marți, 29 decembrie 2009

Viata ca literatura

O lume a orgoliilor si poftei de parvenire

Sunt trei paliere care fac din cartea lui Candid Stoica - "Acele lucruri aiuritoare care se petrec in spatele scenei" - un fapt cultural deosebit: cel documentar-artistic, despre care am vorbit în cronica trecută, cel al fundamentării unor realităţi (crunte) din perioada comunistă şi cel estetic. Ţinut zi de zi, consemnând “la cald” ce se petrecea, dar şi cu adnotări ulterioare spre a întregi destine, biografii sau pentru a lumina fapte ce erau în derulare, jurnalul lui Candid Stoica este una dintre cele mai acide şi mai exacte radiografii a lumii prin care a trecut şi am trecut mulţi români. Laboratorul punerii în scenă a unor piese de teatru este fascinant: aflăm concepţii regizorale, atitudini ale actorilor vizavi de personaje, strategii în lupta cu cenzura. Totul însă povestit în întâmplări şi creionări de personaje ale epocii absolut remarcabile. Şi totul în ansamblul unei lumi în care a te descurca era cuvântul cheie, mai mult era o filosofie de viaţă. A te descurca în a regiza, în a juca, în a obţine o carte, o locuinţă, în a obţine un turneu în străinătate, în a face rost de bunuri ce lipseau de pe piaţă. Pentru cei ce au trăit acele vremuri un astfel de pasaj, cum este cel pe care îl voi reproduce mai jos, naşte imagini de coşmar, iar pentru cei care nu le-au trăit ar trebui să fie un moment de a evalua exact în ce lume trăiesc azi: “Spre disperarea mea, aflam că prietenii mei au pile la Alimentara pentru ulei, zahăr, unt, lapte, macaroane, salam de Sibiu, vin Murfatlar la litru, nechezol şi brânză de 14,50 lei. La Gostat, pentru cârnaţi proaspeţi, piept ardelenesc şi pui fraţii Petreuş, fără capete şi gheare. La Casele de comenzi, pentru margarină Rama, lapte condensat, pastă de dinţi “Maxam”, compot de ananas cubanez, mălai grişat, ţigări BT, conserve de peşte “Sprot”, portocale, mandarine şi banane (de Sărbători). La OCL Crevedia, pentru ouă. La shop-uri, pentru cafea Alvorada, aparate şi pastile contra ţânţarilor şi ciocolată “Toblerone”. La magazinul Victoria, pentru chiloţi tetra şi cizme de cauciuc pentru mocirla de primăvară şi toamnă. La Menaj, pentru detergent Dero şi cablu coaxial. La Farmacia nr. 1, pentru vată şi medicamente de import. La magazinul Vidra, cu sediul la Orăştie, pentru cojoace “Alendelon”. La “Cugir”, pentru maşini automate de spălat. La “Electrolux”, pentru frigidere “Zil”. La IDMS, pentru “Dacia”. La “Coada calului”, pentru parfumuri franţuzeşti. La Cesarom, pentru gresie şi faianţă. La turiştii români, care fac excursii pe ruta Moscova-Leningrad, pentru căciuli ruseşti, aspiratoare “Buran”, sonerii muzicale, motoare de barcă, aparate de radio VEF, magnetofoane “Maiak” şi muştar “Garciţa”. La libării, pentru globuri pentru pomul de Crăciun. La “Eva”, pentru sutiene “Triumph”. La “Centrofarm”, pentru vitamine “Supradyn”. La “Carne”, pentru carne. La “Aprozar”, pentru cartofi. La turiştii polonezi, pentru “Vegeta”. La comunitatea evreilor din România, pentru “Brendy 777” (pour les connaisseurs). La tutungerii, pentru chibrituri. La casieria Sălii Palatului, pentru bilete de filme în premieră. La ONT, dacă vrei să vizitezi Moscova, Leningradul, Uzbekistanul şi Samarkandul, noaptea. La “Obor”, pentru cizme de damă italieneşti. La “Electrice”, pentru baterii de lanternă. La direcţia ITB, atunci când te prind controlorii fără bilet. La cei ce vin din Israel, pentru strivitor de usturoi. La benzinării, pentru petrol lampant.” Iată şi o altă însemnare din anii ’80 de un sarcasm teribil pentru că România putea fi văzută şi aşa: ca o oază de pitoresc: “Până la “Car” am orbecăit în întuneric. În ultimul an e criză de electricitate. Am călcat în gropi şi ne-am murdărit de noroi (plouase în ajun). Din cauza construcţiei metroului toată zona e de necirculat. Serrano însă nu observa nimic. Explica soţiei (îşi murdărise şalvarii lila, transparenţi) în spaniolă, traducându-ne şi nouă, că eram într-un cartier exotic al oraşului, echivalent cu Montmartre din Paris. Oraşul e într-o perpetuă dinamică şi reconstrucţie”.

Dar, peste toate acestea, cartea lui Candid Stoica este foarte bine scrisă. Aproape fiecare secvenţă se autonomizează –poate fi citită cu un beneficiu maxim – ca o povestire umoristică. Sunt pagini absolut memorabile, care îl plasează pe autor în rândul celor mai buni scriitori de umor din literatura română, aş zice nu numai contemporană. Atenţie: spun umor, adică blândeţe, înţelegere, haz de necaz, şi nicidecum satiră, ironie, adică sancţionare aspră a unor năravuri. Deşi el însuşi afirmă, pe bună dreptate, “Într-o lume în care orgoliul şi pofta de parvenire sunt la polul maxim un observator atent are un vast teren de cercetare...” Candid Stoica îşi reprimă tendinţa de a fi observator şi critic optând pentru povestirea faptelor. Există însă şi o altă temă, mai mereu în surdină, care duce jurnalul şi spre o lectură romanescă: neîmplinirea şi o tulburătoare împăcare, chiar resemnare, cu ceea ce i-a rezervat viaţa în teatru: nu în prim-planul scenei ci undeva mai în umbra ei şi a marilor actori ce, asemenea oricăror învingători, luau tot: aplauze, glorie, recunoaşteri, salarii de merit, fotografii pe afişe etc. Nu ştiu dacă se poate vorbi de o dulce compensare cu această carte, cert e că, dintr-un actor bun şi blând, mereu dispus să înţeleagă că alţii sunt pentru rolurile principale, Candid Stoica devine, distribuindu-şi singur, un personaj de prim-plan pe scena literaturii române!

marți, 22 decembrie 2009

Un alt motto

De la Andrei Roman, Canada, Calgary:

"Am terminat cartea Cristinei si sunt pe la p.40 in cartea lui Costi, careia i-am gasit un alt motto: maxima lui Aldous Huxley - Experience is not what happens to a man; it is what a man does with what happens to him.

 

Multam, Andrei!

duminică, 20 decembrie 2009

Flora. Dragul de Ionica

Bunul meu prieten Ionică ar fi împlinit azi abia 59 de ani. Peste o lună şi ceva se împlinesc cinci ani de când nu mai e. Îi apăruse de putin timp“Dejun sub iarbă” –titlu-premoniţie - in acea iarna tragica a lui 2005 L-am implorat să-l schimbe. “Las’, prietene, e bine aşa!”, mi-a zis misterios şi grav.

Lansarea cărţii în pustiu

Pâlcuri de păduri de pin, nisipoase muşuroaie
de cârtiţă, bujorii aceştia explodând 
de-a dreptul din aer, din neant şi noi, aidoma
unor stâlpi şerpuiţi în inele,
înfipţi în carnea nisipului mustind de ape,
noi, citind poezie cum am înălţa o casă.

Cuvinte imaculate, plumburii, ascuţite, cuvinte
ca un pumnal de Toledo şi vastă, netedă, cenuşie,
singurătatea şerpuind ca un bulevard metropolitan
printre tei înfloriţi.

Care ne e menirea, care condiţia
în zumzetul acesta îngrozitor, în invazia muştelor
verzi şi grase şi mari cât pumnul
n-aş şti prea bine, bunul meu prieten.

De pretutindeni,
cartea detună ca o planetă nouă, ca o mare dragoste
în deşert.

Viata ca literatura

Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei (I)

Vreme de doi ani, am ţinut un cenaclu în bistroul “Mofturi” al Iolandei Malamen. Coagulasem un grup de adolescenţi şi tineri –unii încă liceeeni, alţii în primii ani de facultate – care voiau să scrie. La întâlnirile noastre de marţi se citea numai proză. În atmosfera retro a bistroului a anilor 1900, subiectele abordate de tinerii autori –mari, dramatice, serioase, aşa cum atacă orice debutant – distonau, oarecum cu spiritul caragealian. Noroc că lecturile şi dezbaterile erau deseori presărate de voie bună, amicală şi că serile de cenaclu se prelungeau adesea la sucuri şi ceaiuri (erau nişte copii tare cuminţi care beau o bere numai când păreau că serbează ceva!) şi atunci îşi făcea din plin apariţia şi spiritul lui Caragiale, cu multe replici pline de haz. Observasem că de câteva săptămâni, din spaţiul celălalt al bistroului, cineva urmărea cu multă curiozitate ce se citeşte şi ce se discută. Era o figură blândă, luminată de bunătate şi seninătate, subminate de intermitente adumbriri, semne ale unei nostalgii sau tristeţi venite de departe. Când Iolanda mi-a făcut cunoştinţă cu el, am fost convins că teoria care ne avertizează că numele nostru e fie o predestinare fie că ne modelează mai mult ca orice pe lumea asta viaţa are o o ilustrare perfectă în cel din faţa mea. Cum se putea numi altfel decât Candid?! “Domnul Candid Stoica, actor, ar vrea să citească data viitoare, dacă, desigur...” şi-a urmat Iolanda mica pledoarie. Ceea ce a citit Candid Stoica nu a avut nevoie de niciun comentariu. Lectura a fost permanent însoţită de hohote de râs: un umor irezistibil, un simţ de observaţie demn de marii umorişti fie ei români fie străini! Ce mai – era inutil să analizezi, să mai dezbaţi când efectele textelor sale erau atât de vizibile! A şi debutat în antologia noastră “Al doilea desant” (Editura Calea Moşilor, 2003), la 68 de ani.
Mulţi dintre “copiii” cenaclului s-au luat cu lucrurile serioase ale vieţii –joburi acaparatoare, familii, copii – şi pas cu pas au renunţat sau scriu foarte rar, amânând pentru mai târziu momentul în care se vor dedica numai literaturii. Asta e soarta oricărui desant, scria, în prefaţa la “Desant ‘83”, Ov. S. Crohmălniceanu – să sufere pierderi importante, şi “al doilea desant” nu putea să nu confirme teoria militară aplicată literaturii. Numai Candid Stoica şi-a văzut în continuare de scris. De fapt, de publicat. Pentru că nici atunci, nici mai târziu nu a mărturisit că cele citite erau doar fragmente dintr-o vastă construcţie - jurnalul domniei sale, ţinut aproape zilnic, între 1971 şi 1989, apărut acum, în 2009, într-un tom absolut impresionat: peste 550 de pagini, format mare cu titlul “Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei”, editura ZIP, MMIX. Este una dintre cele mai bune cărţi de memorialistică apărute după 1989! Iar critica, dacă ar fi onestă, ar trebui să-i acorde de două, de trei ori, de “n” ori mai multă atenţie decât tomului care face vogă acum, “Memoriile unui cafegiu” de Gheorghe Florescu mult sub valoarea documentară dar şi literară a cărţii lui Candid Stoica.
“Acele lucruri...” are o latură documentară peste care nu se poate trece atunci când cineva va vrea să să scrie o istorie a vremurilor comuniste sau o istorie a teatrului românesc. Cu o acribie de cercetător ştiinţific, Candid Stoica aşază la sfârşitul cărţii note şi indice de nume, luminând, reamintind sau precizând autori, actori, piese de teatru, regizori cu o exactitate adesea mai mare decât cele afişate de diverse istorii ale literaturii sau ale teatrului, dar transcriind uneori şi fragmente din cronici, poezii la care se face referire în text, mici portrete sau fişe de spectacol, cum ar fi acesta: “Nepotul lui Rameau, dramatizare de Gelu Naum, după romanul cu acelaşi nume de Denis Diderot. Regia David Esrig, decoruri, costume Ion Popescu Udrişte. Cu Marin Moraru şi Gheorghe Dinică. Perioada de repetiţii a spectacolului a durat nefiresc de mult. În urma unor neînţelegeri între regizor şi direcţiunea Teatrului de Comedie, regizorul a transferat spectacolul la Teatrul “Bulandra”. Interpreţii l-au urmat pe cel care, de fapt, i-a lansat. Premiera a avut loc în decembrie la Teatrul Bulandra. A fost considerat de critică unul din cele mai mari spectacole al acelor ani”. Cartea este o mină de aur în 
privinţa informaţiilor. Chiar dacă, în principal, ele vizează activitatea Teatrului de Comedie, sunt dese referinţe şi la fenomenul teatral din România anilor 1970-1989, dar şi la fenomenul cultural în general. Candid Stoica notează în jurnalul său titluri şi autori apăruţi în acea perioadă, cărţi şi autori căutaţi de public, cărţi şi autori băgaţi pe gât standurilor din întreprinderi, cărţi şi autori vânaţi doar pentru că erau la modă. Din însemnările lui Candid Stoica am refăcut climatul cultural al acelor ani, ajutându-mă să fixez în timp momente esenţiale. În acelaşi timp, panoramarea editorială şi a repertoriului a reprezentat şi reprezintă un argument în favoarea rezistenţei noastre prin cultură şi o polemică cu toţi cei care cred că am trăit într-un deşert intelectual sau că ne imbecilizasem cu toţii citind numai operele lui Ceauşescu. Iată ce notează Candid Stoica la lecturi într-o scurtă perioadă din 1973 - “Maestrul şi Margareta”, “Marele singuratic”, de Marin Preda, “Animale bolnave” de Nicolae Breban, “Absenţii”, de A. Buzura, “Păsările” de Al. Ivasiuc, “Echipa de zgomote”, de Fănuş Neagu, “Dicţionarul Onomastic” şi “Bibliografie generală” de M.H. Simionescu, “Zahei Orbul” de V. Voiculescu, “Pagini bizare” de Urmuz.

miercuri, 16 decembrie 2009

Publicul aparent virtual

Ceea ce se petrece pe internet poartă un nume – virtualitate. Adică, este ceva care are toate aparenţele realităţii palpabile, concrete, dar care nu este decât o iluzie. Astfel s-a ajuns la “iubiri virtuale”, “căsătorii virtuale” şi multe altele asemănătoare, altfel activităţi umane cărora punându-li-se în coadă “virtual” devin contradicţii logice. Dacă ar fi vorba numai de o tehnologizare a inocentului joc al copilăriei - imaginarului bazat pe o iluzie “să zicem că eu sunt…iar tu…” - nu ar fi nimic alarmant.
Jocul nostru din copilărie cu ajutorul căruia ne luam o nouă identitate şi croiam realităţi pe care nu le trăisem şi pe care nu le străbătusem sfârşea totdeauna când cineva ii încălca regulile, revenind la realitatea imediată. Fie nu-i mai convenea rolul, fie se plictisea, fie celălalt sau ceilalţi luau prea în serios imaginarul şi încercau să-l facă palpabil. De exemplu, “mama gătea” din lut, din frunze, din cine ştie ce surcele o minunată prăjitură, iar “copilul mânca”, evident, cu poftă. Când “mama” chiar o lua în serios şi-l punea pe nefericitul care se întruchipase copil să mănânce, atunci, revenirea la realitate se impunea aproape logic. Urmau, desigur, obişnuitele reproşuri, plânsete şi jurăminte de ambele părţi că nu mai vor vorbi toată viaţa. “Jocurile” virtuale nu beneficiază de această şansă. Ele rămân acolo, pot fi continuate până la a accepta orice realitate ca posibilă. Cufundarea în această iluzie poate fi periculoasă tocmai prin acest joc în care totul este posibil fără consecinţe. Intervine ceea ce s-ar putea numi responsabilizarea. Sau, mai degrabă, absenţa ei. Ea este strâns legată de protecţia anonimatului. Un nick name este chiar un neica nimeni, tocmai pentru că poate fi oricine. Cei mai mulţi îşi construiesc o identitate de ambiguitate: poţi bănui în spatele nick name-ului un amic, un profesionist, unul care îţi poartă ranchiună sau un om de bună credinţă. În absenţa studiilor, mă voi rezuma la a trasa câteva linii generale din observaţii mai degrabă nesistematice. Vreau să spun că urmăresc bloguri, dar mai ales urmăresc comentariile la articolele din ziarele şi revistele on-line. Publicul acesta are câteva trăsături sociale destul de repede de descoperit: obişnuiţi ai tehnlogiei moderne, preponderent tânăr, cu preocupări în general de mediu închis, lipsiţi de dinamism social. Psihologic, aş spune că avem a face cu tipul introvertitului, mai degrabă a-social şi nu în puţine rânduri frustrat. Buna lui părere despre sine este clar asociată sentimentului de marginalizare, de nerecunoaştere de către ceilalţi a calităţilor şi meritelor. Este o natură preponderent agresiva, violentă. Dar, un fel de curaj al laşului ce strigă măscări din întuneric, dă cu piatră în geamuri de după un copac sau, mai simplu, te injura pe propriul tau spatiu. Mi se va reproşa viziunea prea neagră a profilului. Vă invit la a citi două ore pe zi comentariile la diverse articole din diverse domenii cu diverşi autori spre a-mi da măcar în parte dreptate. Am întâlnit în spaţiul virtual atitudini şi limbaje cum nicăieri, niciunde şi nicicând nu le-am înâlnit în realul concret. Atac la persoană, calomnii dintre cele mai grosiere, o lipsă de bun simţ, un limbaj de violenţă (ca să nu-i zic mitocănie) fără nicio limită. Am citit lucruri abominale şi revoltătoare la adresa unor intelectuali cu care poţi să nu fii de acord, unor autori pe care îi poţi agrea sau nu, dar oameni de o desăvârşită eleganţă şi de un desăvârşit bun simţ. Cât de mare trebuie să fie beneficiul accesărilor (principalul motiv pentru care s-au inventat aceste comentarii) spre a-i expune pe aceşti oameni, spre a expune nişte oameni în general, acestui potop de lipsă civilizaţie, acestor invective venite din întunericul minţii altor semeni? Există vreun spor de cunoaştere, vreun schimb de idei, vreun dialog real, profitabil si publicului şi autorilor în asemenea cazuri sau am ajuns să practicăm un fel de terapie de grup, de defulări colective? Sunt multe publicaţii în Occident care nu acceptă comentariile, iar altele care blochează, restricţionează accesul textelor care nu sunt la obiect.
Să nu mi se cânte aria “reintroducerii cenzurii’, “libertăţii de opinie” etc. etc. pentru că injuria, atacul la persoană, calomnia nu fac parte nici din libertate, nici din democraţie, nici din civilizaţie. Nu există ţară care să le încurajeze şi să le întreţină, aş spune cu o jubilaţie perversă, mai abitir decât România. Relaţiile umane sunt afectate, pentru că e numai o aparenţă că acel public este virtual: din păcate, el este omul de lângă noi, cunooştinţele adesea, elevii şi studenţii care altfel se milogesc de o notă profesorului pe care îl injuriază “democratic” pe un forum. Încurajăm astfel, laşitatea, făţărnicia (prietenul care te înjură într-un comentariu te asigură de toată compasiunea lui), lipsa de responsabilitate şi de bărbăţie. Construim astfel o lume întreagă cu două feţe, ambele la fel de urâte. Murdăria umană este la fel de concretă şi în virtualitatea internetului pentru că ea capătă exprimare a josniciei sufletului, tot astfel cum cineva care nu mai are argumente apelează la înjurătura grosolană. Care de fapt îl exprimă si îi cariază lui viaţa nu celui înjurat.

luni, 14 decembrie 2009

Poezie si colinde

Poeziei îi poate sta bine –şi poate sta bine – atât în spaţiul ei tradiţional, cartea, revista, cât şi în locuri publice, uneori întâlnindu-te cu ea acolo unde te aştepţi cel mai puţin. Considerată loc al pierzaniei, al boemei dispreţuite de spiritele pudibonde, crâşma (în forma ei modernă: bar sau club) părea ultima soluţie de a căuta public. Şi, totuşi, lecturile publice în aceste spaţii neconvenţionale au deja tradiţie şi la noi. De vreo cinci ani, la Cafeneaua Muzeului Literaturii Române week-endurile au fost acaparate de manifestări literare. Sigur, se citeşte preponderent poezie, dar am asistat şi la lecturi de proză care au capacitat publicul. Vinerile literare de la Cafenea au un farmec aparte. Este meritul amfitrionului, Traian T. Coşovei, care are « organ » la poezie, aducând aici poeţi, poeţi adevăraţi, din generaţii şi formule diferite, şi care crează o atmosferă amicală, destinsă şi distinsă în acelaşi timp. În acelaşi timnp, observ cum şi scriitorii noştri se profesionalizează în astfel de lecturi publice – îşi selectează texte care au impact atunci când sunt rostite, au învăţat arta de a plăcea publicului, de a fi lejeri şi ceremonioşi în doze farmaceutice, ştiu să impună ingredientele care să farmece, alungând de tot plictisul. La ultimele două seri de poezie, sala a fost arhiplină. Au venit special pentru recitalurile poetice ori au fost prinşi pe loc de începutul acestora. Şi unii şi alţii au fost seduşi de poezie şi au instalat o linişte caldă, curioasă şi aprobatoare.
Ioan Es. Pop şi-a lansat aici, la Cafenea, ediţia a doua, după 15 ani, a volumului său « Ieudul fără ieşire », volum ce ţâşnea în 1994 cu forţa unui sprinter care lasă plutonul după primii metri în urmă. Despre poet şi volum s-au spus/scris lucrurile esenţiale. Poate insistenţa de a-l aşeza într-o generaţie şi de a vorbi de tânărul poet (chiar şi la debut !) mi se par fi nepotrivite, limitative în cazul său. « Ieudul fără ieşire » nu are atributele unui volum de poezii în care să decelezi vârsta ori apartenenţa mai mult sau mai puţin obedientă la o mişcare poetică a autorului. Impresia puternică pe care ţi-o lasă poezia lui Ioan Es. Pop provine tocmai din nedatabilitatea ei, ca şi din lipsa oricăror semne ale acţiunii, efortului de a scrie. O voce rosteşte, povesteşte ceea ce pare că a întrerupt de rostit, de povestit într-un alt timp, rememorează secvenţe din viaţa de odinioară aparent fără nicio intenţionalitate de a face poezie. O viaţă atroce, sufocantă, dezumanizantă capătă valenţele condiţiei umane aproape insensibilizabil în curgerea textului. Ea se sublimează, transcede realul şi ne aşază în meta-fizică, într-o i-realitate care este a zilei de ieri şi a celei de mâine, a năpăstuiţilor din căminul de nefamilişti din strada Olteţului 15, dar şi a oricăror năpăstuiţi ai acestei lumi. Totul se petrece însă firesc, natural ca şi cum ar fi de la sine înţeles –şi de exprimat – că într-o astfel de lume “viaţa se bea şi moartea se uită”. În lectura lui Ioan Es. Pop, această naturaleţe este şi mai evidentă. Chiar dacă urmăreşte textul, senzaţia este de spunere nu de citire sau recitare, ceea ce urmează să auzi este exact ceea ce intuiai că va veni, ceea ce era intuit când citeai singur este acum pe faţă exprimat: se revarsă din glas o blândeţe hristică faţă de dezmoşteniţii vieţii. După 15 ani, “Ieudul fără ieşire” este la fel de proaspăt, de nou ca şi la momentul debutului. Şi va fi la fel şi după 15 şi alţi 15 şi alţi alţi 15 ani.
Lectura lui Ioan Es. Pop părea că a ridicat stacheta serilor literare la un nivel greu de atins atât ca audienţă cât şi ca impact poetic. E loc sub soare pentru poezia de valoare, de mare valoare! Diversitatea este necesară, dar ea nu dezbină ci uneşte. Lucian Vasilescu a venit cu “aproape.atât de departe” şi cu versiunea sa în limba engleză “close. so far away”. A venit nu numai cu un alt mod de a face, de a gândi, de a exprima poezia, dar şi cu alt fel de a spune poezia. Prezenţa actului de a scrie, prezenţa celui ce scrie devin elemente ale realului în poezia lui Lucian Vasilescu: “am scris cer şi cer s-a făcut, altădat-am scris soare şi s-a făcut/ lumină. am mai scris verde şi s-au făcut copaci. am scris spune-mi/ m-ai citit şi taci. am scris albastru. şi-a fost mare cu valuri. am scris/ corăbii şi s-a stârnit vântul, am scris vino – m-a înghiţit pământul./ am scris despre tine, ai aflat că eşti, şi lumea s-a acoperit cu poveşti/ de dragoste, dulci şi amare, cu gustul pielii tale atunci când ieşi din/ mare. am scris cuvântul mereu şi m-a dojenit dumnezeu. am scris/ împreună şi te-ai ascuns în partea nevăzută, pe lună. am scris vreau/ dar nu pot. am scris noi şi ai plecat de tot.// ce hârtie frumoasă, ce dreptunghi alb desăvârşit, pe unde te-am căutat/ de la început la sfârşit, de la cer la pământ, zi după zi, cuvânt de/ de cuvânt. // ce lume frumoasă, încăpătoare. ce hârtie albă sfâşietoare”. Poezia lui Lucian Vasilescu este una a disperării escamotate în jovialitate şi histrionism. Suferinţa este indecentă în public ca şi în poezie. Versul, cuvântul se comportă asemenea unei lespede ce presează asupra realului spre a nu-l lăsa să iasă la suprafaţă pentru că ar produce mai multă durere. Aşa şi-a şi spus versurile: mereu gâtuit de o emoţie profundă căreia nu voia să-i dea voie să izbucnească.
Dacă lectura lui Ioan Es. Pop a fost însoţită de muzica lui Mircea Tiberian şi de vocea excepţională a Luizei Zan, Lucian Vasilescu a făcut tandem cu colindele lui Ion Zubaşcu. Dar colindele alea maramureşene, autentice, cutremurătoare, amintindu-ne că vin Sărbătorile şi zăpezile şi albul care ar trebui să ne purifice şi, poate, să ne facă un picuţ mai buni.

miercuri, 9 decembrie 2009

Birocratie, dragostea mea!

La poştă, car’va’zică?!

Dragă Andrei,

hai să-ţi spun ce păţii cu trimiterea romanului meu către tine. Cum mă amăgesc că blogul meu e citit şi de alţi (in)amici, postez aci ceea ce putea fi şi doar un email către tine ca să fie învăţătură şi pentru alţii. Aşa zicând că mai aveam de trimis şi unei foste studente un exemplar, mi-am luat inima în dinţi şi-am purces către poştă. Poşta la noi e ceva foarte stabil: adică spaţiile sunt pe/la locul lor, nezugrăvite tot de când le ştii, aşa că tot a rânced, vechi şi a mizerie miroase, tot cu frica de a nu-ţi cădea tavanul în cap stai la cozi. Nu era multă lume, dar acum treaba se face computerizat un aist lucru complicat ia o grămadă de timp; cât a durat funcţionarei (da, e aceeaşi - grasă, cu vocea subţire, dar cu mustăcioara grosuţă!) să scrie tot ce avea de scris, eu aş fi terminat un capitol din viitorul roman. Întrebai dacă au plicuri A5: “N-avem”. “Dar cu ce aş putea trimite totuşi cărţuliile astea, mă rog frumos...” “La colete”. “Cum, Doamne, iartă-mă, să trimit o cărţulie ca pachet”. “Nu ştiu. Avem plicuri doar cu pernă de aer. Costă doi lei şi două zeci de bani” Asta face, dear Andrew, vreo 0,90 $. Bun, zic, nu contează, dati-mi două. Dau banii, “aşteptaţi restul că n-avem”. Nu contează, zic eu din nou, faceţi socoteala la final şi văd cât mai am să vă dau”. “Nu se poate”. “De ce nu se poate?!” “Trebuie chitanţe separate”. După o juma’ de ceas, răbduriu, mi-a venit rândul. “P-ăsta n-aţi pus expeditorul”. “Nu e nevoie, sau poate nu vreau să se ştie cine l-a trimis.” “Eu v-am spus! Şi ce aveţi în plicuri?” “V-am mai zis: cărţi.” “Trebuia să le puneţi la colete!” “Bine, zic, le trimit la colete”. “Nu se poate de la noi. Noi trimitem colete numai in UE.” “Şi în Canada cine le trimite>” “Oficiul 48”. Renunţ la a mai pune colete şi dumnezeul japonez mă ajută: aveam şi o recomandată. I-o întind, imi dă scrisoarea, era din Japonia: teatrul Kaze –am scris despre ei când au fost în România - imi trimitea o broşură de prezentare, evident în limba japoneză, aşa că o să mă zgâiesc doar la poze! Îi arăt funcţionarei că de la japonezi se poate să primesc o cărţulie într-un plic. Dă din umeri, probabil că ii consideră nişte tâmpiţi. “De ce n-aţi scris numele întreg la asta cu Canada?” “E spion, doamnă, şi nu vreau să se afle cu cine corespondez”. A privit impasibilă cântarul de parcă i-aş fi spus că afară plouă. Chiar ploua!
În fine, plătesc şi telefonul fix (al mamei) şi începe lupta titanică de adunare. O ia de la capăt de vreo trei ori, ajunge la o sumă, mi-o comunică. Ii intind banii.
“N-avem rest”, îmi zice. Desigur că în spatele meu nu mai era nimeni. Aşa am eu noroc: niciodată după mine nu se mai aşază cineva. Stau şi aştept să vină cineva cu ceva mai mărunt sau renunţ la rest. Tu ce crezi că am făcut?

marți, 8 decembrie 2009

Masura fericirii

"Tine-te departe de adevar, daca vrei sa nu fii mintit"

Nichita Stanescu

luni, 7 decembrie 2009

Sa ne bucuram si nu prea, asadar


În fiecare an, “Gaudeamus” aduce una sau mai multe personalităţi care polarizează aproape întreaga atenţie a publicului şi a presei. Acest fapt aduce prestigiu Târgului bucureştean. Autori în vogă, croiţi din succese pe care mai apoi nici ei nu şi le pot explica prea bine, laureaţi ai marilor premii literare (cu precădere, laureaţi ai Nobel-ului pentru care noi, românii, am făcut o mică mare obsesie!), autori care au stârnit valuri uriaşe de interes au fost prezenţi de-a lungul timpului la Bucureşti. De fiecare dată, câte-un eveniment intern a mai adus în prim plan şi eroi ai zilei nu neapărat din lumea literelor. Multe personalităţi politice au folosit Târgul ca pe o baie (electorală) de mulţime. Vedetele autohtone şi-au tăiat şi ele o felie din torul popularităţii conferite de un aşa eveniment, lansându-şi cărticelele sau girând cu prezenţa lor autori-prieteni.
Anul acesta, Salman Rushdie a fost vedeta indiscutabilă a Târgului de carte de la Bucureşti. Prezenţa lui a fost descrisă pas cu pas aşa că nu vreau să mai spun încă o dată ce s-a spus despre el. Într-o bună măsură, “cel mai vânat scriitor de pe planetă” a ţinut să infirme această imagine: a fost lejer, n-a avut gărzi de corp, s-a dovedit grijuliu şi atent cu presa, aş spune chiar fără restricţionări, acordând cu destulă largheţe declaraţii şi interviuri şi cui a vrut şi cui n-a vrut, a dat o fugă până la Bran probabil pe urmele lui Dracula.
Herta Muller a fost şi ea la Târg. Numai cu cărţile. Grijulii, nici editorul, nici vorbitorii de la lansare nu au suflat vreo vorbă despre absenţa recentei premiate a Nobel-ului. Aşa că în rolul Hertei Muller a fost...Oana Pellea care a citit, expresiv, câteva fragmente. Dacă înţeleg reticenţa editorilor, nu înţeleg volta lingvistică a presei care a vorbit despre faptul că (H.M.) “şi-a lansat la Bucureşti” etc. etc. În spiritul adevărului era “i s-a lansat la Bucureşti...” etc. Pentru că vorba (pe dos) a lui Lăpuşneanu “dacă eu nu vă vreau, voi mă vreţi”. În fine, Nicolae Manolescu a fost sărbătorit de către “Paralela 45”, la împlinirea a 70 de ani de viaţă, cu trei apariţii despre opera (şi oarecum viaţa) criticului.
Şi, totuşi, în umbra acestor evenimente, s-au petrecut două momente care ar fi meritat din plin luminate de atenţia, reverenţa şi respectul întregului public de la “Gaudeamus”. Este vorba de două mari spirite ale culturii române: Mihai Şora şi Mircia Dumitrescu. Sunt cei doi creatori două modele culturale din păcate rar puse în lumină şi valoare. La lansarea cărţii lui Leonid Dragomir “Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei” au fost poate numai acei profunzi cunoscători şi preţuitori ai filosofului care a împlinit de curând 93 de ani, la standul unde Mircia Dumitrescu îşi prezenta cărţile-opere de artă, dar cred eu şi un răspuns la probleme adânci şi grave ale culturii române şi universale, era mereu o linişte mai degrabă indiferentă decât pioasă. Nu este momentul şi nici locul de a detalia ce cred eu că îi uneşte şi în acelaşi timp îi face unici pe cei doi în cultura noastră. Remarc însă la amândoi motorul creaţiei: bunătatea şi nădejdea. Închei citându-l pe Mihai Şora: “Eu aş spune că am o mulţime de întrebări mereu altele, dar nu le-aş numi incertitudini. La temelia fiinţei mele gânditoare, şi aş prefera să mlădiez cumva acest calificativ ţeapăn şi pompos prin recursul la un dublu adjectiv: simţitoare-gânditoare; deci la temelia acestei alcătuiri vibrante stă o mare certitudine, pe care un verb fundamental în vocabularul omenirii o susţine: verbul a fi. Ştiu că sunt. Slab. Bătut de vânturi. Putând, la limită, să nu fiu. Ba chiar sunt sigur de faptul că nu voi mai fi.”

vineri, 4 decembrie 2009

Viata ca literatura

Realul şi imaginarul

Scriitorii, mai ales prozatorii, sunt adesea sâcâiţi de o întrebare: “ce e real şi ce e închipuit din ceea scrieţi?” Pun aceasta întrebare cititorii la întâlniri, la lansări, o pun şi apropiaţii, prietenii, cunoştinţele, dar, nu de puţine ori, şi criticii lasă să se întrevadă că-i preocupă întrebarea. Ei sugerează că aflarea unui răspuns clar i-ar ajuta la o evaluare mai exactă a cărţii. Poeţii sunt mai feriţi de astfel de chestionări deşi adesea asumarea la persoana întâi, mergând până la identificarea cu persoana civilă, este mult mai tranşantă. Poezia beneficiază de prezumţia translării către o altă realitate –poetică, literară, metaforică – încă de la primul nivel al lecturii, în timp ce proza este tratată ca documentar, o curiozitate, aş spune ca privitul pe gaura cheii, îndemnându-i pe toţi cei ce vin în contact cu textul să-i ducă mai întâi spre identificarea, din planul biografic, a faptelor şi personajelor. A fost o vreme în care scriitori, altfel oameni serioşi, ambiţionau să meargă pe urmele lui X. sau Y. spre a dovedi că personajele au existat ori chiar există, că întâmplările sunt “rupte din viaţă”. Dezamăgirea se instala la capătul demersurilor, dar asta nu i-a demobilizat nici pe ei şi nici pe lectorii de după ei, astfel că alte şi alte valuri de investigatori de fapte literare se mai trezesc la sunetul goarnei ce anunţă lupta dintre real şi imaginar în conştiinţa publicului. Iar această lectură deformată şi deformantă a textului începe prin însăşi educaţia oferită în şcoli. Ideea de bază a acestei educaţii este că literatura, proza în special, are valoare pentru că urmează, obedient, viaţa, că autorul s-a inspirat din realitatea imediată. A văzut Rebreanu un ţăran sărutând pământul şi gata a scris “Ion”, a fost răscolit de tragicele întâmplări ale lui 1907, s-a inspirat din ele şi a dat “Răscoala”. A trăit Marin Preda printre ţăranii din Siliştea-Gumeşti şi a avut un părinte fabulos în isteţimea, umorul, “filosofia” sa, şi “Moromeţii” a fost ca şi scris! În fond, chiar şi criticii adoptă atitudinea tatălui lui Preda care nu s-a arătat impresionat de romanul fiului său, trăgând concluzia că nu-i nicio scofală “ai scris ce-ai văzut şi tu pe aici”. Uneori, lucrurile au luat chiar o turnură tragi-comică, autorul fiind dat în judecată de câte unul sau altul pe motiv că “l-a scris” în cartea lui.
Realitatea, ceea ce se petrece în jurul nostru sau ceea ce ni se întâmplă nouă, este in-formă. Spre a lua formă, ea trebuie structurată, pusă în ordine, cronologică şi logică, dar, mai ales, trebuie să i se dea un sens. In-formul nu are sens, nu are semnificaţie în sine: doar forţând noi şi, prin comparaţie cu ceea ce este structurat, spunem că lipsa de semnificaţie este ea însăşi semnificant. Chiar decupate fără nicio intervenţie în “realul” lor, faptele sau personajele unei cărţi nu mai sunt, dar absolut deloc, ceea ce erau în realitatea lor identificabilă în viaţa civilă. Un proces verbal, sau orice alte text administrativ, inserat într-o ficţiune devine alt ceva. Folosit de alţi autori în alte ficţiuni capătă alte şi alte semnificaţii, deşi el, practic, nu se modifică în concretul lui. Aşadar, valoarea lui de semnificant nu este intrinsecă decât la momentul originar, în scopul pentru care a fost creat şi în relaţie cu publicul căruia i se adresează. El are atunci o valoare de întrebuinţare, de utilitate practică, în timp ce folosit într-o realitate imaginară capătă valenţe simbolice. 
Un text imaginar este un construct. În care, de exemplu, timpul este unul de tip special, comprimându-se sau dilatându-se, înlăturând ceea ce cu toţii trăim: multele momente în care nu se petrece nimic sau în care viaţa este doar repetitivă. Comprimând timpul, alăturând secvenţe într-o succesiune rapidă, oricum mult mai rapidă decât în real, se crează acea senzaţie de plin, de trepidaţie şi de bogăţie pe care altfel nu o aflăm nicicând şi niciunde. Ceea ce opreşte un autor din viaţa sa civilă sunt elemente care să confere autenticitate şi să dea iluzia că viaţa din cărţi este chiar viaţa cititorului: un tramvai are un număr şi un traseu şi scârţâie din toate încheieturile, o femeie lasă vederii un decolteu adânc, un bărbat are un anume ritual de a-şi aprinde ţigara sau de a plăti la cârciumă. Toate acestea pot fi decupate din viaţa reală –au fost văzute, s-au petrecut aşa – dar ele nu sunt altceva decât elemente cu care se construieşte un spaţiu imaginar, un personaj imaginar, iar în ficţionalitate nu mai au nicio legătură cu concretul realului de unde au fost reţinute.
Orice text este un text esopic, orice construcţie prozastică este fabulatorie (spre a relua termenul impus de Mircea Nedelciu). Obligatoriu, lectura profesionistă ar trebui să treacă de aparenţa reală a faptelor şi să înţeleagă fabula în “morala” sa. A citi cu creionul în mână (ori în minte) spre a identifica fapte şi oameni reali este un nonsens. Şi faptele şi personajele nu există decât în acel spaţiu ficţional, ele sunt unice, originale şi irepetabile. Şi de negăsit în viaţa civilă.
Marin Preda se arăta încântat că reuşise să îşi compună un răspuns întrebării cu care am început rândurile de faţă: “Monşer, zicea el, faptele sunt inventate, sentimentele sunt reale”. Avea mare dreptate: eşafodajul, textura sunt cele adevărate, faptele şi personajele sunt doar purtătoarele acestui mesaj.

marți, 1 decembrie 2009

Cronica literara

Un mic roman de iubire, exotic şi aventuros

 de Dan Cristea

 Dacă despre Gerda, cartea anterioară a lui Constantin Stan, se putea spune că e deopotrivă un roman care povesteşte şi un roman despre roman, în cazul volumului Trăieşte şi mergi mai departe partea de story se arată exclusivă. Micul roman, scris între mai-august 2009, cu scopul prezentării la un concurs de proză pe care l-a şi câştigat în cele din urmă, e o poveste aventuroasă şi exotică, pusă în cadrul unei localităţi-port din Brazilia, necunoscuta şi îndepărtata Paranagua, situată undeva pe lângă estuarul La Plata. Un mineralier românesc ajunge aici, după luni de navigare prin Atlantic, având la bord şi pe un tânăr jurnalist, asimilat ofiţerilor de pe vas, căci, aşa cum e cutuma, cine e la bord e marinar şi trebuie să se supună regulilor marinăreşti. Paranagua, după descrierile din carte ("Personajele descriu lumea spre a o înţelege şi a se înţelege pe ele"), ar fi un orăşel păcătos, înecat în sărăcie şi cu lume amestecată, cu portul în afară, pe malul fluviului Parana, cu un singur bulevard şi o clădire adăpostind poşta, cu câteva magherniţe, impropriu numite hoteluri, şi cu câteva localuri, cum e terasa de la "Winners", unde mişună prostituate şi marinari angajaţi în comerţul cu sex. Ochiul romancierului, exersat îndelung în arta reportajului, surprinde cu abilitate atmosfera, mai ales dezolarea şi deznădejdea locului, unde se petrece o adevărată luptă pentru supraviețuire: "La Winners se instaurează pas cu pas liniştea. Liniştea de la Winners este mai deprimantă decât tumultul de la Winners. Mesele sunt pline de resturi de mâncare, de mucuri, de coji, de bălticele de bere, cola, vin încă neuscate, de ambalaje de prezervative. Pe jos, pe pietrişul aleilor dezastrul este la fel de mare. Dar cel mai mare dezastru sunt oamenii. Au mai rămas cei care nici capul nu şi-l mai pot scula de pe masă şi o puzderie de fete urâte. Din corp li s-a scurs şi ultima picătură de viaţă. Mâinile le atârnă inerte pe lângă trup, feţele arată ca în desenele naive ale copiilor - fără nicio expresie, păpuşi urâte de carton. Urâte şi triste. Disperate. De cei douăzeci de dolari la care sperau în noaptea asta depind adesea toți din familie. 'Trebuie să trăieşti, trebuie să trăieşti, trebuie să supravieţuieşti, trebuie să supravieţuieşti, trebuie, trebuie, trebuie, aici, acum, oricum” le citeşti în priviri, în gesturi, în deznădejdea lor. În invidia lor care se uită la ea. Ea, fata asta cu ochi oblici de asiatică, este la masă cu unul care încă se ţine pe picioare, bea dintr-o cola, direct, fără obişnuitul pai vârât în sticlă, şi chiar dacă e târziu o să-l convingă, o să-l convingă, o să-l convingă să scoată din buzunare, din portofel, din sărăcia, din bogăţia, din pofta lui, nenorociţii ăia de 20 de dolari. Din când în când se mai produce un freamăt: un taxi pare a fi oprit în apropierea terasei. Ospătarii se trezesc din picoteală şi se depărtează puţin de stâlpul de care se sprijineau, fetele se grăbesc să-şi îndrepte spatele, să alunge şuviţa de păr ce le cade pe frunte, să tragă de bluză spre a lăsa mai la vedere sânii, cele ce porniseră spre baie amână momentul fiziologic şi se întorc spre a se reaşeza la mese. Bărbaţii fac eforturi de a ţine ochii deschişi scrutând intrarea. Dacă mai pot, se apucă de pahar spre a se amăgi că sunt nişte petrecăreţi neînvinşi de băutură. Cu gesturi reflexe îşi pipăie buzunarele, în minte fac socoteala - cât au cheltuit, cât mai au disponibil ? Preţ de câteva secunde se lasă liniştea pândei. E atât de intensă încât le auzi până şi gândurile. Sigur, speranţa moare ultima, dar tot moare: nu intră nimeni ! Dincolo de Winners oraşul îşi înfundă în întuneric, în sărăcie, în disperare zgomotele cu care îşi semnalează viaţa de noapte".  
 Romanul ne oferă şi o poveste de iniţiere în acelaşi timp, căci aproape tot ceea ce încearcă tânărul jurnalist, pe mare sau în porturile în care poposeşte, constituie experienţe noi în existenţa sa. Astfel, la "Winners", unde merge din aceleaşi motive ca şi camarazii lui de pe vas, personajul o cunoaşte pe Silvana ("fata cu ochi oblici de asiatică"), o mulatră cu "zâmbet cuceritor şi inocent", alături de care trăieşte aventura neobişnuită de dragoste a câtorva zile şi nopţi. Silvana propune o ipostază a feminităţii (una din temele prozei lui Constantin Stan), "femeia îndrăgostită", care se dăruie, sub chipul aparent, înşelător al prostituatei, condiţie însă care "n-a acrit-o" şi din pricina căreia nici "nu se simte murdară, terfelită, nu are resentimente şi nici uri justificate sau nu". Pentru Silvana, aşa cum se remarcă, "a uita şi a ierta sunt sinonime". Femeia de pe alt continent e loială, generoasă şi îndatoritoare, simplă şi profundă, misterioasă şi vitală, cum o arată şi numele păduros, căci "miroase a flori de câmp, a mango, a răcoare, a ananas, a iubire şi moarte". Suferind un vertij aproape inexplicabil, personajul are sentimentul că retrăieşte, prin îngrijirile şi ocrotirea Silvanei, momente de copilărie fericită ("Apoi, iei act de mâna Silvanei care îţi tamponează fruntea cu un şerveţel parfumat, de ochii ei care te privesc aşa cum nu te-a privit nimeni din copilărie: cald, adânc, rugător, inundându-ţi trupul de căldura plăcerii de a fi bolnav alintat"). Nuanţa maternă intră şi ea, aşadar, în componenţa aceastei ipostaze a feminităţii de care personajul se simte atras ("Se pare însă că eşti un mic pervers: îţi place, te simţi bine, nemaipomenit de bine, suspect de bine"). 
 În acelaşi timp, tânărul jurnalist, pornit să navigheze pe apele Atlanticului, poartă cu sine amintirea unei iubiri destrămate, dar care îl urmăreşte răscolitor, căci, în bună măsură, el e un om al trecutului, ancorat în trecut şi bântuit de către acesta ("contează mereu ceea ce ne aducem aminte, doar ceea ce stăruie adânc şi dureros în fibra fiinţei noastre, dacă a rămas acolo înseamnă că a fost important, că ne doare adesea neînţelesul acelei întâmplări, acelei senzaţii, că ne întoarcem către ea trăind-o din nou"...). Cam ca personajul lui Camil Petrescu din Ultima noapte..., personajul lui Constantin Stan intră într-o relaţie de dragoste, la început cam contre-coeur, cu o fată abia trecută de 18 ani, dezinhibată şi plină de surprize, sfârşind prin a se simţi prins ca într-o capcană obsesivă. Fata se cheamă Maya, referinţă la lumea ca iluzie: "Ce să faci cu o iluzie? Este frumoasă doar cât durează, dar deziluzia durează toată viaţa. Ai avut iluzia că eşti iubit. Te-ai legănat, mai degrabă laş în această himeră, în această caracatiţă ce te cuprinsese cu toate braţele, cu puternicele ei braţe de minciună pentru că îţi făcea bine. Erai poate fericit. Ai aflat că nu, nu ai fost iubit, că nu, nu a fost chiar o iubire, nici mare, nici mică, pentru că iubirile nu pot fi mari sau mici. Ele există sau nu există". 
 Maya reprezintă astfel o altă ipostază a feminităţii, europeanca sofisticată şi egoistă, obsedată de propria realizare, dar nesigură de sine, pentru care iubirea nu constituie un ritual, ci simplu instinct. Această ipostază ar exemplifica şi ceea ce naratorul numeşte "greaţa care ni se face de cadavrul iubirilor noastre, care mor şi ele ca oamenii, contorsionate, înţepenite în poziţii nefireşti". Cum scria Constantin Stan în precedentul roman, în Gerda, "Orice poveste este povestea unei dispariţii care, de fapt, nu vrea să dispară". 
  Un stil febril, aplecat spre cuvânt şi frază, punctează sugestiv evocarea unei iubiri trecute şi intrarea sub zodia uneia noi, trăite la timpul prezent. Povestitorul-locutor este un soi de alter-ego al personajului, căruia i se adresează la persoana a doua ("tu"), precum într-un discurs în oglindă, artificiu narativ care creează o oarecare distanţă de martor sau de judecător al faptelor eroului şi al întâmplărilor prin care trece. Acesta s-ar caracteriza, la rândul său, prin modul prea serios în care consideră lucrurile, titlul romanului sugerând atingerea unui soi de compromis comportamental necesar devenirii şi existenţei în genere. Viaţa se hrăneşte din gânduri, din iluzii, din speranţe, din ceea ce este perisabil. Inalterabilul se confundă cu inertul. 
 Prologul la roman şi capitolul V al acestuia sunt scrise la persoana întâi, primul text amintind o zi toridă din iulie, când eul-copil încearcă, pentru prima oară, sentimentul "morţii în general, al dispariţiei viului, a trecerii lui în mineral, în inert, în ceva ce nu mai poate deveni, transforma", în timp ce al doilea text evocă sfârşitul copilăriei, al "paradisului lumii fără griji" şi impresia (pascaliană) a singurătăţii proprii rătăcite în imensitatea cosmică: "ştii că ţi-ai spus că stelele vor fi acolo şi când tu nu vei mai fi, că murind nu le vei mai vedea niciodată, realizai că eşti repede pieritor şi că în univers erai mai puţin decât clipirea rapidă a unei stele, ai plâns în hohote, cu zguduiri de trup, până într-un târziu când probabil ai adormit, ameţit de atâta cer, de atâtea stele, de mirosul ierbii..." 

 Sunt două texte poetice care sugerează nu numai "morala" romanului, dar şi legăturile dintre iubire şi moarte (prezentă în multe feluri în roman, inclusiv prin decesul suspect al unui membru al echipajului), căci poezia naraţiunii provine din atmosfera de solitudine şi de sfârşit de lume, din lumina crepusculară, apropiată de vis, în care sunt învăluite întâmplările. Cauzalitatea nu-şi prea găseşte loc în paginile acestui mic roman, presărat cu lucruri pe cât de reale, pe atât de inexplicabile.


(Constantin Stan, Trăieşte şi mergi mai departe, Editura Pământul, 2009, 137 de pagini.Volum premiat la Concursul naţional "Literatură modernă", Ediţia I, 2009 )

Resurectia minimalismului


 


Strâns legat de căutările, experimentele, avangardismul anilor ’20-’30, minimalismul propune o abstragere a esenţialului din lumea concretă care ne înconjoară şi care năvăleşte în artă atât de puternic încât ea, arta, nu mai are drept funcţie decât redarea. Este o oglindă a lumii din afară, cel mai adesea o oglindă vămuită de ideologizare. În deceniile de început de secol XX, acest fel de artă obosise, îşi sleise sensurile. Experimentele voiau să arunce în aer vechile canoane nu numai estetice ci şi existenţiale: realitatea nu e numai cea văzută, pipăită, mirosită, individualizată ca obiect. Ea este în acelaşi timp şi idee, spirit, adică ceva care leagă lucrurile între ele, le conferă unitate în esenţa lor. 
Când se caută originile minimalismului, toată lumea se întoarce spre Kazimir Malevici şi la celebrul său “Pătrat negru”. Mişcarea artistică, pornită din noua viziune a lui Malevici asupra realului şi a expresivităţii, a mijloacelor şi tehnicilor de elaborare, va purta numele de constructivism, chiar dacă termenul de minimalism va fi folosit încă din 1929 într-un catalog de expoziţie de pictură a lui John Graham. Termenul şi mişcarea vor reveni în forţă în anii ’60, New York-ul fiind centrul artistic al acestui, abia acum acceptat ca atare, nou curent în artă. Un curent care, iată, revine după aproape o jumătate de secol măcar ca o tendinţă atât în artele palstice cât şi în literatură, ca semn al haosului produs, în acest început de secol XXI, de prea multul concret care ne invadează.
Nici că se putea o imagine mai profitabilă pentru a înţelege nevoia de a pune ordine şi de a esenţializa decât ceea ce se petrecea în ziua în care am fost să văd expoziţia lui Daniel Dumitru Preduţ la Piteşti: pe platoul pieţei centrale a oraşului era un târg de toamnă. Aşa cum îl ştim cu toţii: cu lume amestecată, cu legume, fructe, produse de sezon stivuite, aşezate cât “mai artistic”. Şi, totuşi, senzaţia era de haos, de lipsă de unitate în forme, expresii şi culori. Privirea fugea, incapabilă să se centreze pe ceva care să-i ordoneze realitatea din jur. Odată intrat în galeria “Metopa” nu numai forfota, zumzetul, informul rămâneau dincolo de geam ci şi o întreagă lume. 
Daniel Dumitru Preduţ este la prima personală, chiar dacă nu mai este de tot tânăr - este născut în 1961 şi a absolvit Secţia Pictură la Universitatea de Arte Bucureşti, în 2000 - şi chiar dacă până acum a fost prezent în multe expoziţii de grup, îndeosebi la Piteşti, dar şi la Bucureşti sau în afara ţării în Austria şi Belgia. Pare el însuşi şi ca om mai degrabă dispus abstragerilor, supunându-se unui efort de esenţializare, de îndepărtare a balastului care ascunde ideea. Prima impresie produsă de expoziţie crează un sentiment contradictoriu: formele geometrice –pătrate, romburi, dreptunghiuri de diverse dimensiuni, aş zice de dimensiuni diametral opuse! –, culorile brute, derivate în diverse tonuri nu te îndepărtează prin răceală ci te apropie printr-o anume căldură emanată. Te-ai fi aşteptat ca geometrizarea să refuze sentimentul, emoţia, să se aşeze sub cupola “castelului de gheaţă” (“castelul tău de gheaţă, l-am cunoscut gândire”, după cum zice Ion Barbu). Apropiindu-te de fiecare lucrare, sesizezi de unde se transmite aceasta undă caldă şi discretă: tonurile aplicate au o jovialitate a formelor figurative, la unele părând o reluare a motivelor populare înscrise pe broderii, alteori ducând spre miniaturile cu care erau împodobite cărţile în Evul Mediu. Daniel Preduţ respectă, aş zice cu sfinţenie, principiile minimalismului –precizie şi limitare extremă, încorporare a formelor geometrice de multe ori în patternuri repetitive -, dar nu se limitează la o desăvârşită execuţie care ar “răci” ideea. Expoziţia în sine este gândită ca alternare de gol şi plin. de complementaritate a formelor şi culorilor creind o senzaţie de confort, de relaxare şi căldură, în însăşi esenţializarea care nu este reducţionism, în cazul său.
Prima personală a lui Daniel Preduţ este un fapt artistic ce merită cunoscut şi apreciat, impunând un autor care la, hai să-i zicem, debut ne apare ca un consacrat în pictură. Cu tot respectul ce îl port şcolii de la Piteşti – nu e prima dată când văd la “Metopa” expoziţii excelente – o-aş spune pictorului că nu e bine să se cantoneze în participări individuale şi în grup doar acolo. Se simte nevoia de a ieşi în lumea bucureşteană poate chiar cu această expoziţie care îl personalizează şi îl consacră!

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Viata ca literatura

Calea Victoriei

Am recitit de curând “Calea Victoriei” a lui Cezar Petrescu. Au trecut zeci de ani de la prima lectură. Timp în care nu m-am mai simţit îndemnat de a relua romanul care îmi plăcuse în adolescenţă şi pe care l-am ţinut minte vreme îndelungată. Nu toate cărţile – ba aş spune destul de puţine – au această capacitate de a fi memorabile, în sensul de a nu ţi se şterge din memorie mult timp. Cred că principalul merit al cărţii era de a mă cufunda în poveştile unui oraş pe care, dacă aş putea, l-aş respira cu clădiri, istorii şi oameni de demult, în întregul lui. Pentru mine, perioada interbelică a Bucureştiului este fascinantă, orice imagine sau orice evocare a sa sorbindu-le eu cu lăcomie de parcă ar fi propriul meu trecut pe care mi-l recuperez aproape cu disperare. Aşadar, mai degrabă delicatesurile de la « Dragomir », lumea de la Capşa, atmosfera de redacţii de pe Sărindar mi se întipăriseră în minte decât întâmplările prin care trec personajele lui Cezar Petrescu. Nici acum nu m-am lăsat impresionat de povestea cam schematică a eroilor, nici acum nu m-am abţinut de a nu mă revolta împotriva ideologiei simpliste că de eşecul lor se face vinovat Oraşul. Am recunoscut însă capacitatea lui Cezar Petrescu de a sesiza perenitatea Bucureştiului : magnet care atrage ca un pământ al făgăduinţei şi care se arată a nu fi tulburat în mersul său de toţi cei pe care trenurile îi varsă în Gara de Nord (mai nou maxi-taxiurile) cu o bocceluţă de lucruri şi geamantane de visuri de glorie. Mereu şi mereu se petrece la fel : cohorte de suflete însetate de a se realiza, de a fi cineva, de a se realiza politic, social, cultural iau cu asalt Oraşul visând ca acesta să le cadă la picioare; mereu şi mereu Oraşul îi toacă în malaxorul iluziilor şi deziluziilor arătându-le de fapt şi de drept adevărata dimensiune. Gloriile de provincie, moda de provincie, idealurile de adevăr, dreptatea de provincie, iubirile de provincie sunt aduse la scara minusculă a lumii din care provin. Bucureştiul are un alt standard cu care le măsoară şi de asta nu e el vinovat. Oraşul nu te lasă să arzi etapele, iar cei care dau « tunuri », iţindu-se brusc în top vor cunoaşte la fel de brusc durerea prăbuşirii de la o înălţime la care ajunseseră mult peste puterile lor prin conjunctură, delaţiuni, tupeu, superficialitate, carierism sau promiscuităţi.
Calea Victoriei a fost simbolul reuşitei. Dar Calea Victoriei nu este numai faţada luminoasă şi luxoasă, nu numai lumea cunoscută - şi recunoscută - de politicieni, jurnalişti, artişti ce se cunosc, se salută, schimbă cancanuri între ei într-un mod amical doar spre a-şi reafirma apartenenţa la grupul monden şi elitist. Fiecărui nou venit în Bucureşti i-aş arăta, luându-l la o plimbare din capul Căii Victoriei, într-o după-amiază de toamnă cu lumină galbenă şi melancolică, o lumină înşelătoare pentru că te faci să visezi şi să îţi proiectezi realitatea în falsul lumii pe care ţi-ai dori-o nu în cea în care ţi se aşază, şi lumea din spatele faţadei. Acea lume de ganguri, de case de report şi case de toleranţă, mizerabile, mirosind greu a sărăcie, ratare şi intrare în descompunere morală, de prăvalii sortite din start parcă falimentului chiar dacă, formal, ele sunt tot pe Calea Victoriei. Drumul unui nou venit trebuie să treacă obligatoriu prin această periferie a vieţii în care te poate arunca visul luxului, gloriei, măririi pentru că abia după ce vezi abisul poţi măsura fiecare treaptă pe care ai trecut-o, abia după ce vezi cât de jos poţi ajunge te poţi împăca şi cu gândul că nu eşti atât de sus precât ţi-ai fi dorit şi pe care la un moment dat ai crezut că şi îl meriţi. Bucureştiul nu e un oraş devorator de suflete nevinovate, de purităţi şi de oameni fără puterea de a se apăra. El este cinic în măsura în care viaţa e cinică şi nu îţi dă nimic gratuit, e cinic în măsura în care viaţa te sancţionează pentru fiecare derapaj de la realitatea care eşti tu însuţi. Oraşul aşază pe fiecare în pătrăţica lui mai curând sau mai târziu, dar totdeauna cu dreaptă măsură. Chiar şi atunci când oferă şanse, el o face spunând parcă un adevăr cinic : aşa cum şansa face parte din viaţă tot astfel şi neşansa face parte. Luxul şi mizeria – la fel; gloria şi ratarea – idem. De ce să crezi că tot ceea ce e bun în viaţa ta îţi revenea de drept, prin darurile tale naturale, iar tot ceea ce este urât, mizerabil ar aparţine celorlalţi şi nenorocului. Bucureştiul arată tuturor că toate ne aparţin - şi bunele şi relele. Mai ales relele !

vineri, 27 noiembrie 2009

70 de teme

Aşa cum se petrece de fiecare dată când nu vii dintr-un mediu literar pe autori îi cunoşti întâi şi întâi din cărţile lor sau din revistele la care colaborează. De aceea, ei îţi par un fel de abstracţiuni, fiindu-ţi greu să ţi-i imaginezi mergând pe stradă, spunând poveşti sau bancuri, având propriile lor griji, temeri sau bucurii. Pe Nicolae Manolescu l-am întâlnit mai întâi şi mai întâi în “Metamorfozele poeziei”, cărticică pe care o adnotasem cu multă evlavie în timpul liceului pentru că descopeream, faţă de buchia manualelor şi de ceea ce în general ni se spunea la şcoală, un alt univers al poeziei, interpretări şi un parcurs aproape narativ al liricii. 

Pe vremea aceea, a adolescenţei, autorii erau, pentru mine, mult mai puţin importanţi decât cărţile lor, aşa că nu mă străduiam nici să aflu mai multe despre ei şi nici să mi-i imaginez. La admiterea în filologie –care avea şi-o probă orală – am avut în faţă doi profesori cu atitudini diferite. Unul dintre ei, parcă mai timorat decât mine, răsucindu-şi mereu sacoul de parcă nu i-ar fi găsit locul pe trup, mă privea de dincolo de lentilele groase ale ochelarilor cu multă înţelegere şi pas cu pas am stat la o tacla despre literatură. Celălalt se afundase în lectura unui ziar, părând sincer dezinteresat de ceea ce se întâmpla. Şi-a ridicat ochii din ziar şi m-a întrebat de unde sunt. Când a aflat că sunt bucureştean şi că unul din subiecte este Lovinescu m-a întrebat dacă ştiu unde anume, în Bucureşti, se ţinea cenaclul “Sburătorul”. S-a arătat intrigat că dădeam la filologie şi nu bătusem tot oraşul spre a vedea urmele materiale ale scriitorilor pe care îi studiam. Nici atunci şi nici acum nu cred că o casă memorială, o plăcuţă pe un imobil mă luminează mai mult decât o pagină scrisă de un autor. Nu m-am străduit, în răspunsul meu, să fiu pe placul celui ce mă întrebase, considerând ca fără o prea mare importanţă întrebarea. Întâmplarea ar fi rămas undeva suspendată în memoria mea, dacă, odată intrat la filologie, nu aş fi recuoscut examinatorii: Dumitru Micu şi Nicolae Manolescu. Mai târziu mi-am dat seama că, poate în linia călinesciană, poate în propria-i linie ce abia se contura înainte de a fi făgaş, Nicolae Manolescu punea preţ şi pe autor, pe biografia, pe urmele sale materiale, ca să zic aşa. Era firesc să fie aşa pentru că intrase de tânăr în tumultul vieţii literare unde numai cunoaşterea cărţilor nu e de-ajuns. Îşi aşezase aura unui prinţ al criticii, detaşat atunci când îl citeai, fervent şi seismograf sensibil la ceea ce e viaţa literară atunci când îl cunoşteai. De aici i se trag şi adulările (justificate) ale unor confraţi şi contestările (şi ele justificate) ale altor confraţi. Este evident însă că de aproape o jumătate de secol Nicolae Manolescu a fost unul (poate cel mai important) reper la care s-au raportat în primul rând poeţii şi prozatorii şi mai apoi criticii. A scrie sau a nu scrie despre tine Manolescu era o bornă, era în sine o judecată de valoare, indiferent dacă te lăuda sau dacă te “desfiinţa”. Nu cred că mai există un critic contemporan la care să râvnească atât de tare orice autor aşa cum e Nicolae Manolescu. Şi nedreptăţile flagrante şi superficialităţile şi revizuirile senine (şi uneori fără nicio explicaţie) fac parte din şarmul criticului. Numai cel conştient de propria-i valoare îşi poate permite ieşiri umorale în câmpul criticii, care adesea este asimilată imparţialităţii, acribiei, derobării de omenescul de dincolo de operă. Tot din aceeaşi pricină, criticul are un exagerat simţ al mecenatului spiritual. Cred că din principiu nu acceptă că o valoare s-a născut fără contribuţia sa. A te fi descoperit altcineva decât Manolescu –şi nu vorbesc numai de debutanţi ci şi de consacraţii care au avut neşansa să li se fi semnalat o mare carte înainte de a o fi semnalat-o domnia sa – pare un afront personal greu de iertat şi aproape imposibil de uitat. Dacă nu eşti implicat în fenomen, admiri fără rezerve acest ataşament al criticului faţă de foştii săi ucenici sau emuli. “Istoria critică a literaturii române” este plină de astfel de dovezi. I s-a reproşat că e în afara fenomenului literar viu din ultimii douăzeci de ani. E o falsă impresie. Cine citeşte cu atenţie “Istoria...” percepe dese raportări la ceea ce s-a petrecut în literatură în ultmii ani numai că asumarea explicită a literaturii de după 1990 i-ar fi infirmat sau l-ar fi obligat la nuanţări ale unor judecăţi deja făcute. Îşi asumă astfel subiectivitatea în scrierea unei istorii ca un prim criteriu ordonator şi justificativ şi în prezenţele şi în absenţele din tomul său. Este conştiinţa de sine care îi permite unui autor să privească în jur, o conştiinţă de sine a valorii, este, în ultimă instanţă, treaptă la care a fost ridicat prin respectul, admiraţia, adulaţia celor din jur. Nu este cu nimic de incriminat această atitudine. Cred că deocamdată prea multă lume este prea aproape de tot ceea ce înseamnă Nicolae Manolescu spre a da o dreaptă, senină şi obiectivă măsură a “Istoriei...” sale care pana la urma este o carte si nicidecum Istoria!
Fronda i-a stat totdeauna bine pentru că ea este un apanaj al spiritelor libere. Mi-aduc aminte că într-un număr al “României literare”, împănat de omagii adus zilei de 8 mai – ziua partidului -, titlul cronicii sale literare era “E primăvară. Citesc poeme”. Sunt convins, deşi nu am confirmarea sa, că a fost un titlu polemic, asumat conştient ca o detaşare de “chestiunea zilei”. Acelaşi je m’en fiche-isme, acelaşi farmec şi aceeaşi de invidiat libertate afişează Nicolae Manolescu şi la 70 de ani.

joi, 26 noiembrie 2009

Final (de alegeri)

Patru luni epuizante s-au încheiat mai degrabă cu o criză de luciditate decât cu un apocaliptic moment de amărăciune. Am decis la 1 august să particip la alegerile de la Uniune. Proiectul a fost fundamentat pe imaginea din media a Uniunii, pe consultarea legilor din alte ţări privind creaţia şi asociaţiile de creatori. Deloc pe informaţii venite din interiorul Uniunii. Ca şi în alte segmente ale societăţii româneşti, informaţiile sunt proprietatea celor aflaţi la putere. După cum tot ale celor aflaţi în frunte sunt resursele umane, materiale, baza logistică. După 17 iunie, data ultimului Consiliu, Comitetul Director şi Preşedintele au rămas în funcţie pentru a pregăti alegerile. Adică, au încuiat Uniunea şi şi-au văzut de propria campanie electorală. Alegerile nu se câştigă în ziua votului, alegerile se câştigă bătând drumurile ţării spre a te asigura că la Bucureşti, la conferinţă, vor veni cei care te vor vota. Întregul aparat al Uniunii s-a pus în mişcare pentru aceasta: pentru că altfel nu vad de ce s-ar deplasa directorul general (adică administraţia!) Uniunii la alegerile filialelor din ţară, nu înţeleg de ce suite întregi ale conducerii au ţinut morţiş să fie prezente la filiale cu câte 50 de membri. La adunarea generală a Filialei Bucureşti, conducerea USR n-a venit. N-a venit pentru că avându-şi omul lor cu oamenii lui plantaţi acolo era plictisitor să se mai tragă sfori. Până la urmă, nimeni nu ştie câţi electori ar fi trebuit să vină la Buucreşti: dacă în sală au fost anunţaţi 397, atunci înseamnă că toţi membrii USR au plătit cotizaţia, dacă toţi au plătit cotizaţia asta înseamnă că şi toţi de la proză la Bucureşti au plătit-o, deci noi, prozatorii bucureşteni, ar fi trebuit să avem în sală 52 de electori. Au fost trecuţi pe listele de votanţi 40. Cei 12 înlocuitori fac parte probabil din ceea ce se cheamă turişti electorali. Bob cu bob se fac voturile. Şi ele au fost exact (unul sau două în plus!) cât să nu se intre în turul al doilea. Abia după ce-a câştigat, Manolescu a anunţat poporul că era sigur că o să câştige. Cu un partid în spate, sigur că era sigur. Pe la preşedinţia României pierdea cu multă râvnă, după cum şi în faţa lui Eugen Uricarula Uniune a pierdut la fel de cuminte acum două mandate.
Acum, după alegeri, probabil că USR va reveni la ceea ce a fost înaintea alegerilor : nişte birouri goale, pustii, care se mai animă doar când sună şeful de la Paris !

vineri, 20 noiembrie 2009

„Riscăm să devenim o formă fără fond"


Luni, 23 noiembrie, oamenii de litere decid noul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (USR).
Şapte întrebări pentru candidaţii la preşedinţia Uniunii Scriitorilor:

1 Ce mai reprezintă Uniunea Scriitorilor astăzi; ce ar trebui să reprezinte? 
2 Ce salariu are un preşedinte al USR? 
3 De ce candidaţi? 
4 Ce nu merge acum la USR? 
5 Ce demersuri bune pentru scriitori există în momentul de faţă? 
6 Ce propuneri aveţi? 
7 Ce avantaje aţi avea ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România?

1 Uniunea Scriitorilor din România este o instituţie ce a cunoscut în decursul ultimilor 20 de ani trei crize majore: criza de legitimitate, criza de imagine şi criza managerială. Adică a fost contestată ca fiind o insitituţie de sorginte comunistă, i s-a deteriorat imaginea prin diminuarea imaginii membrilor săi, a risipit rapid resurse financiare şi materiale fără să pună nimic în loc. Cu toate acestea, USR reprezintă azi o instituţie de interes public şi singurul repezentant al breslei în raport cu instituţiile statului.

2 Cred că singurul care ştie ce salariu are un preşedinte al Uniunii este preşedintele, încă în exerciţiu, Nicolae Manolescu.

3 Candidez ca să îmi pun în practică un proiect amplu - dar şi de durată - de reformare a Uniunii Scriitorilor din România.

4 Toate merg, dar ori merg prost, ori într-o direcţie greşită. Riscăm să devenim o imensă formă fără fond: avem mecanisme democratice - Consiliul USR, Comitetul Director -, dar care nu funcţionează sau au fost „omorâte" prin formalism, avem director de imagine care habar nu are cum să facă imaginea Uniunii, avem proprietăţi care nu produc, avem un preşedinte cu delegaţie, care stă la Paris o lună şi o singură zi la Bucureşti.

5 Demersurile bune vizează componenta sindicală şi mai puţin cea profesională. Au fost obţinute câteva drepturi pentru scriitori - indemnizaţiile, salariile de merit -, se asigură, cât de cât, ajutoare sociale, funcţionează, tot cât de cât, casele de creaţie la preţuri modice pentru membrii Uniunii. Această componentă socială face Uniunea atractivă pentru o parte (mai vârstnică) a scriitorimii şi deloc atractivă pentru tinerii scriitori.

6 Proiectul meu vizează reformarea instituţiei, pornind de la ceea ce are Uniunea, chiar dacă în fază de conservare, capitalul de imagine. O imagine respectată şi respectabilă va face şi instituţia un partener - social, cultural - respectat şi respectabil. Mai apoi, îmi propun ca Uniunea să fie, împreună cu celelalte uniuni de creaţie, un agent de lobby legislativ. Avem nevoie de legi care să creeze cadrul în care ne exercităm profesia: Legea Dreptului de Împrumut Public, Legea timbrului literar privind literatura clasică, Legea sponsorizării în cultură, lege care să reglementeze direcţionarea subvenţiilor direct către autor nu către edituri sau biblioteci. 

7 În actualele condiţii, aş avea avantajul de a intra în conştiinţa colegilor ca reformator al Uniunii Scriitorilor din România şi de a transforma o colectivitate, deocamdată divizată, într-o breaslă la care tinerii să adere nu din interes, ci din mândria de a-i aparţine. Dacă întrebarea vizează avantajele profesionale sau materiale ale funcţiei, vă spun că funcţiile administrative nu creează valori şi că USR nu este atât de bogată încât să producă, prin consecinţe, bogăţii individuale. 


cititi si pe: http://www.adevarul.ro/c_reforma_in_USR_0_156584362.html

Eu nu vreau sa-mi "castig" dusmani

"Scriitorul a fost totdeauna privit cu nedisimulat respect pentru faptul ca realizeaza ceva, ceea ce foarte multi nu pot realiza, dar la care multi aspira.""Scriitorul roman se inghesuie sa plateasca editurilor, scriitorul roman se inghesuie sa ofere revistelor, radiourilor, televiziunilor inteligenta, talentul si prestigiul sau gratuit, scriitorul roman ofera cartile sale ca pe ghiocei de 1 martie - iar prietenii, cunoscutii si intamplatorii cred ca iti fac o favoare cand iti primesc cartile! Si atunci, nu-i normal ca lumea sa creada ca scrisul e o placere personala, un moft, un accesoriu la vanitatea personala?!" 

lolanda Malamen: Constantin Stan, ti-a fost greu sa iei hotararea de-a candida la functia de presedinte al USR?

Mi-a fost foarte greu. Propunerea de a candida la presedintia Uniunii a venit din partea unor colegi din cateva filiale dupa, de-acum celebra, sedinta de Consiliu din iunie 2009. Am cerut timp de gandire pana la 1 august. Nu e atat de greu sa candidezi, greu e sa decizi, evaluandu-te din toate punctele de vedere, daca ai putea sa conduci o breasla cum e cea scriitoriceasca. Nu stiu cati dintre cei ce aspira la o functie de conducere au citit ceva despre teoria conducerii. Multi vor sefia dintr-un orgoliu nemasurat habar neavand ca este o stiinta si o arta in acelasi timp, ca a fi in fruntea unei colectivitati inseamna altruism si nu egolatrie si egoism. La Uniune, manageriezi nu numai resurse materiale ci si peste 2000 de personalitati puternice, as zice accentuate.

Cititi continuarea pe: http://www.ziua.ro/display.php?data=2009-11-20&id=261996

duminică, 8 noiembrie 2009

Marele meu prieten Mircea

Surâsuri de invidie

de Mircea Bârsilă

Amarele noastre surâsuri de invidie – ale celor trecuţi 
de cincizeci de ani – la gândul obşnuirii căprioarelor
cu prezenţa, prin munţi, a cabanelor pentru vânători.
O să ne preschimbm şi noi în tăuni sau brotăcei
verzi şi care sar prin iarba jilavă, atingând-o succesiv
  cu pieptul. Vom pleca.
  O să ne despărţim de noi înşine
Vom apune. Iată, sunt nopţi când vine sfârşitul,
sub chipul unui gândac, din întunericul de sub paturi,
şi tot ca un gândac negru –şi care nu a găsit ce căuta –
se face, din nou, nevăzut. O să ne preschimbăm şi noi
  desigur, în altceva – aşa este jocul –
şi poate ca nu a mai rămas mult până atunci. Ar trebui
  să ne luăm adio de la porumbeii de pe acoperişuri.
Ar trebui să fim gata, în orice moment, de plecare.
  vine tot mai des cucuveaua
şi îşi cântă, oţărâtă, de câteva ori, pe-o ulucă,
atât de hulitul ei cântec. Aş utea să schiţez şi eu,
în noapte, ascuţite tipete, din pricini strict păsăreşti.
  Aş putea să ating şi eu, în noapte, iarba jilavă,
cu pieptul – înrolat, fără soldă, în oastea risipită
a brotăceilor, Vom pleca, vom spune şi poate că ziua
- ziua aceea! – nu este prea departe. Nu-i aşa, pasăre
hulită a nopţii? Nu-i aşa, noapte,scurtă noapte
  de august şi de stele
aşteptând să fie alăptate, dimineaţă de dimineaţă,
în zori: soarele scoate apă din mare, într-o vadră legată
  cu o frânghie
şi o dă de băut aştrilor, tuturor aştrilor, unul după altul.

Poezia face parte din volumul “Monede cu portretul meu” ce va fi lansat, alături de romanul meu “Trăieşte şi mergi mai departe”, marţi, 10 noimebrie, orele 14 la Sala Oglinzilor din Sediul Uniunii Scriitorilor din România, Calea Victoriei 115. Cele două volume au fost premiate la concursul naţional “Literatura modernă", Piteşti, 2009.

marți, 3 noiembrie 2009

Proprietate intelectuala

Proiect pentru scoaterea din coma a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti


Numeric şi calitativ, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti este cea mai importantă filială a Uniunii Scriitorilor din România. Aceasta este realitatea de la care trebuie să plecăm atunci când îi analizăm activitatea şi îi trasăm liniile dezvoltării viitoare.
Asadar, prima şi cea mai dureroasă constatare este că ASB, noi, nu avem o identitate vizibilă. Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti este doar un nume – ba chiar şi acela aproape necunoscut. Suntem o sumă de membri plătitori de cotizaţie care nu prea simt ca aparţin unei asociaţii profesionale, culturale, spirituale... Unei asociaţii bine reliefate, cu un specific şi cu o activitate care să o invidualizeze – astfel încât să devină o parte a identităţii publice bucurestene – asa cum este normal să fie. 
Dar, deocamdată, constatăm limpede că :
- Bucureştiul nu are o revistă.
- Bucureştiul nu are un festival de literatură.
- Bucureştiul – cu cei 1000 de scriitori plătitori de cotizaţie – îşi înghesuie activitatea într-un sediu mare – atât de mare cât este bucătăria Asociaţiei din Alba Iulia, care are 50 de membri. 
Bucureştiul este prezent în presă în special prin ferpare – măcar acestea sunt difuzate conştiincios, ce-i drept!
Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti nu are NICI UN FEL DE vizibilitate în cadrul Uniunii. 
Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti nu are NICI CEA MAI MICA PUTERE în cadrul Uniunii.
Alte filiale, mult mai mici, şi-au căpătat, şi-au impus ori au fost ajutate să îşi câştige un rol activ în mersul Uniunii. 
Noi suntem o sumă de valori trăitoare la Bucureşti, dar nu suntem Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Noi suntem mare mută de votanţi. La acest rol a fost redusă, deseori, Asociaţia noastră, 
De asemenea, conform principiilor reprezentativităţii, ASB trebuie să se regăsească, în raport cu numărul membrilor săi, cu prestigiul conferit de valoarea membrilor săi, cu contribuţiile financiare ale membrilor săi –plata cotizaţiei şi a timbrului literar – în tot ceea ce este USR şi în tot ceea ce întreprinde USR: adică, în structurile de conducere şi în deciziile pe care le ia uniunea (acordare de premii, plecări în străinătate, participări la colocvii, simpozioane, festivaluri naţionale şi internaţionale, includeri în programe şi proiecte culturale, programe de traducere etc.) Ne respectăm colegii şi respectăm filialele din întreaga ţară, nu credem că deţinem monopolul valoric şi nici că “soarele tuturor scriitorilor de la Bucureşti răsare”, însă nici nu putem fi de acord să ne regăsim pe aceeaşi treaptă, în numele unui egalitarism fariseic, cu filiale care abia şi-au adunat 50 de membri spre a se constitui.
Mi se va obiecta cu prevederile Statului; deţinem un număr proporţional cu numărul membrilor in Consiliul Uniunii. Experienţa de până acum ne arată că, din momentul în care am trimis membri în Consiliu, aceştia nu au reprezentat cu adevărat intresele Asociaţiei. Nu aduc nicio vină colegilor noştri care au fost în Consiliu că au votat, că au susţinut, adesea fără să îşi dea seama, jocuri de interes ale conducerii Uniunii sau ale unor grupuri. La nivelul Comitetului Director al ASB, nu a fost trasată o linie de conduită care să le ghideze luările de poziţii şi voturile. Simptomatic este faptul că nu am reuşit să impunem prin Statut ca preşedintele ASB să fie de drept vicepreşedinte al Uniunii. Sunt sigur ca Iaşiul sau Clujul – dacă ar fi avut forţa // ponderea noastră cantitativă şi calitativă – ar fi obţinut fara îndoiala acest lucru!
Cui a folosit faptul ca preşedintele ASB nu este şi vicepreşedinte Uniunii ? Nu ştiu... Dar ştiu clar ca acest lucru nu a fost în favoarea Asociatiei noastre!
  

Principiile care trebuie să guverneze conducerea 
  - activarea rolului Comitetului Director al Filialei, astfel încât fiecare membru să participe la proiecte şi programe, cu atribuţii clar definite
- stabilirea unor direcţii care să confere coerenţă şi continuitate
a) direcţia de comunicare şi relaţii publice
b) direcţia de proiecte şi programe
c) direcţia de relaţii cu instituţiile culturale (ARCUB, teatre, cinema-uri, centrele culturale etc.) şi autorităţile bucureştene (Primăria Generală a Capitalei, Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, licee, Sindicate)
- cooptarea în întregul mecanism de elaborare de strategii, proiecte şi programe şi de punerea lor în practică a unui număr cât mai mare de membri ai Filialei, în condiţiile în care există colegi specialişti în toate domeniile vieţii sociale, politice, culturale
- fermitate în privinţa restructurării din mers a componenţei CD atunci când se constată lipsă de interes, inactivitate, absenteism (fie el şi justificat) – acceptarea de a deveni membru ales al CD însemnând şi acceptarea responsabilităţilor, nu numai a onoarei, de a fi în conducerea Filialei


Administrativ
- se vor începe demersuri reale şi realiste pentru obţinerea unui sediu corespunzător, pe măsura importanţei Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. 
 Si anume :
a) prin obţinerea unui alt spaţiu
b) prin folosirea celui existent numai pentru ASB (prin mutarea revistei “Vieţii Româneşti” în clădirea din Calea Victoriei 133)
c) prin alocare de spaţii în sediul USR din Calea Victoriei 115
Pâna atunci, vom solicita Uniunii doua încaperi în sediul din Calea Victoriei 115, unde să îşi desfăşoare activitatea cele două secţii –poezia şi proza – mai mari decât cele mai multe filiale din ţară
- prelungirea orarului de activitate în sediul ASB, prin stabilirea, în cadrul aceloraşi contracte, a două ture pentru secretare: 10-14, 14-18, sau cu o suprapunere de două ore (10-12), astfel incât programul (10-16) să fie accesibil şi membrilor ASB care nu pot trece în cursul dimineţii pe la sediul asociaţiei
- stabilirea unui program minimal obligatoriu pentru preşedinte şi membrii Comitetului Director retribuiţi
- obtinerea unui buget corespunzator pentru ASB, care a beneficiat – la 1000 de membri ! – de jumatate din suma pe care a avut-o Iasi-ul la 250 de membri !... Deci, cei 1000 de scriitori bucuresteni fac cam cât 125 de scriitori din tara...
- constituirea unei Asociaţii culturale nonprofit, nonguvernamentală prin care să se poată obţine şi derula fondurile pentru proiectele şi programele proprii ale Filialei

identitate şi vizibilitate 

- departamentul de comunicare şi relaţii publice va avea ca principal obiectiv vizibilitatea filialei 
a) va numi un purtător de cuvânt
b) va stabili parteneriate şi colaborări cu televiziuni şi radiouri, identificând teme şi subiecte de interes comun legate de Bucureşti şi de Bucureştiul literar
c) va organiza evenimente mediatice
d) va avea conferinţe şi întâlniri lunare cu presa
- se va organiza un concurs de proiecte în vederea editării unei reviste de cultură a Bucureştiului şi Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; CD va stabili şi va anunţa public criteriile editoriale şi manageriale după care va juriza proiectele
- se vor organiza, în parteneriat cu unul din teatrele bucureştene, spectacole, măcar lunare, de literatură, muzică şi arte plastice
- membrii ASB absolvenţi ai liceelor bucureştene vor fi sprijiniţi în a ţine o constantă legătură cu generaţiile actuale ale şcolilor pe care le-au absolvit, prin lansări de carte, conferinţe, întâlniri, prin cenaclurile şi revistele şcolare, dar nu în cadre formaliste şi rigide, ci ţinând seama de preocupările, valorile şi aspiraţiile tinerilor
 - CD va trasa membrilor ASB din Consiliul USR să propună şi să susţină adoptarea în Statut a unui articol care să prevadă ca Preşedintele Filialei Bucureşti să fie de drept unul dintre vicepreşedinţii Uniunii
- ASB se va implica prin activităţi proprii şi specifice în manifestările “Zilele Oraşului Bucureşti”

Proiecte şi programe

- se vor întreprinde demersuri de înfiinţare a minim 10 burse de creaţie, anual, identificându-se finanţatori, parteneri, sponsori cum ar fi Primăria Generală a Capitalei şi primăriile de sector, Sindicatele, Băncile, firmele private, oamenii de afaceri; bursele de creaţie vor fi acordate pe baza unui proiect în cadrul unei tematici impuse de finanţator sau sponsor, fie în baza unui proiect liber evaluat de Comitetul Director; bursa de creaţie se va acorda în baza unui contract cu beneficiarul în care se va stipula drepturile şi obligaţiile acestuia
- se va realiza un program de lecturi publice în colaborare cu Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, Universitatea Bucureşti, Universităţile private, Sindicatele şi Mediasind, programul va avea în vedere şi va realiza diverse tipuri de colaborări în funcţie de partener
- Se vor realiza contactî în vederea unor viitoare colaborări cu Institutele Culturale care funcţionează în Bucureşti. propunânud-se lecturi bilingve, prezentări de autori, proiecte comune de cunoaştere reciprocă a literaturilor
- Direcţia de programe şi proiecte va avea ca principală obligaţie 
accesarea de fonduri naţionale şi europene, constituindu-şi un portofoliu de propuneri de la membrii Asociaţiei, urmârind permanent cerinţele şi sugestiile, programele Agenţiilor naţionale, Ministerului Culturii sau forurilor europene 
- Direcţia de programe şi proiecte va avea ca principal obiectiv organizarea, încă din anul 2010, la Bucureşti, a unui Festival de proză, parte integrantă a manifestărilor dedicate Zilelor Bucureştiului, Festival ce se poate desfăşura în colaborare cu Centrul Cultural Brâncovenesc de la Mogoşoaia 

Social
- Ca instituţie a Bucureştiului, reprezentând Bucureştiul, Asociaţia poate şi trebuie să fie mult mai activă în rezolvarea multor probleme sociale ale membrilor săi apelând la Primăria Generală, la primăriile de sector, la Fundaţii şi Asociaţii cu specific umanitar. Va trebui să identificăm cazurile dramatice şi, cu toată delicateţea, va trebui să le rezolvăm prin tot ceea ce ne stă în puteri nouă ca membrii ai Asociaţiei. dar şi nouă ca breaslă cu influenţă şi onorabilitate
- Iniţiativa secţiei proză de a-şi sărbători membrii născuţi în luna respectivă (pe 17 noiembrie îi vom sărbători pe cei născuţi în aceasta lună) se poate extinde la nivelul întregii Asociaţii, 
- Vom sărbători şi vom dedica manifestări de omagiere a senorilor scriitorilor bucureşteni.

Am postat proiectul spre a-l face public ca proprietate intelectuală. Folosirea integrală sau parţială a acestui proiect, fără acordul autorului, este strict interzisă. 

© Constantin Stan

duminică, 1 noiembrie 2009

Premiu pentru "Traieste si mergi mai departe"

Deocamdata, doar o imagine de la premierea romanului "Traieste si mergi mai departe" si de la lansarea sa la Biblioteca Judeteana Pitesti. Bucuruia a fost cu atat mai mare cu cat la Poezie, castigator a fost volumul unui mare poet de a carui prietenie sunt foarte mandru: Mircea Barsila. Cu cititorii bucuresteni ne vom intalni amandoi, marti, 10 noiembrie, fie la Muzeul National al Literaturii Romane, fie la Sala Oglinzilor din sediul Uniunii Scriitorilor din Romania. Locul si ora exacte le vom stabili dupa ce vor trece alegerile de la Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, adica de marti incolo.


vineri, 30 octombrie 2009

Lansare

Mă voi întâlni azi, la Biblioteca Judeţeană din Piteşti, pentru înâia oară cu “Trăieşte şi mergi mai departe”. Încă nu am văzut-o şi, desigur, am emoţii pentru că am pretenţia ca o carte să arate, ca obiect, bine, frumos. Să îţi facă plăcere să o ţii în mână, să arate îngrijit, profesionist din toate punctele de vedere. În computer, ea era frumoasă, voi vedea în ce măsură şi tipografic o să imi mai placă. E un roman atipic pentru mine: început în mai, imediat după ce am terminat “Gde Buharest”, încheiat în august spre a putea fi depus la concursul “Literatura modernă” –nu am participat niciodată la un concurs de manuscrise!-, premiat şi, iată, azi lansat, acest roman este opusul “Gerdei”. Şi ca viteză de scriere, şi ca rapiditate de apariţie, şi ca structură, şi ca frazare şi limbaj. După ce a citit-o, Corneliu Ostahie, un lector excepţional, căruia îi mulţumesc şi pe această cale, i-a proroocit un succes şi de public consistent. Tot atipic este că înainte chiar de apariţie, romanul m-a băgat într-un mic incident: colegul Horia Gârbea a protestat public pentru faptul că am publicat un fragment în revista “Luceafărul de dimineaţă”. Domnia sa s-a simţit ameninţat în candidatura la preşedinţia Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti de un fragment de roman! Să fie primit, don Horia! Şi chiar ai dreptate: cei mai buni agenţi electorali pentru scriitori sunt cărţile lor! I-aş spune vorba din basme lui H.G. :dacă cineva te-a sfătuit, rău sfat ţi-a dat, iar dacă ai făcut-o după capul tău, rău cap ai avut!” 

marți, 27 octombrie 2009

Dialoguri cu don Traian

Despre farmecul pierdut al vieţii (si ) literare de la 2 Mai si Vama Veche, despre ce mai e feminitatea azi –in poezie! -, despre prietenii, nostalgii si inevitabile pierderi, despre de ce nu se mai scriu frumoase povesti pentru copii, despre reportajul literar si slujba lui de pomenire, despre proiecte, implini si dezamagiri – azi pe TVR 3, la “Dupa-amiaza unui faun”, de la ora 14, in sueta amicala cu don Traian T. Cosovei.

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Agenda

Urmeaza pentru mine o perioada extrem de incarcata si de dificila. E o luna in care voi fi in doua puncte fierbinti ale vietii literare: alegerile de la Asociatia Scriitorilor din Bucuresti si de la Uniune Scriitorilor din Romania. Am postat Proiectul de reformare a USR, curand voi pune pe blog si proiectul pentru Asociatie. Chiar daca la ASB prezentarea unui proiect nu a fost o conditie la candidatura, as vrea ca multi colegi de asociatie sa stie ce vreau si ce gandesc despre ce trebuie facut pentru cea mai importanta, cantitativ si calitativ, filiala a USR.
Asadar, catva timp, blogul va functiona si ca o agenda. Voi posta (si) anunturi privind manifestarile si actiunile intreprinse spre a-mi face cunoscute cele doua proiecte. Luni, la Sala Oglinzilor, din sediul USR, de al orele 13, voi sustine o conferinta de presa in care imi voi prezenta Proiectul de reformare a Uniunii. Astept la intalnire nu numai presa ci si prietenii. Ba chiar si oponentii (ca sa nu le zic inamicii!) pentru ca de la ei ai totdeauna multe de retinut spre a (te) indrepta.

joi, 22 octombrie 2009

Schimbarea

Proiect de reformare a Uniunii Scriitorilor din România


O instituţie credibilă, respectată, cu o imagine pe măsura valorilor sale

- în cadrul Uniunii, se va constitui un departament de imagine şi relaţii publice cu funcţii retribuite, dar şi cu cooptarea unor membri specialişti în domeniu (care sunt dispuşi să ofere servicii de organizare şi de consultanţă) sau în parteneriat cu facultăţi de jurnalism şi ştiinţe ale comunicării
- departamentul va stabili o strategie de îmbunătăţire a imaginii şi de rebranduire a Uniunii Scriitorilor care va fi supusă dezbaterii şi aprobării Consiliului USR
- lunar, se vor organiza Conferinţele de presă ale Preşedintelui Uniunii sau ale unui vicepreşedinte, în cazul în care preşedintele nu poate participa
- ori de câte ori va fi nevoie, departamentul de imagine va organiza conferinţe de presă, spre a face public punctul de vedere al Uniunii în probleme ce au atingere cu activitatea, conducerea sau membri acesteia
- se vor realiza - în limba română, franceză şi engleză - mape de prezentare a Uniunii Scriitorilor din România
- cel puţin trimestrial, departamentul de imagine va organiza un eveniment care să fie o ştire de interes pentru mass media
- departamentul de imagine va institui parteneriate media cu posturi de radio şi televiziune, precum şi cu presa scrisă
- departamentul de imagine va organiza un club al sponsorilor şi anual o întâlnire cu partenerii, sponsorii şi reprezentanţii autorităţilor care sprijină activitatea Uniunii
- anual, departamentul de imagine va organiza o întâlnire cu membrii breslei care sunt parlamentari şi cu membrii comisiilor de cultură din Parlamentul României
- Uniunea Scriitorilor a pierdut capital de imagine din cauza polemicilor degenerate în scandaluri publice, cu acuze, calomnii şi jigniri între membrii ei, între membrii ei şi Conducerea USR. Comisia de Onoare trebuie să îşi facă simţită prezenţa încercând să aplaneze conflictele, să se autosesizeze în cazul în care s-ar putea ajunge la polemici aducătoare de prejudicii de imagine Uniunii şi să expună public poziţia sa în urma cercetării şi audierii părţilor aflate în conflict.
- USR a fost deseori acuzată pentru politica sa referitoare la primirea de noi membri şi, în general, pentru calitatea literară a membrilor săi Revine în primul rând Comisiei de Validare obligaţia de a răspunde public acestor acuze, expunând criteriile şi mecanismele după care funcţionează şi după care au fost acceptate sau respinse candidaturile depuse
- Consiliul USR va invita la şedinţele sale cu subiecte de interes public şi general, sau la dezbateri privind statutul şi imaginea scriitorului român, tineri scriitori care nu sunt membri USR precum şi presa


O instituţie democratică şi transparentă

- USR este o asociere de membri egali în drepturi şi obligaţii, ea trebuie să acţioneze în sprijinul breslei pentru a-i conferi profesiei de scriitor un statut respectat din punct de vedere social şi cultural 
- USR nu trebuie să funcţioneze ca istorie a literaturii, operând pe criterii estetice, subiective de multe ori, în funcţie de persoanele care sunt la conducere, cu “genii”, “scriitori de primă mână”, “scriitori de mâna a şaptea”
- este necesar să i se redea Consiliului Uniunii funcţia deliberativă şi decizională. Şedinţele de consiliu vor fi organizate în aşa fel, încât fiecare membru să poată consulta documentele în baza cărora va lua decizii, fie că este vorba de prezentarea bilanţului anual sau a raportului comisiei de cenzori, fie că este vorba de rezultatele comisiei de validare etc. 
- fiecare membru al Comitetului Director va fi informat din timp, cu cel puţin o săptămână înainte, despre ordinea de zi. În acest sens, şedinţa CD va avea loc cu cel puţin o săptămână înainte de şedinţa Consiliului USR
 - site-ul USR va publica punctual deciziile Comitetului Director, ale CUSR, dezbaterile din diferitele comisii ale Uniunii, pentru ca fiecare membru interesat să ştie ce se întâmplă în organizaţia din care face parte
 - noua conducere a USR va urmări să coopteze nu un număr restrâns de cumularzi de funcţii şi sporuri, ci cât mai mulţi membri capabili, gata să se implice în activitatea Uniunii
- acţiunile întreprinse de conducerea Uniunii în ce priveste remuneraţia propriilor angajaţi, a şefilor de reviste etc., cheltuirea şi repartizarea fondurilor, trimiterea de delegaţii în străinătate vor beneficia de transparenţă totală pentru membrii USR
- se vor realiza programe de integrare şi participare la viaţa USR a scriitorilor din afara României 

 
Administrativ, Uniunea trebuie să adopte o politică dinamică, racordată la cerinţele lumii contemporane, de tip managerial

- vor fi identificate toate căile de eficientizare a muncii personalului angajat al Uniunii
- se va realiza un studiu amănunţit (inventar) care va cuprinte totalitarea bunurilor patrimoniale şi nepatrimoniale ale Uniunii ; se va stabili în detaliu situaţia în care se găsesc acestea şi măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătăţirea, înlocuirea, repararea şi buna lor exploatare
- vor avea loc discuţii individuale cu toţi angajaţii USR în vederea găsirii celor mai bune soluţii de valorificare a resurselor umane existente, identificarea posturilor care trebuie completate şi totodată impunerea de atribuţii specifice fiecăruia (fişa postului)
- se va proceda la o identificare şi cunoaştere în amănunt a tuturor contractelor încheiate de USR cu terţi pentru a analiza toate sursele de finanţare existente, toate obligaţiile asumate de USR faţă de aceştia precum şi stabilirea unor modele-cadru pentru diferite evenimente patronate de USR ( ex: contract de închiriere a săliilor USR pentru efectuare de filmări )
- noua conducere va cheltui responsabil banii, iar în cazul investiţiilor importante se vor face, de fiecare dată, licitaţii
- persoanele din staff-ul administrativ vor deţine atribuţiuni de manageri în domeniul pe care îl conduc, cu toate drepturile, dar şi cu toate obligaţiile care derivă din aceasta
- angajările în funcţiile de manager se vor realiza prin concurs de proiecte de scurtă, medie şi lungă durată, iar contractele de muncă vor fi reînnoite sau nu în funcţie de evaluarea îndeplinirii propriului proiect
- se va prospecta posibilitatea înfiinţ ării unui post de director de marketing –angajat pe bază de concurs – care să realizeze programe de atragere de fonduri europene şi din ţară, de la instituţii de stat sau firme private; acest post este, în acelaşi timp, garanţia modului în care se folosesc banii Uniunii, în mod transparent, dar şi a necesităţii imperioase de a împărţi povara cheltuielilor cu alţi coorganizatori ai manifestărilor culturale pe care le iniţiază USR
- se va interzice cumulul de funcţii retribuite


O instituţie solidă din punct de vedere financiar

- USR are un patrimoniu care trebuie valorificat: literatura română
- noua conducere îşi va canaliza în acest mandat întreaga energie spre a face lobby legislativ care să ducă la adoptare de legi prin care patrimoniul literar românesc să fie valorificat în favoarea scriitorului român şi a breslei scriitoriceşti
- Un vicepreşedinte al USR va avea în atribuţiuni clare în relaţia cu Parlamentul 
- el va coopera cu ANUC, cu conducerile celorlalte uniuni de creaţie în vederea identificării problemelor comune creatorilor ca bază de elaborare a viitoarelor propuneri legislative
- este obligatoriu să se urgenteze adoptarea şi de către România – aşa cum cere Uniunea Europeană – a Legii Dreptului de Imprumut Public
- este necesar să se adopte, într-o altă lege sau în completarea legii privind timbrul literar, Legea privind timbrul pentru folosirea literaturii române clasice
- Legea dreptului de autor trebuie să stipuleze în mod expres interzicerea plăţii în cărţi ca drept de autor
- USR va sprijini scriitorii în relaţiile contractuale cu editurile, cu instituţiile publice şi de stat în vederea respectării Legii dreptului de proprietate intelectuală, atât pentru cărţi, cât şi pentru interviuri, participări la dezbateri radio şi TV, la alte manifestări publice lucrative
- USR va cere membrilor săi să adopte o atitudine de profesionişti ai scrisului, adică de oameni care trăiesc, trebuie să trăiască din produsul muncii lor
- Consiliul Uniunii va analiza rezultatele contractului de asociere a editurii Cartea Românească cu Polirom
- Cartea Românească trebuie să devină profitabilă pentru USR şi, în acelaşi timp, să fie o imagine a literaturii române: se vor întreprinde demersuri pentru ca editura CR să fie acreditată CNCSIS spre a pătrunde pe piaţa manualelor şcolare, să iniţieze programe şi proiecte editoriale de carte şcolară, pentru copii şi tineret, carte de dramaturgie contemporană în proiecte pentru care se vor găsi cofinanţări
- se va înfiinţa sub conducerea unui vicepreşedinte departamentul de proiecte şi progame culturale ; acest departament va funcţiona şi ca un centru de formare de directori de proiecte pentru filialele din ţară
- se vor inţia negocieri cu Ion Cucu, moştenitorii lui Vasile Blendea şi ai altor fotografi care deţin imagini ale scriitorilor români spre a se realiza arhiva şi videoteca USR, Uniunea urmând să devină proprietara dreptului de imagine a scriitorilor români
- proprietăţile Uniunii Scriitorilor sau cele aflate acum în folosinţa sa trebuie să fie administrate ca veritabile centre de cultură vii şi profitabile, atrăgătoare atât pentru membrii USR (prin evenimente culturale, burse de creaţie etc.), cât şi pentru diferite firme, instituţii, asociaţii etc.; în acest scop, managerii sau directorii de evenimente şi programe vor prezenta Consiliului USR proiecte anuale spre dezbatere şi aprobare.


Reformarea Uniunii nu se va realiza într-o zi; ea nu este o obligaţie asumată de viitorul preşedinte, ci de o întreagă echipă de conducere, în colaborare şi cu sprijinul tuturor membrilor Uniunii, pentru că este vorba de o schimbare de concept, de atitudine, de imagine a instituţiei şi de reaşezare a statutului social şi cultural al scriitorului român. Nu mai putem doar să cârpim ca până acum, este nevoie de reformare, de reconstrucţie.

luni, 19 octombrie 2009

Traieste si mergi mai departe

Te chinui să păstrezi cât mai mult timp vie imaginea, să îi simţi mirosul, căldura trupului care îţi incendiază mintea, corpul, de parcă prin tine ar trece lava fierbinte a unui vulcan ce nu va erupe niciodată spre a te linişti, chiar dacă în urmă lasă cenuşă, zgură ce puţin câte puţin se preface în roci zgrunţuroase, înţepătoare. Nu le simţi în tălpi, arzându-ţi pielea, ci scindându-ţi creierii, mintea, memoria, clipele vieţii tale.
Ţi-ai adunat trupul ca pe o greutate pe care eşti obligat să o duci în spate, să o porţi mereu cu tine. Ai făcut un efort imens spre a nu-l lăsa să se scurgă pe trotuar în mii, zeci de mii de fire de nisip care, prelinse pe asfalt, ar fi păstrat forma trupului tău. A trupului tău de nisip. Asemenea unui şotron pe care-l jucaţi în copilărie, aruncând cu piatra în fiecare pătrăţică, desemnând picioarele, trupul, mâinile, capul, sărind într-un picior, apoi în două picioare, pe trupul desenat cu creta pe asfalt, pe trupul de nisip ce s-ar fi întins în drumul ei spre dincolo de tine.
Ai făcut un pas cu aceeaşi greutate, cu aceeaşi stângăcie cu care Armstrong făcea primul pas pe Lună. Nu numai că ai auzit talpa pusă pe asfalt, dar ai auzit aerul vibrând în spatele tău la mişcarea ce îţi dubla, ce îţi însoţea pasul. Cu aceeaşi lentoare şi grijă, ai mai făcut unul. Şi apoi încă unul. Iar mişcarea din urma ta era din ce în ce mai aproape, iar corpul tău din ce în ce mai uşor. Eraţi cuprinşi acum în acelaşi cerc de lumină, imponderabili, iar tu – fericit. În cercul luminos, aţi urcat spre cer. Casele, palmierii, oraşul se depărtau, se făceau din ce în ce mai mici. Au dispărut mai apoi cu totul. Cercul luminos adăuga încă o stea stelelor ce vă înconjurau. O căldură plăcută te-a invadat şi ai ştiut că te apropii. Că ea se apropie, că este atât de aproape încât îi simţi răsuflarea fierbinte în ceafă, în lobul urechilor tale, că îţi arde spatele cu un laser. Acum ai fi vrut să întorci capul, să o vezi, chiar ştiind că o vei pierde pentru totdeauna, că asta va fi pieirea ei şi pieirea ta, dar nici nu ai fi avut timp să îi întrevezi chipul: carnea s-ar fi topit asemenea uuei bucăţi de gheaţă pusă pe o plită fierbinte, devenind lichid, apoi abur şi o iluzie. Ce e de trăit se trăieşte până la capăt: ai văzut cum bucăţi din trup se desprind de os rapid, sfârâind şi dispărând pe asfalt, antrenând o altă bucată de carne şi apoi o alta, de parcă tot corpul ei de carne şi sânge s-ar fi scufundat în cel mai aprig acid, desnudând oasele, lăsând doar un schelet înfricoşător şi singur ce se întinsese pe trotuar alături de trupul tău de nisip.
O purtaseşi atâta vreme alături de tine, fusese atâta vreme liniştea ta doar ştiind-o acolo, fusese veghe a existenţei tale, dublu al paşilor tăi de nisip, ea umbră a existenţei tale, iar tu – umbră a existenţei sale, şi-acum nu mai aveai puterea de a fi fericit doar ştiind-o. Un dor sfâşâietor îţi ardea trupul, creierii se încinseseră sub soarele dogoritor din deşertul existenţei tale, dacă te-ai fi topit, dacă, lovit ca de-un aruncător de flăcări, ai fi dispărut de pe faţa pământului ar fi fost cea mai mare binecuvântare. Ştiai că nu se va întâmpla, că eşti condamnat să te duci mai departe fără umbra proprie, fără identitate, doar cu sfâşierea asta a cărnii pe dinăuntru, carnea ta se topea în acidul sulfuric al propriei tale existenţe, torturat cu cele mai crunte şi rafinate instrumente de Inchiziţia care îşi făcea lucrarea ei cu zel, temeinic, condamnat să te duci mai departe ca într-o pedeapsă, aceeaşi pedeapsă pentru crima monstruoasă pe care o comiseseşi: destrămaseşi cercul de lumină, vruseseşi să vezi. Îţi pârjoliseşi ochii şi întreaga viaţă, văzând.
Ai simţit golul din stomac de dinaintea căderii şi te-ai prăbuşit. Nici căderea şi nici impactul nu ţi le mai aduci aminte.

(Fragment din romanul "Traieste si mergi mai departe", castigator al concursului "Literatura moderna", Pitesti, 2009, in curs de aparitie)
 
©Constantin Stan 2009. Toate drepturile rezervate.