Nimeni nu a tresărit. Printre atâţia alţi “diverşi”, unii mici, alţii mai mari, vorba poetului, cu talente care mai de care mai bizare, apariţia sa a trecut lesne neobservată. Catalogat la bizarerii alături de omul care mănâncă lame de ras, omul care cântă la burtă sau puzderia de iluzionişti, un angrenaj din care să scoţi muzică stelară ce mai conta! Tuburi şi un ferăstrău şi sunete care, desigur, aduceau a ceva din altă lume. Probabil că pentru cei mai mulţi din sală momentul a fost ceva amuzant. Probabil însă că dintre milioanele de telespectatori de la “Românii au talent” unii să fi simţit aceeaşi enormă tristeţe pe care am încercat-o eu. Sunt convins că vor mai fi existând oameni care să îşi aducă aminte de fermecătorul “omul-orchestră’ care era prin anii ’80 Bendict Popescu, Ben Popescu cum îşi zicea sau cum îl ştiam noi. Cu muzicuţă, cu frunză, cu fluier, cu tobe şi alămuri, Ben Popescu oferea la “Serbările Scânteii tineretului” (dar şi la cenaclul “Flacăra” din câte îmi mai aduc aminte) un recital de virtuoz, cu o voce încântătoare, cântând din toate, uneori în acelaşi timp la două-trei, un folk altcum decât se făcea atunci. Îşi compunea singur, îşi făcea orchestraţia singur. Apărea pe scenă încărcat de toate instrumentele sale ca un pom de Crăciun şi pentru câteva zeci de minute sala se scufunda într-o tăcere respectuoasă şi melancolică, spre a vui de aplauze la sfârşitul minirecitalului. Îmi pare rău că nu am păstrat niciun exemplar din “Scanteia tinereului” în care am scris despre “Serbările Scânteii tineretului”, îmi pare rău că pe vremea aceea nu erau computere care să păstreze în memoria lor textele şi fotografiile de la spectacol. Mă bazez pe memoria mea –afectivă – şi vă cer să mă credeţi pe cuvânt că Ben Popescu era un artist, că despre el se vorbea în aceiaşi termeni elogioşi ca despre orice folkist din acea vreme.
Aşa cum s-a prezentat pe scena unui spectacol în care şi ridicolul face parte din el, pensionarul Benedict Popescu, căzut din altă lume, speriat de sală şi de juriu, îndatoritor pentru a nu supăra (iar eu spun îndatoritor spre a nu spune dur, cinic “umil”), plecând trist şi cu corpul încovoiat nu numai de ani la aflarea verdictului –care însemna “nu, nu aveţi talent” – Benedict Popescu mi-a oferit cele mai triste momente ale vieţii mele din ultima perioadă. Ce să se fi întâmplat de când nu ne-am mai văzut, ce instrumente s-au sfărâmat pentru ca un artist care a cunoscut momentele frumoase ale succesului să se arate pe scenă ca unul care aflat la pensie cântă la ferăstrău ?
Să se fi înşelat atâta lume cu privire la calităţile sale atunci la tinereţe? Nu cred. Pe aceeaşi scenă pe care cânta Ben Popescu apăreau mereu doi copii timizi şi frumoşi: unul cu vioara, altul la pian. Copilul de la vioară se numea Alexandru Tomescu. Nu eram noi cei mai pricepuţi descoperitori de talente la muzică clasică, dar sunetul viorii sale ne obliga să spunem în culise: “copilul ăsta o să ajungă mare, mare de tot!” Mare este acum cel pe care-l cunoaşteţi ca violonistul Alexandru Tomescu.
Ar fi avut cineva curajul să spună că peste ani Ben Popescu va fi un pensionar oarecare, bizar, care va vrea să impresioneze un juriu şi un public tăind cu ferastrăul timpul în două jumătăţi atât de inegale?
luni, 28 martie 2011
miercuri, 23 martie 2011
Clubul de proza
Iata ce va cuprinde Clubul de proza din 29 martie, orele 17, Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane
Prezentarea volumelor
- Mihai Antonescu, "Marianty", editura Rora
- Stefan Dorgosan, "Sfintii", editura Deliana
- Florin Toma, "Orasul jumatatilor de ingeri", editura Cartea Romaneasca
Prozatori romani contemporani
lectura publica
Daniela Zeca
Nume pentru literatura de maine
Razvan Bica
Renata Carageani
marți, 22 martie 2011
Un om din Est
de Cosmin Ciotloş
Ivan Mihailovici Saproşkinov, protagonistul romanului Gde Buharest, n-are idee cum se foloseşte o hartă: „Căută cu febrilitate prin casă în sacul de hârţoage: parcă îşi aduse aminte că odată, demult, văzuse un cărţoi lunguieţ cu multe poze, pe care scria Atlas.
Uite ce bine e să fie omul gospodar şi strângător, să nu arunce nimic, pentru că nu ştii când îţi trebuie câte-un flecuşteţ d’ăsta: sigur că-l găsise, era acolo, drăguţul de el.
Îşi puse harta în faţă şi vru să calculeze ceva, dar acum îi fu necaz că nu s-a străduit mai mult la şcoală; era al naibii de greu. O luă însă băbeşte şi măsură cu mâna făcută compas. Îşi aşeză degetul butucănos pe ceea ce găsise. Habar n-avea că degetul lui mare şi aspru acoperea mii de kilometri pătraţi de oameni, de locuri concrete, case, blocuri, cvartale, magazine, străzi, alei, parcuri.” (p. 150)
Sancta simplicitas! Omul e funcţionar. Mărunt, într-adevăr, dar funcţionar. Şi nu oriunde, ci într-o instituţie importantă a Uniunii Sovietice. Zilnic îi trec prin faţa ochilor zeci de dosare. Le înregistrează şi le dă mai departe. Îşi face treaba. De el depinde, poate, soarta unor oameni. Sărmanii oameni!
Ca prozator, când dai naştere unui asemenea personaj, te poţi considera norocos. Cu o condiţie: să nu-ţi baţi joc de el. Să nu îngroşi caricatura. Mai mult. Eşti obligat, într-un fel, să-l iei în echipa ta.
Faptul că a înţeles acest imperativ constituie deja, pentru Constantin Stan, un merit. E de urmărit tandemul pe care îl fac, aici, naratorul şi personajul. Relaţia e aproape paternă. (Intensificată, desigur, şi de amănuntul că Saproşkinov e un fiu natural, un copil al războiului al doilea.) Toate păcatele îi sunt, dacă nu iertate, măcar ascunse sub covor. Abulia, alcoolismul, pornirile incestuoase. La unele din indulgenţe mai pune umărul şi Partidul. Văzându-l cam moale, un tovarăş grijuliu îl fericeşte cu o nevastă. Nu-i mare lucru de capul ei. Ba aceasta mai vine şi la pachet cu o fiică, păcat al tinereţilor. Dar decât nimic?
Marfa Stanilova. Aşa o cheamă pe consoartă. Să fi fost cândva graţioasă, nu-i exclus. Dar, la data când Saproşkinov are a-i îndura prezenţa, nici măcar amintirea n-a mai rămas din tot farmecul ei. Nici la serviciu nu scapă obiditul funcţionar. Sunt colegi. În fiecare zi la ora 11 ea apare tăcută în pragul biroului aşteptând să-i fie livrat un nou teanc de dosare. Altceva n-are de zis. Şi, pe undeva, e mai bine că n-are. În funcţie de sosirile ei, îşi gestionează şi Saproşkinov paharele de vodcă băute pe furiş. Orice abatere de la orar s-ar dovedi, prin urmare, nefastă.
În jurul acestei femei însă se sudează complicitatea de care pomeneam. Naratorul îi picură lui Ivan Mihailovici vorbe otrăvite în urechi. Regia e interesantă şi implică stilul indirect liber. De fiecare dată când funcţionarul îşi aminteşte de Marfa se-aude în surdină câte un blestem. Diversitatea acestora e copleşitoare: „fir-ar numele ei blestemat şi gura ei închisă pe veci” (p. 6), „crăpa-i-ar ochii în 16 000 de bucăţele” (p. 7), „firar nările ei înfundate cu vată” (p. 20), „fie-i numele pomenit numai la trecut” (p. 21), „ajungei- ar curul slăbănog şi nevolnic ca al unei măicuţe” (p. 40), „fi-i-ar funda roz ultimul lucru cu care s-o găti pe lumea asta” (p. 51), „nu l-ar mai apuca bătaia pendulei de jumătate p-ăl de-a îmbrăcato azi dimineaţă” (p. 69) şi altele, multe altele. Nu toate inspirate, fără-ndoială. Dar e clar, în faţa unei aşa primejdii, Saproşkinov nu e singur. Cineva are grijă şi de el. Cine?
Una din imprecaţiile acestea îl dă de gol pe Constantin Stan. Într-un rând, i se urează Marfei să fie lovită de „gripa aviară” (p. 109)! Romanul se petrece, totuşi, cu puţin înaintea prăbuşirii blocului comunist. Cel mai probabil la finele deceniului al nouălea. Or, ura lui Saproşkinov n-are darul profeţiei. Nu vede-n viitor. Mai degrabă vocea naratorului, actuală, face pasul înapoi. Reverberează până acum mai bine de douăzeci de ani.
Schimbul e echitabil. Nu numai naratorul preia în discursul său aşchii din discursul protagonistului. Dar iată, şi Ivan Mihailovici, îşi pune la rană vorbe ale celui care-i povesteşte viaţa. De la un moment încolo, registrele sunt greu de tranşat. Nu se mai poate spune ce-i al unuia şi ce-i al altuia. Fraza curge convenabil şi convingător.
Cred că e, aceasta, o bună explicaţie a faptului că romanul lui Constantin Stan sună atât de ruseşte. (După cum au constatat toţi comentatorii.) Gde Buharest nu-i doar un roman a cărui acţiune e plasată în U.R.S.S. E un roman rusesc. Sau, mai precis, un izbutit exerciţiu de stil în linia romanelor ruseşti.
Dar, în afară de această dramă cotidiană, conştiinţa lui Saproşkinov mai adăposteşte una. Nenumită ca atare. Sugerată doar, la răstimpuri. Aceea de a fi, cum spuneam, un fiu al războiului al doilea. Adevăratul său tată e un soldat român necunoscut. Altceva, Ivan Mihailovici nu mai ştie. Întors de pe front când nimeni nu se mai aştepta şi găsind în bătătură un copil de care nu se ştia răspunzător, soţul legitim al mamei nu uită, nici el, să-i amintească băiatului că nu-i decât un bastard. Cât despre mamă, aceasta „înfăşurase totul în basmaua tăcerii, aşa cum ţărăncile îşi pun bunurile de preţ într-o basma adevărată: întâi o întind pe pat, apoi pun cu grijă fiecare lucruşor acolo, le mai învăluie o dată cu privirea şi strâng colţurile basmalei, înnodându-le zdravăn: ani de zile, poate niciodată în viaţa asta, nu vor desface nodul făcut.” (p. 147)
Iarăşi Constantin Stan îşi arată subtilitatea. Nu face, din asta, chiar o tragedie. Lasă lucrurile în firescul lor. (În plus, regimul intelectual mediocru al lui Saproşkinov îl fereşte, pe cât se poate, de convulsii interioare.) Însăşi hotărârea acestuia de a porni spre Bucureşti, pe urmele tatălui, n-are nimic eroic. Se iveşte din senin şi evoluează sub zodia unei, nu-i aşa, imperturbabile seninătăţi.
În condiţiile acestea, e normal ca romanul să fie, în materia lui epică, destul de precar. Chiar prea precar. În cele o sută cincizeci de pagini, cât are Gde Buharest, nu sunt mai mult de cinci scene semnificative. (Aglomerate, şi acestea, în ultima parte a cărţii.) Dintre ele, se detaşează cea în care, practic fără să realizeze ce sentâmplă, Saproşkinov îşi înfundă binefăcătorul. Semnează dezinvolt o mărturie inexactă şi compare în proces spre a-i da greutate.
„Şi totuşi, unde Dumnezeului o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla?” (p. 153) Cu un asemenea final, romanul e notabil. Ca roman. Nu lipsit de cusururi, dar oricum undeva destul de sus peste media celor apărute anul trecut. Ca exerciţiu de stil, mi-a plăcut încă şi mai mult. Recent, la „Cafeneaua critică” organizată de Ion Bogdan Lefter, Constantin Stan mărturisea că Gde Buharest e doar primul volum dintr-o trilogie. Romanul rusesc de azi va deveni, în volumul al doilea, un autentic roman românesc, mai spunea el. (Sunt tare curios ce metodă va adopta. Pe a primilor romancieri? Bujoreanu, Baronzi? Pe a lui Rebreanu? Va fi un Pat al lui Procust? Un Cel mai iubit dintre pământeni?) Iar în al treilea, unul riguros nemţesc.
Locul consfinţeşte scriitura.
Cu Gde Buharest, proiectul acesta extrem de interesant a început bine.
Ivan Mihailovici Saproşkinov, protagonistul romanului Gde Buharest, n-are idee cum se foloseşte o hartă: „Căută cu febrilitate prin casă în sacul de hârţoage: parcă îşi aduse aminte că odată, demult, văzuse un cărţoi lunguieţ cu multe poze, pe care scria Atlas.
Uite ce bine e să fie omul gospodar şi strângător, să nu arunce nimic, pentru că nu ştii când îţi trebuie câte-un flecuşteţ d’ăsta: sigur că-l găsise, era acolo, drăguţul de el.
Îşi puse harta în faţă şi vru să calculeze ceva, dar acum îi fu necaz că nu s-a străduit mai mult la şcoală; era al naibii de greu. O luă însă băbeşte şi măsură cu mâna făcută compas. Îşi aşeză degetul butucănos pe ceea ce găsise. Habar n-avea că degetul lui mare şi aspru acoperea mii de kilometri pătraţi de oameni, de locuri concrete, case, blocuri, cvartale, magazine, străzi, alei, parcuri.” (p. 150)
Sancta simplicitas! Omul e funcţionar. Mărunt, într-adevăr, dar funcţionar. Şi nu oriunde, ci într-o instituţie importantă a Uniunii Sovietice. Zilnic îi trec prin faţa ochilor zeci de dosare. Le înregistrează şi le dă mai departe. Îşi face treaba. De el depinde, poate, soarta unor oameni. Sărmanii oameni!
Ca prozator, când dai naştere unui asemenea personaj, te poţi considera norocos. Cu o condiţie: să nu-ţi baţi joc de el. Să nu îngroşi caricatura. Mai mult. Eşti obligat, într-un fel, să-l iei în echipa ta.
Faptul că a înţeles acest imperativ constituie deja, pentru Constantin Stan, un merit. E de urmărit tandemul pe care îl fac, aici, naratorul şi personajul. Relaţia e aproape paternă. (Intensificată, desigur, şi de amănuntul că Saproşkinov e un fiu natural, un copil al războiului al doilea.) Toate păcatele îi sunt, dacă nu iertate, măcar ascunse sub covor. Abulia, alcoolismul, pornirile incestuoase. La unele din indulgenţe mai pune umărul şi Partidul. Văzându-l cam moale, un tovarăş grijuliu îl fericeşte cu o nevastă. Nu-i mare lucru de capul ei. Ba aceasta mai vine şi la pachet cu o fiică, păcat al tinereţilor. Dar decât nimic?
Marfa Stanilova. Aşa o cheamă pe consoartă. Să fi fost cândva graţioasă, nu-i exclus. Dar, la data când Saproşkinov are a-i îndura prezenţa, nici măcar amintirea n-a mai rămas din tot farmecul ei. Nici la serviciu nu scapă obiditul funcţionar. Sunt colegi. În fiecare zi la ora 11 ea apare tăcută în pragul biroului aşteptând să-i fie livrat un nou teanc de dosare. Altceva n-are de zis. Şi, pe undeva, e mai bine că n-are. În funcţie de sosirile ei, îşi gestionează şi Saproşkinov paharele de vodcă băute pe furiş. Orice abatere de la orar s-ar dovedi, prin urmare, nefastă.
În jurul acestei femei însă se sudează complicitatea de care pomeneam. Naratorul îi picură lui Ivan Mihailovici vorbe otrăvite în urechi. Regia e interesantă şi implică stilul indirect liber. De fiecare dată când funcţionarul îşi aminteşte de Marfa se-aude în surdină câte un blestem. Diversitatea acestora e copleşitoare: „fir-ar numele ei blestemat şi gura ei închisă pe veci” (p. 6), „crăpa-i-ar ochii în 16 000 de bucăţele” (p. 7), „firar nările ei înfundate cu vată” (p. 20), „fie-i numele pomenit numai la trecut” (p. 21), „ajungei- ar curul slăbănog şi nevolnic ca al unei măicuţe” (p. 40), „fi-i-ar funda roz ultimul lucru cu care s-o găti pe lumea asta” (p. 51), „nu l-ar mai apuca bătaia pendulei de jumătate p-ăl de-a îmbrăcato azi dimineaţă” (p. 69) şi altele, multe altele. Nu toate inspirate, fără-ndoială. Dar e clar, în faţa unei aşa primejdii, Saproşkinov nu e singur. Cineva are grijă şi de el. Cine?
Una din imprecaţiile acestea îl dă de gol pe Constantin Stan. Într-un rând, i se urează Marfei să fie lovită de „gripa aviară” (p. 109)! Romanul se petrece, totuşi, cu puţin înaintea prăbuşirii blocului comunist. Cel mai probabil la finele deceniului al nouălea. Or, ura lui Saproşkinov n-are darul profeţiei. Nu vede-n viitor. Mai degrabă vocea naratorului, actuală, face pasul înapoi. Reverberează până acum mai bine de douăzeci de ani.
Schimbul e echitabil. Nu numai naratorul preia în discursul său aşchii din discursul protagonistului. Dar iată, şi Ivan Mihailovici, îşi pune la rană vorbe ale celui care-i povesteşte viaţa. De la un moment încolo, registrele sunt greu de tranşat. Nu se mai poate spune ce-i al unuia şi ce-i al altuia. Fraza curge convenabil şi convingător.
Cred că e, aceasta, o bună explicaţie a faptului că romanul lui Constantin Stan sună atât de ruseşte. (După cum au constatat toţi comentatorii.) Gde Buharest nu-i doar un roman a cărui acţiune e plasată în U.R.S.S. E un roman rusesc. Sau, mai precis, un izbutit exerciţiu de stil în linia romanelor ruseşti.
Dar, în afară de această dramă cotidiană, conştiinţa lui Saproşkinov mai adăposteşte una. Nenumită ca atare. Sugerată doar, la răstimpuri. Aceea de a fi, cum spuneam, un fiu al războiului al doilea. Adevăratul său tată e un soldat român necunoscut. Altceva, Ivan Mihailovici nu mai ştie. Întors de pe front când nimeni nu se mai aştepta şi găsind în bătătură un copil de care nu se ştia răspunzător, soţul legitim al mamei nu uită, nici el, să-i amintească băiatului că nu-i decât un bastard. Cât despre mamă, aceasta „înfăşurase totul în basmaua tăcerii, aşa cum ţărăncile îşi pun bunurile de preţ într-o basma adevărată: întâi o întind pe pat, apoi pun cu grijă fiecare lucruşor acolo, le mai învăluie o dată cu privirea şi strâng colţurile basmalei, înnodându-le zdravăn: ani de zile, poate niciodată în viaţa asta, nu vor desface nodul făcut.” (p. 147)
Iarăşi Constantin Stan îşi arată subtilitatea. Nu face, din asta, chiar o tragedie. Lasă lucrurile în firescul lor. (În plus, regimul intelectual mediocru al lui Saproşkinov îl fereşte, pe cât se poate, de convulsii interioare.) Însăşi hotărârea acestuia de a porni spre Bucureşti, pe urmele tatălui, n-are nimic eroic. Se iveşte din senin şi evoluează sub zodia unei, nu-i aşa, imperturbabile seninătăţi.
În condiţiile acestea, e normal ca romanul să fie, în materia lui epică, destul de precar. Chiar prea precar. În cele o sută cincizeci de pagini, cât are Gde Buharest, nu sunt mai mult de cinci scene semnificative. (Aglomerate, şi acestea, în ultima parte a cărţii.) Dintre ele, se detaşează cea în care, practic fără să realizeze ce sentâmplă, Saproşkinov îşi înfundă binefăcătorul. Semnează dezinvolt o mărturie inexactă şi compare în proces spre a-i da greutate.
„Şi totuşi, unde Dumnezeului o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla?” (p. 153) Cu un asemenea final, romanul e notabil. Ca roman. Nu lipsit de cusururi, dar oricum undeva destul de sus peste media celor apărute anul trecut. Ca exerciţiu de stil, mi-a plăcut încă şi mai mult. Recent, la „Cafeneaua critică” organizată de Ion Bogdan Lefter, Constantin Stan mărturisea că Gde Buharest e doar primul volum dintr-o trilogie. Romanul rusesc de azi va deveni, în volumul al doilea, un autentic roman românesc, mai spunea el. (Sunt tare curios ce metodă va adopta. Pe a primilor romancieri? Bujoreanu, Baronzi? Pe a lui Rebreanu? Va fi un Pat al lui Procust? Un Cel mai iubit dintre pământeni?) Iar în al treilea, unul riguros nemţesc.
Locul consfinţeşte scriitura.
Cu Gde Buharest, proiectul acesta extrem de interesant a început bine.
luni, 21 martie 2011
Cerneala simpatică
Lecturile vârstelor (II)
Scrisă pentru diferite segmente de vârstă, literatura pentru copii are o intenţionalitate practică în cărţile de colorat (coordonarea mişcărilor, alegerea culorilor etc.), o alta educativă (cultivarea sentimentelor de prietenie, întrajutorare, toleranţă, lucrul în echipă, răspunsuri la întrebările copilăriei) cu vădite scopuri morale în care happy-end-ul este dominant: binele învinge întotdeauna. Acest tip de literatură nu face prea adesea obiectul comentariilor şi analizelor literare, iar autorii lor nu sunt băgaţi în seamă de critici sau istorici literari. Este şi dificilă o evaluare literară a unor texte cu caracter în primul rând utilitar sau educativ, didactic şi care trebuie să răspundă altor imperative decât cele estetice. Odată cu trecerea la o altă categorie de vârstă –în care se formează gustul pentru lectură – putem aborda literatura pentru copii cu tehnici de investigare şi evaluare estetice. Dar şi în acest caz, neuitând niciun moment de particularităţile publicului căruia i se adresează. În realizările ei memorabile, literatura pentru copii este, de fapt, o literatură cu copii, iar textul se constituie ca o parabolă: a lumii, a omului, a vieţii.
Literatura pentru copii este un segment de interes major ce excede faptul în sine literar, fiind parte a unui proces de educaţie a unei viitoare generaţii. Nu ştiu ce se întâmplă la noi, dar am citit, cu ceva timp în urmă, că o ţară nordică, Norvegia parcă, a iniţiat la nivel guvernamental un amplu program de resuscitare a literaturii pentru copii, alocând zeci de milioane de euro pentru scrierea, tipărirea, difuzarea ei, ca parte integrantă a sistemului educativ. La noi, după cum reuşesc eu să pricep din fragmentarele şi întâmplătoarele informaţii pe care le am, literatura pentru copii este Cenuşăreasa preocupărilor la nivel înalt (inclusiv literar) deşi există o imensă producţie editorială. Cel puţin asta sesisez pe rafturile librăriilor: o bogăţie de cărţi de colorat, de poveşti, de basme mai noi sau mai vechi, in traduceri sau producţie originală.
Un autor harnic se dovedeşte a fi Daniel Braşoveanu. Bibliografia sa cuprinde cam toată paleta de literatură pentru copii de la cărţi de colorat până la cărţi cu copii, unele chiar vizând o specie ce depăşeşte chiar şi ceea ce numim îndeobşte literatură pentru (cu) copii - pamfletul politic. Nu îmi voi da cu părerea despre cărţile de colorat pentru că aici inventivitatea ilustratorului este covârşitoare, firul narativ, dacă există aşa ceva, un fir care să lege desenele într-o povestioara, fiind doar un pretext. Nici despre pamfletele politice nu cred că e cazul să spun prea multe vorbe pentru că ele nu fac obiectul rândurilor de faţă. Aş semnala inventivitatea lui Daniel Braşoveanu în alegerea numelor personajelor sale principale dintr-o naraţiune (ele sunt cuprinse chiar în titlu): “Povestea lui Nimeni şi a vărului său mai mic Nimic”. Este o carte despre care mi-e greu să cred că ar putea fi parcursă –deşi ar merita din plin – de către un copil de la un capăt la altul, dar care ar face deliciul unui cititor adult pentru că ea îmbină butaforia cu aluzia (aproape transparentă), situaţiile comice cu cele groteşti, absurdul lumii reale cu fantasticul negru. Exemplific cu o scurtă secvenţă de pregătire a unei invazii: “-Generale, diseară veţi porni invazia! Cei ce ni se vor opune nu trebuie luaţi prizonieri. Avem destui sclavi. Distrugeţi şi stârpiţi tot ce vă va ieşi în cale şi vi se va opune! Nicio femeie să nu rămână nesiluită de bravii noştri soldaţi. Asta le va fi răsplata. Spuneţi-le ce îi aşteaptă şi ei vor lupta cu mai multă bravură. – Nu ne vom face prea populari printre localnici. Oricum, pentru că ne-au desconsiderat, îşi merită soarta. Înălţimea Ta, sunt de părere că ar trebui să apelăm şi la Strigoii Marţafoi. O sută de astfel de ajutoare primite de la Forţele Întunericului, pe care le vom avea alături de noi, în lupta de cotropire şi nimicire a inamicilor, va pune pe fugă nu numai armatele Slugărniciei Sale, dar îi va îngrozi şi pe locuitorii ţinuturilor unde urmează să ne stabilim. Aşa încât nu le va mai trece niciodată prin cap că ar putea să se lupte pentru libertate şi să scape de noi – zise generalul. – Sunt de acord cu propunerea ta. La noapte, mă voi adresa lui Hades şi îl voi ruga să mă sprijine cu o sută de Strigoi Marţafoi. Răsplata pe care i-o voi da pentru aceste lighioane pe care mi le va trimite o ştie el prea bine: după luptă, mulţi păcătoşi vor fi trimişi la el să-l slujească pe vecie – consimţi împăratul.”
Piesa de rezistenţă a oricărui autor de literatură pentru copii o reprezintă personajul principal sau, în fine, perechea antinomică a poveştii sale. Aici, polarizarea excesivă este benefică prin producerea unui impact emoţional teribil asupra publicului de vârstă fragedă. Eroul lui Daniel Braşoveanu –un erou al mai multor întâmplări derulate în mai multe cărţi – este un căţeluş, Grivei – naiv, mic şi pricăjit, cu puteri sufleteşti mai mari decât puterile fizice, candid şi uneori prostuţ, nobil în telul său: vindecarea mamei sale cu un medicament minune - Lacrimi de Inorog. La polul opus, desigur, stă făptura malefică, Gorgona, făptura gigant, forţă a întunericului, a peşterii, slujită de armate de Călugăriţe rele şi Scorpioni ucigaşi. Forţele binelui pe care le coalizează Grivei într-un aşa scop nobil au o alcătuire aiuritoare dar simpatică: un buldog, o veveriţă, albine, păianjeni (dar nu din ăia răi, ci “gălbejiţi” ceea ce îi face amuzanţi), înţeleptul Corb. Peripeţiile lor nu sunt într-o altă schemă decât cea obişnuită din basme. Inventivitatea autorului este una pornită din folosirea principalelor calităţi ale ale prietenilor lui Grivei ca tehnici şi mijloace de luptă în atingerea scopului propus: mierea albinelor va fi un scut de protecţie împotriva înţepăturilor scorpionilor ucigaşi, pânza ţesută de păianjenii gălbejiţi o vor mobiliza pe Gorgona, liliecii prin bătăile de aripi vor crea un scut acustic etc. Verva, umorul, personajele hazlii fac farmecul acestei povestioare care se termină promiţând viitoare aventuri ale micuţului Grivei şi ale prea bunei sale prietene, veveriţa Roşcovana.
Scrisă pentru diferite segmente de vârstă, literatura pentru copii are o intenţionalitate practică în cărţile de colorat (coordonarea mişcărilor, alegerea culorilor etc.), o alta educativă (cultivarea sentimentelor de prietenie, întrajutorare, toleranţă, lucrul în echipă, răspunsuri la întrebările copilăriei) cu vădite scopuri morale în care happy-end-ul este dominant: binele învinge întotdeauna. Acest tip de literatură nu face prea adesea obiectul comentariilor şi analizelor literare, iar autorii lor nu sunt băgaţi în seamă de critici sau istorici literari. Este şi dificilă o evaluare literară a unor texte cu caracter în primul rând utilitar sau educativ, didactic şi care trebuie să răspundă altor imperative decât cele estetice. Odată cu trecerea la o altă categorie de vârstă –în care se formează gustul pentru lectură – putem aborda literatura pentru copii cu tehnici de investigare şi evaluare estetice. Dar şi în acest caz, neuitând niciun moment de particularităţile publicului căruia i se adresează. În realizările ei memorabile, literatura pentru copii este, de fapt, o literatură cu copii, iar textul se constituie ca o parabolă: a lumii, a omului, a vieţii.
Literatura pentru copii este un segment de interes major ce excede faptul în sine literar, fiind parte a unui proces de educaţie a unei viitoare generaţii. Nu ştiu ce se întâmplă la noi, dar am citit, cu ceva timp în urmă, că o ţară nordică, Norvegia parcă, a iniţiat la nivel guvernamental un amplu program de resuscitare a literaturii pentru copii, alocând zeci de milioane de euro pentru scrierea, tipărirea, difuzarea ei, ca parte integrantă a sistemului educativ. La noi, după cum reuşesc eu să pricep din fragmentarele şi întâmplătoarele informaţii pe care le am, literatura pentru copii este Cenuşăreasa preocupărilor la nivel înalt (inclusiv literar) deşi există o imensă producţie editorială. Cel puţin asta sesisez pe rafturile librăriilor: o bogăţie de cărţi de colorat, de poveşti, de basme mai noi sau mai vechi, in traduceri sau producţie originală.
Un autor harnic se dovedeşte a fi Daniel Braşoveanu. Bibliografia sa cuprinde cam toată paleta de literatură pentru copii de la cărţi de colorat până la cărţi cu copii, unele chiar vizând o specie ce depăşeşte chiar şi ceea ce numim îndeobşte literatură pentru (cu) copii - pamfletul politic. Nu îmi voi da cu părerea despre cărţile de colorat pentru că aici inventivitatea ilustratorului este covârşitoare, firul narativ, dacă există aşa ceva, un fir care să lege desenele într-o povestioara, fiind doar un pretext. Nici despre pamfletele politice nu cred că e cazul să spun prea multe vorbe pentru că ele nu fac obiectul rândurilor de faţă. Aş semnala inventivitatea lui Daniel Braşoveanu în alegerea numelor personajelor sale principale dintr-o naraţiune (ele sunt cuprinse chiar în titlu): “Povestea lui Nimeni şi a vărului său mai mic Nimic”. Este o carte despre care mi-e greu să cred că ar putea fi parcursă –deşi ar merita din plin – de către un copil de la un capăt la altul, dar care ar face deliciul unui cititor adult pentru că ea îmbină butaforia cu aluzia (aproape transparentă), situaţiile comice cu cele groteşti, absurdul lumii reale cu fantasticul negru. Exemplific cu o scurtă secvenţă de pregătire a unei invazii: “-Generale, diseară veţi porni invazia! Cei ce ni se vor opune nu trebuie luaţi prizonieri. Avem destui sclavi. Distrugeţi şi stârpiţi tot ce vă va ieşi în cale şi vi se va opune! Nicio femeie să nu rămână nesiluită de bravii noştri soldaţi. Asta le va fi răsplata. Spuneţi-le ce îi aşteaptă şi ei vor lupta cu mai multă bravură. – Nu ne vom face prea populari printre localnici. Oricum, pentru că ne-au desconsiderat, îşi merită soarta. Înălţimea Ta, sunt de părere că ar trebui să apelăm şi la Strigoii Marţafoi. O sută de astfel de ajutoare primite de la Forţele Întunericului, pe care le vom avea alături de noi, în lupta de cotropire şi nimicire a inamicilor, va pune pe fugă nu numai armatele Slugărniciei Sale, dar îi va îngrozi şi pe locuitorii ţinuturilor unde urmează să ne stabilim. Aşa încât nu le va mai trece niciodată prin cap că ar putea să se lupte pentru libertate şi să scape de noi – zise generalul. – Sunt de acord cu propunerea ta. La noapte, mă voi adresa lui Hades şi îl voi ruga să mă sprijine cu o sută de Strigoi Marţafoi. Răsplata pe care i-o voi da pentru aceste lighioane pe care mi le va trimite o ştie el prea bine: după luptă, mulţi păcătoşi vor fi trimişi la el să-l slujească pe vecie – consimţi împăratul.”
Piesa de rezistenţă a oricărui autor de literatură pentru copii o reprezintă personajul principal sau, în fine, perechea antinomică a poveştii sale. Aici, polarizarea excesivă este benefică prin producerea unui impact emoţional teribil asupra publicului de vârstă fragedă. Eroul lui Daniel Braşoveanu –un erou al mai multor întâmplări derulate în mai multe cărţi – este un căţeluş, Grivei – naiv, mic şi pricăjit, cu puteri sufleteşti mai mari decât puterile fizice, candid şi uneori prostuţ, nobil în telul său: vindecarea mamei sale cu un medicament minune - Lacrimi de Inorog. La polul opus, desigur, stă făptura malefică, Gorgona, făptura gigant, forţă a întunericului, a peşterii, slujită de armate de Călugăriţe rele şi Scorpioni ucigaşi. Forţele binelui pe care le coalizează Grivei într-un aşa scop nobil au o alcătuire aiuritoare dar simpatică: un buldog, o veveriţă, albine, păianjeni (dar nu din ăia răi, ci “gălbejiţi” ceea ce îi face amuzanţi), înţeleptul Corb. Peripeţiile lor nu sunt într-o altă schemă decât cea obişnuită din basme. Inventivitatea autorului este una pornită din folosirea principalelor calităţi ale ale prietenilor lui Grivei ca tehnici şi mijloace de luptă în atingerea scopului propus: mierea albinelor va fi un scut de protecţie împotriva înţepăturilor scorpionilor ucigaşi, pânza ţesută de păianjenii gălbejiţi o vor mobiliza pe Gorgona, liliecii prin bătăile de aripi vor crea un scut acustic etc. Verva, umorul, personajele hazlii fac farmecul acestei povestioare care se termină promiţând viitoare aventuri ale micuţului Grivei şi ale prea bunei sale prietene, veveriţa Roşcovana.
vineri, 18 martie 2011
CreARTivitatea la ea acasă
Cuvântul a fost inventat de ei la finalul proiectului când, împreună, evaluam beneficiile şi socoteam minusurile care ar trebui eliminate la o acţiune similară viitoare.
Trei întâlniri de câte trei zile (un weekend întreg, să zicem de vineri după-aniaza pâna duminica seara) în decorul superb al Măgurii Buzăului, în apropierea a două locuri profund spirituale, Mănăstirea Ciolanu şi Tabăra de Sculptură, au fost suficiente şi insuficiente pentru zece tineri buzoieni ca să-şi descopere şi modeleze creativitatea prin artă.
Într-un proces pe care ei l-au numit creARTitivitate.
Un cuvânt nou desemnează o nouă realitate. Sau o realitate nouă cere imperios un cuvânt nou. CreARTivitate numeşte cu acuitate ceea ce au făcut cei zece tineri în proiectul numit "Porţi deschise către cultură" - paşi importanţi în a-şi descoperi valenţele creatoare prin intermediul artei.
Nimic nu este mai creativ decât arta. Înţeleasă drept capacitatea umană de a realiza un lucru nou, creativitatea se vede şi se înţelege cel mai bine în faptul artistic: o surprinzătoare îmbinare a culorilor creează un peisaj aşa cum numai pictorul l-a sesizat, o aşezare inedită a cuvintelor într-o frază şi apoi într-o pagină iveşte realităţi şi noi frumuseţi. Cultura, arta ne deschid porţile largi ale gândirii libere, ale luptei cu şabloanele, cu de-a gata, cu repetitivitatea care adesea goleşte de sens realitatea. Gândirea artistică este în acelaşi timp un mijloc de a fi creativ în tot ceea ce faci. A observa, a stabili relaţii, a sesiza ce este nou, a înţelege ce se întâmplă în jurul tău sunt elemente fundamentale în creativitate şi, deci, în libertatea individuală sau de grup.
Cei zece tineri campaţi în tabăra de la Poiana Pinului au observat forme şi culori din mediul natural, au "citit" volumele şi luminile sculpturilor din Tabăra Măgura, sub îndrumarea discretă, dar profesionistă, a câtorva autori ai lucrărilor, au învăţat să sesiseze relaţii între fapte, lucruri şi oameni în jocurile interactive şi în exerciţiile psihologice de creativitate, au privit lumea prin ochiul aparatului de fotografiat, s-au cunoscut şi au învăţat să se cunoască spre a se pune de acord în activităţile de grup, şi-au organizat serile de tabără aşa cum şi-au imaginat că trebuie să fie: ore de relaxare şi bucurie a vârstei. Fiind mai creativi, ei au fost mai liberi în gândirea şi în viaţa lor. Fiind mai liberi, au căpătat încredere în ei şi în cei din jur. Iar încrederea te face egalul tuturor celorlalţi indiferent de ţara din care provii, indiferent de localitatea în care trăieşti, indiferent de bunăstarea sau precaritatea nivelului de trai.
CreARTivitatea este realitatea pe care au trăit-o o vreme zece copii, în fapt o realitate pe care şi-au construit-o singuri sau au descoperit-o pas cu pas.
Cuvântul a fost inventat de ei la finalul proiectului când, împreună, evaluam beneficiile şi socoteam minusurile care ar trebui eliminate la o acţiune similară viitoare.
Trei întâlniri de câte trei zile (un weekend întreg, să zicem de vineri după-aniaza pâna duminica seara) în decorul superb al Măgurii Buzăului, în apropierea a două locuri profund spirituale, Mănăstirea Ciolanu şi Tabăra de Sculptură, au fost suficiente şi insuficiente pentru zece tineri buzoieni ca să-şi descopere şi modeleze creativitatea prin artă.
Într-un proces pe care ei l-au numit creARTitivitate.
Un cuvânt nou desemnează o nouă realitate. Sau o realitate nouă cere imperios un cuvânt nou. CreARTivitate numeşte cu acuitate ceea ce au făcut cei zece tineri în proiectul numit "Porţi deschise către cultură" - paşi importanţi în a-şi descoperi valenţele creatoare prin intermediul artei.
Nimic nu este mai creativ decât arta. Înţeleasă drept capacitatea umană de a realiza un lucru nou, creativitatea se vede şi se înţelege cel mai bine în faptul artistic: o surprinzătoare îmbinare a culorilor creează un peisaj aşa cum numai pictorul l-a sesizat, o aşezare inedită a cuvintelor într-o frază şi apoi într-o pagină iveşte realităţi şi noi frumuseţi. Cultura, arta ne deschid porţile largi ale gândirii libere, ale luptei cu şabloanele, cu de-a gata, cu repetitivitatea care adesea goleşte de sens realitatea. Gândirea artistică este în acelaşi timp un mijloc de a fi creativ în tot ceea ce faci. A observa, a stabili relaţii, a sesiza ce este nou, a înţelege ce se întâmplă în jurul tău sunt elemente fundamentale în creativitate şi, deci, în libertatea individuală sau de grup.
Cei zece tineri campaţi în tabăra de la Poiana Pinului au observat forme şi culori din mediul natural, au "citit" volumele şi luminile sculpturilor din Tabăra Măgura, sub îndrumarea discretă, dar profesionistă, a câtorva autori ai lucrărilor, au învăţat să sesiseze relaţii între fapte, lucruri şi oameni în jocurile interactive şi în exerciţiile psihologice de creativitate, au privit lumea prin ochiul aparatului de fotografiat, s-au cunoscut şi au învăţat să se cunoască spre a se pune de acord în activităţile de grup, şi-au organizat serile de tabără aşa cum şi-au imaginat că trebuie să fie: ore de relaxare şi bucurie a vârstei. Fiind mai creativi, ei au fost mai liberi în gândirea şi în viaţa lor. Fiind mai liberi, au căpătat încredere în ei şi în cei din jur. Iar încrederea te face egalul tuturor celorlalţi indiferent de ţara din care provii, indiferent de localitatea în care trăieşti, indiferent de bunăstarea sau precaritatea nivelului de trai.
CreARTivitatea este realitatea pe care au trăit-o o vreme zece copii, în fapt o realitate pe care şi-au construit-o singuri sau au descoperit-o pas cu pas.
marți, 15 martie 2011
Cerneala simpatică
Lecturile vârstelor (I)
Relecturile, ca şi rememorările, sunt uneori rod al hazardului. Viaţa te pune în situaţii, pe care nu le-ai provocat, de a face ceva ce nu îţi era în programul nici imediat următor nici în cel mai îndepărtat. S-a întâmplat pur şi simplu să iau act de literatura pentru copii. De aici, am coborât în timpul copilăriei mele pentru a-mi aduce aminte ce citeam pe vremea aceea, cum citeam şi ce senzaţii îmi producea lectura. Cred că am luat act de literatură, de ficţiuni, înainte să ştiu să citesc, dar nu pentru că am avut vreun bunic sfătos şi cu darul povestirii. Ascultam, cu evlavie, « Noapte bună, copii », teatrul radiofonic şi urmăream alături de copiii din vecini piesele de teatru cu păpuşi pe care fratele meu le monta în curte. El, un băiat cuminte ca o fetiţă, liric până la a fi neîndemnatec, avea o mare pasiune pentru Caragiale ale cărui schiţe le punea în scenă cu păpuşi. « Vizita » şi « Dl Goe » erau piesele de rezistenţă, iar noi, mai mici decât el cu câţiva ani, ne tăvăleam de râs la fiecare nouă reprezentaţie. Chiar dacă ştiam ce avea să se întâmple şi ajunsesem chiar să ştim replicile pe dinafară. Cu experienţa acumulată în atâta amar de ani de lecturi spun că de aceea ne plăceau aşa de mult : tocmai pentru că le ştiam. Este o primă diferenţă între lecturile vârstelor : copiii nu se plictisesc de poveştile pe care le ştiu. Dimpotrivă. Ei vor să le audă, să le citească exact aşa cum le-au auzit, cum le-au citit prima dată. Orice schimbare în text este imediat sesizată şi amendată. Copiii sunt cei mai fervenţi apărători ai exactităţii textului, în consecinţă şi ai şabloanelor lingvistice şi comportamentale. Trebuie spus aşa cum se spune, trebuie să se producă faptele aşa cum s-au mai produs, personajele trebuie să se comporte exact aşa cum se ştie. Psihologii cred că sunt mai multe explicaţii la acest mod de a reacţiona faţă de abaterile de la text. Mai întâi, că la acea vârstă punem semnul egalităţii între ficţiune şi realitate, iar acest fapt duce la o sancţionare a abaterii ca o sancţionare a minciunii. Apoi, eforturile noastre în copilărie sunt de a memora cele auzite sau citite, fapt desigur îngreunat dacă textul se tot schimbă. În fine, lumea cunoscută (ficţională sau nu) este o lume securizantă, aşadar, o altă lume (generată de schimbări neaşteptate) produce nesiguranţă şi reacţii de a o aduce în tiparele cunoscute.
Diferenţele între lecturile prime ale copilăriei şi cele ulterioare de maturitate sunt enorme. Plăcerea de a citi/auzi pentru a re-cunoaşte şi a fi în siguranţă este înlocuită cu plăcerea de a cunoaşte şi de a fi mereu surprinşi de lucruri, fapte, idei pe care nu le-am mai întâlnit până atunci. De aceea, nici criteriile de evaluare şi analiză nu sunt similare pentru literatura pentru copii şi literatura pentru cei maturi. Când analizăm literatura scrisă pentru copii trebuie să ne raportăm mereu la publicul pentru care a fost scrisă, la obişnuinţele şi imperativele sale de lectură. Mutăm astfel analiza de tip estetic (cu un prim criteriu originalitatea) în tărâmul impactului psihologic al lecturii, o împingem aşadar spre cercetarea ştiinţifică, fiindu-ne dificil, în absenţa studiilor, să evaluăm dinafara impactul ca semn al valorizării actului de creaţie.
Să mă întorc însă la cărţile care mi-au stârnit consideraţiile de mai sus. Ele aparţin lui Vasile Groza, un autor interesant şi cu disponibilităţi multiple în literatura pentru copii. În postura de povestitor, ca şi în cea de autor de poezii şi ghicitori, autorul îmbracă veşmintele securizante pentru copii ale bunicului care trebuie să răspundă la toate curiozităţile nepotului, curiozităţi pe care le ştim şi noi din vremea copilăriei sau din vremea copiilor noştri: unde doarme soarele, de ce clipesc stelele, de ce se cheamă ciocârlia ciocârlie, cine a dat nume florilor? “Lumea prinţesei Blu” (editura Fundaţiei Pro) respectă întru totul tiparele literaturii pentru copii semn al bunei cunoaşteri a publicului pentru care autorul scrie. Povestirile beneficiază de un narator sfătos, calm, înţelegător, ghid pentru învăţăcelul nepot, lumea lor este una feerică şi în acelaşi timp cunoscută. Pentru că în lumea copilăriei florile, gâzele şi soarele vorbesc, puterile sunt nelimitate, crăiesele şi feţi-frumoşii răsar la tot pasul. Ceea ce noi credem că este miraculos în lumea copilăriei este real şi extrem de plauzibil: ‘Se spune din vremuri vechi că, între toate planetele pe care le are Soarele nostru în grija sa, Pământul i-ar fi casa. Aici se culcă după o zi de muncă prin fel şi fel de împărăţii. Aici se scaldă, îşi spală razele fierbinţi în apele mărilor şi oceanelor, şi le piaptănă în desişul verde şi crud al pădurilor de brazi. Şi tot aici trăiesc şi cele patru fiice ale sale, botezate Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Ca orice părinte, pe cine putea Soarele să iubească mai mult decât pe fiica mai mică? Pe bebeluşa Primăvara. Era cea mai zburdalnică şi cea mai frumoasă, dar şi cea mai gingaşă făptură”.
Universul imaginat de Vasile Groza este în ton cu aşteptările publicului său - fragil, delicat, miniaturizat (prin diminutive) – şi funcţionează tot după aşteptări – binele învinge (trebuie să învingă întotdeauna), nedreptăţile sunt mereu îndreptate, împăraţii primesc lecţii de viaţă şi iubire de la odraslele lor, lumea poveştilor continuă, după finalurile fericite, până în zilele noastre. Odată statornicit, binele ar trebui să fie etern este morala fiecărui basm al copilăriei: “Iar Tiberian şi Amerinda, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, şi-au unit destinele în razele Lunii. Primiră în dar de nuntă împărăţia care până nu demult fusese a oglinzilor sparte, Astăzi, când vă spun povestea, Tiberian şi Amerinda continuă să cânte în prag de seară pe malul lacului fermecat”.
Însoţită de frumoase, tonice şi vesele în colorit ilustraţii (semnate de Ruxandra Musinchievici) şi “prefaţată” de o inspirată copertă a lui Daniel Nicolescu, cartea lui Vasile Groza cred că este o încântare pentru cei mici şi o destindere ca o întoarcere în timp pentru cei mai mari.
Relecturile, ca şi rememorările, sunt uneori rod al hazardului. Viaţa te pune în situaţii, pe care nu le-ai provocat, de a face ceva ce nu îţi era în programul nici imediat următor nici în cel mai îndepărtat. S-a întâmplat pur şi simplu să iau act de literatura pentru copii. De aici, am coborât în timpul copilăriei mele pentru a-mi aduce aminte ce citeam pe vremea aceea, cum citeam şi ce senzaţii îmi producea lectura. Cred că am luat act de literatură, de ficţiuni, înainte să ştiu să citesc, dar nu pentru că am avut vreun bunic sfătos şi cu darul povestirii. Ascultam, cu evlavie, « Noapte bună, copii », teatrul radiofonic şi urmăream alături de copiii din vecini piesele de teatru cu păpuşi pe care fratele meu le monta în curte. El, un băiat cuminte ca o fetiţă, liric până la a fi neîndemnatec, avea o mare pasiune pentru Caragiale ale cărui schiţe le punea în scenă cu păpuşi. « Vizita » şi « Dl Goe » erau piesele de rezistenţă, iar noi, mai mici decât el cu câţiva ani, ne tăvăleam de râs la fiecare nouă reprezentaţie. Chiar dacă ştiam ce avea să se întâmple şi ajunsesem chiar să ştim replicile pe dinafară. Cu experienţa acumulată în atâta amar de ani de lecturi spun că de aceea ne plăceau aşa de mult : tocmai pentru că le ştiam. Este o primă diferenţă între lecturile vârstelor : copiii nu se plictisesc de poveştile pe care le ştiu. Dimpotrivă. Ei vor să le audă, să le citească exact aşa cum le-au auzit, cum le-au citit prima dată. Orice schimbare în text este imediat sesizată şi amendată. Copiii sunt cei mai fervenţi apărători ai exactităţii textului, în consecinţă şi ai şabloanelor lingvistice şi comportamentale. Trebuie spus aşa cum se spune, trebuie să se producă faptele aşa cum s-au mai produs, personajele trebuie să se comporte exact aşa cum se ştie. Psihologii cred că sunt mai multe explicaţii la acest mod de a reacţiona faţă de abaterile de la text. Mai întâi, că la acea vârstă punem semnul egalităţii între ficţiune şi realitate, iar acest fapt duce la o sancţionare a abaterii ca o sancţionare a minciunii. Apoi, eforturile noastre în copilărie sunt de a memora cele auzite sau citite, fapt desigur îngreunat dacă textul se tot schimbă. În fine, lumea cunoscută (ficţională sau nu) este o lume securizantă, aşadar, o altă lume (generată de schimbări neaşteptate) produce nesiguranţă şi reacţii de a o aduce în tiparele cunoscute.
Diferenţele între lecturile prime ale copilăriei şi cele ulterioare de maturitate sunt enorme. Plăcerea de a citi/auzi pentru a re-cunoaşte şi a fi în siguranţă este înlocuită cu plăcerea de a cunoaşte şi de a fi mereu surprinşi de lucruri, fapte, idei pe care nu le-am mai întâlnit până atunci. De aceea, nici criteriile de evaluare şi analiză nu sunt similare pentru literatura pentru copii şi literatura pentru cei maturi. Când analizăm literatura scrisă pentru copii trebuie să ne raportăm mereu la publicul pentru care a fost scrisă, la obişnuinţele şi imperativele sale de lectură. Mutăm astfel analiza de tip estetic (cu un prim criteriu originalitatea) în tărâmul impactului psihologic al lecturii, o împingem aşadar spre cercetarea ştiinţifică, fiindu-ne dificil, în absenţa studiilor, să evaluăm dinafara impactul ca semn al valorizării actului de creaţie.
Să mă întorc însă la cărţile care mi-au stârnit consideraţiile de mai sus. Ele aparţin lui Vasile Groza, un autor interesant şi cu disponibilităţi multiple în literatura pentru copii. În postura de povestitor, ca şi în cea de autor de poezii şi ghicitori, autorul îmbracă veşmintele securizante pentru copii ale bunicului care trebuie să răspundă la toate curiozităţile nepotului, curiozităţi pe care le ştim şi noi din vremea copilăriei sau din vremea copiilor noştri: unde doarme soarele, de ce clipesc stelele, de ce se cheamă ciocârlia ciocârlie, cine a dat nume florilor? “Lumea prinţesei Blu” (editura Fundaţiei Pro) respectă întru totul tiparele literaturii pentru copii semn al bunei cunoaşteri a publicului pentru care autorul scrie. Povestirile beneficiază de un narator sfătos, calm, înţelegător, ghid pentru învăţăcelul nepot, lumea lor este una feerică şi în acelaşi timp cunoscută. Pentru că în lumea copilăriei florile, gâzele şi soarele vorbesc, puterile sunt nelimitate, crăiesele şi feţi-frumoşii răsar la tot pasul. Ceea ce noi credem că este miraculos în lumea copilăriei este real şi extrem de plauzibil: ‘Se spune din vremuri vechi că, între toate planetele pe care le are Soarele nostru în grija sa, Pământul i-ar fi casa. Aici se culcă după o zi de muncă prin fel şi fel de împărăţii. Aici se scaldă, îşi spală razele fierbinţi în apele mărilor şi oceanelor, şi le piaptănă în desişul verde şi crud al pădurilor de brazi. Şi tot aici trăiesc şi cele patru fiice ale sale, botezate Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Ca orice părinte, pe cine putea Soarele să iubească mai mult decât pe fiica mai mică? Pe bebeluşa Primăvara. Era cea mai zburdalnică şi cea mai frumoasă, dar şi cea mai gingaşă făptură”.
Universul imaginat de Vasile Groza este în ton cu aşteptările publicului său - fragil, delicat, miniaturizat (prin diminutive) – şi funcţionează tot după aşteptări – binele învinge (trebuie să învingă întotdeauna), nedreptăţile sunt mereu îndreptate, împăraţii primesc lecţii de viaţă şi iubire de la odraslele lor, lumea poveştilor continuă, după finalurile fericite, până în zilele noastre. Odată statornicit, binele ar trebui să fie etern este morala fiecărui basm al copilăriei: “Iar Tiberian şi Amerinda, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, şi-au unit destinele în razele Lunii. Primiră în dar de nuntă împărăţia care până nu demult fusese a oglinzilor sparte, Astăzi, când vă spun povestea, Tiberian şi Amerinda continuă să cânte în prag de seară pe malul lacului fermecat”.
Însoţită de frumoase, tonice şi vesele în colorit ilustraţii (semnate de Ruxandra Musinchievici) şi “prefaţată” de o inspirată copertă a lui Daniel Nicolescu, cartea lui Vasile Groza cred că este o încântare pentru cei mici şi o destindere ca o întoarcere în timp pentru cei mai mari.
vineri, 11 martie 2011
Cerneala simpatică
Creştetul gheţarului
Aproape 30 de titluri numără bibliografia Constanţei Buzea în aproape o jumătate de secol de activitate literară! A debutat în 1963 şi mult timp a publicat ritmic poezie ori cărţi pentru copii, într-o constantă uimitoare, fără sincope chiar şi după 1990, când mulţi autori au ieşit, din varii motive, din circuitul editorial. Numele său a fost permanent în atenţia criticii, deşi primul premiu al USR a venit foarte târziu. În anii de glorie ai şaizecismului, nu exista să nu fie prezentă la celebrele întâlniri cu cititorii sau întâlniri ale “României literare” şi nimeni nu o uita atunci când se făceau bilanţuri sau se întocmeau liste ale scriitorilor importanţi din acea vreme. Mi le aduc aminte şi azi, invariabil ele cuprindeau pe Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana şi apoi, în funcţie de preferinţe, alţi poeţi Marin Sorescu, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Ion Horea, Gheorghe Pituţ, Ileana Mălăncioiu etc. Cu toate acestea, poezia ei a părut a fi în umbra celorlalţi, mai degrabă citată decât citită, a stârnit comentarii inteligente, dar nu susţineri înflăcărate. Probabil că admiratorii poeziei Constanţei Buzea sunt la fel de discreţi ca şi ea.
Mi-e greu să descifrez mecanismele care au generat o astfel de situaţie, ca o poezie de mare profunzime şi originalitate să fie receptată, percepută doar cu amabilitate. Mi se va spune că nu este chiar o receptare doar binevoitoare, că despre Constanţa Buzea s-a afirmat că este una dintre marile voci lirice contemporane, dacă nu cumva cea mai bună poetă noastră. Aşadar, că i se recunosc talentul, profunzimea şi originalitatea într-o poezie de meditaţie, reflexivă, deseori cerebrală. Chiar şi după ce am parcurs câteva comentarii şi profiluri lirice ale poetei, impresia a rămas aceeaşi. În fine, poate e vorba doar de o percepţie subiectivă!
Jurnalul publicat în 2009 la “Humanitas” – “Creştetul gheţarului” – a fost pentru multă lume o revelaţie. El cuprinde numai perioada 1969-1971 şi nu avem niciun semn că există şi alte însemnări de după 1971, ceea ce ne face să citim volumul de sine stătător, rotund, întreg, fără presupuneri de ce va urma. E o perioadă densă, dramatică din multe puncte de vedere şi volumul poate fi citit cu acelaşi profit urmând direcţii diferite. Este, mai întâi, direcţia istorico-literară. Cine vrea să înţeleagă mai mult din lumea literară are la îndemână un material extrem de bogat. Lumea literară şi literatura funcţionau ca grup de amici, cunoştinţe, de prieteni: se fac vizite, se petrec sărbători împreună, se ia masa împreună la diverse restaurante, locuinţele trec de la o familie la alta într-un lanţ, într-un circuit al devenirii sociale. Nu cred să mai fi existat –în niciun caz nu mai există – o asemenea solidaritate de grup, solidaritate umană, în primul rând, în istoria literaturii române. Lumea literară, artistică pare a aparţine unui grup, de aleşi, în care fiecare se cunoaşte cu fiecare din universul domestic şi mai apoi din cel literar. Viaţa e grea, privaţiunile sunt multiple, dar nu este monotnă şi nici disperantă. Există întotdeauna soluţii, există mereu ieşiri din criză fie că soluţiile se numesc Fondul literar (de la care unii se împrumută sume ce devin fabuloase), fie bursele de câte un an în Statele Unitem fie apariţiile editoriale. Pentru ceea ce va urma, pentru generaţiile următoare toate acestea fac parte dintr-o tărâm al fabulosului. Deci, de neconceput, darămite de aspirat la el.
Un al doilea palier al însemnărilor îl reprezintă portretul ce se se desprinde atât de puternic încât în pofida, cred, dorinţei autoarei, el se autonomizează de parcă întregul volum i-ar fi fost dedicat. Nu cred ca altcineva să-l fi surprins pe Adrian Păunescu cu mai mare acuitate decât Constanţa Buzea. Omul şi poetul nu se pot despărţi. Scrie aşa cum trăieşte, trăieşte obsedat de propria glorie, scrie obsedat de propria-i genialitate, îndrăgostit profund de fiecare rând pe care îl aşterne, îl dictează sau îi trece prin minte. Febril, despot, grobian, egotist, deseori laş, incapabil să suporte orice fel de suferinţă, fermecător şi cu priză la public, pe rând sau concomitent copil neajutorat cerşind îngrijire şi alint şi violent până la demenţă, iubit de copiii săi pe care el deseori îi uită, AP este asemenea unui uragan pustiitor şi nepăsător la ce lasă în urmă. Nu mă interesează modelul real pe care autoarea l-a avut mereu sub ochi, l-a suportat, i-a suportat trăirile şi umorile, ci performanţa literară. Constanţa Buzea fixează un personaj unic în literatura noastră cu o artă ce conferă veridicitate şi forţă, atât de viu încât pare să sară din paginile cărţii, printr-o tehnică literară puţin folosită în literatura noastră: analiza consecinţelor în conştiinţa celuilalt a actelor unui personaj, tehnică pe care am mai întâlnit-o la o autoare în mare vogă acum Zheruya Shalev.
În sfârşit, o profitabilă, literariceşte vorbind, direcţie de lectură este cea a felului în care spiritul, supus agresiunilor de tot felul şi dramaticelor încercări, reuşeşte să se salveze de a nu fi strivit, răpus ori deturnat. Nu cred să existe în proza românească pagini de o mai mare profunzime în a analiza trăirile unei femei supuse în cuplu unor agresiuni permanente, sadice adesea, torturante fizic şi moral. Ele nu sunt decât în foarte puţine rânduri prezentate factual ci în consecinţele lor. Insemnele lor sunt pe epidermă, pe trup, în corp, ceea ce produce suferinţe îndelung vizibile şi de neuitat, iar paginile în care, cu discreţie, cu un ton niciodată revoltat sau patetizant, sunt descrise rănile trupului sunt de un dramatism rar întâlnit. Cheia existenţială ca şi cheia volumului sunt aceste rânduri: “Amintirile nu au de-a face cu trecutul nostru, cu timpul, cu locul. Amintirile suntem noi. N-am să mă decid uşor şi nici definitiv ce sunt amintirile, acte de avariţie sau acte de generozitate. Sunt chinul şi binecuvântarea, memorie palidă şi memorie în flăcări, film contradictoriu, mereu rulat, reluat, refăcut, bucuria şi groaza de a înmărmuri şi de a te topi în trecut, tu, imobil în faţa mişcărilor, lumilor, altora, gonitul, respinsul şi îmbrăţişatul, şi părăsitul, şi disperatul, şi calmul, şi viul, şi distrusul, şi iluzoriul, ceea ce nu este încă presimţit, puterea de a risipi şi de a aduna.”
(Luceafarul de dimineata, 11-12, 9 martie 2011)
Aproape 30 de titluri numără bibliografia Constanţei Buzea în aproape o jumătate de secol de activitate literară! A debutat în 1963 şi mult timp a publicat ritmic poezie ori cărţi pentru copii, într-o constantă uimitoare, fără sincope chiar şi după 1990, când mulţi autori au ieşit, din varii motive, din circuitul editorial. Numele său a fost permanent în atenţia criticii, deşi primul premiu al USR a venit foarte târziu. În anii de glorie ai şaizecismului, nu exista să nu fie prezentă la celebrele întâlniri cu cititorii sau întâlniri ale “României literare” şi nimeni nu o uita atunci când se făceau bilanţuri sau se întocmeau liste ale scriitorilor importanţi din acea vreme. Mi le aduc aminte şi azi, invariabil ele cuprindeau pe Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana şi apoi, în funcţie de preferinţe, alţi poeţi Marin Sorescu, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Ion Horea, Gheorghe Pituţ, Ileana Mălăncioiu etc. Cu toate acestea, poezia ei a părut a fi în umbra celorlalţi, mai degrabă citată decât citită, a stârnit comentarii inteligente, dar nu susţineri înflăcărate. Probabil că admiratorii poeziei Constanţei Buzea sunt la fel de discreţi ca şi ea.
Mi-e greu să descifrez mecanismele care au generat o astfel de situaţie, ca o poezie de mare profunzime şi originalitate să fie receptată, percepută doar cu amabilitate. Mi se va spune că nu este chiar o receptare doar binevoitoare, că despre Constanţa Buzea s-a afirmat că este una dintre marile voci lirice contemporane, dacă nu cumva cea mai bună poetă noastră. Aşadar, că i se recunosc talentul, profunzimea şi originalitatea într-o poezie de meditaţie, reflexivă, deseori cerebrală. Chiar şi după ce am parcurs câteva comentarii şi profiluri lirice ale poetei, impresia a rămas aceeaşi. În fine, poate e vorba doar de o percepţie subiectivă!
Jurnalul publicat în 2009 la “Humanitas” – “Creştetul gheţarului” – a fost pentru multă lume o revelaţie. El cuprinde numai perioada 1969-1971 şi nu avem niciun semn că există şi alte însemnări de după 1971, ceea ce ne face să citim volumul de sine stătător, rotund, întreg, fără presupuneri de ce va urma. E o perioadă densă, dramatică din multe puncte de vedere şi volumul poate fi citit cu acelaşi profit urmând direcţii diferite. Este, mai întâi, direcţia istorico-literară. Cine vrea să înţeleagă mai mult din lumea literară are la îndemână un material extrem de bogat. Lumea literară şi literatura funcţionau ca grup de amici, cunoştinţe, de prieteni: se fac vizite, se petrec sărbători împreună, se ia masa împreună la diverse restaurante, locuinţele trec de la o familie la alta într-un lanţ, într-un circuit al devenirii sociale. Nu cred să mai fi existat –în niciun caz nu mai există – o asemenea solidaritate de grup, solidaritate umană, în primul rând, în istoria literaturii române. Lumea literară, artistică pare a aparţine unui grup, de aleşi, în care fiecare se cunoaşte cu fiecare din universul domestic şi mai apoi din cel literar. Viaţa e grea, privaţiunile sunt multiple, dar nu este monotnă şi nici disperantă. Există întotdeauna soluţii, există mereu ieşiri din criză fie că soluţiile se numesc Fondul literar (de la care unii se împrumută sume ce devin fabuloase), fie bursele de câte un an în Statele Unitem fie apariţiile editoriale. Pentru ceea ce va urma, pentru generaţiile următoare toate acestea fac parte dintr-o tărâm al fabulosului. Deci, de neconceput, darămite de aspirat la el.
Un al doilea palier al însemnărilor îl reprezintă portretul ce se se desprinde atât de puternic încât în pofida, cred, dorinţei autoarei, el se autonomizează de parcă întregul volum i-ar fi fost dedicat. Nu cred ca altcineva să-l fi surprins pe Adrian Păunescu cu mai mare acuitate decât Constanţa Buzea. Omul şi poetul nu se pot despărţi. Scrie aşa cum trăieşte, trăieşte obsedat de propria glorie, scrie obsedat de propria-i genialitate, îndrăgostit profund de fiecare rând pe care îl aşterne, îl dictează sau îi trece prin minte. Febril, despot, grobian, egotist, deseori laş, incapabil să suporte orice fel de suferinţă, fermecător şi cu priză la public, pe rând sau concomitent copil neajutorat cerşind îngrijire şi alint şi violent până la demenţă, iubit de copiii săi pe care el deseori îi uită, AP este asemenea unui uragan pustiitor şi nepăsător la ce lasă în urmă. Nu mă interesează modelul real pe care autoarea l-a avut mereu sub ochi, l-a suportat, i-a suportat trăirile şi umorile, ci performanţa literară. Constanţa Buzea fixează un personaj unic în literatura noastră cu o artă ce conferă veridicitate şi forţă, atât de viu încât pare să sară din paginile cărţii, printr-o tehnică literară puţin folosită în literatura noastră: analiza consecinţelor în conştiinţa celuilalt a actelor unui personaj, tehnică pe care am mai întâlnit-o la o autoare în mare vogă acum Zheruya Shalev.
În sfârşit, o profitabilă, literariceşte vorbind, direcţie de lectură este cea a felului în care spiritul, supus agresiunilor de tot felul şi dramaticelor încercări, reuşeşte să se salveze de a nu fi strivit, răpus ori deturnat. Nu cred să existe în proza românească pagini de o mai mare profunzime în a analiza trăirile unei femei supuse în cuplu unor agresiuni permanente, sadice adesea, torturante fizic şi moral. Ele nu sunt decât în foarte puţine rânduri prezentate factual ci în consecinţele lor. Insemnele lor sunt pe epidermă, pe trup, în corp, ceea ce produce suferinţe îndelung vizibile şi de neuitat, iar paginile în care, cu discreţie, cu un ton niciodată revoltat sau patetizant, sunt descrise rănile trupului sunt de un dramatism rar întâlnit. Cheia existenţială ca şi cheia volumului sunt aceste rânduri: “Amintirile nu au de-a face cu trecutul nostru, cu timpul, cu locul. Amintirile suntem noi. N-am să mă decid uşor şi nici definitiv ce sunt amintirile, acte de avariţie sau acte de generozitate. Sunt chinul şi binecuvântarea, memorie palidă şi memorie în flăcări, film contradictoriu, mereu rulat, reluat, refăcut, bucuria şi groaza de a înmărmuri şi de a te topi în trecut, tu, imobil în faţa mişcărilor, lumilor, altora, gonitul, respinsul şi îmbrăţişatul, şi părăsitul, şi disperatul, şi calmul, şi viul, şi distrusul, şi iluzoriul, ceea ce nu este încă presimţit, puterea de a risipi şi de a aduna.”
(Luceafarul de dimineata, 11-12, 9 martie 2011)
duminică, 6 martie 2011
Gde Buharest - nominalizat pentru premiile Observatorul Cultural 2011
Juriul alcatuit din redactori si colaboratori ai Observatorului Cultural a nominalizat romanul "Gde Buharest" pentru premiile revistei, la sectiunea proza, alaturi de romanele Gabrielei Adamesteanu, Ioan Grosan, Radu Mares, Nichita Danilov, Ovidiu Nimigean si Marin Malaicu-Hondrari .
Puteti comenta nominalizarile PE SITE-UL observatorcultural.ro si PUTETI VOTA GDE BUHAREST pentru PREMIUL CITITORULUI pe acelasi site.
Puteti comenta nominalizarile PE SITE-UL observatorcultural.ro si PUTETI VOTA GDE BUHAREST pentru PREMIUL CITITORULUI pe acelasi site.
joi, 3 martie 2011
Un funcţionar exemplar
de Veronica-Alina Constănceanu
Trebuie să spun de la început: Gde Buharest nu e un roman scris pentru cititorul grăbit, nu e un roman de citit în metrou şi cu siguranţă nu e unul pentru un cititor interesat doar de ce se întâmplă într-o carte, fără să-şi dorească să fie captivat de stil. Pentru că în acest roman, în timp real nu se întâmplă foarte multe, dar se simte foarte mult şi mai ales se rememorează, şi toate aceste detalii, amintiri, iluzii, profeţii vin să umple încet o poveste. Pe de altă parte, aşa cum a anunţat Constantin Stan atunci când a lansat-o, cartea deschide o trilogie, aşa că cititorul trebuie să se înarmeze cu răbdare, pentru că va avea destule de citit.
Akaki Akakievici o poate mărturisi. Acest vers al Marianei Marin mi-a încolţit în minte în timp ce citeam Gde Buharest. Şi nu întâmplător, pentru că Ivan Mihailovici Saproşnikov (personajul central al romanului) e şi el un funcţionar, unul totuşi destul de depersonalizat (dar cum altfel ar putea fi un funcţionar, fie el şi unul clasa a II a?), deşi cândva avusese un fel de putere, cândva fusese un fel de umbră a lui Tovkolea, un activist, (Ia toje activist!, ar zice Ivan Mihailovici) adică ar fi putut spune: eu am cunoscut gloria/I-am simţit sudoarea şi parfumul/I-am lustruit cizmele/şi m-am lăsat ciufulit[ă] de ea. Dar de la un anumit moment, viaţa lui Ivan Mihailovici pare a fi oprită în loc, la un moment dat devine funcţionar într-o clădire cu vedere spre cupola aurită a bisericii Vasili Blajenii, adică undeva în miezul istoriei, pentru că la Moscova se scria istoria acelor vremuri. Clădirea e una labirintică, aproape kafkiană, Ivan Mihailovici evita probabil să pronunţe cuvântul «labirint» vizavi de spaţiul pe care-l ocupa în timpul orelor de serviciu.(…) La început, avea nevoie şi de câteva ore să-l găsească pentru că tot ivindu-i-se în faţă fundături, obstacole pe care obligatoriu trebuia să le ocolească, se trezea în faţa impozantei uşi a biroului ca şi cum ziua lui de muncă s-ar fi încheiat şi acum ar fi plecat acasă. Sau la birt. Sau la orele suplimentare.(…)Când mergea fără să se gândească dacă e bine sau nu pe unde a apucat-o, ajungea în doar cinci minute. Iar timpul acolo se scurgea oarecum liniştit până în momentul în care Marfa Stanilova rosteşte enigmaticele cuvinte: Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduieşti mai mult. Nedumerit, Saproşnikov îşi pierde liniştea, şi parcă se întâmplă câteva lucruri ciudate, nu doar la birou ci şi acasă, parcă unii se poartă altfel, parcă ar veni un fel de revoluţie, sau măcar o schimbare. Până atunci timpul se scursese normal, fără să se întâmple mai nimic, iar Ivan Mihailovici îl măsura în felul lui: La slujbă, timpul trece încet, încet de tot, şi nu-l poţi sorbi cu înghiţituri mici, mici de tot ca pe votcă.(…)Marfa Stanilova apăru, ca de obicei, după cel de-al doilea păhăruţ. «Car’va’zică e unşpe».(…) Şi totuşi, Ivan Mihailovici are o vagă bănuială că timpul se ascunde pe undeva. Şi povestea se construieşte încet, cu răbdare şi migală, intrarea în atmosferă fiind mai importantă decât întâmplarea ce stă să vină. Lectura cere şi ea o anumită lentoare, iar felul în care înaintăm ne ajută să plasăm foarte bine povestea asta care pare neobişnuită. Gde Buharest e şi el un roman neobişnuit, e povestea unui rus, dar ar putea fi la fel de bine să fie povestea unui om din Est, unul despre care se ştie totul: De câte ori citeşte sau, mă rog, aude prin bodegă ce-a mai spus, ce-a mai înfierat prea bunul Mihail Sergheevici, el ştie că la el se referă. Şi îşi dă seama că Mihail Sergheevici ştie tot ce face el la birou. Încet, în ritmul în care Saproşnikov îşi bea doza zilnică de votcă, intrăm în spaţiul ficţional, pe care până la urmă reuşim să-l localizăm cu exactitate: suntem la Moscova, în vremea perestroikăi.
Pe lângă personajele pe care ne aşteptăm să le găsim într-un roman, adică Saproşnikov şi Marfa (colega lui de serviciu dar şi tovarăşa-i de viaţă), colocatarii, Ludmila Cervenkova şi Boris, Tovkolea (protectorul, şi o vreme superiorul lui Ivan Mihailovici), dar şi mujici anonimi, şi alţi simplii cetăţeni, în romanul acesta mai apar câteva personaje absolut speciale: votca, geanta şi gândul. Apar pe rând, dar rolul lor e bine precizat şi e atât de important încât par a avea o viaţă doar a lor. Desigur votca e cea care parcă domină totul, iar mahmureala pare a fi starea naturală a măruntului funcţionar, doar e rus. Şi votca va duce cândva la naşterea unei alte revoluţii, deşi cu siguranţă istoricii, sociologii şi falşii disidenţi vor spune cu totul altceva.
Apare apoi geanta, un adevărat simbol al puterii, iar Saproşnikov ştia că el era unicul om din lumea asta în care tovarăşul ar fi avut încredere să îşi lase nepreţuita geantă.(…)Dacă vreodată a fost cu adevărat emoţionat, apoi trebuie să recunoaştem că întâlnirea cu geanta tovarăşului fusese momentul în care Ivan Mihailovici se pierduse de fericire şi emoţie. Era atât de emoţionat încât nu ştia ce să facă: să-l strige pe Tovkolea ori geanta acestuia? Dar cum, Doamne, iartă-mă să te adresezi unei genţi?se frământa Ivan Mihailovici cu ochii pe ea.
Iar despre gânduri ce am putea spune, decât că erau multe şi nu toate curate. Multe erau nărăvaşe, iar Tovkolea le cunoştea, ştia până şi gândurile ascunse ale fiecărui mujic, ale fiecărui cetăţean, chiar dacă ei nu le ştiau; şi îi pedepsea amarnic pe cei care le ţineau ascunse, pentru că cele ascunse nu erau curate. Iar gândul acela al lui Ivan Mihailovici, da, gândul acela năstruşnic, apărut oarecum din senin, dar care pleacă pe scări luându-i-o înainte, îl va trimite spre Bucureşti, unde s-ar putea să fie un frate de-al lui, unul necunoscut şi neştiut de nimeni. De s-ar fi întâlnit cineva cu el pe scări – sau pe holuri, sau printr-un birouaş – ar fi jurat că-i un gând vagabond, fără casă, fără masă, fără slujbuliţă, fără stăpân.
Influenţa scriitorilor ruşi se simte la tot pasul, dar nu e vorba de simplu mimetism ci de lecţia bine învăţată a prozei bine construite şi a unui stil impecabil. Deşi în cartea asta nu se întâmplă aparent nimic extraordinar, ea vorbeşte despre lucruri grave, despre revoluţiile făcute împotriva oamenilor şi despre frica şi ura din sufletele lor, despre delaţiune şi despre un sistem politic ce a redus fiinţa umană strict la necesităţile sale fiziologice, despre falsitatea umană şi despre Lenin, care n-a murit, doar doarme un pic într-un mausoleu.
Gde Buharest e o carte scrisă cu foarte mult talent şi cu o mare atenţie pentru detalii. Nu ne rămâne decât să aşteptăm continuarea să vedem totuşi, unde Dumnezeului o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla? Aşteptările sunt mari, pe măsura reuşitelor din acest roman.
(revista Orizont, nr. 2, 2011)
Trebuie să spun de la început: Gde Buharest nu e un roman scris pentru cititorul grăbit, nu e un roman de citit în metrou şi cu siguranţă nu e unul pentru un cititor interesat doar de ce se întâmplă într-o carte, fără să-şi dorească să fie captivat de stil. Pentru că în acest roman, în timp real nu se întâmplă foarte multe, dar se simte foarte mult şi mai ales se rememorează, şi toate aceste detalii, amintiri, iluzii, profeţii vin să umple încet o poveste. Pe de altă parte, aşa cum a anunţat Constantin Stan atunci când a lansat-o, cartea deschide o trilogie, aşa că cititorul trebuie să se înarmeze cu răbdare, pentru că va avea destule de citit.
Akaki Akakievici o poate mărturisi. Acest vers al Marianei Marin mi-a încolţit în minte în timp ce citeam Gde Buharest. Şi nu întâmplător, pentru că Ivan Mihailovici Saproşnikov (personajul central al romanului) e şi el un funcţionar, unul totuşi destul de depersonalizat (dar cum altfel ar putea fi un funcţionar, fie el şi unul clasa a II a?), deşi cândva avusese un fel de putere, cândva fusese un fel de umbră a lui Tovkolea, un activist, (Ia toje activist!, ar zice Ivan Mihailovici) adică ar fi putut spune: eu am cunoscut gloria/I-am simţit sudoarea şi parfumul/I-am lustruit cizmele/şi m-am lăsat ciufulit[ă] de ea. Dar de la un anumit moment, viaţa lui Ivan Mihailovici pare a fi oprită în loc, la un moment dat devine funcţionar într-o clădire cu vedere spre cupola aurită a bisericii Vasili Blajenii, adică undeva în miezul istoriei, pentru că la Moscova se scria istoria acelor vremuri. Clădirea e una labirintică, aproape kafkiană, Ivan Mihailovici evita probabil să pronunţe cuvântul «labirint» vizavi de spaţiul pe care-l ocupa în timpul orelor de serviciu.(…) La început, avea nevoie şi de câteva ore să-l găsească pentru că tot ivindu-i-se în faţă fundături, obstacole pe care obligatoriu trebuia să le ocolească, se trezea în faţa impozantei uşi a biroului ca şi cum ziua lui de muncă s-ar fi încheiat şi acum ar fi plecat acasă. Sau la birt. Sau la orele suplimentare.(…)Când mergea fără să se gândească dacă e bine sau nu pe unde a apucat-o, ajungea în doar cinci minute. Iar timpul acolo se scurgea oarecum liniştit până în momentul în care Marfa Stanilova rosteşte enigmaticele cuvinte: Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduieşti mai mult. Nedumerit, Saproşnikov îşi pierde liniştea, şi parcă se întâmplă câteva lucruri ciudate, nu doar la birou ci şi acasă, parcă unii se poartă altfel, parcă ar veni un fel de revoluţie, sau măcar o schimbare. Până atunci timpul se scursese normal, fără să se întâmple mai nimic, iar Ivan Mihailovici îl măsura în felul lui: La slujbă, timpul trece încet, încet de tot, şi nu-l poţi sorbi cu înghiţituri mici, mici de tot ca pe votcă.(…)Marfa Stanilova apăru, ca de obicei, după cel de-al doilea păhăruţ. «Car’va’zică e unşpe».(…) Şi totuşi, Ivan Mihailovici are o vagă bănuială că timpul se ascunde pe undeva. Şi povestea se construieşte încet, cu răbdare şi migală, intrarea în atmosferă fiind mai importantă decât întâmplarea ce stă să vină. Lectura cere şi ea o anumită lentoare, iar felul în care înaintăm ne ajută să plasăm foarte bine povestea asta care pare neobişnuită. Gde Buharest e şi el un roman neobişnuit, e povestea unui rus, dar ar putea fi la fel de bine să fie povestea unui om din Est, unul despre care se ştie totul: De câte ori citeşte sau, mă rog, aude prin bodegă ce-a mai spus, ce-a mai înfierat prea bunul Mihail Sergheevici, el ştie că la el se referă. Şi îşi dă seama că Mihail Sergheevici ştie tot ce face el la birou. Încet, în ritmul în care Saproşnikov îşi bea doza zilnică de votcă, intrăm în spaţiul ficţional, pe care până la urmă reuşim să-l localizăm cu exactitate: suntem la Moscova, în vremea perestroikăi.
Pe lângă personajele pe care ne aşteptăm să le găsim într-un roman, adică Saproşnikov şi Marfa (colega lui de serviciu dar şi tovarăşa-i de viaţă), colocatarii, Ludmila Cervenkova şi Boris, Tovkolea (protectorul, şi o vreme superiorul lui Ivan Mihailovici), dar şi mujici anonimi, şi alţi simplii cetăţeni, în romanul acesta mai apar câteva personaje absolut speciale: votca, geanta şi gândul. Apar pe rând, dar rolul lor e bine precizat şi e atât de important încât par a avea o viaţă doar a lor. Desigur votca e cea care parcă domină totul, iar mahmureala pare a fi starea naturală a măruntului funcţionar, doar e rus. Şi votca va duce cândva la naşterea unei alte revoluţii, deşi cu siguranţă istoricii, sociologii şi falşii disidenţi vor spune cu totul altceva.
Apare apoi geanta, un adevărat simbol al puterii, iar Saproşnikov ştia că el era unicul om din lumea asta în care tovarăşul ar fi avut încredere să îşi lase nepreţuita geantă.(…)Dacă vreodată a fost cu adevărat emoţionat, apoi trebuie să recunoaştem că întâlnirea cu geanta tovarăşului fusese momentul în care Ivan Mihailovici se pierduse de fericire şi emoţie. Era atât de emoţionat încât nu ştia ce să facă: să-l strige pe Tovkolea ori geanta acestuia? Dar cum, Doamne, iartă-mă să te adresezi unei genţi?se frământa Ivan Mihailovici cu ochii pe ea.
Iar despre gânduri ce am putea spune, decât că erau multe şi nu toate curate. Multe erau nărăvaşe, iar Tovkolea le cunoştea, ştia până şi gândurile ascunse ale fiecărui mujic, ale fiecărui cetăţean, chiar dacă ei nu le ştiau; şi îi pedepsea amarnic pe cei care le ţineau ascunse, pentru că cele ascunse nu erau curate. Iar gândul acela al lui Ivan Mihailovici, da, gândul acela năstruşnic, apărut oarecum din senin, dar care pleacă pe scări luându-i-o înainte, îl va trimite spre Bucureşti, unde s-ar putea să fie un frate de-al lui, unul necunoscut şi neştiut de nimeni. De s-ar fi întâlnit cineva cu el pe scări – sau pe holuri, sau printr-un birouaş – ar fi jurat că-i un gând vagabond, fără casă, fără masă, fără slujbuliţă, fără stăpân.
Influenţa scriitorilor ruşi se simte la tot pasul, dar nu e vorba de simplu mimetism ci de lecţia bine învăţată a prozei bine construite şi a unui stil impecabil. Deşi în cartea asta nu se întâmplă aparent nimic extraordinar, ea vorbeşte despre lucruri grave, despre revoluţiile făcute împotriva oamenilor şi despre frica şi ura din sufletele lor, despre delaţiune şi despre un sistem politic ce a redus fiinţa umană strict la necesităţile sale fiziologice, despre falsitatea umană şi despre Lenin, care n-a murit, doar doarme un pic într-un mausoleu.
Gde Buharest e o carte scrisă cu foarte mult talent şi cu o mare atenţie pentru detalii. Nu ne rămâne decât să aşteptăm continuarea să vedem totuşi, unde Dumnezeului o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla? Aşteptările sunt mari, pe măsura reuşitelor din acest roman.
(revista Orizont, nr. 2, 2011)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
