marți, 26 octombrie 2010

Cronica literara

Un erou al timpului nostru

de Paul Aretzu

În noul său roman, Gde Buharest (Editura Charmides, Bistriţa, 2010), Constantin Stan compune un personaj insolit, un abulic, cu un trecut tarat, suplimentat cu trăsături pitoreşti ale unui alcoolic şi cu o dimensiune absurdă, specifică mentalităţii autoritare din est. În urma denunţării mentorului şi binefăcătorului său, Tovkolea, pentru care nu-şi face procese de conştiinţă, fiindcă a acţionat ca un ostaş devotat al partidului, Ivan Mihailovici Saproşkinov este avansat funcţionar principal clasa a II-a. Clădirea în care lucrează, aflată în centrul Moskovei, întortocheată ca un labirint, adăposteşte o instituţie enigmatică, ierarhizată pe verticală, etajele superiore, destinate şefilor, având birouri din ce în ce mai mari. Ivan Mihailovici, care are în grijă mai multe seifuri cu dosare, nu are altă treabă la slujbă decât să aştepte cu nerăbdare momentul când va consuma următoarea raţie din votca împărţită cu minuţiozitate pe parcursul programului de lucru. Între două doze, Saproşkinov dormitează sau îşi lasă gândul să mai umble şi pe-alături. Duce o viaţă tihnită, anonimă, de slujbaş gratificat. Persoana prin care ţine legătura cu superiorii este Marfa Stanilova, soţia sa, cu care la serviciu are relaţii strict oficiale, iar în rest, unele aproape indiferente. Ca în nuvelele lui Gogol, eroul intră în panică în momentul în care acrita sa secretară şi soţie îi atrage atenţia că ar trebui să se străduiască mai mult. Scenele seci, absurde, care se consumă la slujbă, alternează cu momentele sugestive de la cârciumă sau cu situaţiile banale, meschine ale vieţii private.

Scriitura lui Constantin Stan este scrupuloasă, de observaţie, amânând parcă naraţiunea, preocupată să creeze atmosferă, să exprime stări. Se lucrează în basorelief, empatia cu proza rusească fiind perfectă. Umorul rafinat şi ironia sunt prezente. Proza se încheagă evaziv, treptat, amestecând scene ale prezentului cu reamintiri, fabulaţii cu momente dramatice. Nărăvitul şi indolentul Saproşkinov rumegă în bârlogul lui poleit, din inima Moskovei, diferite momente prin care soarta l-a călăuzit. A avut o copilărie grea. Mama sa l-a conceput cu un soldat român în timpul războiului, iar când, după un timp, soţul dat dispărut s-a întors infirm, băiatul a devenit şi obiect de răzbunare, dar şi tovarăş de suferinţă al tatălui adoptiv. Va rămâne toată viaţa un tarat, un nelegitim, găsindu-şi alinarea în alcool, abrutizându-se: „Ivan Mihailovici nu vede nimic rău în faptul că mulţi bărbaţi bocesc după ce beau. Pe unii îi umflă plânsul când se apucă vreunul de cântat, pe un altul când cel din faţa lui povesteşte cine ştie ce. Şi-apoi se reped toţi cu halbele, cu paharele, cu sticlele în mână urlând: «davai vipiem». Să bem, de ce să nu bem?” (p. 35). Scriitorul prinde tipul de sentimentalitate rusească, amestec de nostalgie şi cabotinism, de vivacitate şi apatie. Halucinaţiile nu mai pot fi diferenţiate de realitate, eroul pare a fi observat cu circumspecţie de toate lucrurile, chiar fundul soţiei sale adormite îl avertizează sarcastic: „Ivan Mihailovici ar trebui să se străduiască mai mult”.

Scriitorul însuşi pare convins de buimăceala lirică a personajului,vorbind despre o memorie a votcii, care transmite, în limpezimile ei spiritualizate, intuiţii şi instincte implacabile, istorii nescrise, profeţii, peisaje ale imensei Rusii, astfel încât „să-ţi fie dor de locuri pe care nu le-ai văzut, de oameni pe care nu i-ai întâlnit, de viaţa pe care era gata-gata să o trăieşti” (p. 44). Dar nu aspectul sentimental, poetul este transmutat din proza rusă, ci acela mai insinuant, satiric şi ironic, parodiind ideologia şi mentalitatea comunistă, limbajul de lemn, fanatismul dus până la stupiditate sau până la perniciozitate: pe Ivan Mihailovici l-a căsătorit partidul cu o tovarăşă de nădejde, dar care avea un copil nelegitim, rod al spiritului colectivist, protagonistul recurge la blândeţe părintească pentru a-şi face victimele să recunoască vini imaginare. Pentru el filosofia vieţii este la fel de paradoxală ca filosofia votcii: se consumă ca anestezic. După o copilărie umilitoare, şcoala i s-a părut inutilă: „La ce bun atâta sminteală când tu va trebui să ştii doar cum se dă drumul maşinii, unde şi cum trebuie să aşezi bucata de fier, cât timp trebuie să o laşi acolo, să o scoţi, să o arunci în maldărul de piese din lada de lângă tine şi să pui altă bucată de fier?!” (p. 56). Adoptat de partid, de Tovkolea, a fost îndoctrinat, însurat, promovat. Transformat în activist, a devenit o marionetă, un executant obedient, un instrument, lacheul binefăcătorului său, iluminat numai de porţia de alcool. Despre rostul vieţii sale: „Ivan Mihailovici nu ştie, nu are nicio părere în privinţa asta. Se află în biroul său din clădirea cu ferestre ce dau spre piaţă şi spre biserica cea mare, cu cupole aurite, şi aici nu consumă decât clipa prezentă. Habar n-are prin ce miracol, de îndată ce păşeşte în instituţie, gândurile toate ce-l mai încearcă în lungul drum de acasă până aici se şterg de parcă nu ar fi fost niciodată. Programul zilnic este cel de azi, faptul că-l repetă pe cel de ieri, de alaltăieri sau dintotdeauna nu are nimic de-a face cu trecutul.” (p. 47).

Saproşkinov îşi face ucenicia de cetăţean şi apoi de tovarăş, pe lângă Tovkolea, însoţin du-l în toate misiunile politice, fiind umbra acestuia, purtându-i geanta – însemnul puterii, ducându-i la îndeplinire, cu sfinţenie, toate dorinţele, având grijă de mesele acestuia, de transportarea lui acasă, în orice stare s-ar fi aflat, dezbrăcându-l apoi, scoţându-i cizmele, suportând bruftuiala şi bombănelile, veghindu-i somnul, îngrijindu-se ca, dimineaţa, să nu-i lipsească ceva de dres mahmureala, castraveciori muraţi, smântână sau lapte acru. Participă şi la anchete, la interogatorii.

Ajuns, în fine, într-un loc călduţ, ca recompensă pentru lealitate, stând în biroul său (un depozit ocult de dosare), unde nu face absolut nimic, funcţionând ca un robot, bân du-şi cu periodicitate raţia de votcă, oprin du-se pe drumul spre casă la aceeaşi cârciumă, între aceiaşi consumatori, încremenit în tiparul său, insensibil faţă de soţie, pe care a accep tat-o ca o sarcină de partid, faţă de care, la serviciu, adoptă o atitudine absolut oficială, Saproşkinov „a mai descoperit şi că pe el nu-l vede nimeni” (p. 87). Personajul, gogolian, kafkian, plasat însă în alţi parametri istorici, sociali, este un abulic, lăsându-se dus de val, neavând nicio aspiraţie, nicio dorinţă, afară de nelipsita porţie de alcool. Cartea are un singur personaj, confesor, narator, cobai, trăind aproape exclusiv în lumea sa, deformată, manipulată, aproape fără contacte cu ceilalţi indivizi. În instituţia în care lâncezeşte, afară de Marfa Stanilova, soţie şi secretară ursuză, care vine din când în când să ridice vreun dosar, nu îşi face apariţia nimeni. Pe şeful său nu l-a văzut niciodată. De mama şi de tatăl brutal îşi aminteşte vag, fără sentimente. Când ajunge acasă, târziu, nu aude decât sforăiturile Marfei, ascunsă sub numeroase pături, şube, sau hârjonelile vecinilor. Îşi permite să urmărească, în visele sale, imaginea nudă a tinerei Ludmila Cervenkova, fata naturală a soţiei, care locuieşte împreună cu Boris, soţul ei, în jumătate din camera împărţită cu o draperie, din lipsă de spaţiu locativ.

După modelul lui Gogol, Constantin Stan personifică obiecte, cum ar fi mapa tovarăşului Kolea, semn al puterii, având autoritate autonomă şi memoria întâmplărilor la care a asistat sau a obiectelor pe care le-a transportat. De asemenea, concretizează abstracte, un gând al lui Ivan Mihailovici umblând prin Moskova, de capul lui, desprins de posesor. Protagonistul este urmărit în mai multe perioade istorice, din vremea tătucului, până în vremea perestroikăi. El nu se schimbă prea mult, rămânând un îndoctrinat, gândind stereotip, în slogane, în citate din clasicii comunismului: „Mujicii nu şi nu, că de ce să le ia lor vita din grajd, pământul din ţarină şi să ajungă să mănânce la cazan? Şi dacă ei muncesc de ce să dea şi altora? Mai ales pe degeaba. Proşti, grei de cap, nu pricepeau că muncitorii produc tractoare să zicem pentru ca ei, ţăranii, să are mai bine şi cu mai mult spor, spre a produce orz sau ovăz sau cartofi şi pentru fraţii lor de la oraşe, din fabrici şi uzine. […] Iar intelectualii, bucurându-se de roadele muncii lor, nu vor avea nimic de făcut decât să cânte munca înfrăţită, să-i mobilizeze prin poeziile, prin marşurile lor, să-i aşeze în tablouri, dar nu după pofta fiecăruia, aşa cum tot cereau: nu, exact aşa cum sunt, ca în viaţă: eroici, dârji, dar luminoşi.” (p. 110).

Ceva începe să se schimbe în viaţa lui Ivan Mihailovici. Fără voinţă, dar urmând, parcă, nişte obsesii adormite, are o relaţie sexuală, aproape ratată, cu guraliva Ludmila, colocatara sa. Ia parte, apoi, întâmplător, la un marş şi la un miting, transformate într-o paradă a cunoscutelor genţi de piele. În mintea sa etilizată, adesea, realitatea se confundă cu imaginaţia. Revoluţionarii din stradă invadează Instituţia, dar nu pentru o schimbare, ci pentru o restaurare. Tovkolea, activistul zelos şi neînduplecat, omul devotat până la crimă partidului, este scos din tenebre şi ovaţionat ca un erou.

Finalul este, de asemenea, deconcertant. Convins că la Bucureşti trebuie să existe un geamăn al său, care, ca şi el, stă într-un birou, având grijă de dosare, Saproşkinov se hotărăşte să abandoneze totul şi să pornească la drum: „Lumea e bine tocmită în simetria ei perfectă. Iar ideea că undeva există cineva la fel ca el îl mulţumeşte, poate chiar îl face fericit. Nu pe tatăl adevărat, biologic îl vrea Ivan Mihalovici, ci pe el, pe acel frate pe care îl va recunoaşte fără măcar să se fi gândit vreodată până acum că există. Poate îl va aştepta chiar în gară. Pentru că ştie sigur: va ajunge cu trenul acolo pentru că nu va mai avea răbdare” (p. 153).

Cartea are, evident, un substrat alegoric. Ea se compune în jurul unui singur personaj, exponent al omului nou din perioada comunistă, fără voinţă proprie, executând orbeşte ordinele, linia partidului, profitând fără scrupule de situaţia sa privilegiată, crezând că astfel îşi poate compensa deficienţele biografice. Este un bastard, un înstrăinat, dornic însă, în final, de un frate. Se remarcă literarizarea excelentă, discursul elegant, performanţele analitice, umorul şi ironia rafinate.
(Ramuri, nr. 10/2010)

duminică, 24 octombrie 2010

Merita văzut! Şi re-re-re-văzut!

O stea norocoasă m-a împins să stau în faţa televizorului la un meci de tenis care se anunţa plictisitor prin previzibilitatea rezultatului: Rafael Nadal- Jurgen Melzer. Spaniolul îl învinsese pe austriac de şase ori şi nu pierduse niciodată. Nadal e pe val, câştigă tot, fără să lase vreun set adversarilor. Îmi place ca tenismen, dar sincer să fiu nu la modul absolut. E o încrâncenare în el de om nu neapărat de sportiv care vrea să câştige tot, tot, tot. Preferatul meu e Federer. Mai uman, mai cu reacţii şi de plictiseală în faţa modului său de viaţă: turneu, zbor, turneu, zbor, turneu. Chiar şi când câştiga tot, pe Federer l-am văzut pierzând şi puncte pentru că voia să iasă din rutină, chiar dacă rutina i-ar fi făcut meciul mai uşor. Ei bine, Nadal nu e aşa. Iar faptul că e preferatul lui Cristian Tudor Popescu, omul ăla mereu încruntat şi cu o bluză proletară de trening pe el, poate spune multe despre sportiv pentru cei desigur care nu-l cunosc, dar îl ştiu pe justiţiarul de pe televizoarele româneşti.
Primul set dintre Nadal şi Melzer e ceva de povestit nepoţilor. Am văzut un Nadal căruia nu-i venea să creadă că pierde, care rămânea pironit la loviturile lui Melzer şi care căuta disperat cu privirea un ajutor din tribune, probabil de la antrenorul lui. Pentru un astfel de moment merită să fii chibiţ, să aştepţi surpriza, marea surpriză, momentul ăla în care toată revolta, toată neputinţa, toată frica de până atunci a celor mici se transformă apoteotic în perfecţiune. Să ne înţelegem: nu este bucuria, nu este satisfacţia că un mare sportiv pierde, că o mare echipă se împiedică de una mică. Nadal a avut nenumărate momente de bucurie absolută în cariera sa. Sunt convins că niciunul nu a fost trăit atât de intens cum a trăit Melzer primul set (6-1!) cu Nadal. O astfel de victorie ne spune că pe terenul de sport nu trebuie să intri dinainte învins indiferent ce spune tradiţia, ce spun statisticile şi ce spune chiar şi valoarea. Pe teren intri ca să câştigi nu să-ţi tremure picioarele şi să faci o figură cât de cât onorabilă.
Şi a mai fost o fază asupra căreia merită să ne oprim: Era ultimul set, era minge de meci şi Melzer returnează pe linie. Nu foarte evident, dar mingea a muşcat aproape jumătate linia. Chiar dacă realuările îi dau dreptate austriacului, arbitrii decid repetarea serviciului pentru Nadal. Austriacul a pierdut game-ul, dar a avut puterea să treacă peste acest moment şi să-l câştige pe următorul şi meciul pe serviciul lui. Câţi sportivi nu s-ar fi prăbuşit de marea nedreptate făcută, câţi nu s-ar fi agăţat de justificarea asta, transformând-o în obsesie pentru o viaţă nu numai pentru un meci? De câte ori nu am auzit noi, românii, justificări de genul “ne-a mâncat arbitrul meciul”!
Sportul nu este doar cifre, statistică şi clasamente. El oferă lecţii de viaţă, de morală, nobleţe precum acest Nadal-Melzer, meci pe care nu-l voi uita multă vreme de aici înainte.

vineri, 22 octombrie 2010

Clubul de proza - octombrie


La întâlnirea de marţi, 26 octombrie, orele 17, Clubul de proză va propune – prezentarea cărţilor semnate de Gabriela Adameşteanu, “Provizorat” (editura Cartea Românească), Adrian Georgescu, “Sosirea spre Dumnezeu” (editura Sieben Publishing), Ştefan Mitroi, "Recviem pentru Tanase" ( editura Neverland), Ilie Tănăsache, "Dulce, disperată melancolie”(editura Vox), lectura Luciei Verona din volumul de proza scurta “Fără canguri” şi un nume pentru proza viitoare Oliviu Crâznic.
Ca de obicei, ne vedem la Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române.

luni, 18 octombrie 2010

In critica

Gde Buharest de Constantin Stan - un exemplu de "how to..."

de Mateius Vasile

Dacă ar fi să transpun atmosfera romanului Gde Buharest* scris de Constantin Stan într-o singură imagine, aş spune că echivalentul ei ar fi un balet perfect, în noroi, executat de o balerină cu trup superb, care, la fiecare piruetă, îşi arată zâmbetul cariat şi faţa plină de negi şi păr, toate pe o muzică superbă – muzica fiind echivalentul talentului sciitoricesc a lui Constantin Stan. Debutul cărţii avertizează subtil asupra perspectivei ironice care pare a fi, în acest caz, constanta discursului narativ: “Uşor mahmur, bineînţeles, îşi numără încă o dată rublele din buzunar şi zilele până la salariu. Transformă rublele în copeici, copeicile le aşeză în fişicuri, fişicurile le convertea în păhăruţe de votcă. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multă parcimonie pe tot programul său de lucru...”

Ivan Mihailovici Saproşkinov, protagonistul romanului, mai mult tovarăş decât ins sau om, cu o personalitate articulată “pe principii sănătoase” şi structurată pe slogane comuniste, îşi duce viaţa fie în cârciumă, fie într-un birou imens, de tavanul căruia atârna un candelabru cu, probabil, 128 de braţe. Un om mic într-un spaţiu mare, un om şters în inima Moscovei. Măsura timpului este dată de paharele de votcă, iar timpul nu este “spirtos” ca licoarea ce guvernează viaţa cetăţeanului, ci este greu, chinuitor, ca mahmureala: “Pentru Ivan Mihailovici Saproşkinov, timpul, atunci când se află la serviciu, este vâscos ca o plasmă ce se întinde în tot biroul, prin care trebuie să-ţi croieşti drum. Nu e o mare greutate să tai smogul ăla mergând până la fereastră...” Ivan Mihailovici Saproşkinov este selectat după absolvirea şcolii tehnice să devină activist. Selecţia a fost făcută de Tovkolea, ştab de raion şi mentorul personajului, mâna ocrotitoare a partidului transpusă în om, iar Ivan Mihailovici avea să îi devină sluga obedientă şi martor la orice până în momentul în care scrie “orbeşte” o declaraţie “dictată” împotriva binefăcătorului comunist, denunţându-l, şi făcând acest lucru cu eleganţă şi echilibrat, scriind frumos, fără greşeli sau întinături. Ivan Mihailovici este bastard, fiu al unui ostaş român. Viaţa personajului este guvernată de certitudini comuniste şi nimeni şi nimic nu va schimba această stare de fapt... până când se hotărăşte să plece la Bucureşti în găsirea “fratelui”, presupus a exista pe meleaguri româneşti, contraponderea existenţei lui, deci un fiu de ostaş rus şi mamă româncă, poate chiar rodului violului tatălui său din acte. Nu felul în care îl va găsi, nu felul în care îl va recunoaşte pe acest frate (căci, cel mai probabil, cel din urmă îl va recunoaşte pe Ivan Mihailovici Saproşkinov ) ar fi motive de nelinişte în lumea ordonată şi simetrică, ci dilema “Şi, totuşi, unde Dumnezeu o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla?” Finalul, în care, în mintea personajului, se instalează, dacă nu dorinţa, măcar motivaţia şovăielnică, sau voinţa sinuoasă, contrastează cu primele pagini în care “... ştia că partidul e drept şi, dacă ai greşit, el te ajuta să reajungi pe calea cea bună. Te mai trimite partidul la munca de jos, te mai reeducă în producţie, poate să îţi arate un pic şi pisica neagră şi rece a Siberiei, dar, dacă-ai fost ostaş devotat al partidului, ostaş devotat al partidului rămâi. În vecii vecilor, cât va fi partidul pe lume. Şi partidul veşnic va fi!”

Personajul suferă însă de o oarecare uimire în fata evenimentelor vieţii, cugetând uneori, pe baza celor văzute în jurul său, şi pe fondul aburilor de alcool: “tovarăşul Lenin e cât se poate de viu, doar că se odihneşte puţin” sau “: „Să ferească Dumnezeu istoria de ambiţiile unei femei! Provoacă revoluţii, după care îi lasă pe bărbaţi să le înfăptuiască”. Autorul îl face pe personajul principal - Ivan Mihailovici Saproşkinov- să vadă uneori lumea cu înţelegerea unui zeu, să privească distant şi cu empatie la cei identici lui: “Ivan Mihailovici nu vede nimic rău în faptul că mulţi bărbaţi bocesc după ce beau. Pe unii îi umflă plânsul când se apucă vreunul de cântat, pe un altul când cei din faţa lui îi povestesc cine ştie ce şi-apoi se reped toţi cu halbele, cu păhărelele, cu sticlele în mână, urlând „davai vipiem”. Să bem, de ce să nu bem?” Micile valuri ale trăirii interioare nu duc însă nicăieri, nu externalizează nimic. Cu o excepţie... gândul “fratelui simetric”. Orice conflict emoţional sau care ţine de viaţă îşi găseşte rezolvarea în alcool şi în învăţăturile comuniste...cu o excepţie – un îndemn care îl vizează, mai mult, îl invadează - “ ar trebui să te străduiesti mai mult” , vorbe greu de desluşit în mintea personajului, şi care duc apoi la o probabilă schimbare, la transformarea emoţiilor în fapte. Tendinţa de a acţiona este excepţia în cazul lui Ivan Mihailovici Saproşkinov şi atunci când este, este mai mult sub forma unor pulsiuni reflexe. Personajul îşi construieşte viaţa împins de exterior, de evenimentele mărunte. El nu generează acţiuni, ci ...pluteşte uşor. Autorul reuşeşte în acest fel să inducă tensiunea necesară continuării lecturii şi dorinţa ruperii ritmului, pe care cititorul o caută, probabil, cu fiecare pagină. Această “căutare” nu devine obositoare prin faptul că apar schimbări în ordinea cronologică a evenimentelor, pentru că paginile sunt pline de umor , pentru că naratorul îşi schimbă tonul şi maniera discursivă uneori: “Se spune că în astfel de seri se nasc cele mai multe poveşti de dragoste, care se ţin ani de zile ferecate în suflet - dacă nu cumva viaţa te obligă, după vreo nouă luni, să iei seama de ele sub forma unui bot cu ochi ce are grijă să plângă de dimineaţă până-n seară, dar şi mai rău, din seară până-n primul cântat al cocoşilor din sat ..” sau “Marfa Stanilova este suficientă, este partea şi întregul totodată, iar ea nu ar putea fi nici parte, nici întreg fără el. Dacă pe el l-ar da afară, asta ar însemna că şi pe ea… Ivan Mihailovici se poate gândi la multe, dar la aşa ceva – niciodată! Îndoială însă îl mai munci o vreme...". Contrastele sunt multe şi generează frecvent efecte comice autentice: într-o lume bine aşezată şi plănuită matematic, personajul este mai mereu mahmur, vede lumea ba ca prin lupă, ba ca prin ceaţă, ideologia comunistă şi vorbele goale ce construiesc o realitate înţepenită contrastează cu copiii născuţi “nu în cadrul temenic al unei familii”, iar atmosfera oficioasă este ruptă de câte un “fund apocaliptic, acoperit cu straturi-straturi de îmbrăcăminte, un fund care privit cu obstinaţie capăta chip, trup, personalitate, un fund care se detaşa de chiar posesoarea lui...”

Textul curge excelent, fraza, sintactic şi stilistic, susţine atmosfera romanului, discursul fiind, de fapt, elementul de spectaculozitate al cărţii: “Misiile de noapte erau tare afurisite, căci tovarăşul cântărea câteva puduri iar când se îmbăta devenea inert ca o focă moartă şi mai nemulţumit decât un activist la şedinţele de plan: îl boscorodea, nu-i plăcea nimic şi nu se străduia şi el măcar o ţâră să stea până i se trag cizmele, lipite de obiele de parcă ar fi fost date cu clei. Iar rubaşca, ehei rubaşca n-ar fi nimerit să iasă de pe capul tovarăşului nici dacă i-ar fi sărit toţi nasturii!”

Printr-o tehnică desăvârşită, folosind apropierea şi depărtarea de subiect (zoom) şi scoţând din umbră detalii care marchează în memorie scene relevante pentru mesajul romanului, modulând perfect trecerea de la mizerabil la idilic şi de la “tovărăşesc’ la emoţionant-lacrimogen-ironic, Constantin Stan reuşeşte să transforme, cu talent şi prin tehnică, un subiect “gri” într-unul provocator: “Conştiinţa lui Ivan Mihailovici mergea, ca şi el, cu trei paşi în urma conştiinţei tovarăşului. Cum totul pe lumea asta e ordonat şi clar, am putea spune că şi conştiinţa lui Ivan Mihailovici Saproşkinov nu făcea altceva decât să ducă geanta conştiinţei tovarăşului” - sau - tânăra Ludmila, “ copleşită de gândul celor ce s-au sacrificat", se trezeşte făcând amor ghebos cu Ivan şi concluzionează, după un nefericit final al pulsiunii sexuale: "Uite ce mi-ai făcut, Ivan Mihailovici. Trebuie să fac din nou duş şi o să se supere Borenka (soţul ei -n.n.) pentru că iarăşi i-am consumat apa caldă !".

Atmosfera cârciumii este surprinsă magistral, descrisă ca un loc al unui refugiu inconştient, al unui reflex al libertăţii care îşi găseşte exprimarea într-un astfel de spaţiu. Desigur, nu un reflex exersat, voit, “ideologia” umple tot, însă acolo vodca se putea bea fără alte presiuni cetăţeneşti. De fapt vodca devine, în romanul plin de umor şi ironie, mai mult decât un pretext, este o prezenţă, poate echivalentul unei incantaţii care vindecă, adoarme, anesteziază şi uneori motivează. Este distorsiunea necesară şi contraponderea “măreţelor realizări”, rareori numite în mod concret. De fapt o astfel de distorsiune este indusă şi de tonul naratorului, calm, aşezat, uneori contaminat şi el de “avântul general” . Ironic, distant, uneori “oficios”, alteori plin de diminutive (până şi blestemele conţin diminutive!), “felul naratorului” este centrul atenţiei în roman. Restul pare mai mult un pretext. Această tehnică, a diminutivelor, şi concentrarea asupra manierei în care sunt relatate evenimentele, mărci ale "stilului" rusesc, de la literatura populară până la Gogol şi textele recente, sunt de un efect....extrem şi o dovadă a “puterii scriitoriceşti” a lui Constantin Stan. Mai mult, aceste diminutive nu îşi îndeplinesc chiar rolul lor afectiv, “de a încălzi”, ci dau personajului o aură de infantilism "slinos" sau chiar un soi de raportare erotico-imatură la viaţă, care, în combinaţie cu felul său de a vedea uneori “mărit” duc la imaginea unui personaj memorabil. Nu mai este un secret că romanul face parte dintr-o trilogie (ceea ce din punct de vedere al marketing-ului este discutabil, dacă ar fi trebuit divulgat acum sau mai târziu). Dacă mai este loc de un Ivan Mihailovici românesc, sau dacă “fratele contrapondere” va fi inversul varintei ruseşti rămâne de văzut. Şi de la Bucureşti încotro? Sau poate că al treilea volum va fi despre o nouă generaţie de “bastarzi”? Contemporani? Dacă maniera de a scrie va fi aceeaşi sau dacă locaţia diferită va atrage şi schimbarea de sil sunt nişte reale provocări pentru orice scriitor, poate la fel de mari ca şi provocarea de a convinge cititorii că după un roman atât de savuros mai pot urma un al doilea şi un al treilea, cât să structureze o trilogie şi care să nu fie în permanenta umbră a “Gde Buharest (I)”. Până acum, începutul trilogiei este remarcabil şi dacă “s-ar da la televizor” ar naşte, pe alocuri, nostalgii şi, eventual, chiar dorinţe pentru unii ce fac parte generaţiile mai noi. Pentru cei pasionaţi de citit, de scris, poate deveni un model de “how to...”

Ca să închei în maniera romanului... aş zice...că “Dacă îşi va duce planul la bun sfârşit, fără şovăială, adunând fiecare ideiuţă pe mai departe, şi o va scrie aşa cum a făcut-o în drăguţul de roman “Gde Buharest”, cu siguranţă va determina un nou avânt revoluţionar în scrisul zilelor noastre şi chiar pe mai departe!”

duminică, 17 octombrie 2010

Confesiuni fara glorie

Iuru, mai mult decât o amintire (I)

Sub apele lacului de acumulare de la Dridu se află cea mai frumoasă luncă pe care am văzut-o vreodată. Mai frumoasă decât cea a Wislei sau a Rhinului, mai fascinantă chiar decât luncile de mesteceni ruseşti. Este cea mai frumoasă pentru că este parte a copilăriei mele: o bucăţică doar din ea, o fulguraţie a două veri pe care le-am petrecut acolo, dar atât de intense încât mi s-au impregnat şi uneori le readuc la suprafată cu o vivacitate a imaginilor şi stărilor de parcă le-aş trăi în prezent.
Dridu este satul bunicilor şi străbunicilor mei. Nu am fost legat de ei şi nici eu nu am fost nepotul lor favorit. Am copilărit, adică mi-am petrecut o bună parte a vacanţelor mele de vară –după tiparul copilăriei unui bucureştean nici pe departe bogat, a cărui vacanţă se petrecea la rudele de la ţară - în altă parte, tot în câmpie, la sora mamei. Biţina era un fel de insulă a Mostiştei, fără luncă, dar cu nuci şi salcâmi fabuloşi, cu doar două fântâni cu apă bună de băut în tot satul (celelalte aveau o apă sălcie cu care mi-a fost imposibil să mă obişnuiesc), cu nişte dealuri micuţe pe care se aflau viile cu struguri umili, dulci şi sănătoşi, şi cu o vale a râului fără arbori, doar cu iarbă aspră şi smârcuri cu papură şi ochiuri de apă limpede şi rece.
Când am ajuns pentru prima oară la Dridu nu mi-a plăcut nimic în afara luncii. Îmi lipseau grădinile, uliţele înecate în somnolenţa amiezelor de vară şi praf de la Biţina, salcâmul imens sau dudul sub care se trăgea căruţa, valea pentru scăldat şi pentru duminicile în care se făceau hore, dar mai ales caii. Soţul mătuşii mele avusese dintotdeauna cei mai frumoşi cai din toată zona. Caii şi damigeana de vin (o damigeană micuţă, cred că de-aia de trei litri, se afla totdeauna cu el, de aici şi porecla Damigel, pentru ca oriunde ar fi fost rost de petrecere să se poată opri după pofta sufletului şi a vinului său) erau viaţa sa. Şi poveştile. Pe care le inventa nonstop pentru noi, copiii, cu o vervă şi cu un personaj plăsmuit dintr-un aluat în care s-ar fi pus Sveijk, Dănilă Prepeleac şi Păcală fabuloase. La Dridu, caii erau mici şi pipernicţi, înhămaţi doar cu gurile de ham - ca la ţigani, spunea Damigel. Care chiar dacă nu mai erau caii lui, îi luase CAP-ul, îi ţinea tot acasă, tot pe grăunţele şi fânul lui, şi nu i-ar fi înjosit să-i pună în aşa ceva nici dacă s-ar fi prăbuşit lumea peste el. De altfel, avea să se prăbuşească în noaptea în care caii CAP-ului au fost căsăpiţi, iar Suru lui (un armăsar superb, alb, cu pete sângerii) fusese măcelărit de nişte ţigani năimiţi pentru o aşa treabă murdară. A stat toată noaptea afară pe prispă, auzind nechezatul tragic al cailor. A băut damigeană de vin după damigeană de vin. Dimineaţa era deja un om bătrân din care se scursese toată vigoarea şi toată fenezia lui de a trăi. O vreme îndelungată nu a mai vorbit cu nimeni şi nimeni niciodată nu l-a mai auzit povestind.
Iuru, aşa se chema lunca de la Dridu, pornea chiar din spatele grădinii bunicilor mei. Chiar dacă aici îşi aduceau dridenii vacile şi oile, chiar dacă de aici îşi adunau lemne de foc, chiar dacă de aici tăiau fasciile din care îşi împleteau garduri şi coşuri, lunca părea neatinsă de om. Cărări care nu duceau nicăieri, trunchiuri de arini, plopi doborâte de timp şi roase de carii, tufe de măceşi şi răchite în care nu puteai pătrunde, poiene şi poieniţe pe care le găseai doar o singură dată, dispărând mai apoi de parcă ar s-ar fi mişcat asemenea dunelor din deşert, grinduri ale Ialomiţei şi limbi de nisip împinse mult în vegetaţia luxuriantă a luncii alcătuiau un ţinut fabulos. Porneam cu verişoara-mea Maria de-acasă, exuberanţi, gălăgioşi, frenetici. Odată pătrunşi în luncă, voioşia, cuvintele, stările păreau absorbite de lumina verde-intunecată, de liniştea păstoasă, materială ce parcă avea un izvor, venea dintr-un loc anume pe care nu reuşeam să-l identificăm. Pas cu pas, clipă de clipă, tăcerea era mai profundă şi mai copleşitoare: nici nu îndrăzneam să o tulburăm cu cuvinte. Un clopoţel de la gâtul unei vite ne înfiora şi mai tare. Cred că amândoi ne gândeam la acelaşi lucru fără să îndrăznim să-l spunem. Întâlnirea cu Ialomiţa –totdeauna se ivea pe neaşteptate în faţa noastră - era o izbăvire. Ne reveneam stând pe nisip şi privind apa. În cele mai multe zile ale verii, Ialomiţa era doar un fir, un firicel chiar, cu mici braţe, ghioluri şi foarte puţine vertijuri care ne semnalau adâncimi ale apei – gropane - de care trebuia să ne ferim.
Am învăţat din prima vară să ascult apa şi lunca. Era esenţial pentru viaţa tuturor.

Iuru, mai mult decat o amintire (II)

Furtuna venea mereu precedată de un susur adormitor, călduţ, strecurat printre crengile arinilor. Nici nu se mişcau la acest prim semnal. Unduirea crengilor se auzea odată cu o pală de răcoare venită dinspre apă. În niciun sfert de oră, lunca se cobora în noapte, cerul se însufleţea de fulgerele care parcă ne căutau, stropii de ploaie mari şi grei străpungeau acoperişul palid al frunzelor. Trebuia să scoatem în primul rând vitele din luncă şi timpul nu ne-ar fi fost aliat dacă nu am fi priceput de la primele semnale ce va să urmeze – niciodată nu se ştia cât va dura ploaia aprigă de vară, niciodată nu se ştia cât de repede pâraiele ce urmau cursul potecilor şi cărăruilor nu vor deveni torente turbate. Palida linişte, înşelătoarea tihnă a luncii se demonizau în zgomotele sinistre ale doborâturilor, în vuietul apei, în tunetele ce îţi plesneau timpanele. Odată adunate, vitele ştiau drumul spre casă, ştiau scurtăturile chiar mai bine decât noi, aşa că ordinea sosirii era mereu aceiaşi: ele şi abia mai apoi noi - uzi până la piele, cu încălţările pline de clisă, cu feţele îmbujorate de frică şi de plăcerea fricii încercate. Sub ploaia de vară, trupul Mariei se mlădia asemenea unei ramuri tinere, viguroase, elastice sub rochia subţire şi, vai! acum, aproape transparentă. O tachinam adesea zicându-i “grăsuţo” –din tot cioporul de fete ce se adunau de prin vecini ea era singura care se împlinise într-un trup deja de adolescentă ceea ce pentru noi însemna că pur şi simplu era “grasă” dar, în sub biciuirea ploii, în apa ce-i curgea din păr pe faţă, pe umeri, pe trup, nu era decât zvelteţe, nervozitate, cabrare, era un ce indefinibil pe atunci care mă făcea să îmi întorc repede privirile.
Am trăit o vară doar pentru aceste rătăciri prin Iuru, ca în transă, imun la jocurile şi poveştile ce se încingeau după lăsarea serii pe podişca din faţa curţii bunicilor – aici se adunau toţi copiii din vecini, copii pe care altfel nu mi-I mai amintesc –doar două nume dar nu le pot asocia un chip Sinica şi Vica - pentru că nu eram atent la ce se petrecea acolo: aşteptam să treacă seara, aşteptam să treacă noaptea, înainte de a adormi, închideam ochii refăcând drumurile prin luncă, aşteptam să vină dimineaţa şi apoi ziua aventurilor noastre prin Iuru. Veneam cu tristeţea în suflet la prânz. Cei mari erau plecaţi “la câmp”, cârdul de copii gâgâia ca gâştele împărţindu-şi muncile pentru masa de prânz, iar după aceea, în răcoarea camerelor în care mirosea a gutuie, busuioc şi tutun uscat unul dormea, altul citea, alţi doi jucau şah şi moară. Stăteam cu ochii pe ceas, aşteptând să se facă ora la care porneam din nou către Iuru.
Vuietul surd al apei, mai ales în apropierea Rusaliilor, Sf. Ilie sau Sf. Maria, ne ţinea pe malul nisipos al Ialomiţei – “cere gârla om”. Şi, cu adevărat, bolboreseala aia furioasă, de parcă în străfunduri cineva, supărat, tare supărat! ar fi proferat ameninţări, nu înceta decât după ce gârla lua om. Am fost un fericit ori am stat prea puţin prin preajma ei, dar nu a luat pe nimeni dintre cei pe care eu îi ştiam. Auzeam însă de oameni ce s-au pierdut sub ape fie mai sus, la Fierbinţi, fie mai în josul apei, la Moldoveni.
Un altfel de vuiet l-am auzit într-o după-amiază. Domol, insinuant, de lapte care se umflă pe foc. La fel se umfla şi Ialomiţa, acoperind întâi grindurile, apoi reunindu-şi într-un singur şuvoi meandrele pe care le avea, fierbând în clocote la suprafaţă. Aşa ceva nu mai văzusem şi rămăsesem cu toţii pironiţi, incapabili să înţelegem pericolul. Am stat aşa, cu apa începând să ne cuprindă de la glezne spre genunchi, până când de la cotul de unde nu mai vedeam râul a apărut, plutind pe ape, o şură de fân în vârful căreia un stătea de parcă ar fi pornit-o la plimbare. Stătea linistit, resemnat, lăsându-se în voia lui Dumnezeu.
Apoi, clopotele celor două biserici din sat au început să bată a pericol, a inundaţii, a moarte, a “vine gârla mare”!

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Cărți noi! Constantin Stan - Gde Buharest, Ed. Charmides * * *
cronica de Horia Garbea

Un autor surprinzător este romancierul Constantin Stan. După o elaborare uriașă, intrată în folclor și, cine știe, cu șanse de Guiness Book, el a publicat romanul „Gerda”. Îndată după aceea, a sărit pe rafturile librăriilor cu „Trăiește și mergi mai departe”. Nu s-a uscat cerneala pe cronicile la această poveste de dragoste exotică și iată un nou roman, complet diferit de cele două anterioare. Un roman cu titlu rusesc (transcris în alfabet latin) nu e ceva prea obișnuit. Dar tot ceea ce face Constantin Stan în această carte e neobișnuit. E o încercare curajoasă și parodică de a scrie „un roman rusesc”, nu doar un roman cu ruși. Primele cronici au evidențiat că personajul central, Ivan Mihailovici Saproșkinov, este unul gogolian. Nu, nicio legătură între acest, totuși, mărunt funcționar și aproape omonimul său Boris Mihailovici Sapoșnikov (1882 — 1945), un mareșal rus, unul dintre principalii comandanți militari Ai Armatei Roșii din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, sau dacă preferați, al Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Un sumbarin îi poartă azi numele. Nici între el și marele maestru de șah Evgheni Șapoșnikov. Patronimul Saproșkinov probabil nici nu există în cartea de telefon a Moscovei. El este creația lui Constantin Stan și principalele lui trăsătură, sentiment și ocupație sînt enunțate din prima frază a cărții: <<„Ce plictiseală!” își spuse Ivan Mihailovici Saproșkinov >>. Deci I.M.S. se plictisește, bea, e un rob al dosarelor unei instituții în care nu știe ce face și nici ce ar trebui să întreprindă. Și totuși noi nu ne plictisim pentru că vocea autorului care se suprapune și dialoghează orchestral cu cea interioară a personajului, dă informații, comentează, valorizează, ironizează golul care este viața lui I.M.S., un gol care ar putea fi umplut cel mult cu vodcă. Dar: „Cum, dumnezeule, să te descurci cu un păhăruț la o oră și jumătate?” și cu Marfa Stanilova care îi e nevastă și colegă de serviciu și care nici gînd să îi deschidă vreo perspectivă. Totuși, Saproșkinov e un gînditor, un dilematic, un Hamlet nu de provincie ci de instituție moscovită. E un îngrețoșat sartrian făcut cocktail cu Cehov, Gogol și vodcă. Unul mărunt căci autorul abuzează de diminutive: păhăruț, castravecior, măsuță vodculiță. Așa cum Jerry Seinfeld s-a ambiționat să facă un sitcom despre nimic și a avut un mare succes, așa Constantin Stan își pune întreaga știință a scriiturii pentru a scrie un roman despre nimeni. Absolut savuros. Constantin Stan e perfect conștient de hazul sec al găselniței lui, de stăpînirea tehnicii sale de depăna textul cu mișcări infinitezimale, de a avansa pieziș ca în „Călăuza” de a „temporiza” infinit. Saproșkinov e nimeni, nu-și cunoaște nici tatăl, un soldat român rătăcit prin curtea maică-sii în război. Dar el își pune în gînd să fie cineva. De aceea se întreabă, în loc de „a fi sau a nu fi?” sau „unde vei găsi cuvîntul?”, ceva mai simplu: „Gde Buharest?”. În loc de afirmativul: „Na Berlin!”, o interogație care îl umanizează, chiar îl crează din nimic pe Saproșkinov. Va ajunge el la Buharest? Urmarea în romanul viitor.

vineri, 15 octombrie 2010

Viaţa ca literatură

A refuza, a-ţi asuma istoria

Un cerc din ce în ce mai rarefiat de oameni mai are apetenţă pentru istorie. Comunismul pare ceva de pe altă planetă şi dintr-un timp care nu mai are atingere cu noi, sau, mă rog, cu o bună parte dintre oamenii de azi. Istoria înseamnă un trecut care, dacă nu a fost trăit, nu are nicio relevanţă. Azi, acum, aici, numai ce trăiesc eu, numai ce-am consumat eu, numai ceea ce ştiu din experienţă proprie – par a fi coordonatele care modelează o generaţie. Să se fi produs o ruptură revoluţionară în gândirea, în mentalitatea, în tablele de valori odată cu explozia mcdonalds-urilor, internetului, mall-urilor, televizorismului fără saţiu, a globalizărilor şi europenizărilor? S-a produs efectul de suprasaturaţie din cauza prea multor referiri, obsesii, raportări la perioada comunistă? Sunt oare şi vârstnicii vinovaţi de faptul că au creat această senzaţie de împietrire în propriul lor trecut? Percep cei tineri că întoarcerea în trecut este o imensă piedică în a trăi prezentul, în a te racorda lui, ori pur şi simplu în a trăi? Noua generaţie este produsul lumii în care trăieşte. Nu a venit de pe altă lume cu aceste atitudini şi comportamente. I s-a indus, i s-a spus, i s-a impus o lume de care, probabil, vrea să scape, refuzând-o, spre a-şi afla identitatea şi a-şi construi o alta în care să se simtă confortabil.
În acelaşi timp, nimeni şi în numele niciunui principiu nu poate refuza altui om, altor semeni dreptul de a înţelege ce-a trăit. Subiectul “comunism” pare a fi încă inepuizabil ca poveşti, abordări şi registre stilistice. A fost traumatizant pentru cel puţin două generaţii, are ecouri şi efecte puternice (chiar dacă nu întotdeauna conştientizate) şi într-o a treia. Este o temă preferată de Stelian Ţurlea care revine, aş spune periodic şi obsesiv, ca la o datorie morală, la subiect. Registrul autorului este extrem de larg, iar priza sa la realitate este remarcabilă. Schimbarea constantă a felului de a scrie şi a zonelor abordate este un semn că Stelian Ţurlea nu vrea să se repete, că are teamă de a ajunge la manierism. Aparent, ultimele două romane – “Arunc-o pe soră-mea din tren” şi “Trei femei” – sunt diametral opuse, iar ele, la rându-le, nu par a avea prea multe lucruri în comun cu “Darul Ioanei” (carte fundamentală, în opinia mea, pentru biografia literară a lui Stelian Ţurlea). Un fapt însă vine să contrazică această opinie grăbită: tuşa stilistică a lui Ţurlea este impregnată în fiecare carte, în fiecare pagină a cărţilor sale. Apoi, este vorba de textura de idei pe care se brodează subiectele romanelor sale. Această canava este istoria. Ea este prezentă chiar in absentia (cum se petrece în “Arunc-o pe soră-mea din tren”), cele două surori – Ileana şi Ilona – fiind ipostazele ale trăirii în prezent (Ilona) şi ale trăirii în prezent influenţat şi modelat de trecut (Ileana).
Cele trei femei din cel mai recent roman al lui Stelian Ţurlea intitulat ostentiv atât de simplu “Trei femei” - alcătuiesc trei generaţii pe parcursul a 60 de ani, dar ele sunt legate nu prin filiaţiune ci prin istorie. Irina nu este fiica Vitoriei, ci copilul prietenei sale pe care o aruncase în temniţele comuniste dintr-un puseu pasional: era îndrăgostită de soţul acesteia. Orfanul, surorile vitrege, absenţa tatălui apar deseori ca temă la Stelian Ţurlea ca insemn al mutilării umanului, al traumelor produse de istorie. Nu ştiu totuşi în ce măsură totul se poate arunca în spatele istoriei şi mai ales a istoriei sub comunism. Defeminizarea Vitoriei, transformarea ei într-un robot al profesiei de medic, uscăciunea sufletească au resorturi mult mai adânci. Reacţia ei nu este una, să zicem politică, ci una psihologică: frustrarea produsă de absenţa iubirii. O reacţie imună la datele istoriei. Vitoria doar se foloseşte de pârghiile pe care lumea de atunci i le punea la dispoziţie –delaţiunea, în primul rând – pentru a-şi însuşi, prin rapt, ceea ce viaţa nu-i oferise cu generozitate – căldura, tandreţea, liniştea, bucuria sufletească de a fi iubită. În Evul Mediu, Vitoria ar fi dat-o pe prietena ei pe mâna Inchiziţiei spre a scăpa de ea, de cea pe care o crede principala piedică în calea fericirii ei de a fi iubită, în timpurile noastre –asemenea doctoriţei din Ploieşti de-acum vreo 10 ani – ar fi omorât-o, ar fi tranşat-o şi i-ar fi răspândit trupul prin tot oraşul.
“Trei femei” este un roman al puterii femeii de a duce viaţa mai departe în ciuda oricăror vicisitudini ale istoriei. Puterea unei femei este dată de legătura puternică pe care o are cu viaţa. Până la urmă, viaţa, continuitatea ei sunt mai importante decât individul, decât efemeritatea acestuia. Este de altfel si singura morala careia i se supune.

miercuri, 13 octombrie 2010

Difuzare, editură sau Păcălici?

Când citesc un contract, mai ales unul de editare sau de colaborare, îmi dau seama cât dispreţ e pentru munca scriitoricească şi cât de puţin valorează un autor. Ni se induce acolo - din formulările, din raportul cantitativ dintre obligaţiile tale şi obligaţiile lui, ca să nu mai spun de ce anume prevăd acele paragrafe, din locurile lăsate libere urmând a fi completate ulterior (ca din întâmplare, cuantumul care îţi revine din prestarea muncii tale urmeaază a fi completat mai târziu!
) şi din inflexibilitatea părţii celeilalte - că suntem priviţi, trataţi ca nişte handicapaţi care se multumesc cu orice.
Eşti deposedat de un bun, de o proprietate pe un număr impresionant de ani (contractele nu se încurcă pe un an, pe un manuscris, ci pe 15-25 de ani) în schimbul prafului de pe tobă. Ţi se mai inoculează ideea că ţi se face o favoare, că în marea sa mărinimie negustorul de marfă spirituală te scapă de ceva ce te strâmtora oferindu-ţi pentru asta şi câţiva bănuţi.
Am primit şi eu, asemenea multor alţi autori, propunerea-contract de a fi salvat, de a ieşi din sărăcie şi din anonimat de către o difuzare virtuală. În esenţă, lucrurile stau cam aşa: eu trimit cartea sau cărţile în format electronic, pdf, îmi întocmesc o fişă de prezentare inclusiv cu fotografii - se sugerează cât mai atrăgătoare pentru virtualul cumpărător -, dumneai, madam difuzare, îmi pune cartea pe net, într-o vastă reţea planetară, şi de aici, dacă am valoare şi noroc, nu fac decât să aştept să curgă banii rezultaţi din vânzarea on-line a cărţii. Din preţul de vânzare îmi revin 10 procente după ce se scad TVA şi timbrul literar.
O carte tipărită pe hârtie să zicem că are un preţ de 10 euro. Pe format electronic - nu poate fi mai mare de 5. Aşadar, mă îmbogăţesc la fiecare exemplar cu 0,5 euro, din care evident se mai scad cele aferente conform contractului. Impozitul meu este de 16,5%, mai scad şi alte dări către stat -asigurările sociale şi medicale, şomajul etc. - şi ajung pe undeva pe la 0,28 euro. Transformaţi în lei asta vrea să însemne 1,12 lei. De la această sumă, sufletele neprihănite şi optimiste încep să o ia razna: asta vrea să însemne că la o mie de cărţi sau la două sau la zece mii… şi tot aşa. Cine ştie cât de cât noua tehnologie se temperează şi devine chiar sceptic. O carte de succes înseamnă o carte prizată de grupuri. E de ajuns ca unul singur din grup să downloandeze cartea pentru ca, mărinimos şi eficient, să facă o mulţime de copii pe care să le dea prietenilor. Xeroxarea unei cărţi tipărite pe hârtie costă şi e incomodă. Cineva obişnuit cu citirrea pe un suport electronic este un cineva care e educat în toate subtilităţile computerului. Nu emit prezumţia de vinovăţie din start, dar cine va avea controlul asupra numărului de copii ce se vor face după ce va fi cumpărat "originalul"? Nimeni. Cele mai afectate de acest sistem de difuzare vor fi tocmai cărţile cu un potenţial succes. Iar un autor al unei cărţi de succes va "vinde" 100 în timp ce numărul de copii ce vor circula va fi de 30-40 ori mai mare. Pe 100 de downloadări va primi o sută şi ceva de lei.
Îmi tot frământ mintea să aflu modul în care s-a ajuns la procentul de 10 la sută. La conferinţa de presă - desfăşurată la un hotel de lux, pentru că dacă scriitorii o duc prost măcar reprezentanţii lor legitimi să afişeze prosperitate - explicaţia a fost năucitoare: "Editurile plătesc 6-8 la sută, noi plătim zece". Bine, bine, zic eu, dar unde s-o fi ducând, pe ce se cheltuiesc şi care e profitul ce rezultă dib celelalte 90 de procente? O editură are producţie de carte, plăteşte tipografia, plăteşte corectura, plăteşte copertistul, redactorul, difuzarea ia comision gras, regia intră şi ea în preţ cu costuri nu mici. Ce investeşte şi ce cheltuieli are editura asta virtuală ca să îşi oprească 90 la sută din valoarea cărţii? Administrarea site-ului şi operaţiuni contabile. Nimic care să fie legat de producţia de carte, nimic cu costuri de regie, nimic la comision de difuzare. Şi de ce să-i cedez eu drepturile asupra ediţiei online pentru 15 ani? A investit ceva în manuscrisul meu? A contribuit cu ceva la vizualizarea şi la notorietatea mea de autor O editură prestgioasă care mă publică îmi dă un gir de valoare, îmi sporeşte imaginea. Eu - şi alţi scriitori - vom face imagine acestei "edituri" (e obligatoriu să pun ghilemele).
Fiecare autor va face cum va voi. Pe mine, proiectul nu m-a convins. Am avut sentimentul că nişte băieţi deştepţi şi-au zis că e păcat ca atâţia proşti să nu fie jumuliţi.

luni, 11 octombrie 2010

Gde Buharest

de Constantin Stan
Bistriţa, Editura Charmides, 2010, 153 p.

Ivan Mihailovici Saproşkinov este funcţionar principal clasa a II-a într-o Instituţie din clădirea labirintică a Universităţii Lomonosov. Slujbaş conştiincios, dar abulic, insipidul Ivan, care pare mai degrabă un om de prisos, are o singură responsabilitate: să-i înmâneze Marfei Stanilova, la oră fixă, câteva dosare din biroul burduşit cu fişete. Timpul lui de lucru, „vâscos ca o plasmă", precum şi salariul, se măsoară în funcţie de păhăruţele de votcă, sorbite ritualic, pe ascuns de ochii de cerber ai Marfei, colegă şi soţie. Existenţa monoton-rutinizată, mahmur-mlăştinoasă a „cetăţeanului" Ivan, împărţit între serviciu, cârciumă şi locuinţa mizeră, se sprijină pe o „filosofie" de viaţă creştin-fatalistă: „lumea este bine întocmită", „toate pe lumea asta au un rost". Programul plictisitor şi letargia alcoolică favorizează reveria melancolică a antieroului, care vede în cupola uriaşului candelabru (imaginat ca un depozit temporal universal) secvenţe din propriul trecut. Gde Buharest devine, astfel, un soi de Bildungsroman, prezentând povestea unui copil timorat de la ţară, bastard al celui de-al Doilea Război Mondial: ucenicia ca activist obedient, purtător de geantă, şi apoi avansarea birocratică, drept răsplată pentru delaţiunea împotriva binefăcătorului său, Tovkolea. Această istorie, descriind, tangenţial, şi modul de funcţionare a sistemului comunist (cu toate aberaţiile şi ororile ştiute), este, de fapt, evoluţia unui tânăr naiv, fidel „maestrului" luminat ideologic, într-un „ostaş devotat al partidului", o rotiţă dintr-un mecanism monstruos, fără gândire, emoţii ori sentimente. Un suflet mort.

Totuşi, în romanul „rusesc" al lui Constantin Stan nu captivează atât trama în sine, cât arta povestirii. Naraţiunea, contaminată parcă de plutirea bahică a protagonistului, curge lent şi ceremonios, ca o miere groasă, insistând tacticos pe fiecare detaliu, gând, gest sau acţiune, precum în scenele de film derulate în reluare, cu încetinitorul. Mişcarea somnolentă a relatării este însă înviorată frecvent de amănunte surprinzătoare, de replici şi momente comice, dar şi de ironiile naratorului, care fie empatizează sfătos cu personajul, fie îl ia subtil peste picior. În ciuda vântului schimbării ce invadează Instituţia şi a amintirii unui refren de demult („na buharest"), trezirea spiritului de aventură al apaticului Ivan artificializează cumva finalul. Altfel, o carte tristă cu umor şi şarm artistic de modă veche.

Gabriela Gheorghişor

(Romania literara, nr. 37/2010)

joi, 7 octombrie 2010

Confesiuni fără glorie

Atât de drăgălaşă şi... adio!

Am crescut de-a valma, băieţi şi fete, până la vârsta la care cei din jur şi-au dat seama că e periculos să mai continuăm aşa: diferenţele începeau să se vadă şi ne-am fi dus cu mintea la prostii. Ne încropeam tot felul de jocuri cât era ziulica de vară de lungă, jocuri ce ne umpleau adesea de colb şi sub limbă. Aşa că mamele nu se omorau cu firea să fim prea îmbrăcaţi. Nu puteau pune în fiecare zi albia de rufe la spălat. Un maiou şi o pereche de pantaloni scurţi –băieţii, o rochiţă cu bretele şi adesea nimic altceva – fetiţele. Până la genunchi, atunci când erau cumpărate, rochiţele deveneau tot mai scurte, astfel încât în acea vară ajunseseră la punctul critic: lăsau să se vadă că mamele, neatente la cât crescuseră ele, nu le puneau şi chiloţei. Evident că primul care a observat acest lucru a fost prostul grupului (în orice grup există un astfel de specimen ce îmbină picul de retard cu o anume inocenţă a spunerii lucrurilor direct şi fără ocolişuri). Oleacă (era răspunsul lui taică-său la tot ce-l bodogănea nevastă-sa: “iar ai venit târziu!” “Oleacă” “Şi te-ai şi îmbătat!” “Oleacă” ,”Unde-s banii, ai luat banii?” “Oleacă” – iar fiul lui Oleacă nu putea fi decât tot Oleacă, deşi firesc era să fie Olecuţă!) a făcut ochii mari în timp ce noi, băieţii, întinsesem clasoarele spre a mai face schimb de timbre, iar fetele –Rodica, Vasilica, Nela şi Anişoara încropeau din nişte cârpe hăinuţe pentru păpuşi -, a împins degetul spre fustiţa mult ridicată a Nelei (cu an un mai mare decât tot grupul) şi a spus speriat: “n-are chiloţi, n-are chiloţi, n-are chiloţi!”
A fost un dezastru! În nicio juma’ de oră toţi părinţii ştiau, iar pocinogul nu a căzut pe Oleacă. Nici pe Nela. Ci pe noi, băieţii ceilalţi. Eram nişte mici monştri, nişte golani, nişte depravaţi care amăgeam “junele copile”, după cum zice amicul Grigore Traian Pop, în jocuri murdare pentru că ne stătea mintea de pe acum “numai la prostii”. Filosofând –cam misogin, ce-i drept –aş zice că atunci învăţam, sau ar fi trebuit să învăţ, ceva fundamental: când o fată sau o femeie îşi saltă fustiţa sau, mă rog, fusta, mai mult decât trebuie sau e nevoie, de vină eşti tu, tânărul sau bărbatul care nu ştie să o rupă la sănătoasa din calea unei atari imagini, ispite sau promisiuni! Poate altădată, mai inspirat şi mai poet decât sunt în aceste momente, voi descrie ce mi s-a arătat atunci când m-am dus cu privirea după degetul acuzator al lui Oleacă pentru că, vă jur, nimic nu mi se arătase până atunci mai frumos, mai candid, mai pufos şi mai drăgălaş!
Cert e că s-au sfârşit jocurile noastre de-a valma, demixtându-ne pe noi părinţii fără milă, crezând ei, dar fără regrete pentru noi. Jocurile de fotbal, cursele de biciclete, scăldatul de dimineaţa până seara, explorările pădurii, furtul de cireşe, struguri, mere sau liliac, lalele, zambile sau iasomnie, leapşa, ţurca, ‘ţara, ţară, vrem ostaşi”, şotronul erau minunate şi fără ele. Poate doar seara cu puţin înainte ca glasurile părinţilor să se facă auzite pe diverse tonuri dând chemarea acasă să fi resimţit un pic absenţa lor pentru că era plăcut să treci de trei becuri chioare şi alte trei pete de întuneric în drumul spre casă simţind-o alături pe Nela/Vasilica/ Rodica/Getuţa ce se agăţa de tine transmiţându-ţi căldura plăcută a fricii ei de întuneric. Întunericul ca întunericul –nu-i dracu’ chiar atât de negru - dar ce s-ar fi făcut ea cu părinţii când ar fi aflat?

duminică, 3 octombrie 2010

Sub lupă

Vizita doamnei Muller

Herta Muller a venit la Bucureşti. Laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, scriitoarea germană de origine română –aşa cum este cunoscută şi după cum se prezintă – a avut o conferinţă publică la Ateneul Român şi o sesiune de autografe la librăria Humanitas. De fapt, conferinţa a fost un dialog cu Gabriel Liiceanu, diectorul editurii care a iniţiat seria de autor Herta Muller, un dialog din care presa a înţeles şi a relatat că a fost o punere la punct a lui Liiceanu. Am citit ample fragmente şi am urmărit cele declarate de doamna Muller nu numai pe scena Ateneului. M-a entuziasmat şi pe mine ca şi pe alţi români faptul că domnia sa nu a uitat limba română, fapt remarcabil pentru un scriitor care a trăit (primii) 35 de ani în România şi (următorii) 23 în Germania. Civilizaţia puternică se amprentează nu numai în conştiinţa, în sufletul, dar şi în bagajul lingvistic: “mici”, “lubeniţe”, “zacuscă” şi “căcat” au fost nu numai cuvintele de care şi-a amintit foarte bine ci şi conceptele cheie pentru a defini civilizaţia românească, raporturile scriitoarei cu ţara în care s-a născut şi amintirile de neuitat. Faptul că funcţionarele de la poştă se uitau la doamna Muller în anii ’80 ca la un “căcat” – mă văd nevoit să o citez spre a nu deforma spusele unui laureat al Premiului Nobel – a produs traume adânci de felul celora în care un strălucit savant nu va uita niciodată că un profesor i-a dat o notă mică în clasele primare. Din păcate, lumea românească nu a evoluat, iar cei prezenţi la Ateneu au venit la conferinţa doamnei Muller ca la “circ”, iarăşi citez exact. În fapt, viaţa însăşi în România a fost pentru Herta Muller un imens şi necontenit supliciu. Hărţuită de securitate, izolată de câtre oamenii de cultură –care nu au avut curajul de a face disidenţă – nu a primit recunoaşterea binemeritată. Nici atunci, nici acum. Pentru că România nu s-a lepădat încă de securiştii ei. Securiştii din România – mai precis, securiştii români – sunt tot ceea ce detestă, urăşte mai aprig scriitoarea pe lumea asta. Pe bunul său prieten Oskar Pastior –şi el turnător la securitate – îl înţelege pentru că “dacă refuzai să scrii ce îţi spuneau ei puteai înfunda chiar şi puşcăria”. Slavă Domnului că lui Pastior bunul Dumnezeu i-a arătat calea spre a nu ajunge acolo, adică la puşcărie. În cel mai pur stil umanist, Herta Muller nu îşi poate blama prietenul despre care şi cu care a scris şi o carte. Părinţii ni-i dă Dumnezeu, prietenii ni-i alegem.
Vizita doamnei Muller la Bucureşti a semănat izbitor, pentru mine, cu o piesă a lui Friedrich Durrenmat. Piesa se chema “Vizita bătrânei doamne” Ea descrie drama trăită de Carla Zachanassian acum o femeie in vârstă, bogată şi cochetă ce se reintoarce intr-un sat, Gullen din Elveţia, de unde cu mulţi ani în urmă fusese părăsită de iubitul ei, după o poveste de dragoste. Rămasă însărcinată, fusese marginalizată, ostracizată şi nevoită să fugă la oraş pentru a-şi câştiga existenţa.
Rămasă văduvă în urma decesului soţului ei, un miliardar cu care se căsătorise in oras, se întoarce in Gullen cu dorinţa de răzbunare împotriva fostului iubit Serge Miller, acum un bărbat matur şi oarecum realizat financiar, şi a sătenilor. Ea promite că va finanţa satul, va ajuta la prosperitatea acestuia, ii cumpără incetul cu incetul pe "mai marii" satului , inclusiv pe paroh, şi nu cere nimic in schimb decât moartea bărbatului Serge Miller.
Sigur, sunt şi nişte mici deosebiri: Herta Muller nu a trăit nicio poveste de dragoste cu cel/cei pe care îi pune acum la zid, nu a promis nicio finanţare şi a fost cam departe de interpretarea lui Ingrid Bergman din filmul care, în bună măsură, a făcut celebră piesa de teatru.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Clubul de proza - cand sau cum debutam?



Fotografii de Cornel Bogdan-Blitz

Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române a fost neîncăpătoare la deschiderea “sesiunii de toamnă” a Clubului de proză. Intenţia, de la bun început anunţată, ca întâlnirile lunare să coaguleze o platformă de idei, dezbateri, dialoguri concomitent cunoaşterii şi vizibilităţii prozatorilor bucureşteni prinde contur. Volumul lui Horia Tabacu, “Drumul până la Piaţa Romană”, editura Kron Art, 2010, a fost un bun prilej de a supune discuţiei momentul atât de delicat al debutului. Horia Tabacu şi-a tipărit primul volum la o vârstă la care colegii de generaţie fie au renunţat cu totul la visele din facultate, fie sunt nume consacrate. Mai mult, povestirile sale au fost scrise în anii ’80 şi nu au suferit nicio modificare, în afara unor inserturi de final care completează peste ani destinul personajelor sale. Autorul, aşa cum mărturisea, nu a simţit nevoia de a interveni în ele, pariind pe prospeţimea anilor în care le-a scris. George Cuşnarencu, coleg de facultate al lui Horia Tabacu, nu mai crede în literatură, a renunţat la scris de un deceniu, şi vede în actul publicării o gratuitate aducătoare mai degrabă de deziluzii. E convins că altceva ar fi însemnat publicarea volumului la timpul potrivit, în anii în care a fost scris. În replică, Ştefan Mitroi susţine că o carte bună îşi află oricând rostul şi locul, că dincolo de vârsta autorului, de momentul publicării, rămâne ceea ce scrii. Despre debut au mai propus scenarii interesante Claudiu Bârsilă şi Corneliu Ostahie. Editorul Gabriel Stan a evocat şi invocat nenumăratele piedici ce se ridică în drumul cărţii către public, difuzarea fiind cheia de boltă a unei construcţii şubrezite. O voce din public i-a tras pe toţi de urechi –autori, critici, editori – afirmând clar şi răspicat “scrieţi cărţi bune dacă vreţi să fiţi cumpăraţi!” Despre ce înseamnă cărţi bune sau proaste, despre cum află un cititor că a apărut o carte bună a rămas să discutăm altădată.
Ca de obicei,, au fost prezentate apariţii editoriale Stelian Ţurlea, “Trei femei”, Editura Cartea Românească,(“ST un autor care renunţă din ce in ce mai mult la “ficţionalizare” spre a se apropia de autencitate printr-o scriitură tip documentar, “Trei femei” fiind un roman excelent, dramatic şi profund, cu o scriitură ce te acaparează de la început şi te ţine până al final”),.Nicolae Iliescu şi George Cuşnarencu - “Exilaţi în amintiri”, editura MNLR, (cei doi prieteni şi colegi de generaţie adună interviuri realizate împreună de-a lungul anilor şi pun la dispoziţie un material documentar extrem de interesant : corespondenţa lui Nicolae Iliescu cu Ov.S. Crohmălniceanu după ce profesorul se stabilise în Germania). Laurenţiu Orăşanu “Autorul”, editura Criterion Publishing, (un volum în care nuvela ce dă titlul romanului poate exprima ce; mai bine valenţele scrisului umoristic al lui LO).
In memorian Sebastian Sârcă (membru fondator al Clubului), a fost prezentat volumul postum “Ţipăt zidit. Poeme rostite”.
Finalul întâlnirii a aparţinut, din nou, lui Horia Tabacu, într-o sesiune de auografe, vegheat îndeaproape de fiica sa Alexandra şi de ursuleţii polari de care nu s-a despărţit nici măcar o clipă.
 
©Constantin Stan 2009. Toate drepturile rezervate.