marți, 29 decembrie 2009

Viata ca literatura

O lume a orgoliilor si poftei de parvenire

Sunt trei paliere care fac din cartea lui Candid Stoica - "Acele lucruri aiuritoare care se petrec in spatele scenei" - un fapt cultural deosebit: cel documentar-artistic, despre care am vorbit în cronica trecută, cel al fundamentării unor realităţi (crunte) din perioada comunistă şi cel estetic. Ţinut zi de zi, consemnând “la cald” ce se petrecea, dar şi cu adnotări ulterioare spre a întregi destine, biografii sau pentru a lumina fapte ce erau în derulare, jurnalul lui Candid Stoica este una dintre cele mai acide şi mai exacte radiografii a lumii prin care a trecut şi am trecut mulţi români. Laboratorul punerii în scenă a unor piese de teatru este fascinant: aflăm concepţii regizorale, atitudini ale actorilor vizavi de personaje, strategii în lupta cu cenzura. Totul însă povestit în întâmplări şi creionări de personaje ale epocii absolut remarcabile. Şi totul în ansamblul unei lumi în care a te descurca era cuvântul cheie, mai mult era o filosofie de viaţă. A te descurca în a regiza, în a juca, în a obţine o carte, o locuinţă, în a obţine un turneu în străinătate, în a face rost de bunuri ce lipseau de pe piaţă. Pentru cei ce au trăit acele vremuri un astfel de pasaj, cum este cel pe care îl voi reproduce mai jos, naşte imagini de coşmar, iar pentru cei care nu le-au trăit ar trebui să fie un moment de a evalua exact în ce lume trăiesc azi: “Spre disperarea mea, aflam că prietenii mei au pile la Alimentara pentru ulei, zahăr, unt, lapte, macaroane, salam de Sibiu, vin Murfatlar la litru, nechezol şi brânză de 14,50 lei. La Gostat, pentru cârnaţi proaspeţi, piept ardelenesc şi pui fraţii Petreuş, fără capete şi gheare. La Casele de comenzi, pentru margarină Rama, lapte condensat, pastă de dinţi “Maxam”, compot de ananas cubanez, mălai grişat, ţigări BT, conserve de peşte “Sprot”, portocale, mandarine şi banane (de Sărbători). La OCL Crevedia, pentru ouă. La shop-uri, pentru cafea Alvorada, aparate şi pastile contra ţânţarilor şi ciocolată “Toblerone”. La magazinul Victoria, pentru chiloţi tetra şi cizme de cauciuc pentru mocirla de primăvară şi toamnă. La Menaj, pentru detergent Dero şi cablu coaxial. La Farmacia nr. 1, pentru vată şi medicamente de import. La magazinul Vidra, cu sediul la Orăştie, pentru cojoace “Alendelon”. La “Cugir”, pentru maşini automate de spălat. La “Electrolux”, pentru frigidere “Zil”. La IDMS, pentru “Dacia”. La “Coada calului”, pentru parfumuri franţuzeşti. La Cesarom, pentru gresie şi faianţă. La turiştii români, care fac excursii pe ruta Moscova-Leningrad, pentru căciuli ruseşti, aspiratoare “Buran”, sonerii muzicale, motoare de barcă, aparate de radio VEF, magnetofoane “Maiak” şi muştar “Garciţa”. La libării, pentru globuri pentru pomul de Crăciun. La “Eva”, pentru sutiene “Triumph”. La “Centrofarm”, pentru vitamine “Supradyn”. La “Carne”, pentru carne. La “Aprozar”, pentru cartofi. La turiştii polonezi, pentru “Vegeta”. La comunitatea evreilor din România, pentru “Brendy 777” (pour les connaisseurs). La tutungerii, pentru chibrituri. La casieria Sălii Palatului, pentru bilete de filme în premieră. La ONT, dacă vrei să vizitezi Moscova, Leningradul, Uzbekistanul şi Samarkandul, noaptea. La “Obor”, pentru cizme de damă italieneşti. La “Electrice”, pentru baterii de lanternă. La direcţia ITB, atunci când te prind controlorii fără bilet. La cei ce vin din Israel, pentru strivitor de usturoi. La benzinării, pentru petrol lampant.” Iată şi o altă însemnare din anii ’80 de un sarcasm teribil pentru că România putea fi văzută şi aşa: ca o oază de pitoresc: “Până la “Car” am orbecăit în întuneric. În ultimul an e criză de electricitate. Am călcat în gropi şi ne-am murdărit de noroi (plouase în ajun). Din cauza construcţiei metroului toată zona e de necirculat. Serrano însă nu observa nimic. Explica soţiei (îşi murdărise şalvarii lila, transparenţi) în spaniolă, traducându-ne şi nouă, că eram într-un cartier exotic al oraşului, echivalent cu Montmartre din Paris. Oraşul e într-o perpetuă dinamică şi reconstrucţie”.

Dar, peste toate acestea, cartea lui Candid Stoica este foarte bine scrisă. Aproape fiecare secvenţă se autonomizează –poate fi citită cu un beneficiu maxim – ca o povestire umoristică. Sunt pagini absolut memorabile, care îl plasează pe autor în rândul celor mai buni scriitori de umor din literatura română, aş zice nu numai contemporană. Atenţie: spun umor, adică blândeţe, înţelegere, haz de necaz, şi nicidecum satiră, ironie, adică sancţionare aspră a unor năravuri. Deşi el însuşi afirmă, pe bună dreptate, “Într-o lume în care orgoliul şi pofta de parvenire sunt la polul maxim un observator atent are un vast teren de cercetare...” Candid Stoica îşi reprimă tendinţa de a fi observator şi critic optând pentru povestirea faptelor. Există însă şi o altă temă, mai mereu în surdină, care duce jurnalul şi spre o lectură romanescă: neîmplinirea şi o tulburătoare împăcare, chiar resemnare, cu ceea ce i-a rezervat viaţa în teatru: nu în prim-planul scenei ci undeva mai în umbra ei şi a marilor actori ce, asemenea oricăror învingători, luau tot: aplauze, glorie, recunoaşteri, salarii de merit, fotografii pe afişe etc. Nu ştiu dacă se poate vorbi de o dulce compensare cu această carte, cert e că, dintr-un actor bun şi blând, mereu dispus să înţeleagă că alţii sunt pentru rolurile principale, Candid Stoica devine, distribuindu-şi singur, un personaj de prim-plan pe scena literaturii române!

marți, 22 decembrie 2009

Un alt motto

De la Andrei Roman, Canada, Calgary:

"Am terminat cartea Cristinei si sunt pe la p.40 in cartea lui Costi, careia i-am gasit un alt motto: maxima lui Aldous Huxley - Experience is not what happens to a man; it is what a man does with what happens to him.

 

Multam, Andrei!

duminică, 20 decembrie 2009

Flora. Dragul de Ionica

Bunul meu prieten Ionică ar fi împlinit azi abia 59 de ani. Peste o lună şi ceva se împlinesc cinci ani de când nu mai e. Îi apăruse de putin timp“Dejun sub iarbă” –titlu-premoniţie - in acea iarna tragica a lui 2005 L-am implorat să-l schimbe. “Las’, prietene, e bine aşa!”, mi-a zis misterios şi grav.

Lansarea cărţii în pustiu

Pâlcuri de păduri de pin, nisipoase muşuroaie
de cârtiţă, bujorii aceştia explodând 
de-a dreptul din aer, din neant şi noi, aidoma
unor stâlpi şerpuiţi în inele,
înfipţi în carnea nisipului mustind de ape,
noi, citind poezie cum am înălţa o casă.

Cuvinte imaculate, plumburii, ascuţite, cuvinte
ca un pumnal de Toledo şi vastă, netedă, cenuşie,
singurătatea şerpuind ca un bulevard metropolitan
printre tei înfloriţi.

Care ne e menirea, care condiţia
în zumzetul acesta îngrozitor, în invazia muştelor
verzi şi grase şi mari cât pumnul
n-aş şti prea bine, bunul meu prieten.

De pretutindeni,
cartea detună ca o planetă nouă, ca o mare dragoste
în deşert.

Viata ca literatura

Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei (I)

Vreme de doi ani, am ţinut un cenaclu în bistroul “Mofturi” al Iolandei Malamen. Coagulasem un grup de adolescenţi şi tineri –unii încă liceeeni, alţii în primii ani de facultate – care voiau să scrie. La întâlnirile noastre de marţi se citea numai proză. În atmosfera retro a bistroului a anilor 1900, subiectele abordate de tinerii autori –mari, dramatice, serioase, aşa cum atacă orice debutant – distonau, oarecum cu spiritul caragealian. Noroc că lecturile şi dezbaterile erau deseori presărate de voie bună, amicală şi că serile de cenaclu se prelungeau adesea la sucuri şi ceaiuri (erau nişte copii tare cuminţi care beau o bere numai când păreau că serbează ceva!) şi atunci îşi făcea din plin apariţia şi spiritul lui Caragiale, cu multe replici pline de haz. Observasem că de câteva săptămâni, din spaţiul celălalt al bistroului, cineva urmărea cu multă curiozitate ce se citeşte şi ce se discută. Era o figură blândă, luminată de bunătate şi seninătate, subminate de intermitente adumbriri, semne ale unei nostalgii sau tristeţi venite de departe. Când Iolanda mi-a făcut cunoştinţă cu el, am fost convins că teoria care ne avertizează că numele nostru e fie o predestinare fie că ne modelează mai mult ca orice pe lumea asta viaţa are o o ilustrare perfectă în cel din faţa mea. Cum se putea numi altfel decât Candid?! “Domnul Candid Stoica, actor, ar vrea să citească data viitoare, dacă, desigur...” şi-a urmat Iolanda mica pledoarie. Ceea ce a citit Candid Stoica nu a avut nevoie de niciun comentariu. Lectura a fost permanent însoţită de hohote de râs: un umor irezistibil, un simţ de observaţie demn de marii umorişti fie ei români fie străini! Ce mai – era inutil să analizezi, să mai dezbaţi când efectele textelor sale erau atât de vizibile! A şi debutat în antologia noastră “Al doilea desant” (Editura Calea Moşilor, 2003), la 68 de ani.
Mulţi dintre “copiii” cenaclului s-au luat cu lucrurile serioase ale vieţii –joburi acaparatoare, familii, copii – şi pas cu pas au renunţat sau scriu foarte rar, amânând pentru mai târziu momentul în care se vor dedica numai literaturii. Asta e soarta oricărui desant, scria, în prefaţa la “Desant ‘83”, Ov. S. Crohmălniceanu – să sufere pierderi importante, şi “al doilea desant” nu putea să nu confirme teoria militară aplicată literaturii. Numai Candid Stoica şi-a văzut în continuare de scris. De fapt, de publicat. Pentru că nici atunci, nici mai târziu nu a mărturisit că cele citite erau doar fragmente dintr-o vastă construcţie - jurnalul domniei sale, ţinut aproape zilnic, între 1971 şi 1989, apărut acum, în 2009, într-un tom absolut impresionat: peste 550 de pagini, format mare cu titlul “Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei”, editura ZIP, MMIX. Este una dintre cele mai bune cărţi de memorialistică apărute după 1989! Iar critica, dacă ar fi onestă, ar trebui să-i acorde de două, de trei ori, de “n” ori mai multă atenţie decât tomului care face vogă acum, “Memoriile unui cafegiu” de Gheorghe Florescu mult sub valoarea documentară dar şi literară a cărţii lui Candid Stoica.
“Acele lucruri...” are o latură documentară peste care nu se poate trece atunci când cineva va vrea să să scrie o istorie a vremurilor comuniste sau o istorie a teatrului românesc. Cu o acribie de cercetător ştiinţific, Candid Stoica aşază la sfârşitul cărţii note şi indice de nume, luminând, reamintind sau precizând autori, actori, piese de teatru, regizori cu o exactitate adesea mai mare decât cele afişate de diverse istorii ale literaturii sau ale teatrului, dar transcriind uneori şi fragmente din cronici, poezii la care se face referire în text, mici portrete sau fişe de spectacol, cum ar fi acesta: “Nepotul lui Rameau, dramatizare de Gelu Naum, după romanul cu acelaşi nume de Denis Diderot. Regia David Esrig, decoruri, costume Ion Popescu Udrişte. Cu Marin Moraru şi Gheorghe Dinică. Perioada de repetiţii a spectacolului a durat nefiresc de mult. În urma unor neînţelegeri între regizor şi direcţiunea Teatrului de Comedie, regizorul a transferat spectacolul la Teatrul “Bulandra”. Interpreţii l-au urmat pe cel care, de fapt, i-a lansat. Premiera a avut loc în decembrie la Teatrul Bulandra. A fost considerat de critică unul din cele mai mari spectacole al acelor ani”. Cartea este o mină de aur în 
privinţa informaţiilor. Chiar dacă, în principal, ele vizează activitatea Teatrului de Comedie, sunt dese referinţe şi la fenomenul teatral din România anilor 1970-1989, dar şi la fenomenul cultural în general. Candid Stoica notează în jurnalul său titluri şi autori apăruţi în acea perioadă, cărţi şi autori căutaţi de public, cărţi şi autori băgaţi pe gât standurilor din întreprinderi, cărţi şi autori vânaţi doar pentru că erau la modă. Din însemnările lui Candid Stoica am refăcut climatul cultural al acelor ani, ajutându-mă să fixez în timp momente esenţiale. În acelaşi timp, panoramarea editorială şi a repertoriului a reprezentat şi reprezintă un argument în favoarea rezistenţei noastre prin cultură şi o polemică cu toţi cei care cred că am trăit într-un deşert intelectual sau că ne imbecilizasem cu toţii citind numai operele lui Ceauşescu. Iată ce notează Candid Stoica la lecturi într-o scurtă perioadă din 1973 - “Maestrul şi Margareta”, “Marele singuratic”, de Marin Preda, “Animale bolnave” de Nicolae Breban, “Absenţii”, de A. Buzura, “Păsările” de Al. Ivasiuc, “Echipa de zgomote”, de Fănuş Neagu, “Dicţionarul Onomastic” şi “Bibliografie generală” de M.H. Simionescu, “Zahei Orbul” de V. Voiculescu, “Pagini bizare” de Urmuz.

miercuri, 16 decembrie 2009

Publicul aparent virtual

Ceea ce se petrece pe internet poartă un nume – virtualitate. Adică, este ceva care are toate aparenţele realităţii palpabile, concrete, dar care nu este decât o iluzie. Astfel s-a ajuns la “iubiri virtuale”, “căsătorii virtuale” şi multe altele asemănătoare, altfel activităţi umane cărora punându-li-se în coadă “virtual” devin contradicţii logice. Dacă ar fi vorba numai de o tehnologizare a inocentului joc al copilăriei - imaginarului bazat pe o iluzie “să zicem că eu sunt…iar tu…” - nu ar fi nimic alarmant.
Jocul nostru din copilărie cu ajutorul căruia ne luam o nouă identitate şi croiam realităţi pe care nu le trăisem şi pe care nu le străbătusem sfârşea totdeauna când cineva ii încălca regulile, revenind la realitatea imediată. Fie nu-i mai convenea rolul, fie se plictisea, fie celălalt sau ceilalţi luau prea în serios imaginarul şi încercau să-l facă palpabil. De exemplu, “mama gătea” din lut, din frunze, din cine ştie ce surcele o minunată prăjitură, iar “copilul mânca”, evident, cu poftă. Când “mama” chiar o lua în serios şi-l punea pe nefericitul care se întruchipase copil să mănânce, atunci, revenirea la realitate se impunea aproape logic. Urmau, desigur, obişnuitele reproşuri, plânsete şi jurăminte de ambele părţi că nu mai vor vorbi toată viaţa. “Jocurile” virtuale nu beneficiază de această şansă. Ele rămân acolo, pot fi continuate până la a accepta orice realitate ca posibilă. Cufundarea în această iluzie poate fi periculoasă tocmai prin acest joc în care totul este posibil fără consecinţe. Intervine ceea ce s-ar putea numi responsabilizarea. Sau, mai degrabă, absenţa ei. Ea este strâns legată de protecţia anonimatului. Un nick name este chiar un neica nimeni, tocmai pentru că poate fi oricine. Cei mai mulţi îşi construiesc o identitate de ambiguitate: poţi bănui în spatele nick name-ului un amic, un profesionist, unul care îţi poartă ranchiună sau un om de bună credinţă. În absenţa studiilor, mă voi rezuma la a trasa câteva linii generale din observaţii mai degrabă nesistematice. Vreau să spun că urmăresc bloguri, dar mai ales urmăresc comentariile la articolele din ziarele şi revistele on-line. Publicul acesta are câteva trăsături sociale destul de repede de descoperit: obişnuiţi ai tehnlogiei moderne, preponderent tânăr, cu preocupări în general de mediu închis, lipsiţi de dinamism social. Psihologic, aş spune că avem a face cu tipul introvertitului, mai degrabă a-social şi nu în puţine rânduri frustrat. Buna lui părere despre sine este clar asociată sentimentului de marginalizare, de nerecunoaştere de către ceilalţi a calităţilor şi meritelor. Este o natură preponderent agresiva, violentă. Dar, un fel de curaj al laşului ce strigă măscări din întuneric, dă cu piatră în geamuri de după un copac sau, mai simplu, te injura pe propriul tau spatiu. Mi se va reproşa viziunea prea neagră a profilului. Vă invit la a citi două ore pe zi comentariile la diverse articole din diverse domenii cu diverşi autori spre a-mi da măcar în parte dreptate. Am întâlnit în spaţiul virtual atitudini şi limbaje cum nicăieri, niciunde şi nicicând nu le-am înâlnit în realul concret. Atac la persoană, calomnii dintre cele mai grosiere, o lipsă de bun simţ, un limbaj de violenţă (ca să nu-i zic mitocănie) fără nicio limită. Am citit lucruri abominale şi revoltătoare la adresa unor intelectuali cu care poţi să nu fii de acord, unor autori pe care îi poţi agrea sau nu, dar oameni de o desăvârşită eleganţă şi de un desăvârşit bun simţ. Cât de mare trebuie să fie beneficiul accesărilor (principalul motiv pentru care s-au inventat aceste comentarii) spre a-i expune pe aceşti oameni, spre a expune nişte oameni în general, acestui potop de lipsă civilizaţie, acestor invective venite din întunericul minţii altor semeni? Există vreun spor de cunoaştere, vreun schimb de idei, vreun dialog real, profitabil si publicului şi autorilor în asemenea cazuri sau am ajuns să practicăm un fel de terapie de grup, de defulări colective? Sunt multe publicaţii în Occident care nu acceptă comentariile, iar altele care blochează, restricţionează accesul textelor care nu sunt la obiect.
Să nu mi se cânte aria “reintroducerii cenzurii’, “libertăţii de opinie” etc. etc. pentru că injuria, atacul la persoană, calomnia nu fac parte nici din libertate, nici din democraţie, nici din civilizaţie. Nu există ţară care să le încurajeze şi să le întreţină, aş spune cu o jubilaţie perversă, mai abitir decât România. Relaţiile umane sunt afectate, pentru că e numai o aparenţă că acel public este virtual: din păcate, el este omul de lângă noi, cunooştinţele adesea, elevii şi studenţii care altfel se milogesc de o notă profesorului pe care îl injuriază “democratic” pe un forum. Încurajăm astfel, laşitatea, făţărnicia (prietenul care te înjură într-un comentariu te asigură de toată compasiunea lui), lipsa de responsabilitate şi de bărbăţie. Construim astfel o lume întreagă cu două feţe, ambele la fel de urâte. Murdăria umană este la fel de concretă şi în virtualitatea internetului pentru că ea capătă exprimare a josniciei sufletului, tot astfel cum cineva care nu mai are argumente apelează la înjurătura grosolană. Care de fapt îl exprimă si îi cariază lui viaţa nu celui înjurat.

luni, 14 decembrie 2009

Poezie si colinde

Poeziei îi poate sta bine –şi poate sta bine – atât în spaţiul ei tradiţional, cartea, revista, cât şi în locuri publice, uneori întâlnindu-te cu ea acolo unde te aştepţi cel mai puţin. Considerată loc al pierzaniei, al boemei dispreţuite de spiritele pudibonde, crâşma (în forma ei modernă: bar sau club) părea ultima soluţie de a căuta public. Şi, totuşi, lecturile publice în aceste spaţii neconvenţionale au deja tradiţie şi la noi. De vreo cinci ani, la Cafeneaua Muzeului Literaturii Române week-endurile au fost acaparate de manifestări literare. Sigur, se citeşte preponderent poezie, dar am asistat şi la lecturi de proză care au capacitat publicul. Vinerile literare de la Cafenea au un farmec aparte. Este meritul amfitrionului, Traian T. Coşovei, care are « organ » la poezie, aducând aici poeţi, poeţi adevăraţi, din generaţii şi formule diferite, şi care crează o atmosferă amicală, destinsă şi distinsă în acelaşi timp. În acelaşi timnp, observ cum şi scriitorii noştri se profesionalizează în astfel de lecturi publice – îşi selectează texte care au impact atunci când sunt rostite, au învăţat arta de a plăcea publicului, de a fi lejeri şi ceremonioşi în doze farmaceutice, ştiu să impună ingredientele care să farmece, alungând de tot plictisul. La ultimele două seri de poezie, sala a fost arhiplină. Au venit special pentru recitalurile poetice ori au fost prinşi pe loc de începutul acestora. Şi unii şi alţii au fost seduşi de poezie şi au instalat o linişte caldă, curioasă şi aprobatoare.
Ioan Es. Pop şi-a lansat aici, la Cafenea, ediţia a doua, după 15 ani, a volumului său « Ieudul fără ieşire », volum ce ţâşnea în 1994 cu forţa unui sprinter care lasă plutonul după primii metri în urmă. Despre poet şi volum s-au spus/scris lucrurile esenţiale. Poate insistenţa de a-l aşeza într-o generaţie şi de a vorbi de tânărul poet (chiar şi la debut !) mi se par fi nepotrivite, limitative în cazul său. « Ieudul fără ieşire » nu are atributele unui volum de poezii în care să decelezi vârsta ori apartenenţa mai mult sau mai puţin obedientă la o mişcare poetică a autorului. Impresia puternică pe care ţi-o lasă poezia lui Ioan Es. Pop provine tocmai din nedatabilitatea ei, ca şi din lipsa oricăror semne ale acţiunii, efortului de a scrie. O voce rosteşte, povesteşte ceea ce pare că a întrerupt de rostit, de povestit într-un alt timp, rememorează secvenţe din viaţa de odinioară aparent fără nicio intenţionalitate de a face poezie. O viaţă atroce, sufocantă, dezumanizantă capătă valenţele condiţiei umane aproape insensibilizabil în curgerea textului. Ea se sublimează, transcede realul şi ne aşază în meta-fizică, într-o i-realitate care este a zilei de ieri şi a celei de mâine, a năpăstuiţilor din căminul de nefamilişti din strada Olteţului 15, dar şi a oricăror năpăstuiţi ai acestei lumi. Totul se petrece însă firesc, natural ca şi cum ar fi de la sine înţeles –şi de exprimat – că într-o astfel de lume “viaţa se bea şi moartea se uită”. În lectura lui Ioan Es. Pop, această naturaleţe este şi mai evidentă. Chiar dacă urmăreşte textul, senzaţia este de spunere nu de citire sau recitare, ceea ce urmează să auzi este exact ceea ce intuiai că va veni, ceea ce era intuit când citeai singur este acum pe faţă exprimat: se revarsă din glas o blândeţe hristică faţă de dezmoşteniţii vieţii. După 15 ani, “Ieudul fără ieşire” este la fel de proaspăt, de nou ca şi la momentul debutului. Şi va fi la fel şi după 15 şi alţi 15 şi alţi alţi 15 ani.
Lectura lui Ioan Es. Pop părea că a ridicat stacheta serilor literare la un nivel greu de atins atât ca audienţă cât şi ca impact poetic. E loc sub soare pentru poezia de valoare, de mare valoare! Diversitatea este necesară, dar ea nu dezbină ci uneşte. Lucian Vasilescu a venit cu “aproape.atât de departe” şi cu versiunea sa în limba engleză “close. so far away”. A venit nu numai cu un alt mod de a face, de a gândi, de a exprima poezia, dar şi cu alt fel de a spune poezia. Prezenţa actului de a scrie, prezenţa celui ce scrie devin elemente ale realului în poezia lui Lucian Vasilescu: “am scris cer şi cer s-a făcut, altădat-am scris soare şi s-a făcut/ lumină. am mai scris verde şi s-au făcut copaci. am scris spune-mi/ m-ai citit şi taci. am scris albastru. şi-a fost mare cu valuri. am scris/ corăbii şi s-a stârnit vântul, am scris vino – m-a înghiţit pământul./ am scris despre tine, ai aflat că eşti, şi lumea s-a acoperit cu poveşti/ de dragoste, dulci şi amare, cu gustul pielii tale atunci când ieşi din/ mare. am scris cuvântul mereu şi m-a dojenit dumnezeu. am scris/ împreună şi te-ai ascuns în partea nevăzută, pe lună. am scris vreau/ dar nu pot. am scris noi şi ai plecat de tot.// ce hârtie frumoasă, ce dreptunghi alb desăvârşit, pe unde te-am căutat/ de la început la sfârşit, de la cer la pământ, zi după zi, cuvânt de/ de cuvânt. // ce lume frumoasă, încăpătoare. ce hârtie albă sfâşietoare”. Poezia lui Lucian Vasilescu este una a disperării escamotate în jovialitate şi histrionism. Suferinţa este indecentă în public ca şi în poezie. Versul, cuvântul se comportă asemenea unei lespede ce presează asupra realului spre a nu-l lăsa să iasă la suprafaţă pentru că ar produce mai multă durere. Aşa şi-a şi spus versurile: mereu gâtuit de o emoţie profundă căreia nu voia să-i dea voie să izbucnească.
Dacă lectura lui Ioan Es. Pop a fost însoţită de muzica lui Mircea Tiberian şi de vocea excepţională a Luizei Zan, Lucian Vasilescu a făcut tandem cu colindele lui Ion Zubaşcu. Dar colindele alea maramureşene, autentice, cutremurătoare, amintindu-ne că vin Sărbătorile şi zăpezile şi albul care ar trebui să ne purifice şi, poate, să ne facă un picuţ mai buni.

miercuri, 9 decembrie 2009

Birocratie, dragostea mea!

La poştă, car’va’zică?!

Dragă Andrei,

hai să-ţi spun ce păţii cu trimiterea romanului meu către tine. Cum mă amăgesc că blogul meu e citit şi de alţi (in)amici, postez aci ceea ce putea fi şi doar un email către tine ca să fie învăţătură şi pentru alţii. Aşa zicând că mai aveam de trimis şi unei foste studente un exemplar, mi-am luat inima în dinţi şi-am purces către poştă. Poşta la noi e ceva foarte stabil: adică spaţiile sunt pe/la locul lor, nezugrăvite tot de când le ştii, aşa că tot a rânced, vechi şi a mizerie miroase, tot cu frica de a nu-ţi cădea tavanul în cap stai la cozi. Nu era multă lume, dar acum treaba se face computerizat un aist lucru complicat ia o grămadă de timp; cât a durat funcţionarei (da, e aceeaşi - grasă, cu vocea subţire, dar cu mustăcioara grosuţă!) să scrie tot ce avea de scris, eu aş fi terminat un capitol din viitorul roman. Întrebai dacă au plicuri A5: “N-avem”. “Dar cu ce aş putea trimite totuşi cărţuliile astea, mă rog frumos...” “La colete”. “Cum, Doamne, iartă-mă, să trimit o cărţulie ca pachet”. “Nu ştiu. Avem plicuri doar cu pernă de aer. Costă doi lei şi două zeci de bani” Asta face, dear Andrew, vreo 0,90 $. Bun, zic, nu contează, dati-mi două. Dau banii, “aşteptaţi restul că n-avem”. Nu contează, zic eu din nou, faceţi socoteala la final şi văd cât mai am să vă dau”. “Nu se poate”. “De ce nu se poate?!” “Trebuie chitanţe separate”. După o juma’ de ceas, răbduriu, mi-a venit rândul. “P-ăsta n-aţi pus expeditorul”. “Nu e nevoie, sau poate nu vreau să se ştie cine l-a trimis.” “Eu v-am spus! Şi ce aveţi în plicuri?” “V-am mai zis: cărţi.” “Trebuia să le puneţi la colete!” “Bine, zic, le trimit la colete”. “Nu se poate de la noi. Noi trimitem colete numai in UE.” “Şi în Canada cine le trimite>” “Oficiul 48”. Renunţ la a mai pune colete şi dumnezeul japonez mă ajută: aveam şi o recomandată. I-o întind, imi dă scrisoarea, era din Japonia: teatrul Kaze –am scris despre ei când au fost în România - imi trimitea o broşură de prezentare, evident în limba japoneză, aşa că o să mă zgâiesc doar la poze! Îi arăt funcţionarei că de la japonezi se poate să primesc o cărţulie într-un plic. Dă din umeri, probabil că ii consideră nişte tâmpiţi. “De ce n-aţi scris numele întreg la asta cu Canada?” “E spion, doamnă, şi nu vreau să se afle cu cine corespondez”. A privit impasibilă cântarul de parcă i-aş fi spus că afară plouă. Chiar ploua!
În fine, plătesc şi telefonul fix (al mamei) şi începe lupta titanică de adunare. O ia de la capăt de vreo trei ori, ajunge la o sumă, mi-o comunică. Ii intind banii.
“N-avem rest”, îmi zice. Desigur că în spatele meu nu mai era nimeni. Aşa am eu noroc: niciodată după mine nu se mai aşază cineva. Stau şi aştept să vină cineva cu ceva mai mărunt sau renunţ la rest. Tu ce crezi că am făcut?

marți, 8 decembrie 2009

Masura fericirii

"Tine-te departe de adevar, daca vrei sa nu fii mintit"

Nichita Stanescu

luni, 7 decembrie 2009

Sa ne bucuram si nu prea, asadar


În fiecare an, “Gaudeamus” aduce una sau mai multe personalităţi care polarizează aproape întreaga atenţie a publicului şi a presei. Acest fapt aduce prestigiu Târgului bucureştean. Autori în vogă, croiţi din succese pe care mai apoi nici ei nu şi le pot explica prea bine, laureaţi ai marilor premii literare (cu precădere, laureaţi ai Nobel-ului pentru care noi, românii, am făcut o mică mare obsesie!), autori care au stârnit valuri uriaşe de interes au fost prezenţi de-a lungul timpului la Bucureşti. De fiecare dată, câte-un eveniment intern a mai adus în prim plan şi eroi ai zilei nu neapărat din lumea literelor. Multe personalităţi politice au folosit Târgul ca pe o baie (electorală) de mulţime. Vedetele autohtone şi-au tăiat şi ele o felie din torul popularităţii conferite de un aşa eveniment, lansându-şi cărticelele sau girând cu prezenţa lor autori-prieteni.
Anul acesta, Salman Rushdie a fost vedeta indiscutabilă a Târgului de carte de la Bucureşti. Prezenţa lui a fost descrisă pas cu pas aşa că nu vreau să mai spun încă o dată ce s-a spus despre el. Într-o bună măsură, “cel mai vânat scriitor de pe planetă” a ţinut să infirme această imagine: a fost lejer, n-a avut gărzi de corp, s-a dovedit grijuliu şi atent cu presa, aş spune chiar fără restricţionări, acordând cu destulă largheţe declaraţii şi interviuri şi cui a vrut şi cui n-a vrut, a dat o fugă până la Bran probabil pe urmele lui Dracula.
Herta Muller a fost şi ea la Târg. Numai cu cărţile. Grijulii, nici editorul, nici vorbitorii de la lansare nu au suflat vreo vorbă despre absenţa recentei premiate a Nobel-ului. Aşa că în rolul Hertei Muller a fost...Oana Pellea care a citit, expresiv, câteva fragmente. Dacă înţeleg reticenţa editorilor, nu înţeleg volta lingvistică a presei care a vorbit despre faptul că (H.M.) “şi-a lansat la Bucureşti” etc. etc. În spiritul adevărului era “i s-a lansat la Bucureşti...” etc. Pentru că vorba (pe dos) a lui Lăpuşneanu “dacă eu nu vă vreau, voi mă vreţi”. În fine, Nicolae Manolescu a fost sărbătorit de către “Paralela 45”, la împlinirea a 70 de ani de viaţă, cu trei apariţii despre opera (şi oarecum viaţa) criticului.
Şi, totuşi, în umbra acestor evenimente, s-au petrecut două momente care ar fi meritat din plin luminate de atenţia, reverenţa şi respectul întregului public de la “Gaudeamus”. Este vorba de două mari spirite ale culturii române: Mihai Şora şi Mircia Dumitrescu. Sunt cei doi creatori două modele culturale din păcate rar puse în lumină şi valoare. La lansarea cărţii lui Leonid Dragomir “Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei” au fost poate numai acei profunzi cunoscători şi preţuitori ai filosofului care a împlinit de curând 93 de ani, la standul unde Mircia Dumitrescu îşi prezenta cărţile-opere de artă, dar cred eu şi un răspuns la probleme adânci şi grave ale culturii române şi universale, era mereu o linişte mai degrabă indiferentă decât pioasă. Nu este momentul şi nici locul de a detalia ce cred eu că îi uneşte şi în acelaşi timp îi face unici pe cei doi în cultura noastră. Remarc însă la amândoi motorul creaţiei: bunătatea şi nădejdea. Închei citându-l pe Mihai Şora: “Eu aş spune că am o mulţime de întrebări mereu altele, dar nu le-aş numi incertitudini. La temelia fiinţei mele gânditoare, şi aş prefera să mlădiez cumva acest calificativ ţeapăn şi pompos prin recursul la un dublu adjectiv: simţitoare-gânditoare; deci la temelia acestei alcătuiri vibrante stă o mare certitudine, pe care un verb fundamental în vocabularul omenirii o susţine: verbul a fi. Ştiu că sunt. Slab. Bătut de vânturi. Putând, la limită, să nu fiu. Ba chiar sunt sigur de faptul că nu voi mai fi.”

vineri, 4 decembrie 2009

Viata ca literatura

Realul şi imaginarul

Scriitorii, mai ales prozatorii, sunt adesea sâcâiţi de o întrebare: “ce e real şi ce e închipuit din ceea scrieţi?” Pun aceasta întrebare cititorii la întâlniri, la lansări, o pun şi apropiaţii, prietenii, cunoştinţele, dar, nu de puţine ori, şi criticii lasă să se întrevadă că-i preocupă întrebarea. Ei sugerează că aflarea unui răspuns clar i-ar ajuta la o evaluare mai exactă a cărţii. Poeţii sunt mai feriţi de astfel de chestionări deşi adesea asumarea la persoana întâi, mergând până la identificarea cu persoana civilă, este mult mai tranşantă. Poezia beneficiază de prezumţia translării către o altă realitate –poetică, literară, metaforică – încă de la primul nivel al lecturii, în timp ce proza este tratată ca documentar, o curiozitate, aş spune ca privitul pe gaura cheii, îndemnându-i pe toţi cei ce vin în contact cu textul să-i ducă mai întâi spre identificarea, din planul biografic, a faptelor şi personajelor. A fost o vreme în care scriitori, altfel oameni serioşi, ambiţionau să meargă pe urmele lui X. sau Y. spre a dovedi că personajele au existat ori chiar există, că întâmplările sunt “rupte din viaţă”. Dezamăgirea se instala la capătul demersurilor, dar asta nu i-a demobilizat nici pe ei şi nici pe lectorii de după ei, astfel că alte şi alte valuri de investigatori de fapte literare se mai trezesc la sunetul goarnei ce anunţă lupta dintre real şi imaginar în conştiinţa publicului. Iar această lectură deformată şi deformantă a textului începe prin însăşi educaţia oferită în şcoli. Ideea de bază a acestei educaţii este că literatura, proza în special, are valoare pentru că urmează, obedient, viaţa, că autorul s-a inspirat din realitatea imediată. A văzut Rebreanu un ţăran sărutând pământul şi gata a scris “Ion”, a fost răscolit de tragicele întâmplări ale lui 1907, s-a inspirat din ele şi a dat “Răscoala”. A trăit Marin Preda printre ţăranii din Siliştea-Gumeşti şi a avut un părinte fabulos în isteţimea, umorul, “filosofia” sa, şi “Moromeţii” a fost ca şi scris! În fond, chiar şi criticii adoptă atitudinea tatălui lui Preda care nu s-a arătat impresionat de romanul fiului său, trăgând concluzia că nu-i nicio scofală “ai scris ce-ai văzut şi tu pe aici”. Uneori, lucrurile au luat chiar o turnură tragi-comică, autorul fiind dat în judecată de câte unul sau altul pe motiv că “l-a scris” în cartea lui.
Realitatea, ceea ce se petrece în jurul nostru sau ceea ce ni se întâmplă nouă, este in-formă. Spre a lua formă, ea trebuie structurată, pusă în ordine, cronologică şi logică, dar, mai ales, trebuie să i se dea un sens. In-formul nu are sens, nu are semnificaţie în sine: doar forţând noi şi, prin comparaţie cu ceea ce este structurat, spunem că lipsa de semnificaţie este ea însăşi semnificant. Chiar decupate fără nicio intervenţie în “realul” lor, faptele sau personajele unei cărţi nu mai sunt, dar absolut deloc, ceea ce erau în realitatea lor identificabilă în viaţa civilă. Un proces verbal, sau orice alte text administrativ, inserat într-o ficţiune devine alt ceva. Folosit de alţi autori în alte ficţiuni capătă alte şi alte semnificaţii, deşi el, practic, nu se modifică în concretul lui. Aşadar, valoarea lui de semnificant nu este intrinsecă decât la momentul originar, în scopul pentru care a fost creat şi în relaţie cu publicul căruia i se adresează. El are atunci o valoare de întrebuinţare, de utilitate practică, în timp ce folosit într-o realitate imaginară capătă valenţe simbolice. 
Un text imaginar este un construct. În care, de exemplu, timpul este unul de tip special, comprimându-se sau dilatându-se, înlăturând ceea ce cu toţii trăim: multele momente în care nu se petrece nimic sau în care viaţa este doar repetitivă. Comprimând timpul, alăturând secvenţe într-o succesiune rapidă, oricum mult mai rapidă decât în real, se crează acea senzaţie de plin, de trepidaţie şi de bogăţie pe care altfel nu o aflăm nicicând şi niciunde. Ceea ce opreşte un autor din viaţa sa civilă sunt elemente care să confere autenticitate şi să dea iluzia că viaţa din cărţi este chiar viaţa cititorului: un tramvai are un număr şi un traseu şi scârţâie din toate încheieturile, o femeie lasă vederii un decolteu adânc, un bărbat are un anume ritual de a-şi aprinde ţigara sau de a plăti la cârciumă. Toate acestea pot fi decupate din viaţa reală –au fost văzute, s-au petrecut aşa – dar ele nu sunt altceva decât elemente cu care se construieşte un spaţiu imaginar, un personaj imaginar, iar în ficţionalitate nu mai au nicio legătură cu concretul realului de unde au fost reţinute.
Orice text este un text esopic, orice construcţie prozastică este fabulatorie (spre a relua termenul impus de Mircea Nedelciu). Obligatoriu, lectura profesionistă ar trebui să treacă de aparenţa reală a faptelor şi să înţeleagă fabula în “morala” sa. A citi cu creionul în mână (ori în minte) spre a identifica fapte şi oameni reali este un nonsens. Şi faptele şi personajele nu există decât în acel spaţiu ficţional, ele sunt unice, originale şi irepetabile. Şi de negăsit în viaţa civilă.
Marin Preda se arăta încântat că reuşise să îşi compună un răspuns întrebării cu care am început rândurile de faţă: “Monşer, zicea el, faptele sunt inventate, sentimentele sunt reale”. Avea mare dreptate: eşafodajul, textura sunt cele adevărate, faptele şi personajele sunt doar purtătoarele acestui mesaj.

marți, 1 decembrie 2009

Cronica literara

Un mic roman de iubire, exotic şi aventuros

 de Dan Cristea

 Dacă despre Gerda, cartea anterioară a lui Constantin Stan, se putea spune că e deopotrivă un roman care povesteşte şi un roman despre roman, în cazul volumului Trăieşte şi mergi mai departe partea de story se arată exclusivă. Micul roman, scris între mai-august 2009, cu scopul prezentării la un concurs de proză pe care l-a şi câştigat în cele din urmă, e o poveste aventuroasă şi exotică, pusă în cadrul unei localităţi-port din Brazilia, necunoscuta şi îndepărtata Paranagua, situată undeva pe lângă estuarul La Plata. Un mineralier românesc ajunge aici, după luni de navigare prin Atlantic, având la bord şi pe un tânăr jurnalist, asimilat ofiţerilor de pe vas, căci, aşa cum e cutuma, cine e la bord e marinar şi trebuie să se supună regulilor marinăreşti. Paranagua, după descrierile din carte ("Personajele descriu lumea spre a o înţelege şi a se înţelege pe ele"), ar fi un orăşel păcătos, înecat în sărăcie şi cu lume amestecată, cu portul în afară, pe malul fluviului Parana, cu un singur bulevard şi o clădire adăpostind poşta, cu câteva magherniţe, impropriu numite hoteluri, şi cu câteva localuri, cum e terasa de la "Winners", unde mişună prostituate şi marinari angajaţi în comerţul cu sex. Ochiul romancierului, exersat îndelung în arta reportajului, surprinde cu abilitate atmosfera, mai ales dezolarea şi deznădejdea locului, unde se petrece o adevărată luptă pentru supraviețuire: "La Winners se instaurează pas cu pas liniştea. Liniştea de la Winners este mai deprimantă decât tumultul de la Winners. Mesele sunt pline de resturi de mâncare, de mucuri, de coji, de bălticele de bere, cola, vin încă neuscate, de ambalaje de prezervative. Pe jos, pe pietrişul aleilor dezastrul este la fel de mare. Dar cel mai mare dezastru sunt oamenii. Au mai rămas cei care nici capul nu şi-l mai pot scula de pe masă şi o puzderie de fete urâte. Din corp li s-a scurs şi ultima picătură de viaţă. Mâinile le atârnă inerte pe lângă trup, feţele arată ca în desenele naive ale copiilor - fără nicio expresie, păpuşi urâte de carton. Urâte şi triste. Disperate. De cei douăzeci de dolari la care sperau în noaptea asta depind adesea toți din familie. 'Trebuie să trăieşti, trebuie să trăieşti, trebuie să supravieţuieşti, trebuie să supravieţuieşti, trebuie, trebuie, trebuie, aici, acum, oricum” le citeşti în priviri, în gesturi, în deznădejdea lor. În invidia lor care se uită la ea. Ea, fata asta cu ochi oblici de asiatică, este la masă cu unul care încă se ţine pe picioare, bea dintr-o cola, direct, fără obişnuitul pai vârât în sticlă, şi chiar dacă e târziu o să-l convingă, o să-l convingă, o să-l convingă să scoată din buzunare, din portofel, din sărăcia, din bogăţia, din pofta lui, nenorociţii ăia de 20 de dolari. Din când în când se mai produce un freamăt: un taxi pare a fi oprit în apropierea terasei. Ospătarii se trezesc din picoteală şi se depărtează puţin de stâlpul de care se sprijineau, fetele se grăbesc să-şi îndrepte spatele, să alunge şuviţa de păr ce le cade pe frunte, să tragă de bluză spre a lăsa mai la vedere sânii, cele ce porniseră spre baie amână momentul fiziologic şi se întorc spre a se reaşeza la mese. Bărbaţii fac eforturi de a ţine ochii deschişi scrutând intrarea. Dacă mai pot, se apucă de pahar spre a se amăgi că sunt nişte petrecăreţi neînvinşi de băutură. Cu gesturi reflexe îşi pipăie buzunarele, în minte fac socoteala - cât au cheltuit, cât mai au disponibil ? Preţ de câteva secunde se lasă liniştea pândei. E atât de intensă încât le auzi până şi gândurile. Sigur, speranţa moare ultima, dar tot moare: nu intră nimeni ! Dincolo de Winners oraşul îşi înfundă în întuneric, în sărăcie, în disperare zgomotele cu care îşi semnalează viaţa de noapte".  
 Romanul ne oferă şi o poveste de iniţiere în acelaşi timp, căci aproape tot ceea ce încearcă tânărul jurnalist, pe mare sau în porturile în care poposeşte, constituie experienţe noi în existenţa sa. Astfel, la "Winners", unde merge din aceleaşi motive ca şi camarazii lui de pe vas, personajul o cunoaşte pe Silvana ("fata cu ochi oblici de asiatică"), o mulatră cu "zâmbet cuceritor şi inocent", alături de care trăieşte aventura neobişnuită de dragoste a câtorva zile şi nopţi. Silvana propune o ipostază a feminităţii (una din temele prozei lui Constantin Stan), "femeia îndrăgostită", care se dăruie, sub chipul aparent, înşelător al prostituatei, condiţie însă care "n-a acrit-o" şi din pricina căreia nici "nu se simte murdară, terfelită, nu are resentimente şi nici uri justificate sau nu". Pentru Silvana, aşa cum se remarcă, "a uita şi a ierta sunt sinonime". Femeia de pe alt continent e loială, generoasă şi îndatoritoare, simplă şi profundă, misterioasă şi vitală, cum o arată şi numele păduros, căci "miroase a flori de câmp, a mango, a răcoare, a ananas, a iubire şi moarte". Suferind un vertij aproape inexplicabil, personajul are sentimentul că retrăieşte, prin îngrijirile şi ocrotirea Silvanei, momente de copilărie fericită ("Apoi, iei act de mâna Silvanei care îţi tamponează fruntea cu un şerveţel parfumat, de ochii ei care te privesc aşa cum nu te-a privit nimeni din copilărie: cald, adânc, rugător, inundându-ţi trupul de căldura plăcerii de a fi bolnav alintat"). Nuanţa maternă intră şi ea, aşadar, în componenţa aceastei ipostaze a feminităţii de care personajul se simte atras ("Se pare însă că eşti un mic pervers: îţi place, te simţi bine, nemaipomenit de bine, suspect de bine"). 
 În acelaşi timp, tânărul jurnalist, pornit să navigheze pe apele Atlanticului, poartă cu sine amintirea unei iubiri destrămate, dar care îl urmăreşte răscolitor, căci, în bună măsură, el e un om al trecutului, ancorat în trecut şi bântuit de către acesta ("contează mereu ceea ce ne aducem aminte, doar ceea ce stăruie adânc şi dureros în fibra fiinţei noastre, dacă a rămas acolo înseamnă că a fost important, că ne doare adesea neînţelesul acelei întâmplări, acelei senzaţii, că ne întoarcem către ea trăind-o din nou"...). Cam ca personajul lui Camil Petrescu din Ultima noapte..., personajul lui Constantin Stan intră într-o relaţie de dragoste, la început cam contre-coeur, cu o fată abia trecută de 18 ani, dezinhibată şi plină de surprize, sfârşind prin a se simţi prins ca într-o capcană obsesivă. Fata se cheamă Maya, referinţă la lumea ca iluzie: "Ce să faci cu o iluzie? Este frumoasă doar cât durează, dar deziluzia durează toată viaţa. Ai avut iluzia că eşti iubit. Te-ai legănat, mai degrabă laş în această himeră, în această caracatiţă ce te cuprinsese cu toate braţele, cu puternicele ei braţe de minciună pentru că îţi făcea bine. Erai poate fericit. Ai aflat că nu, nu ai fost iubit, că nu, nu a fost chiar o iubire, nici mare, nici mică, pentru că iubirile nu pot fi mari sau mici. Ele există sau nu există". 
 Maya reprezintă astfel o altă ipostază a feminităţii, europeanca sofisticată şi egoistă, obsedată de propria realizare, dar nesigură de sine, pentru care iubirea nu constituie un ritual, ci simplu instinct. Această ipostază ar exemplifica şi ceea ce naratorul numeşte "greaţa care ni se face de cadavrul iubirilor noastre, care mor şi ele ca oamenii, contorsionate, înţepenite în poziţii nefireşti". Cum scria Constantin Stan în precedentul roman, în Gerda, "Orice poveste este povestea unei dispariţii care, de fapt, nu vrea să dispară". 
  Un stil febril, aplecat spre cuvânt şi frază, punctează sugestiv evocarea unei iubiri trecute şi intrarea sub zodia uneia noi, trăite la timpul prezent. Povestitorul-locutor este un soi de alter-ego al personajului, căruia i se adresează la persoana a doua ("tu"), precum într-un discurs în oglindă, artificiu narativ care creează o oarecare distanţă de martor sau de judecător al faptelor eroului şi al întâmplărilor prin care trece. Acesta s-ar caracteriza, la rândul său, prin modul prea serios în care consideră lucrurile, titlul romanului sugerând atingerea unui soi de compromis comportamental necesar devenirii şi existenţei în genere. Viaţa se hrăneşte din gânduri, din iluzii, din speranţe, din ceea ce este perisabil. Inalterabilul se confundă cu inertul. 
 Prologul la roman şi capitolul V al acestuia sunt scrise la persoana întâi, primul text amintind o zi toridă din iulie, când eul-copil încearcă, pentru prima oară, sentimentul "morţii în general, al dispariţiei viului, a trecerii lui în mineral, în inert, în ceva ce nu mai poate deveni, transforma", în timp ce al doilea text evocă sfârşitul copilăriei, al "paradisului lumii fără griji" şi impresia (pascaliană) a singurătăţii proprii rătăcite în imensitatea cosmică: "ştii că ţi-ai spus că stelele vor fi acolo şi când tu nu vei mai fi, că murind nu le vei mai vedea niciodată, realizai că eşti repede pieritor şi că în univers erai mai puţin decât clipirea rapidă a unei stele, ai plâns în hohote, cu zguduiri de trup, până într-un târziu când probabil ai adormit, ameţit de atâta cer, de atâtea stele, de mirosul ierbii..." 

 Sunt două texte poetice care sugerează nu numai "morala" romanului, dar şi legăturile dintre iubire şi moarte (prezentă în multe feluri în roman, inclusiv prin decesul suspect al unui membru al echipajului), căci poezia naraţiunii provine din atmosfera de solitudine şi de sfârşit de lume, din lumina crepusculară, apropiată de vis, în care sunt învăluite întâmplările. Cauzalitatea nu-şi prea găseşte loc în paginile acestui mic roman, presărat cu lucruri pe cât de reale, pe atât de inexplicabile.


(Constantin Stan, Trăieşte şi mergi mai departe, Editura Pământul, 2009, 137 de pagini.Volum premiat la Concursul naţional "Literatură modernă", Ediţia I, 2009 )

Resurectia minimalismului


 


Strâns legat de căutările, experimentele, avangardismul anilor ’20-’30, minimalismul propune o abstragere a esenţialului din lumea concretă care ne înconjoară şi care năvăleşte în artă atât de puternic încât ea, arta, nu mai are drept funcţie decât redarea. Este o oglindă a lumii din afară, cel mai adesea o oglindă vămuită de ideologizare. În deceniile de început de secol XX, acest fel de artă obosise, îşi sleise sensurile. Experimentele voiau să arunce în aer vechile canoane nu numai estetice ci şi existenţiale: realitatea nu e numai cea văzută, pipăită, mirosită, individualizată ca obiect. Ea este în acelaşi timp şi idee, spirit, adică ceva care leagă lucrurile între ele, le conferă unitate în esenţa lor. 
Când se caută originile minimalismului, toată lumea se întoarce spre Kazimir Malevici şi la celebrul său “Pătrat negru”. Mişcarea artistică, pornită din noua viziune a lui Malevici asupra realului şi a expresivităţii, a mijloacelor şi tehnicilor de elaborare, va purta numele de constructivism, chiar dacă termenul de minimalism va fi folosit încă din 1929 într-un catalog de expoziţie de pictură a lui John Graham. Termenul şi mişcarea vor reveni în forţă în anii ’60, New York-ul fiind centrul artistic al acestui, abia acum acceptat ca atare, nou curent în artă. Un curent care, iată, revine după aproape o jumătate de secol măcar ca o tendinţă atât în artele palstice cât şi în literatură, ca semn al haosului produs, în acest început de secol XXI, de prea multul concret care ne invadează.
Nici că se putea o imagine mai profitabilă pentru a înţelege nevoia de a pune ordine şi de a esenţializa decât ceea ce se petrecea în ziua în care am fost să văd expoziţia lui Daniel Dumitru Preduţ la Piteşti: pe platoul pieţei centrale a oraşului era un târg de toamnă. Aşa cum îl ştim cu toţii: cu lume amestecată, cu legume, fructe, produse de sezon stivuite, aşezate cât “mai artistic”. Şi, totuşi, senzaţia era de haos, de lipsă de unitate în forme, expresii şi culori. Privirea fugea, incapabilă să se centreze pe ceva care să-i ordoneze realitatea din jur. Odată intrat în galeria “Metopa” nu numai forfota, zumzetul, informul rămâneau dincolo de geam ci şi o întreagă lume. 
Daniel Dumitru Preduţ este la prima personală, chiar dacă nu mai este de tot tânăr - este născut în 1961 şi a absolvit Secţia Pictură la Universitatea de Arte Bucureşti, în 2000 - şi chiar dacă până acum a fost prezent în multe expoziţii de grup, îndeosebi la Piteşti, dar şi la Bucureşti sau în afara ţării în Austria şi Belgia. Pare el însuşi şi ca om mai degrabă dispus abstragerilor, supunându-se unui efort de esenţializare, de îndepărtare a balastului care ascunde ideea. Prima impresie produsă de expoziţie crează un sentiment contradictoriu: formele geometrice –pătrate, romburi, dreptunghiuri de diverse dimensiuni, aş zice de dimensiuni diametral opuse! –, culorile brute, derivate în diverse tonuri nu te îndepărtează prin răceală ci te apropie printr-o anume căldură emanată. Te-ai fi aşteptat ca geometrizarea să refuze sentimentul, emoţia, să se aşeze sub cupola “castelului de gheaţă” (“castelul tău de gheaţă, l-am cunoscut gândire”, după cum zice Ion Barbu). Apropiindu-te de fiecare lucrare, sesizezi de unde se transmite aceasta undă caldă şi discretă: tonurile aplicate au o jovialitate a formelor figurative, la unele părând o reluare a motivelor populare înscrise pe broderii, alteori ducând spre miniaturile cu care erau împodobite cărţile în Evul Mediu. Daniel Preduţ respectă, aş zice cu sfinţenie, principiile minimalismului –precizie şi limitare extremă, încorporare a formelor geometrice de multe ori în patternuri repetitive -, dar nu se limitează la o desăvârşită execuţie care ar “răci” ideea. Expoziţia în sine este gândită ca alternare de gol şi plin. de complementaritate a formelor şi culorilor creind o senzaţie de confort, de relaxare şi căldură, în însăşi esenţializarea care nu este reducţionism, în cazul său.
Prima personală a lui Daniel Preduţ este un fapt artistic ce merită cunoscut şi apreciat, impunând un autor care la, hai să-i zicem, debut ne apare ca un consacrat în pictură. Cu tot respectul ce îl port şcolii de la Piteşti – nu e prima dată când văd la “Metopa” expoziţii excelente – o-aş spune pictorului că nu e bine să se cantoneze în participări individuale şi în grup doar acolo. Se simte nevoia de a ieşi în lumea bucureşteană poate chiar cu această expoziţie care îl personalizează şi îl consacră!
 
©Constantin Stan 2009. Toate drepturile rezervate.