Lumea lui Neculai

Momentul prim al întâlnirii mele cu Neculai Păduraru este de nereconstituit pentru mine. Ştiu împrejurările: fusesem coleg de liceu cu Liviu Russu, făcusem cu el tot felul de proiecte, ne scriam uneori şi zilnic după ce ne despărţeam de la liceu, visam să scoatem o carte împreună – “Nu fi trist, Bucuresci” – drept care băteam oraşul de la aeroportul, în construcţie, Otopeni până la fosta Cruce de piatră. El avea să se transfere la Liceul de artă, parcă prin clasa a XI-a, după un monstruos conflict cu profesoara de chimie, eu rămăsesem la liceul “G. Coşbuc”, purtam în continuare corespondenţa şi ne vedeam deseori spre a tocmi planuri literare şi artistice. Aveam să reuşesc la Filo, el, un an mai târziu, la Sculptură (deşi fuseseră în acel an doar patru locuri!), ne vedeam acum în subsolul blocului în care locuia din Paleologu, unde Liviu amenajase un atelier şi în care eu îmi adusesem maşina de scris, manuscrise şi împreună aşezam acolo tot felul de visuri artistice. Apoi, viaţa de student a fiecăruia ne-a despărţit, ne-am văzut rar, dar ne-am reluat vorbele şi întâlnirile după finalul studiilor noastre. El avea un atelier, dat de Uniunea Artiştilor Plastici, pe Sarmisegetura, la numărul 6, unde mă duceam adesea pentru că era în drumul meu (fiind undeva la Sf Gheorghe unde întorcea 21 cu care ajungeam acasă). Aici l-am cunoscut pe Neculai. Nu îmi amintesc exact momentul. Stăruitoare în mintea mea este clipa în care l-am auzit povestind. Povestind despre viaţa lui de copil, despre satul lui moldovenesc cu un nume atât de neobişnuit Sagna, despre o realitate pe atât de concretă pe atât de fabuloasă. Glasul lui dulce, moldovenesc, întreaga blajinătate a omului Neculai P aduncând pe sanie o mare lumină, ce trecea peste poartă şi peste zăpadă, plimbându-se prin ogradă, pe la ferestre şi uşiăduraru făceau şi mai terifiante, în fantasticul lor, povestirile, amintirile sau coşmarurile sale. Le uitasem, desigur. Păstram în minte sentimentul adânc şi tulburător al poveştilor sale din copilăria sa. Le-am regăsit în cartea sa “Zidul şi alte lumi colorate” (editura Dana Art, 2010): “Am scris despre părinţi pentru că ei au însemnat, pentru mine, lumina vieţii mele. Cred că Dumnezeu i-a chemat să mai facă ceva şi în cer. Imaginaţi-vă o noapte îmstelată, o noapte de iarnă, cu ger şi cu zăpadă cât gardurile. O noapte în care tata se întorcea de la pădure aducând pe sanie o mare lumină ce trecea peste poartă şi peste zăpadă, plimbându-se prin ogradă, pe la ferestre şi pe la uşi, iar noi lui Dumnezeu îi eram supuşi. Mama, surorile şi fraţii priveau la lumina din ogradă şi nu ştiau ce să creadă. Îşi făceau cruce şi se închinau în faţa icoanei. Eu stăteam şi am văzut-o pe mama cum a luat cheile din grindă, ca să deschidă uşa de la tindă. Tata a intrat în casă cu faţa îmbujorată, cu lumina în palme, pe care a sfărâmat-o şi a împrăştiat-o pe jos şi toţi eram bucuroşi, La marginea patului am văzut cerul înstelat. M-am apropiat de stele şi le-am mutat din loc, încercând să mă joc şi nimeni nu ar fi putut minunea s-o strivească – lumina caldă şi cerească – din stele pornită, pe jos împânzită. Dar nu erau stele. Nu ştiam ce erau. Eram convins că visez.”
La fel este şi întreaga sa operă plastică, indiferent că e vorba de sculptură sau de pictură – lume care topeşte realul şi fantasticul până la a nu mai ştii ce este real, imaginar, visare, coşmar. Privindu-i personajele, pentru că în orice act al creaţiei sale el aşază povestea unui personaj, te afli într-o dramatică viziune şi într-o zguduitoare dilemă: lumea umană pe care o ştiai până atunci a căpătat forme diforme, coşmareşti, s-a metalizat în instalaţii complicate parcă adaptându-se lumii industrializate în care trăim cu toţii sau această lume a instalaţiilor de care suntem înconjuraţi, terorizaţi adesea –uneori fără să conştietizăm aceasta – devine vie împrumutându-ne viaţa, sufletul, trăirile? Şi, indiferent că e una sau alta, nu cumva lumea aceasta diformă, terifiantă, înseamnă viitorul lumii umane? Nu cumva aşa vom ajunge cu toţii? Sau nu cumva cu toţii, chiar în acest moment, suntem aşa şi singurul care ne vede cu adevărat cum suntem este el, artistul?
În puţine cazuri am mai avut această reacţie în faţa operei de artă, aşa cum o am când văd lucrările lui Neculai Păduraru: insemnele unei realităţi mediate, transfigurate, artistice rămân într-un con de umbră faţă de ceea ce îţi transmite. Pătrunzi într-o lume reală nu artistică, în ciuda faptului că ea nu are datele lumii care te înconjoară, deci nu cultivă ceea ce obişnuit numim realism. “De fapt, spune Neculai Păduraru în cartea sa, nu poveştile sunt în prim plan, ci efectul lor asupra spiritului nostru. Refuzând povestea, n-o să îmţelegem ce se află în spatele ei. Eu am încercat să aflu ce se găseşte în spatele poveştilor şi am aflat ce fel de emoţii au declanşat ele pentru realizarea imaginilor din opera mea (instalaţia stelară a tatei). Poveştile – reale sau imaginare – sunt izvoarele din care am băut când mi-a fost sete.”
Expoziţia de pictură de la Mogoşoaia a lui Neculai Păduraru, deschisă sâmbătă 11 iunie, este copleşitoare. Prin numărul lucrărilor şi prin unitatea unei opere care se întinde de undeva de prin anii 67-68 până în 2011. “Tehno-mitologiile” sale sunt stranii prin iluzia ce ţi-o creează că ele fac parte din chiar universul tău chiar dacă nu le-ai întâlnit, nu le-ai văzut în viaţa de zi cu zi niciodată. În puţine cazuri am văzut opere de artă care să copleşească mai întâi şi mai întâi prin senzaţiile, emoţiile pe care ţi le induc şi mai apoi prin ceea ce prezintă sau reprezintă ele. Abia după ce ţi se pare că lumea din picturile sale este lumea care te înconjoară observi ciudăţenia personajelor care transmit aşa ceva. Picioarele lor nu sunt la fel, nu au ochi, capul este o instalaţie, întregul corp este asamblu de fier, nimic nu este simetric, dar totul este unitar în sentimentul pe care ţi-l transmit.
Fabulos!
Fără îndoială că Neculai Păduraru este unul din marii noştri artişti plastici.

De la Formula 3 in viziunea lui Petre Apostol

http://www.youtube.com/watch?v=Te3qOQgmPGQ

Luceferist de patru decenii (III)

În 1974 terminam facultatea. Ceea ce fusese cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele se încheia dezastruos, răvăşitor. Când m-am întors de la Festivalul artei studenţeşti, în martie, spre finalul lunii parcă, unde primisem premiul pentru proză de la un juriu compus din D.R. Popescu, Constantin Chiriţă şi Eugen Simion, l-am aflat pe tata internat la spitalul Colentina. Nu avea să-l mai părăsească decât cu părăsirea vieţii la începutul lui mai. Am vrut să nu mă prezint la ultima sesiune din ultimul meu an de facultate, intenţionând să repet anul al patrulea, dar toată lumea a tras de mine, au fost examene la care a trebuit să fac doar act de prezenţă spre a promova. Aveam câteva lucrări de licenţă pe care trebuia să le fac pentru că deja primisem avans pentru ele (îmi rotunjeam veniturile prin întocmire de lucrări de licenţă în special pentru studenţii de la fără frecvenţă încă din anul al treilea). Le-am făcut pe-alea, iar pe a mea - “Nivele de lectură în opera lui Marin Preda” -, am scris-o direct la maşina de scris în vreo 30-36 de ore fără întrerupere. Am fost singurul absolvent care m-am prezentat cu o lucrare de licenţă în coperţile unui dosar de 0,90 lei, fapt ce l-a deranjat teribil pe un critic român, profesor în filologie, care mi-a mai reproşat că am venit în doliu spre a impresiona comisia. Mi-a luat apărarea profesorul Dumitru Micu cu care toată iarna lui 1974 mă întâlnisem la Biblioteca Academiei şi unde nu cred că respectivul critic care ţinea atât de mult la aparenţe şi-a tocit vreodată coatele să citească şi altceva decât cărţile despre care scria. Cu 9,69 media generală şi cu buletin de Bucureşti (repartiţiile se făceau pe priorităţi: apropiere de domiciliu, apropiere de nevastă etc. etc.), Bucureştiul fiind declarat oraş închis pentru absolvenţi, m-am trezit profesor de limba franceză în comuna Brazii, judeţul Ilfov (acum, e în judeţul Ialomiţa), adică un loc uitat de Dumnezeu, pe drum judeţean, la peste 50 km de casă. Am făcut, patru ani, navetă zilnică, sculându-mă la patru şi jumătate, întorcându-mă la 15,30-16 acasă. Rememorez toate acestea spre a putea înţelege cititorul de acum al acestor rânduri ce-a însemnat pentru mine, în acel 1974, premiul revistei Luceafărul pentru publicistică şi ce-a însemnat pentru mine, profesor navetist, rubricile pe care revista mi le dăduse: mai întâi cea de televiziune, mai apoi, cea de radio, pe care aveam să o ţin cred vreo 5-6 ani. Spre a mă ţine în priză, revista îmi ceruse să scriu rubrica de televiziune, în vara lui 1975, inclusiv din armată. Trimiteam de la Vânju Mare, prin poşta română, rubrica, în condiţiile în care vedeam ceea ce ne lăsa armata să vedem: telejurnalele şi emisiunea duminicală dedicată glorioasei noastre armate. Am sfârşit armata sublocotenent de infanterie şi aşa am rămas toată viaţa, chit că am trecut la “Scânteia tineretului” şi cei mai merituoşi au fost trecuţi la o armă “nobilă”, politruc, după cum le ziceau, chit că am fost concentrat o lună cu scoatere din producţie, dar probabil nu am corespuns politic şi am fost singurul neavansat în grad nici măcar după această concentrare.
În toată această perioadă, revista Luceafărul a fost punctul meu de reazăm, ca să-i zic aşa. În primul rând, pentru că eram de-al casei, pentru că îmi făcea o plăcere enormă să-i întâlnesc şi să schimb câteva cuvinte cu Marius Robescu (care, dacă mi-aduc bine aminte, a răspuns într-o vreme de rubrici şi lui îi dădeaum “radioul”), Grigore Hagiu, Dan Cristea, Dorin Tudoran, Teodor Balş, Nicolae Velea, Sânziana Pop (cu care, în câteva rânduri, am fost, împreună cu alţi colegi - Sorin Preda, Corneliu Ostahie, Liliana Ursu, Radu Anton Roman – în Apuseni, în Deltă, la Vama Veche). Mai apoi, pentru că revista a scris despre toate romanele mele, chiar dacă asta a însemnat, aşa cum avea să mi-o spună un critic, că voi avea stigmatul de luceferist şi că el personal nu va scrie nciodată despre mine. S-a ţinut de cuvânt, scriind însă conştiincios despre autori care astăzi sunt deconspiraţi ca fiind tare apropiaţi Securităţii. Aici, trebuie să rememorez ceva ce mi-a spus Alexandru Ivasiuc. L-am cunoscut la o şedinţă a cenaclului Junimea, îi plăcuse ce citisem şi îmi făcuse onoarea de a mă invita la el casă, pe Pictor Iscovescu. La un moment dat, avea să îmi spună “dreptul de a spune adevărul este funcţie de poziţia socială şi politică pe care o ai, domnu’ Stan, ceea ce spune şeful statului nu am eu dreptul să spun, ceea ce spun eu nu ai dumneata dreptul!” În lumina acestei afirmaţii, curajul de care s-a făcut mare tapaj al unor scriitori români, dovediţi azi colaboratori ai Securităţii, ar trebui reconsiderat, cernut de zgura groasă a intereselor Securităţii ca “adevărul” să fie scris numai de cei ce se aflau sub controlul lor direct. Aşadar, în multe cazuri, curajul, supralicitat în perioada comunistă de către unii critici vizavi de nu ştiu care autor, păleşte până la anulare când acest autor se dovedeşte a fi fost colaborator al Securităţii, căruia i se plăteau notele şi în felul acesta sau căruia i se sugerau, prin arta manipulării, ce adevăruri să spună!
În ultima perioadă a comunismului, eram la “România pitorească”, o revistă care avea sediul în centrul Bucureştiului, aşa că drumurile mele la Casa Scânteii s-au rărit pas cu pas până la a nu mă mai duce deloc. Asta a însemnat că şi colaborarea mea cu Luceafărul s-a rărit până la anulare. Apoi, după 1990, literatura nu m-a mai interesat ani buni. Dezamăgit de presa politică, dezamăgit de tot ce se petrecea în România am revenit la literatură. Şi la colaborarea cu Luceafărul. Probabil că şi acum lumea subţire strâmbă din nas, “ah, la Luceafărul scrii?!” “Da”, zic eu.