintea mea a refuzat să reţină despre ce e vorba şi cum se cheamă cartea. Pentru că am citit “Codul lui Da Vinci” şi mi-a ajuns! O presiune teribilă, exercitată din toate părţile, a făcut să cedeze rezistenţa mea la lecturile care se poartă. Lansarea filmului la Cannes, rularea lui la “n” cinematografe deodată la Bucureşti, ritmul ameţitor al vânzărilor de carte, întrebarea “n-ai citit Dan Brown?” pusă pe toate tonurile posibile (mirare, indignare, supărare, dispreţ etc.) m-au împins, pe vremea aceea, în păcat. Toţi aceşti agenţi literari neplătiţi (oamenii din jurul meu) sau plătiţi (probabil că multe cronici au fost tipărite în regim de publicitate) ar trebui să mă despăgubească pentru cele câteva sute de mii de lei şi cele trei-patru ore cheltuite spre a citi una dintre cele mai proaste cărţi parcurse în ultimii 20 de ani.
De la bun început trebuie să spun că am pornit la drum fără nicio prejudecată a lecturii: nu ţineam nici să mi se confirme nici să mi se infirme cele auzite, văzute şi citite despre roman. Nici nu sunt dintre cei care sar în sus, urlând “blasfemie!”, când e vorba de o viziune mai puţin ortodoxă a lucrurilor sfinte, fie că e vorba de patrie, Eminescu, Isus, fie de principii morale de neatins. Ficţiunea nu are nimic a face cu regulile şi principiile de funcţionare a ceea ce îndeobşte numim realitate. In ficţiune orice e posibil şi verosimil, cu condiţia ca ansamblul să-l facă verosimil şi posibil. Când deschizi o carte, accepţi convenţia propusă – ficţională- şi o respecţi. Aşadar, nu mă interesează cât de “real” este ca un astru să se îndrăgostească de o pământeană şi nici cât de posibil e ca Isus să se fi însurat cu Maria Magdalena şi să fi avut chiar şi o droaie de copii. Dacă ele, faptele, sunt verosimile în logica ficţiunii propuse de autor, atunci ele sunt “reale” şi eu, ca orice bun cititor, mă străduiesc să înţeleg ce semnificaţie nouă, interesantă – la care nu m-am gândit până-atunci – îmi propune scriitorul. În fine, cum nu există idei interesante, dar prost enunţate, nu se gasesc nici idei banale strălucit scrise. Credibilitatea şi asumarea semnificaţiilor propuse sunt indestructibil legate de arta scrierii.
Romanul lui Dan Brown se poate încadra rapid în seria romanelor poliţiste şi de mister, scrise pentru a fi tipărite în foileton în gazete populare. Secvenţele şi capitolele sunt rupte în tehnica stupidă a suspansului serialelor care-l obligau pe cititor să cumpere şi a doua zi jurnalul, gen: “din întuneric, o siluetă se repezi spre el…” (urmarea în numărul viitor)! Avem o crimă – misterioasă, evident -, o victimă ce transmite în ultimele clipe ale vieţii un mesaj cifrat, un anchetator tâmpit, un bănuit –absolut nevinovat şi neajutorat, un detectiv – femeie frumoasă, deşteaptă în ochii căreia personajul nostru se scufundă din prima clipă, un mobil al crimei ce ne aruncă în misterele creştinătăţii, conspiraţii universale şi societăţi secrete ce vor să domine lumea. Curat Pavel Coruţ al nostru, dar globalizant! Mobilul crimei este dobândirea “cheii de boltă” de către ordinul “Opus Dei”, binecuvântat de Vatican şi de Papă. Acest ordin, ce “impune respectarea cu rigurozitate, in viaţa de zi cu zi, a doctrinei catolice”, vrea acel obiect graţie căruia preşedintele congregaţiei va deveni cel mai puternic om al creştinătăţii.
Tot ceea ce se întâmplă în acest roman nu este urmare a unei logici impecabile, aşa cum se petrece în cele mai bune romane poliţiste, ci se aşază sub zodia coincidenţelor fericite care-l salvează dealtfel nu numai pe Robert Langdon şi ci pe Dan Brown. Detectiva Sophie Neveu este nepoata celui ucis (sophie = înţelepciune, cuprinde phi numărul de aur, neveu = nepot, în franceză!), printr-o altă fericită coincidenţă Sauniere este ucis când trebuia să se întâlnească cu Langdon etc. etc. Suita asta de coincidenţe produce tocmai efectul contrar – neverosimilitate. Aşa încât nici amestecul lui Isus Hristos şi al Mariei Magdalena în poveste nu reprezintă nimic altceva decât o făcătură, un fapt lipsit de orice credibilitate. Romanul scârţâie pe la toate încheieturile şi defectuoasa construcţie nu-i singurul său defect. Principalul său defect – dar care probabil constituie şi cheia succesului său de public, ca şi la Coelho – este banalitatea vândută pe post de profunzime. Cartea este un manual pentru semidocţi scrisă de un semidoct. Descrierile operelor de artă, istoria şi descifrarea pentagramei, consideraţiile despre Luvru, citarea unei platitudini a lui Goethe despre arhitectură (care ar fi “muzică împietrită”) nu depăşesc porfunzimea şi originalitatea unui ghid turistic: “In ciuda celor 5 săptămâni – cât se estima că ar fi necesar pentru a admira cele 65.300 de opere de artă găzduite de Muzeu…”, “Simbolul ei (al pentagramei, n.n.) a fost alterat de Biserica Romano-Catolică în cadrul campaniei duse de Vatican pentru eradicarea religiilor pagâne” (care păgâne vine de la paganus, ne spune Brown ca să nu murim proşti).
Stilul, dacă se poate vorbi despre aşa ceva, este şi el de o desăvârşită banalitate, plin de clişee şi de greşeli de limbă (“cele mai valoroase capodopere”), Abundă locurile comune, recuzită a romanelor leşioase cu pretenţii de vorbe adânci: “atmosfera ireală, ca de vis, a nopţii îl învăluia din nou”, “bunicul era mort şi avea să-i vorbească de dincolo de mormânt”, “totul se combina perfect ca o simfonie tăcută” etc. etc. Şi vă asigur că la fel de stupid sună şi în engleză nu că traducerea noastră-i proastă! Faţă de maeştrii genului poliţist, Dan Brown este un autor mediocru, fără inventivitatea şi strălucirea logică a acestora. Succesul lui poate fi o enigmă pentru unii, dar este clar că succesul lui nu are a face cu vreo calitate a acestui roman pur şi simplu stupid.

joi, 14 ianuarie 2010

Club de proza

Reiau un proiect care mi-a plăcut tare mult: clubul de proză “La formarea ideilor”. L-am ţinut câţiva ani, în bistroul “Mofturi” al Iolandei Malamen, cu mulţi adolescenţi şi tineri şi l-am finalizat cu un volum colectiv “Al doilea Desant” în care i-am debutat pe Luca Dinulescu, Candid Stoica, Răzvan Bică sau Dragoş Schenkel.
Prima întâlnie a Clubului va avea loc marţi, 26 ianuarie, orele 17, la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Vor fi prezentate noile apariţii editoriale ale Ştefaniei Coşovei, Sebastian Sârcă, Stelian Ţurlea, Ştefan Dimitriu, Candid Stoica, precum şi volumul colectiv de proză scurtă “Domnul deputat se prăbuşeşte” (coordonat de Horia Gârbea). Denis Dinulescu va citi circa o jumătate de oră dintr-un volum în pregătire, iar scrierile a două tinere prozatoare Maria Magdalena Jindiceanu şi Alexandra Emilia Bucur vor fi analizate profesionist de membrii Clubului.
Membrii secţiei Proză sunt rugaţi să semnaleze noile lor apariţii editoriale lăsând un exemplar pentru Constantin Stan la sediul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti sau să îşi anunţe intenţia de a citi din volume în pregătire Ştefaniei Coşovei (coshovei@yahoo.com sau contactând-o direct la MNLR).

luni, 11 ianuarie 2010

Trenul vietii fara locomotiva

“Arunc-o pe soră-mea din tren” de Stelian Ţurlea începe cinematografic, cu un cadru de film: o tânără se trezeşte mahmură, cu capul mare şi cu “filmul rupt” - nu îşi aduce aminte prea bine ce a făcut cu o seară şi o noapte înainte. Reconstituie o parte a întâmplărilor din semnele evidente pe care realitatea apartamentului în care locuieşte cu o colegă i le arată: dezordine şi, mai ales, o matahală blondă care se simte ca la el acasă bântuind, în nişte chiloţi de înot, pe la bucătărie, cerând cafea şi un mic dejun dacă se poate copios. Fetei nu i-au plăcut niciodată matahalele (ba, are coşmaruri adesea că împarte patul cu un aşa specimen), blonzii – nici atât, iar convenţia cu cea cu care împarte chiria este de a nu veni acasă cu bărbaţi – măcar nu fără a anunţa Ileana este ziaristă, uşor confuză, înecată până în gât în meserie, astfel încât propria viaţă trece pe planul al doilea. Dar, în fond, ce i-ar putea oferi acea viaţă de dincolo de meserie? O familie în care toate darurile au fost îndreptate spre sora vitregă, un iubit care vine şi pleacă, şi el cam abulic, cu suflet bun, el însuşi însă părând că se caută mai întâi în profesie, shopping-uri, party-uri în care se bea mult, se fumează mult, se acoperă cu multe relaţii multul vid sufletesc. O viaţă în fond destul de superficială în care marile drame stârnesc tristeţi alungate la coafor sau cosmeticiană şi se spală în reprize de bocete. De bocete, nu de plâns! Personajele feminine - Ileana, Ilona, Yvona - seamănă aşa cum le seamănă numele – esenţial, dar şi cu mici particularităţi. Toate sunt tinere, toate sunt într-un fel sau altul nefericite, toate sunt superficiale, indecise şi cam uşuratece în ceea ce vor. Ele sunt expresiile generaţiei feminine tinere de azi, generaţia trăirismului, a consumării clipei, a mess-ului, telefoniei mobile, fast-food-urilor, iubirilor de suflet, ascunse undeva în tainele inimii, dar dublate de relaţii întâmplătoare de tip sportiv, igienice în fond, de o noapte sau de-o disperare (aşa cum ni se sugerează că este cea cu care începe romanul pentru Ileana). Viaţa este dusă frenetic, împinsă- iară nu trasă - ca un tren fără locomotivă. Unde se află scăparea, unde este soluţia: în succesele gazetăreşti ale Ilenei, în snobismul şi cinismul cu care vrea bani cu orice preţ, cu orice încălcare a minimelor coduri de conduită morală în cazul Ilonei, în căsnicia consumată mai mult în despărţiri, plecări de acasă şi jurăminte că “totul s-a terminat” în cazul Yvonei? Să nu se înţeleagă din această sumară prezentare că Stelian Ţurlea incriminează, analizează, dezbate cazuri în romanul său. El are superba înţelepciune de a lăsa faptele să năbuiască spre cititor, nu se erijează în instanţă morală, chiar dacă faptele unora sunt bune şi ale altora rele, scrie alert, amuzat – şi amuzant – despre o lume destul de puţin prezentă în literatura noastră. Este lumea unei generaţii prinsă în vertijul vremurilor în care trăieşte, nişte vremuri care nu o lasă nicio secundă să respire, să mediteze, să aibă drame mai profunde de o secundă. E bine sau e rău? Autorul ne arată această lume şi nu are niciun moment intenţia de a o judeca sau a ne obliga pe noi să o judecăm. S-a spus că subiectul romanului ar avea punct de plecare în povestea “Fata babei şi fata moşneagului”, ce opera mereu cu dicotomia între fata bună şi fata rea, cu mereu acele ipostaze ale feminităţii cu fata bună care nu are noroc din naştere ci şi-l construieşte prin blândeţea, hărnicia ei şi cu fata cea rea, dar miruită cu noroc din naştere. Romanul în sine are aură de poveste în care binele va fi răsplătit până în final. Stelian Ţurlea nu se teme de similitudini, locuri comune sau poncife: lumea repetă aceeaşi şi aceeaşi poveste ne spune el, binele face parte din viaţă tot aşa cum şi răul, şi de ce am crede mereu că nu pot exista şi finaluri fericite?
Lumea unei redacţii de televiziune este vie şi autentică în romanul acesta plăcut la lectură, curajos pentru că nu îşi propune să complice ci să exemplifice viaţa. Stelian Ţurlea are marea capacitate de a surprinde într-o înişruire de obiecte o lume, într-o replică o filosofie de viaţă. Cred că un bun regizor ar face un film extrem de atrăgător din acest roman construit parcă de la bun început cinematografic în care parcă nu se citesc cuvinte ci se urmăresc imagini ale existenţei de lângă noi cu aviditatea şi curiozitatea de a le vedea pentru prima oară.

duminică, 10 ianuarie 2010

Viata ca literatura

Imoralitatea recunoştinţei

Alphonse Allais are o povestire care se cheamă “Dumnezeu”: este trecut de miezul nopţii dintre ani, grupul de prieteni şi-a cam epuizat subiectele şi a ajuns la problema existenţei lui Dumnezeu. Mai toţi înclină să creadă că Dumnezeu nu există, dar încă mai dezbat problema când se se aude soneria. Cu toţii sunt surprinşi de această vestire a sosirii cuiva, la o oră la care evident că nu mai aşteptau pe nimeni. Când gazda deschide, în faţa ei se dezvăluie un bătrân cu figură blândă, înţeleaptă, cu o barbă lungă, albă şi cu o aureolă deasupra capului. “Eu sunt Dumnezeu”, zice bătrânul spre stupoarea dar şi jena celor din casă. Este poftit la masă şi cu greutate şi stinghereală se reia discuţia despre existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu. “Iar spre dimineaţă, încheie Allais, Dumnezeu, în marea lui bunătate, acceptă că nu există”.
Povestea are nenumărate înţelesuri, dincolo de structura ei aproape anecdotică şi umoristică. Primul dintre ele ar fi că Dumnezeu există sau nu există decât în credinţa noastră în existenţa sau nonexistenţa sa. Poate în acelaşi fel în care şi adevărul este în ceea ce credem noi că este, iar credinţa într-un adevăr este mai puternică decât adevărul în sine. Fiecare dintre noi avem nevoie de propriul adevăr pentru că numai el este în acord cu noi înşine. Ne identificăm cu şi în el, ne stabileşte o identitate şi ne consolidează buna părere despre noi fără de care ne-ar fi greu să trăim mai departe. Faptele sunt interpretabile şi contextuale. Noi le aşezăm într-un eşafodaj al propriilor credinţe (despre noi înşine), principii, aspiraţii şi orizonturi de aşteptare (de la noi sau de la ceilalţi). Adevărul nu se opune, aşa cum se crede în mod obişnuit, minciunii ci credinţei. Nu există adevăr mai puternic decât cel în care credem noi înşine. 
Un al doilea înţeles ar fi că nu are rost să continui o dezbatere cu cineva care neagă evidenţa. Dacă în faţă evidenţei existenţei lui Dumnezeu –care ţi se arată întrupat, în toiul unor controverse privind existenţa sa – continui să negi, atunci înţeleptul renunţă şi acceptă, în marea sa bunătate, contrariul, negându-se pe sine ca probă de fapt supremă a existenţei sale.
În orice act de negare există o doză de imoralitate, dar a nega evidenţa este un act profund imoral prin încălcarea principiului onestităţii, cinstei de a o recunoaşte.
De Sf. Ion, eram la o mică agapă prilejuită de ziua Profesorului, pe care îl cheamă Ion în acte, care ţine foarte mult la acest nume, deşi şi-a luat un pseudonim cu care este cunoscut şi răscunoscut, şi căruia îi face plăcere să primească apropiaţi la un pahar şi la taifas de ziua sa onomastică. Cred că se cam epuizaseră subiectele –ca în povestioara lui Alphonse Allais – când domnia sa a început să ne spună o întâmplare care să probeze ceea ce brodasem fiecare pe tema recunoştinţei, apelând la la tot felul de zicale care mai de care mai incriminatorii la adresa acestui act uman. Convenisem, mai mult amuzaţi, că spusa asta “Nicio faptă bună nu rămâne şi nu trebuie să rămână nepedepsită” exprimă cel mai bine raporturile dintre cel ce comite o faptă bună şi cel care este beneficiarul ei. “Să ştiţi că nu e vorbă-n vânt şi că s-au scris eseuri strălucitoare despre cât de imorală este recunoştinţa. O faptă bună trebuie rapid reechilibrată de cel care o suportă pentru ca ea să nu fie imorală. Eram într-un juriu şi ne blocasem la decernarea premiului la o secţiune. Ne împărţisem în două tabere şi de fiecare dată la vot scorul era egal. Am insistat enorm pe lângă preşedintele juriului –care avea dreptul să întervină decisiv - şi am reuşit să înclin balanţa cu cinci voturi la patru pentru, ca să-i zic aşa, protejatul meu. Amicul a aflat şi mi-a spus: am aflat cât ai insistat să primesc premiul, acum n-am ce face, trebuie să îţi fac o porcărie!”
Dincolo de hazul ei, povestea are o dimensiune pe care, din fariseism, adesea nu-o recunoaştem: mai niciodată faptele bune pe care le comitem nu aduc binele pe care ni-l dorim, iar a-l îndatora pe celălalt cu bunătatea, milostenia noastră –şi a aştepta recunoştinţa pentru acestea – este imoral. De aceea, spre a echilibra balanţa, celălalt simte ca o datorie morală de a ne răspunde, vorba scriitorului premiat, cu o porcărie.
Mi-am căpătat mulţi duşmani, am simţit multă ură, ranchiună sau chiar dispreţ după comitera unui fapt bun, de ajutorare a cuiva, încât înclin să cred că nimeni nu te iartă după aşa ceva. Dar, mai ales să te ferească Dumnezeu să faci un bine când omul chiar este la ananghie şi când tu eşti printre puţinii la care poate apela şi care, culmea, chiar îl ajută. Reacţia de adversitate, de ură necondiţionată şi veşnică, este garantată.
Recunoştinţa, ca şi în cazul Dumnezeului lui Allais, ar trebui să accepte, cu bunătate şi umilinţă, că, într-adevăr, nu există! 
Iar ceea ce nu există nu este nici moral nici imoral!

joi, 7 ianuarie 2010

Sf. Ion

Fiului meu Ionut Alexandru

domniilor lor Ion Adam, Jean Bailesteanu, Ioan Buduca, Ion (Nutu) Carmazan, Ioana Craciunescu, Ioana Cristea Deligiorgis, Ioan Cristescu. Ioana Dinulescu, Ioan Grosan, Ioan Holban, Ioana Ieronim, Ioan T. Lazar, Ion Muresan, Ioan Es. Pop, Ion Zubascu

La multi ani!

 

miercuri, 6 ianuarie 2010

Bucataria de carte

Provizoriu, Sud 

- Esti unul dintre liderii generatiei '80 in literatura romana. Asa te considera lumea literara: ma rog, o parte a ei, cea care conteaza. De unde – se intreaba cititorul de ziar – reputatia asta de lider? La debutul cu romanul Carapacea (1979) deja aveai acest statut. Cartea doar l-a consolidat. Cum explici de la aceasta distanta lucrurile?
- Un scriitor se cladea in timp. De la debutul meu la cenaclul "Junimea" pana la debutul meu in roman au trecut opt ani, timp in care am publicat in revistele literare, am citit de nenumarate ori in cenaclu, au fost scrise multe cronici despre proza mea fara sa fi apucat sa debutez. In afara profesorului Crohmalniceanu, credeau foarte tare in proza pe care o scriam Sorin Titel, Nicolae Velea, S. Damian, Al. Ivasiuc, Ion Rotaru, Dumitru Micu, M. Ungheanu, D.R. Popescu (care m-a descoperit la un festival al artei studentesti, la Oradea), iar opinia formata in mediile literare conta enorm in acea perioada. Era mai importanta decat critica de tip oficial. Inspiram un val de simpatie si de, hai sa zic asa, lipsit de modestie, de admiratie si colegilor de generatie, nu neaparat celor din "Junimea": Stefan Parvu, Gabriela Adamesteanu, Letitia Vladislav, Marius Stanila, Rodian Dragoi, Viorel Varga, Anton Roman, Cornelia Maria Savu, Paul Dugneanu, V.F. Mihaescu. Mi-am capatat rapid un statut privilegiat in aceasta critica underground, foarte solida, care nu era incorsetata literaturii oficiale, probabil si pentru ca nu am cedat tentatiei de a deveni un scriitor oficial: ceea ce citeam la cenaclu ofeream spre publicare revistelor literare. Ca nu le publicau sau le publicau atat cat se putea – fragmentar pentru a mai atenua impactul – era treaba altora.
- Da-mi un exemplu, sa afle si tinerimea...
- Am oferit spre publicare prima povestire citita in cenaclu revistelor literare timp de 19 ani – din 1971 pana-n 1990 – si nimeni nu a avut curaj s-o tipareasca. Nu-l injuram pe Ceausescu, nu-i injuram pe comunisti, povesteam doar intamplarile unor adolescenti la tarmul marii, frust, poate usor flegmatic, poate altfel decat cu "soparlele" cu care cenzura era obisnuita si carora stia sa le faca fata. Aici, nu era loc de intors, de taiat un cuvant, de rafistolat o imagine, de imbunatatit ideologic finalul. Asa ca o respingeau in bloc, panicati. Un redactor de la o revista m-a acuzat chiar ca vreau sa-i subminez postul dandu-i povestirea spre publicare. Un prozator, foarte in voga in acea perioada, clasicizat inainte de vreme sI de opera, mi-a zis ceva in fata caruia am ramas cu gura cascata, nu o sa fiu niciodata un mare prozator daca nu ma-ngras: "draga, proza cere cur mare, ca sa poti sta bine pe scaun cand scrii".
- Sa revenim la intrebarea cu efectul timpului asupra perspectivei, motivatiei scrisului, cititului...
- Dupa treizeci de ani, de la aceasta distanta mare cat o generatie, lucrurile mi se par a fi cu noroc. Presiunea sociala exercitata asupra noastra s-a razbunat in scrierea literaturii. Eram atat de putin liberi in alte fatete ale spiritului uman, incat ne asumam acel minus de libertate in scris. Am constientizat cu adevarat acest lucru in urma cu ceva vreme, scriind la o carte, daca vrei intr-o prea plina libertate: scrii pentru tine insutI, imun la valoarea sociala a scrisului tau. Iti esti singurul cititor pe care nu-l poti pacali si care, de fapt, te intereseaza. Mai mult, in atari conditii nu te mai intereseaza nici un fel de abilitati literare, tehnici, retorici, mode. Abia cand poti vorbi despre tine, liber, necenzurat, cu constiinta clara ca nu faci jurnal intim, ca nu esti egolatru, paranoic sau ca vrei sa te propui la premiul Nobel ai aflat rostul literaturii.
- Recapitulez: dupa Carapacea au urmat, pana-n '89, inca doua romane bine primite de critica si cititori. Fiecare titlu in parte si un proiect romanesc foarte ambitios, sustinut cu certa vocatie a constructiei, profilau imaginea unui prozator important. Asa te-au prins evenimentele din '89, dupa care s-a asternut, pana-n 2000, o tacere editoriala amenintatoare, primejdioasa pentru conditia de "scriitor la varf". A fost o tacere strategica sau...?
- Dupa '89 a fost o harababura in toti si in toate: frustrari izbucnite violent, gunoaie multe aduse pe creasta revolutiei, lupte pentru putere si privilegiile ei, violente, pornografie – de toate felurile -, lasitati, executii, procese publice. Cand ataci cu bata sediul Uniunii Scriitorilor si cand vrei sa plantezi panselute pe locul ororilor unui razboi civil bazat pe lupta de clasa (muncitori vs. intelectuali), cand vrei sa te impui in literatura nu pe valoare ci pe un privilegiu ("sa fiu tiparit, tradus, pus mot in fruntea literaturii pentru ca am suferit"), cand am intrat si noi in star-system's si am creat vedete din mediocritati, penibilitati, cretinei si cretinele, cum crezi ca un om normal se poate imbarca pe aceasta "corabie a nebunilor"? Pai, tu nu vezi ca si la 13 ani de la evenimentele din '89, cand lumea s-a mai asezat, unii vorbesc despre ei ca despre Shakespeare, ca despre Dumnezeul literelor romane, semn ca nu traim vremuri normale, ca bunul simt a intrat in balamuc, iar balamucul se plimba pe strazi, prin Parlament, prin Guvern, prin facultati si ziare? Am sesizat destul de repede esenta vremurilor tulburi in care cuvantul cheie al societatii romanesti a fost "scandal". Or, eu nu voiam scandal nici cu mine ca persoana, nici cu literatura mea. Aveam un amplu proiect romanesc – Cetatenie romana, aveam un roman la care scriam din anii '80, Gerda, carora nu le aflam locul in ultimul deceniu al secolului XX, in ceea ce se intampla de fapt atunci.
- Se intampla (si) ceva atat de gretos, incat ti-ai refuzat publicarea?
- As spune ca toata acea perioada a fost una a violentei. Nu stiu daca vom mai trai vremuri atat de cumplite. Profitorii, pescuitorii in ape tulburi, au dat imediat tonul unei teribile degradari umane. De la cei marunti care carau cu sacosele pana la cei mai mari care cosmetizau legi, decrete, cu totii au dat din coate, au purces la delatiuni, santaje, la regrupari spre a obtine privilegii. Le-au obtinut! Te avertizez insa ca inca mai stam pe acel butoi de pulbere din anii '90, ca numai o aparenta liniste s-a asternut in societatea romaneasca.
- Pe ce te bazezi, de tii mortis sa ne sperii scrisul, cititul? Tihna, domnule, tihna!?
- Democratia noastra este construita pe mediocritatile feroce ale anilor comunisti, mai rele, mai intolerante chiar decat cei ce au fost in prima linie. Ei sunt frustratii acelei perioade, care nu recunosc si nu accepta valorile. Intregul nostru sistem este construit pe creare de valori de consum, ce au rolul de a mentine confuzia, apele tulburi, atmosfera cetoasa. Astfel de valori sunt constiente ca sunt produse artizanale ale unor factori cu potenta politica, financiara, sociala si de aceea sunt dispuse la orice compromis si la orice violenta pentru a ramane cat mai mult timp cocotate pe piedestalul de rumegus poleit cu staniolul vremurilor.
- Esti ceva de groaza, profesore. Focalizand pe Provizoriu, Sud, ce aspecte legate de "bucataria" cartii ar fi de semnalat? Contractul cu editura cum a functionat? Tirajul, vanzarea, difuzarea/ecouri critice semnificative?
- Contractul a functionat perfect, dat fiind ca nici dupa epuizarea tirajului el nu a fost semnat. Tirajul a fost mic, e o carte care putea atinge 10-15.000 de exemplare, intr-o buna difuzare si intr-o mai mare grija fata de promovarea ei. E inacceptabil ca o carte care a primit doua premii intr-un an sa fie expusa, dupa aceea, la doua mari Targuri fara o banderola, fara un insemn care sa atraga atentia. Si este si mai inacceptabil sa nu stii cat se tipareste din cartea ta, cat se vinde. Noi, autorii, suntem sclavii negri de pe plantatiile editorilor, domnul meu!
- Volumul, care include prozele scurte publicate de-a lungul anilor, neschimbate, a fost rasplatit cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. Relansarea la "varf" s-a produs, dar consecutia succesului, ca sa zic asa, este o conditie obligatorie a prim-planului literar. Ce urmeaza sa publici?
- Provizoriu, Sud este cartea care a confirmat viabilitatea "programului" meu literar, un program ce exclude o ruptura esentiala in opera datorata unei rupturii politice si sociale din 1989. Revolutia noastra incepuse de la Junimea si nu a fost nevoie de o alta revolta pentru a ne primeni imaginea despre literatura. Nu numai cele doua prestigioase premii – Premiul ASPRO si Premiul ASB – au fost dovada, ci si impactul pe care l-a avut in randul criticii tinere. O carte, in care sa nu schimbi nimic dupa 30 de ani, ani in care aparent s-au petrecut evenimente revolutionare, sa fie receptata de parca ar fi fost scrisa ieri pare a fi o carte solida, nu? In ordinea pe care am gandit-o pentru acest an, urmeaza sa apara un roman pe care l-am inceput ca pe o prefata la o serie de medalioane despre "o generatie pierduta". Se cheama Scanteia tineretului(1 )trimitere atat la redactia unde am lucrat 12 ani, dar si la ceea ce spune cuvant cu cuvant aceasta constructie - o scanteie a creatiei, a libertatii, a tineretii ce se stinge sub presiunea cotidianului, varstei, apropierii de moarte, inteleasa ca ratare – asa cum prea bine si tu stii! Apoi, chiar daca nu-mi apartine, tin foarte mult la o carte a tinerilor din cenaclul de proza pe care-l pastoresc. Se va numi, polemic, Al doilea Desant (sau Desant 2003). Sunt niste tineri formidabili care vor soca prin "normalitatea" mijloacelor si temelor literare, pentru ca si-au asumat, firesc si fara complexe, toate experimentele noastre, ale desantistilor '83, clasicizandu-le aproape. In fine, cu ajutorul bunului Dumnezeu, in toamna voi publica Gerda (2).
Marian DRAGHICI

(1) Romanul a aparut pana la urma cu titlul "Deadline" (2003) pentru ca Ministerul Culturii -care a finantat cartea - a cerut cu insistenta schimbarea titlului  "Scanteia tineretului"!

(2) "Gerda" avea sa apara abia in 2004 la editura Cartea Romaneasca si avea sa primeasca, printre altele, premiul pentru proza al Academiei Romane.

luni, 4 ianuarie 2010

 Trei învăţături de la Hemingway

1. Nicio picătură de alcool pâna la ora 12.
2. Nicio zi fără a scrie 6000 de semne
3. Nicio idee/secvenţă incheiată într-o singură zi (pentru avea de unde să începi a doua zi!)

O a patra (pe care nu am găsit-o expusă, dar care se poate deduce din viaţa şi cărţile sale)
  - trăieşte astfel încât şi moartea să facă parte din existenţa ta şi să o poţi decide singur!

duminică, 3 ianuarie 2010

Chira

Înscrisul mâinilor sale la care Chira privea fascinată! „Te-aş putea afla oriunde numai după mâini“. La fel cum şi el o ghicea după rumoarea aerului încă înainte de a intra. Era un miros fierbinte, amestec de pământ reavăn, frunze strivite în pumni, săpun de casă cu iz amărui de pelişor. Şi-l trimitea ca pe o avangardă. Răvăşitoare, pericol intuit, dar fără consistenţă fizică. Isi croia singură drum printre zgomotele crâşmei, duhorile de tutun prost, acreli de transpiraţie şi fum de şatră. Asemenea pipei lui Cosmescu de pe ANEF ce-i înnebunea pe toţi cei din jur cu mirosul dulceag până într-atât încât, pentru câteva secunde, jocul de foot-ball nu mai interesa pe nimeni nici măcar pe împătimitul Camil Petrescu tot astfel aburul trecerii Chirei oprea în loc, cu respiraţia tăiată, întreaga crâşmă.
Îl privise fără pic de timiditate, drept în ochi, cu un zâmbet subţire şi secret, de parcă l-ar fi căutat de multă vreme şi, iată, acum, îl reaflase, ştrengarul băiat fugit de acasă din pricina poznelor făcute. Nu o mai văzuse, nu o remarcase până atunci? se intreba Serafim. Crâşma asta de noapte îi scria o arătare venită parcă direct din livada de nuci din marginea mahalalei, ireală în bluza ei de un alb nefiresc, mereu aceeaşi bluză cu acelaşi mereu nefiresc alb, mereu provocatoare prin fâşia de piele ce se lăsa abia ghicită, până la bordura fustei. „Mâini fără voinţă, energice şi molatece, e-n ele un fel de dor, de lene, de trândăveală şi lehamite. Nimic nu le pare a fi pe plac, se grăbesc să strângă puternic şi apoi să cadă în adormire. De la ele ţi se vor trage şi bucuriile, dar şi toate necazurile, te spun celorlalţi mai ceva decât vorbele şi faptele tale. Trebuie altul să le conducă, ele, cu de la ele putere, nu ar duce gândul până la buricele degetelor, se opresc acolo, pe drum, de parcă mai departe ar suferi de-o durere de atingere“. “Este cam aşa, îi explicase ea, ca şi cum mâinile tale ar vrea să mă mângâie pe mine acum şi simt furnicături în degete, dar dacă eu nu le-aş lua şi nu le-aş duce aici, pe gât, spre ceafă, spre a simţi căldura mătăsoasă a trupului meu, ele ar rămâne fara viata pe masă. E suficient pentru ele că-şi pot închipui toate astea”. Îi luase mâinile şi făcuse fiecare mişcare din cele spuse, îngheţând şi amuţind toată cârciuma când îi ghidase mâna chiar mai departe, alunecându-i-o dinspre ceafă spre umăr şi apoi spre sânul ei drept. Îl simţise viu, independent de ea şi cu toate acestea chiar ea însăşi – elastic, fierbinte, răzvrătit care caută pe cineva care să-l supună, ferm şi alunecos, gata oricând să îţi scape fie spre a te întărâta fie spre a-şi bate joc de tine. Nu îndrăznise să strângă, deşi şi-ar fi dorit asta din străfundul fiinţei sale, după cum nu îndrăznise nici să continue mângâierile. “Ai văzut? Despre moliciunea şi nehotărârea asta e vorba”, râsese ea scuturându-se de mâna lui ascunsă în sânul ei drept.
„O poezie de prost gust“, spusese Zina cu dispreţ, „recunoaşte, dragul meu, că simţurile tale o iau razna acum, când încerci să trăieşti în amintire mai intens decât atunci, că inventezi o realitate pe care o iubeşti mai mult din orgoliu. Este numai a ta, este copilul tău, pruncul visat şi nicidecum cel adevărat pe care nu l-ai avut niciodată dar cu care îţi place să te legeni în visare de parcă-ar fi real.“ Tot ceea ce nu era în atingere cu ea, ceea ce se ducea dincolo de zona ei de interes, influenţă, senzaţii, pentru Zina nu era decât poezie de prost gust. În schimb, ceea ce era al ei, pentru ea, şi adesea chiar şi Serafim intra în hora asta de iele ieşite în miez de noapte să tulbure, să seducă şi să dea morţii ori nebuniei, era “viaţa, dragă, viaţa, care e cel mai complicat lucru care ni s-a dat”. Fiind complicată de la Dumnezeu, Zina nu era răspunzătoare pentru tot ceea ce făcea parte din viaţă şi, prin consecinţă, din ceea ce făcea ea în viaţa sa ori a celorlalţi.
Doar Fărâmiţă îl avertizase că ar fi cazul să părăsească zona, să nu mai vină niciodată în mahala, altfel e păcat şi păcatul pe capul său va cădea. Cu cât Fărâmiţă era mai insistent încercând să-l depărteze de fierbinţeala nopţilor cu atât părea el mai buimac în a repeta drumurile spre cârciumă. Nu îşi propunea niciodată să ajungă acolo. 
Renunţa pe neaşteptate la ceea ce ar trebuit să facă în seara aia. Cunoştinţele, amicii se obişnuiseră ca el să nu vină, să dispară chiar zile de-a rândul. Nu era un semn al lipsei de seriozitate, înţelegeau toţi că există ceva dincolo de voinţa şi raţiunea sa de îndată ce se purta ca un lunatec, dar, poate, doar simţurile ascuţite ale Zinei să fi ştiut de unde vine primejdia pe care el doar o amuşina, pe care părea că o provoacă cu fiecare noapte în care nimeni nu ştia nimic de el.. 
Ieşea din casă în răcoarea nopţii, făcea câţiva paşi şi dintr-odată ştia dacă Chira va apărea sau nu în acea noapte. Era previzibilă în chiar imprevizibilitatea apariţiilor sale. Niciodată nu o găsise acolo. Venea în urma lui, mereu prinzându-l nepregătit. Se aşeza în faţa sa, zâmbindu-i ca prima dată. Şi tot ca întâia oară îi lua mâinile şi i le aşeza, ferm şi delicat, pe gâtul ei. Simţea, în acelaşi timp, răceala ascuţită a salbei pe care o purta şi arşiţa pielii. Se ridica lin de la masă şi el o urma ca şi prima oară, ghidându-se afară, în noapte, după căldura trupului său, incapabil vreodată să reţină drumul pe care Chira îl urma până sa ajunga împreună în răcoarea unei camere ce parcă îi aştepta.
(fragment din romanul "Ingerul de maine")
 
©Constantin Stan 2009. Toate drepturile rezervate.