"Confesiuni fără glorie", la Târgul Gaudeamus

Editura Tracus Arte lansează volumul "Confesiuni fără glorie", ultima carte a scriitorului Constantin Stan, la Târgul Internaţional de carte Gaudeamus.

Vineri, 25 noiembrie
Ora 16.00:
Prezintă: Carmen Muşat

Sonia Cristina Stan

Lansare-evocare Constantin Stan. Ultima sa carte: Confesiuni fără glorie

Editura Tracus Arte şi Muzeul Literaturii Române ne invită să ne reamintim de cel care a fost scriitorul Constantin Stan prin intermediul ultimei sale cărţi - Confesiuni fără glorie - pe care a apucat să o răsfoiască înainte de a ne părăsi.

Lansarea va avea loc marţi, 25 octombrie, la Muzeul Literaturii Române, ora 13.00.

Descărcaţi afişul!

Sonia Cristina Stan

Costi Stan a murit!

Dragul meu soţ, scriitorul Constantin Stan, a murit. Acest mesaj este postat de către mine, Sonia Cristina Stan, soţia lui. M-am adunat cu greu pentru a-l scrie, întrucât mâine, 27 septembrie, Clubul său de proză se va redeschide fără el, la ora 17.00 la Muzeul Literaturii Române. Nu ştiu dacă voi putea rezista sufleteşte pentru a fi alături de voi, toţi cei care i-aţi fost aproape. Nu am încă seninătatea şi distanţa necesare pentru a vorbi cu duioşie despre soţul meu mort. Sau pentru a auzi vorbindu-se despre el. Sper că veţi înţelege.

Înainte de a muri, ca dovadă spremă de încredere, mi-a cedat parolele tuturor conturilor lui de pe internet - mail, blog şi Facebook. Îi rog pe toţi cei care s-ar putea simţi agresaţi de acest lucru să înţeleagă că acum nu mai contează micile sau marile lui secrete, pe care, dacă el a considerat că am dreptul să le ştiu, înseamnă că eu nu le pot folosi decât în spiritul a ceea ce şi-ar fi dorit el.

Pe acest blog, vor fi postate numai materiale privitoare la activitatea şi viaţa sa, atunci când mă voi putea aduna pentru asta.

Dacă sunt lucruri pe care trebuie să le ştiu despre drepturile sale de autor, despre activitatea sa de orice fel, dacă vă pot ajuta cu toate chestiunile rămase neîncheiate, mă puteţi găsi la adresa: soniacristinastan@yahoo.com sau la telefonul: 0740.389.550.

Dumnezeu să ni-l odihnească în pace!

Sonia Cristina Stan

Lumea lui Neculai

Momentul prim al întâlnirii mele cu Neculai Păduraru este de nereconstituit pentru mine. Ştiu împrejurările: fusesem coleg de liceu cu Liviu Russu, făcusem cu el tot felul de proiecte, ne scriam uneori şi zilnic după ce ne despărţeam de la liceu, visam să scoatem o carte împreună – “Nu fi trist, Bucuresci” – drept care băteam oraşul de la aeroportul, în construcţie, Otopeni până la fosta Cruce de piatră. El avea să se transfere la Liceul de artă, parcă prin clasa a XI-a, după un monstruos conflict cu profesoara de chimie, eu rămăsesem la liceul “G. Coşbuc”, purtam în continuare corespondenţa şi ne vedeam deseori spre a tocmi planuri literare şi artistice. Aveam să reuşesc la Filo, el, un an mai târziu, la Sculptură (deşi fuseseră în acel an doar patru locuri!), ne vedeam acum în subsolul blocului în care locuia din Paleologu, unde Liviu amenajase un atelier şi în care eu îmi adusesem maşina de scris, manuscrise şi împreună aşezam acolo tot felul de visuri artistice. Apoi, viaţa de student a fiecăruia ne-a despărţit, ne-am văzut rar, dar ne-am reluat vorbele şi întâlnirile după finalul studiilor noastre. El avea un atelier, dat de Uniunea Artiştilor Plastici, pe Sarmisegetura, la numărul 6, unde mă duceam adesea pentru că era în drumul meu (fiind undeva la Sf Gheorghe unde întorcea 21 cu care ajungeam acasă). Aici l-am cunoscut pe Neculai. Nu îmi amintesc exact momentul. Stăruitoare în mintea mea este clipa în care l-am auzit povestind. Povestind despre viaţa lui de copil, despre satul lui moldovenesc cu un nume atât de neobişnuit Sagna, despre o realitate pe atât de concretă pe atât de fabuloasă. Glasul lui dulce, moldovenesc, întreaga blajinătate a omului Neculai P aduncând pe sanie o mare lumină, ce trecea peste poartă şi peste zăpadă, plimbându-se prin ogradă, pe la ferestre şi uşiăduraru făceau şi mai terifiante, în fantasticul lor, povestirile, amintirile sau coşmarurile sale. Le uitasem, desigur. Păstram în minte sentimentul adânc şi tulburător al poveştilor sale din copilăria sa. Le-am regăsit în cartea sa “Zidul şi alte lumi colorate” (editura Dana Art, 2010): “Am scris despre părinţi pentru că ei au însemnat, pentru mine, lumina vieţii mele. Cred că Dumnezeu i-a chemat să mai facă ceva şi în cer. Imaginaţi-vă o noapte îmstelată, o noapte de iarnă, cu ger şi cu zăpadă cât gardurile. O noapte în care tata se întorcea de la pădure aducând pe sanie o mare lumină ce trecea peste poartă şi peste zăpadă, plimbându-se prin ogradă, pe la ferestre şi pe la uşi, iar noi lui Dumnezeu îi eram supuşi. Mama, surorile şi fraţii priveau la lumina din ogradă şi nu ştiau ce să creadă. Îşi făceau cruce şi se închinau în faţa icoanei. Eu stăteam şi am văzut-o pe mama cum a luat cheile din grindă, ca să deschidă uşa de la tindă. Tata a intrat în casă cu faţa îmbujorată, cu lumina în palme, pe care a sfărâmat-o şi a împrăştiat-o pe jos şi toţi eram bucuroşi, La marginea patului am văzut cerul înstelat. M-am apropiat de stele şi le-am mutat din loc, încercând să mă joc şi nimeni nu ar fi putut minunea s-o strivească – lumina caldă şi cerească – din stele pornită, pe jos împânzită. Dar nu erau stele. Nu ştiam ce erau. Eram convins că visez.”
La fel este şi întreaga sa operă plastică, indiferent că e vorba de sculptură sau de pictură – lume care topeşte realul şi fantasticul până la a nu mai ştii ce este real, imaginar, visare, coşmar. Privindu-i personajele, pentru că în orice act al creaţiei sale el aşază povestea unui personaj, te afli într-o dramatică viziune şi într-o zguduitoare dilemă: lumea umană pe care o ştiai până atunci a căpătat forme diforme, coşmareşti, s-a metalizat în instalaţii complicate parcă adaptându-se lumii industrializate în care trăim cu toţii sau această lume a instalaţiilor de care suntem înconjuraţi, terorizaţi adesea –uneori fără să conştietizăm aceasta – devine vie împrumutându-ne viaţa, sufletul, trăirile? Şi, indiferent că e una sau alta, nu cumva lumea aceasta diformă, terifiantă, înseamnă viitorul lumii umane? Nu cumva aşa vom ajunge cu toţii? Sau nu cumva cu toţii, chiar în acest moment, suntem aşa şi singurul care ne vede cu adevărat cum suntem este el, artistul?
În puţine cazuri am mai avut această reacţie în faţa operei de artă, aşa cum o am când văd lucrările lui Neculai Păduraru: insemnele unei realităţi mediate, transfigurate, artistice rămân într-un con de umbră faţă de ceea ce îţi transmite. Pătrunzi într-o lume reală nu artistică, în ciuda faptului că ea nu are datele lumii care te înconjoară, deci nu cultivă ceea ce obişnuit numim realism. “De fapt, spune Neculai Păduraru în cartea sa, nu poveştile sunt în prim plan, ci efectul lor asupra spiritului nostru. Refuzând povestea, n-o să îmţelegem ce se află în spatele ei. Eu am încercat să aflu ce se găseşte în spatele poveştilor şi am aflat ce fel de emoţii au declanşat ele pentru realizarea imaginilor din opera mea (instalaţia stelară a tatei). Poveştile – reale sau imaginare – sunt izvoarele din care am băut când mi-a fost sete.”
Expoziţia de pictură de la Mogoşoaia a lui Neculai Păduraru, deschisă sâmbătă 11 iunie, este copleşitoare. Prin numărul lucrărilor şi prin unitatea unei opere care se întinde de undeva de prin anii 67-68 până în 2011. “Tehno-mitologiile” sale sunt stranii prin iluzia ce ţi-o creează că ele fac parte din chiar universul tău chiar dacă nu le-ai întâlnit, nu le-ai văzut în viaţa de zi cu zi niciodată. În puţine cazuri am văzut opere de artă care să copleşească mai întâi şi mai întâi prin senzaţiile, emoţiile pe care ţi le induc şi mai apoi prin ceea ce prezintă sau reprezintă ele. Abia după ce ţi se pare că lumea din picturile sale este lumea care te înconjoară observi ciudăţenia personajelor care transmit aşa ceva. Picioarele lor nu sunt la fel, nu au ochi, capul este o instalaţie, întregul corp este asamblu de fier, nimic nu este simetric, dar totul este unitar în sentimentul pe care ţi-l transmit.
Fabulos!
Fără îndoială că Neculai Păduraru este unul din marii noştri artişti plastici.

De la Formula 3 in viziunea lui Petre Apostol

http://www.youtube.com/watch?v=Te3qOQgmPGQ

Luceferist de patru decenii (III)

În 1974 terminam facultatea. Ceea ce fusese cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele se încheia dezastruos, răvăşitor. Când m-am întors de la Festivalul artei studenţeşti, în martie, spre finalul lunii parcă, unde primisem premiul pentru proză de la un juriu compus din D.R. Popescu, Constantin Chiriţă şi Eugen Simion, l-am aflat pe tata internat la spitalul Colentina. Nu avea să-l mai părăsească decât cu părăsirea vieţii la începutul lui mai. Am vrut să nu mă prezint la ultima sesiune din ultimul meu an de facultate, intenţionând să repet anul al patrulea, dar toată lumea a tras de mine, au fost examene la care a trebuit să fac doar act de prezenţă spre a promova. Aveam câteva lucrări de licenţă pe care trebuia să le fac pentru că deja primisem avans pentru ele (îmi rotunjeam veniturile prin întocmire de lucrări de licenţă în special pentru studenţii de la fără frecvenţă încă din anul al treilea). Le-am făcut pe-alea, iar pe a mea - “Nivele de lectură în opera lui Marin Preda” -, am scris-o direct la maşina de scris în vreo 30-36 de ore fără întrerupere. Am fost singurul absolvent care m-am prezentat cu o lucrare de licenţă în coperţile unui dosar de 0,90 lei, fapt ce l-a deranjat teribil pe un critic român, profesor în filologie, care mi-a mai reproşat că am venit în doliu spre a impresiona comisia. Mi-a luat apărarea profesorul Dumitru Micu cu care toată iarna lui 1974 mă întâlnisem la Biblioteca Academiei şi unde nu cred că respectivul critic care ţinea atât de mult la aparenţe şi-a tocit vreodată coatele să citească şi altceva decât cărţile despre care scria. Cu 9,69 media generală şi cu buletin de Bucureşti (repartiţiile se făceau pe priorităţi: apropiere de domiciliu, apropiere de nevastă etc. etc.), Bucureştiul fiind declarat oraş închis pentru absolvenţi, m-am trezit profesor de limba franceză în comuna Brazii, judeţul Ilfov (acum, e în judeţul Ialomiţa), adică un loc uitat de Dumnezeu, pe drum judeţean, la peste 50 km de casă. Am făcut, patru ani, navetă zilnică, sculându-mă la patru şi jumătate, întorcându-mă la 15,30-16 acasă. Rememorez toate acestea spre a putea înţelege cititorul de acum al acestor rânduri ce-a însemnat pentru mine, în acel 1974, premiul revistei Luceafărul pentru publicistică şi ce-a însemnat pentru mine, profesor navetist, rubricile pe care revista mi le dăduse: mai întâi cea de televiziune, mai apoi, cea de radio, pe care aveam să o ţin cred vreo 5-6 ani. Spre a mă ţine în priză, revista îmi ceruse să scriu rubrica de televiziune, în vara lui 1975, inclusiv din armată. Trimiteam de la Vânju Mare, prin poşta română, rubrica, în condiţiile în care vedeam ceea ce ne lăsa armata să vedem: telejurnalele şi emisiunea duminicală dedicată glorioasei noastre armate. Am sfârşit armata sublocotenent de infanterie şi aşa am rămas toată viaţa, chit că am trecut la “Scânteia tineretului” şi cei mai merituoşi au fost trecuţi la o armă “nobilă”, politruc, după cum le ziceau, chit că am fost concentrat o lună cu scoatere din producţie, dar probabil nu am corespuns politic şi am fost singurul neavansat în grad nici măcar după această concentrare.
În toată această perioadă, revista Luceafărul a fost punctul meu de reazăm, ca să-i zic aşa. În primul rând, pentru că eram de-al casei, pentru că îmi făcea o plăcere enormă să-i întâlnesc şi să schimb câteva cuvinte cu Marius Robescu (care, dacă mi-aduc bine aminte, a răspuns într-o vreme de rubrici şi lui îi dădeaum “radioul”), Grigore Hagiu, Dan Cristea, Dorin Tudoran, Teodor Balş, Nicolae Velea, Sânziana Pop (cu care, în câteva rânduri, am fost, împreună cu alţi colegi - Sorin Preda, Corneliu Ostahie, Liliana Ursu, Radu Anton Roman – în Apuseni, în Deltă, la Vama Veche). Mai apoi, pentru că revista a scris despre toate romanele mele, chiar dacă asta a însemnat, aşa cum avea să mi-o spună un critic, că voi avea stigmatul de luceferist şi că el personal nu va scrie nciodată despre mine. S-a ţinut de cuvânt, scriind însă conştiincios despre autori care astăzi sunt deconspiraţi ca fiind tare apropiaţi Securităţii. Aici, trebuie să rememorez ceva ce mi-a spus Alexandru Ivasiuc. L-am cunoscut la o şedinţă a cenaclului Junimea, îi plăcuse ce citisem şi îmi făcuse onoarea de a mă invita la el casă, pe Pictor Iscovescu. La un moment dat, avea să îmi spună “dreptul de a spune adevărul este funcţie de poziţia socială şi politică pe care o ai, domnu’ Stan, ceea ce spune şeful statului nu am eu dreptul să spun, ceea ce spun eu nu ai dumneata dreptul!” În lumina acestei afirmaţii, curajul de care s-a făcut mare tapaj al unor scriitori români, dovediţi azi colaboratori ai Securităţii, ar trebui reconsiderat, cernut de zgura groasă a intereselor Securităţii ca “adevărul” să fie scris numai de cei ce se aflau sub controlul lor direct. Aşadar, în multe cazuri, curajul, supralicitat în perioada comunistă de către unii critici vizavi de nu ştiu care autor, păleşte până la anulare când acest autor se dovedeşte a fi fost colaborator al Securităţii, căruia i se plăteau notele şi în felul acesta sau căruia i se sugerau, prin arta manipulării, ce adevăruri să spună!
În ultima perioadă a comunismului, eram la “România pitorească”, o revistă care avea sediul în centrul Bucureştiului, aşa că drumurile mele la Casa Scânteii s-au rărit pas cu pas până la a nu mă mai duce deloc. Asta a însemnat că şi colaborarea mea cu Luceafărul s-a rărit până la anulare. Apoi, după 1990, literatura nu m-a mai interesat ani buni. Dezamăgit de presa politică, dezamăgit de tot ce se petrecea în România am revenit la literatură. Şi la colaborarea cu Luceafărul. Probabil că şi acum lumea subţire strâmbă din nas, “ah, la Luceafărul scrii?!” “Da”, zic eu.

Formula 3: Constantin Stan, Mircea Struţeanu şi Bogdan Coşa

Miercuri, 1 iunie, ora 18.00, la Clubului Ţăranului Român de la MŢR

Revista Observator cultural vă invită să participaţi, şi la început de vară, la o întîlnire cu trei personalităţi din lumea culturală românească. „Formula 3“ îi are ca invitaţi pe prozatorii Constantin Stan şi Bogdan Coşa şi pe fotograful Mircea Struţeanu. Evenimentul va fi găzduit de Clubul Ţăranului, din cadrul Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, miercuri, 1 iunie, începînd cu ora 18.00.

Constantin STAN (n. 28 iulie 1951, Bucureşti) a absolvit Facultatea de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti şi frecventat Cenaclul „Junimea“ condus de Ovid S. Crohmălniceanu. A debutat cu proză în revista Luceafărul, în 1972. Printre volumele publicate se numără Carapacea, Cartea Românească, 1979, Nopți de trecere, Cartea Românească, 1984; Vară tîrzie, Editura Militară, 1986, Iubire fără natură moartă, Biblioteca Română, 1990, Provizoriu, Sud (proză scurtă), Paralela 45, 2000, Viața ca literatură, Fundația Pro, 2001. Ultimul său roman, Gde Buharest (Charmides, 2010) a fost recompensat cu Premiul revistei Luceafarul de dimineaţă şi a fost nominalizat la Premiile Observator cultural pe anul 2010.

Ţine, în Ziarul de duminică, rubrica săptămînală „Reportaj“, încă de la primul număr.

Mircea STRUŢEANU (n. 30 aprilie1984, Bucureşti), este fotograf freelancer. A absolvit Facultatea de Geografie, secţia Protecţia Mediului, şi un master în Peisaje. Este pasionat de natură şi de călătorii, străbătînd mai mult de zece ţări din Asia. Predă şi cursuri de escaladă, sport la care este campion naţional.

Ultimul său proiect fotografic a fost dedicat portretizării, în alb-negru, a 55 de scriitori români contemporani, expoziţia fiind vernisată la ICR, în perioada 3-17 martie 2011. Proiectul urmează să fie dus mai departe de Mircea Struţeanu, care îşi propune să suprindă, prin obiectiv, cît mai multe chipuri de scriitori români.

Bogdan COŞA (n. 24 ianuarie 1989, Codlea). Absolvent al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Transilvania“ din Braşov, specializarea Limba şi Literatura Română – Limba şi Literatura Engleză, promoţia 2010, şi în prezent este masterand al Facultăţii de Litere (Universitatea din Bucureşti), secţia Teoria Literaturii şi Literatură Comparată. Publica articole şi texte literare în revistele Observator cultural, Cultura, Tomis, Astra, precum şi în reviste exclusiv on-line, precum www.boomlit.com sau www.clubliterar.com.

Romanul său, Poker, a cîştigat Premiul de Debut al Editurii Cartea Românească, în 2011, lansarea avînd loc în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest (25-29 mai 2011).

Partenerii evenimentului „Formula 3“ sînt: Muzeul Ţăranului Român, Radio România Cultural, LiterNet, Polirom, Casa de Pariuri Literare, Cartea Românească.

Luceferist de patru decenii (II)

Ravisanta, boema, frumoasa redacţie de pe Ana Ipătescu a “Luceafărului” avea să se mute la Casa Scânteii şi pentru că regimului ceauşist lumea scriitoricească îi cam stătea în gât, dar şi pentru că sacul său gol trebuia umplut chiar şi din ciupeli. Clădirea avea să fie dată Consulatului Italiei mi se pare, oricum, cuiva care să plătească în valută chiria. La etajul al treilea, în corpul C, îşi vor găsi adăpost şi “Luceafărul” şi “România literară”, pe holuri diferite, aş zice antagonice. Urcând, te aflai într-un hol mare şi trebuia să te decizi la dreapta sau la stânga pentru a merge la una din redacţii! Nu îmi mai aduc bine aminte anul, dar cred că nu voi uita niciodată prima întâlnire cu noul sediu al redacţiei “Luceafărul” la Casa Scânteii. Ehe, Casa Scânteii nu era sat fără câini, la toate intrările erau portari cerberi care îţi puneau rapid o simbolică mână în piept întrebându-te la cine vrei să mergi, dacă ai bon de intrare etc. etc. etc. Se terminase frenezia ajungerii sus, la cucurigul imobilului de pe Ana Ipătescu, doar aşa, pentru a mai vedea şi a mai fi văzut, pentru a duce un manuscris ori pentru a face corectura joi seară. Trecut de portar, am ajuns la etajul al treilea pe un hol semiîntunecat şi lung cât o zi de post, mi se părea. Şi pe stânga şi pe dreapta - uşi semnalând evident birouri. Pe ele – nicio indicaţie. Ce să faci? Să le deschizi pe fiecare aflând ce căutai, să aştepţi să apară cineva pentru a întreba? Am optat, nefericit, pentru a doua variantă şi am aşteptat, şi am aşteptat, şi am aşteptat! Într-un foarte târziu a apărut o siluetă masivă, legănându-se de parcă ar fi fost pe o apă şi valurile l-ar fi împins când spre dreapta când spre stânga. O jumătate de cămaşă era în pantaloni, cealaltă flutura agale la fiecare mişcare. Silueta aia deschidea fiecare uşă, se uita şi o închidea la loc. Când s-a apropiat, am înţeles şi ce spunea după ce o închidea “deci, nu-i aici” A trecut de mine fără să mă bage în seamă şi după faptul că la ultima uşă de pe partea stângă a păşit înăuntru şi după ceva timp a ieşit de-acolo scuturând mâinile am înţeles că omul căutase şi, culmea, şi găsise WC-ul instituţiei. M-a reperat, m-a întrebat nu ce caut pe-acolo ci ceva mult mai amical şi mai profund: ‘joci şah?” Şi dacă n-aş fi văzut în viaţa mea o tablă de şah nu aş fi ratat un moment ca ăla, aşa că am intrat amândoi într-un birou destul de mare, în care nu se mai afla nimeni, şi am început să jucăm. Faptul că am reuşit să câştig şi eu o partidă din vreo patru jucate a fost ceva mai convingător decât proza pe care mi-o girase fără să mă cunoască în ochii lui Nicolae Velea.
Mi-e greu să spun că am fost prieteni. Nu ne căutam în afara redacţiei, nu am fost la alte întâmplări cu sau fără scriitori împreună, dar Nicoale Velea lăsa altele deoparte, când mă vedea în redacţie, şi conspirativ plecam amândoi la una mică, de obicei la “Triumf, în sectorul ospătăriţei căreia îi zicea “Fiţa filosofiţa”.Cred doar că avea o slăbiciune pentru mine. În ciuda a ceea se spunea şi s-a spus şi mai târziu, Nicoale Velea era un abulic, nicidecum un băutor. Plecam de la Casa Scânteii pe jos până la “Triumf”, zăboveam acolo cât ne ţineau banii, puţini, pe care eu îi aveam şi pe care el îi făcuse rost de la şah sau de la “munca de la om la om”, mă boscorodea pentru că risipeam banii pe apă minerală – mai mereu spre final ne lipseau doi-trei lei să mai luăm una mică iar el zicea “apa, apa ta minerală, aia ne-a mâncat votca!” -, continuam plimbarea spre Piaţa Dorobanţi şi din străfundurile buzunarelor mai ivea de una mică la “Primăvara”. Astea se petreceau din primăvară până toamna sesisez eu acum pentru că, iată, nu îmi aduc aminte să fi băut ceva cu el în timpul iernii. Şi nici în alte locuri decât în cele pe care le-am pomenit. Am auzit poveşti fabuloase petrecute de nea Lică în Casa Scriitorilor, la nea Jerca sau la Hanul Prahova. Nu am fost martor, nu am fost părtaş la ele. Nu ştiu nici acum cu cine a fost la Hanul Prahova în acea ultima zi de ianuarie a lui 1987.
Cât timp acopeream distanţa de la Casa Scânteii la “Triumf” tăcea. Iar la masă, nu vorbea nici literatură, nici nu evoca timpul trecut, nici nu incrimina timpul prezent. Mintea îi era sclipitoare, vie, tăioasă şi mereu dornică să evadeze în lumile construite de el. Fundamental, cred că era obosit şi, să îmi ierte familia sa cele ce le spun acum, nefericit. Avea acea deznădejde dostoievskiană din replica “dumneavoastră, domnilor, nu ştiţi ce înseamnă să nu ai o acasă”. Mă luase ca pretext cred, mă făcuse personaj al povestirii pe care mi-o spunea: cum avea să mă însoare cu o doctoriţă, evident mai în vârstă decât mine, dar la fel de urâtă, ceea ce era un avantaj pentru mine, mă asigura nea Lică, şi cum doctoriţa asta având o casă cu livadă chiar în centrul Bucureştiului nu va avea altceva de făcut decât să se bucure că noi doi stăm acolo, în livadă, spre a ne servi ea cu de toate. De fapt, citându-l pe profesorul Eugen Simion, “gândurile (erau, n.n.) întotdeauna mai adânci decât cuvintele care le exprimau”. Şi nu era nici uitare că sunt însurat şi că-l mângâia pe Ionuţ când mai luam copilul la redacţie, nu era nici neuitare, ci, cred, doar visare la ce-ar fi vrut el pentru sine însuşi.
Bonom adesea, cu spaima de definitiv cuprinzându-i întreaga sa fiinţă –de-aia cred că a şi scris atât de puţin! -, Nicolae Velea era numai în aparenţă un sucit. Lipsa noastră de înţelegere, graba şi superficialitatea puteau să-l aşeze într-o vorbă în dodii. Era exact şi tăios. Rămăseseră de pomină vorbele sale către redactorul şef (nou) al Luceafărului care-l apostrofase văzându-l plecat cam la ora la care ar fi trebuit să înceapă programul: “este ultima dată când vă mai permit să plecaţi din redacţie”, la care Nicoale Velea îi răspunsese “hai să fie penultima dată!”

Luceferist de patru decenii (I)

Am urcat scările imobilului din Ana Ipătescu cu nodul în gât şi genunchii tremurând. Nu, nu pe intrarea principală, cea luxoasă, impozantă, intimidatoare, ci pe cea din spate, scara de serviciu, mai populară, mai vijelioasă şi, într-un fel, mai descurajantă. Mă trimisese profesorul Crohmălniceanu la S. Damian cu nişte proze, altele decât cele citite la cenaclul “Junimea”, spunându-mi că i-a vorbit criticului şi secretarului general de readcţie, dacă îmi aduc bine aminte, despre mine. Era pe la sfârşitul lui martie 1972, era o vreme superbă afară, şi soarele amiezii de primăvară, emoţiile şi timiditatea de care am suferit totdeauna mă făceau să nu simt nici asfaltul bulevardului şi nici treptele când am intrat în clădire. La ora aceea a amiezii, redacţia era în letargie – mai nimeni. Nu mai ştiu cine m-a îndrumat sau cum am reuşit să detectez biroul lui S. Damian, nu mai ţin minte nici ce am spus, ce mi-a spus, fixat fiind cu privirea şi mintea pe încăperea cu câteva mese pe care nu se afla nimic, adică niciun semn al vreunei frenetice activităţi de redacţie. Am reţinut însă gestul ordonat cu care S. Damian a deschis un sertar şi a făcut să dispară în el foile mele dactilografiate şi data precisă “veniţi peste trei săptămâni să stăm de vorbă despre ele”. Trei săptămâni!!! Pentru cineva care aşteaptă un verdict, la fel de tranşant cu “a fi sau a nu fi”, trei săptămâni înseamnă eternitatea, înseamnă 21 de zile înmulţite cu 24 de ore, rezultatul înmulţit cu 60 de minute, iar ce rezultă cu alte 60 de secunde! Timp în care treci de la exaltare la cea mai adâncă depresie în funcţie de ceea ce îţi imaginezi că ţi se va spune. Aşa că, frica de a mi se spune, ca la poşta redacţiei, “deocamdată, nu”, m-a făcut să mă duc mult mai târziu la “Luceafărul”. L-am aflat pe S. Damian tot în biroul gol, tot fără nicio foaie pe masa sa de lucru. A repetat gestul invers, a tras un sertar, a scos nişte foi şi m-a anunţat “Proza dumneavoastră o să apară pe 8 iulie, o să vă rog să veniţi la corectură joi 6 iulie, seara”. Nimic altceva nu mi-a mai zis, dar am văzut cum foile mele dactilografiate dispar din nou în sertar, de data aceasta într-un dosar voluminos, probabil cel în care se aflau materialele pentru numărul din 8 iulie.
Am intrat în sesiune, timpul nu a mai fost atât de chinuitor pentru că grijile cu examenele îmi mai acaparau gândurile legate de momentul apariţiei prozei mele în “Luceafărul”, dar asta nu înseamnă că din când în când nu defilau prin mintea mea scenarii catastrofice. Cu chiu, cu vai, cu sesiune, cu sfârşitul sesiunii s-a făcut de joi, 6 iulie, şi asemenea proştilor lui Rebreanu am plecat de-acasă din timp să nu pierd seara. Am ajuns cu mult înaintea înserării, iaraşi nu era mai nimeni pe la ora aia, cred că vreo 4, 4 şi jumătate, în redacţie, m-am aşezat cuminţel pe o banchetă, aşteptând. Şi am tot aşteptat până când holurile alea, birourile, foile, şpalturile au început să prindă o viaţă trepidantă, într-o atmosferă ce îmbina jovialitatea cu morga rsponsabilităţii. Obişnuiţii revistei se salutau zgomotos, se pupau, se întrebau de una şi de alta, îşi făceau program pentru după ce se va fi terminat corectura, iar eu aşteptam în continuare cuminţel pe aceeaşi banchetă. Până când cineva a venit să mă întrebe dacă aştept pe cineva, dacă mă poate ajuta cu ceva. După S. Damian, era a doua persoană care mi se adresa în redacţia revistei “Luceafărul”. Sper să nu mă trădeze memoria, sau să confund momentele sau să transfere, dar era nea Gelu Stoicescu, corectorul de la “Luceafărul”, om de care m-am simţit atât de legat sufleteşte fără ca vreodată să fi schimbat cu dânsul altceva decât formule ceremonioase de salut. M-a dus la corectură, mi-a înmânat pagina pe care se afla “Departe, acolo la noi, dincolo” (povestire pe care evident că nu o mai am, pe care nu am mai publicat-o nicăieri în altă parte), literele îmi fugeau sub ochi şi chiar de-ar fi fost greşeli nu aş fi îndrăznit să mă ating de ceva aşa sfânt cum erau literele alea tipărite.
Sâmbătă m-am sculat la prima oră a dimineţii, m-am dus la chioşcul de ziare de la capătul tramvaiului 21, mi-am luat revista şi am pornit-o spre baza “Cutezătorii” –nu ştiu dacă se numea aşa şi pe vremea aia -, unde, pur şi simplu, fusesem noi, câţiva filologi, trimişi să ne facem practica de vară -, cumpărând de la fiecare chioşc de reviste întâlnit în cale câte-un exemplar din “Luceafărul”. Evident că pe baza de agrement nu era nimeni, evident că lucrătorii care se mai iveau să mai îndrepte câte ceva se uitau la mine ca la un extraterestru care, întins pe iarba ştrandului, avea deschise în faţa lui o puzderie de exemplare din aceeaşi revistă, la aceeaşi pagină. Spre 9,30-10 au apărut şi cei câţiva colegi, mai ales colege, cu care făceam practica acolo, s-au arătat oarecum intrigaţi de mulţimea aia de reviste deschise la mijloc până când una dintre fete a sesizat povestioara mea şi a ridicat plictisită din umeri “ah, şi tu scrii?!” Îmi permit acum să fiu răutacios; era una dintre acele poetese răsfăţate de toate revistele care aveau “poşta redacţiei” şi care ne arăta în pauzele cursurilor ce răspuns favorabil a primit de la unul sau altul. N-a sărit niciodată de la “poşta redacţiei’ în paginile revistelor, n-a publicat decât foarte târziu, pe banii ei, un volumaş de versuri. Cum asta s-a petrecut după evenimentele din 1989, desigur că a acreditat ideea că a fost disidentă şi că cenzura îi scotea mereu volumul din planul editorial.
După alte trei săptămâni, S. Damian mi-a publicat şi a doua povestire, de data aceasta aproape o pagină întreagă de revistă şi, ca să zic aşa, am devenit luceferist. Cum pe prima povestire şi prezenţă în “Luceafărul” nu se pusese menţionarea “debut”, cum nu se practica pentru cei tineri însoţirea textului de fotografia autorului, cum la redacţie veneam doar să mai aduc proză lui S. Damian şi paşii nu mă duceau spre Uniune şi celebra ei cârciumă sau mai aproape de redacţie spre celebra “nea Jerca”, pe Povernei, s-a dus buhul că acel Constantin Stan este unul dintre scriitorii interzişi şi recuperaţi după dezgheţul din anii ’65-’66. Nu ştiam nimic din convulsiile lumii literare, nu ştiam nimic despre “albi” şi “roşii’, n-am ştiut multă vreme de ce a plecat echipa lui Virgil Teodorescu, de ce a venit echipa lui Nicolae Dragoş. La venirea acesteia, m-am trezit publicat în mai 1974 cu o proză girată de Nicolae Velea care spunea cam aşa “Constantin Stan are o semnătură apăsată, sigură şi singulară”. A fost începutul unei prietenii cu Nicolae “nea Lică” Velea.

Nominalizări pentru Premiile Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2010

Juriul de nominalizări al USR, alcătuit din Dan Cristea (preşedinte), Horia Gârbea, Antonio Patraş, Ovidiu Pecican, Vasile Spiridon şi Slavomir Gvozdenovici (pentru literatura în limba minorităţilor) a selectat următoarele volume:

Poezie

Caius Dobrescu, Euromorphotikon, roman în versuri, Ed. Tracus Arte
Ion Mureşan, Cartea Alcool, Ed. Charmides
Robert Şerban, Moartea parafină, Ed. Cartea Românească
Ana Blandiana, Patria mea A4, Ed. Humanitas
Mircea Cărtărescu, Nimic, Ed. Humanitas


Proză

Gabriela Adameşteanu, Provizorat, Ed. Polirom
Constantin Stan, Gde Buharest, Ed. Charmides
Nichita Danilov, Ambasadorul invizibil, Ed. Polirom
Radu Aldulescu, Ana Maria şi îngerii, Ed. Cartea Românească
Radu Mareş, Cînd ne vom întoarce, Ed. Limes


Dramaturgie

Mircea M. Ionescu, Dresorul lui Casanova, Ed. Play
Radu Macrinici, Jack lunetistul, Ed. Unitext
Radu Ţuculescu, Dragul meu Micşa, Ed. Eikon


Literatură pentru copii şi tineret

Juriul de nominalizări recomandă un singur titlu care poate fi luat în discuţie spre premiere dintre cele patru volume depuse:

Sînziana Popescu, Drumul Anei prin Valea Plângerii, Mediamorphosis

Critică şi istorie literară, eseu

Mihai Dinu, Un alt Bolintineanu – gînduri despre natura poeziei, Ed. Spandugino,
Cornel Ungureanu, Şantier 2. În căutarea lui Mircea Eliade, Ed. Cartea Românească
Ion Pop, Între avangardă şi ariergardă, Ed. Vinea
Irina Petraş, Literatura română contemporană. Prelungiri, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă
Sorin Lavric, 10 eseuri, Ed. Humanitas


Premiul pentru traduceri din literatura universală
şi premiul Fundaţiei Andrei Bantaş

Domnica Drumea şi Petru Ilieşu, Allen Ginsberg, Howl şi alte poeme, Ed. Polirom
Mioara Caragea, José Saramago, Călătoria elefantului, Ed. Polirom
Ştefania Mincu, Umberto Eco, Cimitirul din Praga, Ed. Polirom
Rareş Moldovan, Thomas Pynchon, Curcubeul gravitaţiei, Ed. Polirom
George Volceanov şi Violeta Popa, William Shakespeare – Opere, vol. I: Sonete; Furtuna
Gabriela şi Constantin Abăluţă Henri Michaux, Voyage en Grande Garabagne/ Călătorie în Marea Garabanie, Ed. Paralela 45

Premii speciale (publicistică, memorii, jurnale etc.)

Matei Vişniec, Cronica ideilor tulburătoare, Ed. Polirom,
Ileana Mălăncioiu, Exerciţii de supravieţuire, Ed. Polirom,
Cassian Maria Spiridon – Farmecul discret al dreptei cumpăniri, Ed. Eikon
Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Ed. Polirom,
Ion Vianu, Amor intellectualis, Ed. Polirom
Doina Uricariu, Maxilarul inferior, Ed. Polirom

Debut

Raluca Dună, Eu, Autorul, Ed. Tracus Arte,
Anca Haţiegan, Cărţile omului dublu, Ed. Limes,
Adrian Buzdugan, Capela excomunicaţilor, Ed. Humanitas,
Sorin Despot, apasă, Ed. Cartea Românească
Liga Tudurachi, Cuvintele care ucid, Ed. Limes

Premiul pentru literatură în limbile minorităţilor

Liubinca Perinaţ Stancov, Exerciţii pentru un soare postum, poezii, limba sârbă
Cedomir Mnilenovici, Sonete, poezii, limba sârbă
Draga Mirianici, Rădăcini şi stele, poezii, limba sârbă


Premiul Naţional de Literatură

Gabriel Dimisianu
Fănuş Neagu

Junimea – anii de ucenicie (II)

Cine venea pentru întâia oară la Junimea, înainte chiar de a fi auzit ceva, îşi fixa atenţia pe grupul celor patru care păreau să domine fie şi prin felul în care se aşezau: de-a dreapta lui Crohmălniceanu – Iova, fumând întruna, fără să scape din ochi foile de pe care “victima” citise, mai totdeauna foarte aproape de el Crăciun – abstras, serios, adus de spate şi cu o voce parcă sugrumată la început, apoi din ce în ce mai fluentă şi mai fermă, Gicu Ene rispit prin spatele lor, Orlando (Nedelciu) într-o poziţie din care să cuprindă întreaga sală a clubului Universitas de pe Schitu Măgureanu, afişând bunătate, bonomie şi o stare perpetuă de optimism. Mai apoi, grupul avea să fie completat de statura impozantă a lui Ionică Flora (mereu încovoiat parcă spre a nu-i privi pe toţi de la înălţime), Emil Paraschivoiu cu pletele lungi şi nasul acvilin, Meşterul (Ioan Lăcustă) ce era imposibil să nu te frapeze prin asemănarea uimitoare cu Labiş.
Pas cu pas, “liricii” şi “romanticii”, “imnicii” şi “oniricii” nu au mai călcat pe la cenaclu. Vorbesc, desigur, de cei oficiali pentru că, altfel, la Junimea, de-a lungul anilor în care a funcţionat nucleul de mai sus, s-au perindat sumedenie de opţiuni literare, de atitudini şi formule, iar grupul, ca să zic aşa, a fost extrem de receptiv la nou veniţi – Cornelia Maria Savu, Traian T. Coşovei, George Cuşnarencu, Nic. Iliescu, Sorin Preda, Nino Stratan, Mircea Cărtărescu, Madi Marin, Florin Iaru şi mulţi, mulţi alţii care mai întâi au trecut pe aici spre a primi binecuvântarea, chiar dacă mai târziu, simţind direcţia accentuat prozastică a Junimii, au fondat Cenaclul de luni, de poezie.
Dacă disputele de idei au mai fost semnalate, vreau să rememorez aici dezbaterile noastre – de data aceasta – asupra actului publicării. În primii doi ani mai ales, a dominat ideea că a publica echivala cu a transforma textul tău într-o marfă, ceea ce era de neacceptat pentru grupul dur al cenaclului: Crăciun, Iova, Ene, şi era de discutat, de pe principii economice, în viziunea lui Nedelciu. A mai publica în reviste sau în volum era perceput, de asemenea, ca un act de compromis. Textul se transforma într-un text oficial prin simplul fapt că fusese acceptat, tipărit de-un mecanism supus controlului oficial. Aşadar, mai mulţi ani, s-a produs o presiune constantă asupra celor din Junimea de a nu tipări. Excepţie făcea Ioan Flora pentru că venea din Banatul sârbesc, pentru că i se înţelegea nevoia de a se confrunta cu publicul limbii materne şi pentru că se cam ştia că se va întoarce în Iugoslavia după ce va fi absolvit studiile. Oricum, atunci când venea vorba de publicare se cerea atitudine radicală, ceea ce voia să însemne garanţia că textul nu va fi folosit ca marfă, ajustat adică spre a putea fi comercializat. Debutul târziu al lui George Crăciun se poate explica şi prin acest principiu, nu numai prin felul său mai domol, mai aşezat şi mai prudent cu care aborda orice. După o perioadă lungă în care a scris poezie, George a abandonat cel puţin declarativ demersul poetic. Îşi va cuprinde o bună parte a producţiei poetice în Acte originale/copii legalizate, ca pe-un element al gramaticii generative a textului. Pun abandonarea poeziei şi pe seama caracterului lui George: de-o tenacitate şi luciditate ieşite din comun, proiect şi construcţie proprie, probabil că şi-a evaluat puterile, şansele, să zicem, în poezie, având la îndemână ca reper pe bunul său prieten Ionică Flora. Iar Ioan era încă de pe atunci prin întreaga sa fibră Poetul, primirea excepţională care i se făcuse prin vorbele lui Geo Bogza la debutul în România literară conferindu-i parcă de la bun început statutul de privilegiat în ale poeziei în grup. După cum cred că prietenia îndelungată şi profundă cu Mircea Nedelciu s-ar fi putut să-l îndemne spre proză. Între cei doi a fost o prietenie specială, altfel poate decât a celorlalţi din grup încă din timpul facultăţii. După facultate, au purtat o corespondenţă asiduă, şi-au petrecut multe vacanţe împreună, frecventau acelaşi cerc de prieteni (mai ales în lumea artiştilor plastici), împărtăşeau aceeaşi pasiune a fotografiatului, ambii erau fermecaţi (şi ţineau legături profunde) de scriitorii „Şcolii de la Târgovişte”. La începuturi, amândoi erau fanatici ai prozei scurte (dar înţeleasă ca text prozastic şi nu ca nuvelă, povestire etc.) iar pe cărţile lor de debut nu-i nici o precizare (nuvele etc.) Debutul meu cu roman – Carapacea – a fost incendiar taxat o noapte întreagă în podul de pe Uranus (în care locuia Iova) ca fiind o imensă trădare a spiritului de grup, de compromis făcut spre a publica.
Am fost foarte amărât o vreme. Mi-a trecut când şi Mircea, şi Iova, şi Crăciun, şi Meşterul Lăcustă au trecut la roman. Iar acum, de numele lui George se leagă mai ales romanul său Pupa russa.

Gde Buharest, premiul revistei Luceafarul de dimineata

Mi-a facut mare placere premiul revistei "Luceafarul de dimineata" din doua motive: mai intai ca de revista ma leaga 40 de ani din existenta ei literara, mai apoi ca laudatio-ul a fost al lui D.R. Popescu. A fost o incantare ca Derepe a evocat primul meu premiu literar, cel de la Festivalul artei studentesti, din 1974, acordat de un juriu alcatuit din domnia sa, Eugen Simion si Constantin Chirita. Eram student, eram la Oradea, era sfarsitul unei perioade exuberante si inceputul uneia extrem de dificile: cand m-am intors de la Oradea l-am aflat pe tata in spital, unde avea sa se si sfarseasca pe 6 mai, apoi a venit Legea repartitiilor care prevedea obligativitatea stagiului in productie (si astfel m-am trezit aruncat profesor de franceza la dracu-n praznic) si anii de chin de naveta si ganduri de a renunta la literatura. Proza citita la Oradea se numea "Paranteze". L-a entuziasmat pe DR Popescu dupa numai cateva paragrafe. Nu o mai am. Am pierdut-o asa cum am mai pierdut multe altele in viata (nu numai texte). Mi-au readus aminte de acel text cuvintele transmise de DR Popescu cu care am ramas in atat de bune relatii de prietenie fara sa fi baut, vorba dansului, vreo bere vreodata.
Despre Gde ...puteti auzi, in stilu-i inconfundabil, ce spune Dan C. Mihailescu: http://www.protv.ro/video/omul-care-aduce-cartea_322_constantin-stan-gde-buharest-editura-charmides_12870.html

Gheorghe Ene, mereu dincolo de pod

Abia recuperasem un text mai amplu numit “Junimea – Anii de ucenicie” în care rememoram atmosfera în care ne-am format, dar şi literatura pe care am format-o noi, optzeciştii, şi imaginile aduse din străfundul memoriei (sunt peste 40 de ani de atunci!) mi-i aşezau vii, tineri, inteligenţi şi combativi pe Mircea (Nedelciu), Ioan (Flora), Gelu (Iova), George (Crăciun), Gicu (Ene), Meşterul (Ioan Lăcustă), Emil (Paraschivoiu) cu o strângere de inimă. Un destin tragic face ca acest grup să fi fost crunt lovit şi viaţa (sau moartea) să fi lăsat puţini dintre ei să atingă vârsta de 60 de ani. Nu ştiu de ce am meritat această soartă. Şi, iarăşi nu ştiu, de ce mai toţi dintre cei repede plecaţi să fi abordat o atitudine de oameni care au timp. Se spune că există un ceas biologic pe care fiecare şi-l simte programat şi că frenezia trăirilor, nerăbdarea de a trăi totul, aproape cu lăcomie, este un semn al stingerii prea devreme. Poate doar Ionică Flora să se fi pus în acord cu acest principiu al vieţii şi al morţii, debordând de vitalitate inclusiv literară. Ceilalţi mai degrabă au trăit în acordul principiilor culturale şi literare pe care tot ei le statuaseră: trebuie să primeze acţiunea textului asupra lumii nu cea a autorului. Iar textul trebuie să fie liber faţă de orice canon (şi mai ales de canonul literaturizării sale) şi să nu se transforme într-o marfă. Prin supunerea la canon, textul este lesne controlabil în semnificaţiile sale şi îşi pierde autenticitatea, iar când devine marfă valoarea sa de întrebuinţare îl face un text manipulatoriu în favoarea cumpărătorului. Iova şi Ene au fost cei mai intransigenţi cu aceste principii la care aderasem cu entuziasm juvenil în anii ’70 în cenaclul “Junimea”, dar pe care le pierdusem pe drum, le înmuiasem duritatea, le mai modelasem noi toţi cei care aveam să publicăm cărţi în acei ani. Excepţie au făcut amândoi pentru volumul colectiv “Desant ‘83”. În rest, în toţi acei ani – şi care nu au fost chiar atât de puţini şi, atenţie, nimeni nu ştia pe atunci cât se va întinde deşertul comunist! -, nici Gheorghe Ene, nici Gheorghe Iova nu şi-au pus semnătura pe vreo carte! Au publicat după 1990, dar nu la edituri mari – Paralela 45 este azi o editură importantă, pe atunci era editura unui apropiat al generaţiei, Călin Vlasie -, aş spune chiar la edituri din ce în ce mai mici. Gestul lor este cel mai bun argument că, în orice regim, textul se opune Puterii, că este incomod Puterii iar Puterea face orice spre a-l marginaliza ori chiar anihila. Iar Puterea nu este numai politică, este tot acel sistem –instituţional, cultural, mediatic, educaţional – acaparat de o ideologie dominantă şi devoratoare de adversari, de orice i-ar putea pune în pericol avantajele şi bunăstarea Bibliografia lui Gheorghe Ene este bogată după 1990,dar editurile sunt mici, mici de tot, iar unele sunt chiar ale autorului. Consecvent sieşi, Ene nu şi-a pervertit textul în marfă pentru că el şi-ar fi pierdut puterea de acţiune asupra lumii. Retras ca un anahoret în satul natal, Ene îşi învăţa elevii să descifreze mecanismul textual al lumii, acest continuum care ne guvernează şi ne va guverna existenţa. Scotea o revistă numită “Dincoace de pod”. Podul nu uneşte ci desparte şi însingurează două lumi. Pe orice parte a sa te-ai afla, cineva te va vedea numai de dincolo. Titlul metaforic al revistei lui Ene exprimă dureros de concret existenţa sa umană şi literară.

Junimea – anii de ucenicie (I)

Psihologii recomandă ca, după o anumită vârstă, să îţi scrii amintirile. Face bine în primul rând memoriei, spun ei, ajutând-o să rămână în funcţiune, şi în al doilea rând tonusului tău. Poate că am ajuns, poate că nu am ajuns la acea vârstă la care trebuie să mă apuc să îmi ţin mintea în funcţiune, cotrobăind în străfundurile ei după întâmplările vieţii, dar ceva, ceva mă obligă din când în când să mă întorc în vremuri mai de demult – dispariţia, în ultima vreme, a mai multor prieteni. Abia când realizezi că niciodată nu-i vei mai putea vedea, că nu vei mai putea niciodată schimba o vorbă cu el, te agăţi cu disperare de amintirea omului care a fost. Şi încerci, din răsputeri, să îţi rememorezi fapte, de obicei mărunte şi fulgurante, care să-l ţină în viaţă pentru tine. Memoria e şi ea un refuz al morţii.
Aceste rânduri provin de undeva din foarte departele nostru existenţial. Adică din anii studenţiei, de care, iată, mă despart aproape patru decenii. Nu am la îndemână nimic prin care să-mi verific buna ţinere de minte: nici jurnal, nici însemnări din vremea aceea, nici vreo corespondenţă. Nu am fost un păstrător nici măcar cu actele sau textele mele, darămite să arhivez orice rând, orice hârtiuţă, gândindu-mă la posteritate. De aceea, ceea ce urmează sunt repere exlusiv personale şi nicidecum documente reci de istorie literară. Cred totuşi că amintirile mele despre perioada studenţiei, suprapusă momentelor de coagulare a unei generaţii care vrea să însemne ceva pe lumea asta a noastră literară de îndată ce ea este înjurată, minimalizată, pusă la zid, ceva care produce iritare nu poate fi ceva de care să nu ţii seamă sau să te faci că nu există, o pot desluşi mai bine.
În toamna anului 1970 începeam aventura studenţiei mele destul de speriat. Intrasem la “filo” şi nu îmi era foarte clar ce aveam să fac cu acest fapt. Pe vremea aceea, dădeau la filologie trei feluri de adolescenţi: cei ce se visau scriitori, cei (cele, mai bine zis) care ştiau că vor deveni profesori fără ca neapărat să-şi dorească asta din tot sufletul, şi cei care rataseră pe la alte facultăţi vocaţionale (teatru, mai ales) asumându-şi studenţia ca o boemă artistică. Scriitor mi-era teamă să mă visez, de profesorat aveam oroare (un bărbat profesor – mai ales de umanioare - era sinonim ratatului), iar cu teatrul nu cochetasem nici la serbările şcolare. Lăsam poate vremea să decidă şi mă prezentam conştiincios la toate cursurile şi seminariile, ocupându-mi restul zilei cu biblioteca facultăţii sau cu cea universitară. Faptul că eram bucureştean apăsa şi mai mult asupra mea. Căminiştii formaseră deja grupuri, veneau, plecau şi chiuleau împreună, se tatonaseră şi se clarificaseră în nopţile albe petrecute în vreo cameră, în timp ce eu abia dacă schimbam două vorbe, în pauză, cu vreunul din colegi, la o ţigară Snagov sau Carpaţi. Faţa ascunsă a studenţiei la filo mi-era interzisă deşi, din când în când, auzeam de grupaje ale unuia sau altuia publicate în nu ştiu ce revistă, şi chiar de plachete sau prezenţe în antologii colective de debut, ceea ce mă făcea să bănuiesc că dincolo de amfiteatre, săli de seminar, se croiau lumi viitoare din cuvinte şi visuri. Primul care a coagulat această lume a fost Artur Ion Bădiţa, un oltean din Polovragi, ce arăta şi se purta ca un poet. Scria versuri şi spera să facă regie, astfel încât gesturile lui erau cele actorului mânuit de regizorul ce se visa; largi şi studiate, iar vocea lui nu spunea, ci declama. Altfel, de-o candoare şi de-un romantism înduioşătoare! Ei bine, Artur mi-a vorbit despre nopţile poetice din cămin, despre cenaclurile lor de cameră şi cred că tot atunci am auzit de grupul deştept şi intransigent al unora mai mari. Reţin că primul nume ce s-a insinuat în discuţiile noastre purtate fie în pauzele de bibliotecă, fie în holul mare al facultăţii lângă statuia lui Densuşianu, şi, probabil pe aleile Cişmigiului, a fost cel al lui Iova. Iova părea sperietoarea tuturor celor ce citeau sau îndrăzneau să deschidă gura prin astfel de întruniri. Apoi, de numele lui s-au legat celelalte: Gicu (Ene), George sau Ţapu (Crăciun), Mircea (Nedelciu). Cu toţii căminişti, ultimii trei şi în acelaşi an. Suficiente date pentru a avea şi a face un front comun. Filologia avea pe vremea aceea şi un grup să zic aşa oficial de scriitori: adică debutaseră şi unii publicau constant mai ales în Amfiteatru, revista studenţească a acelor ani, în jurul căreia gravitaseră sau mai erau redactori un M.N. Rusu, Coman Şova, Ana Blandiana, Constanţa Buzea (până la a trece la România literară), din câte îmi mai aduc aminte. Publicau ca fiind de-ai casei Dan Verona, Dumitru Radu Popa, Paul Drogeanu, Doina Uricariu, Aura Matei Săvulescu, toţi studenţi la filo în diverşi ani de studiu. Cu toţii erau instalaţi într-o literatură gata făcută, fie că era vorba de poezia imnică a lui Verona, fie de proza cu tentă onirică şi parabolică. Se cultiva până la saţietate metafora, rostirea, iar atitudinea era cea a poetului inspirat. Aveam să le aud în dese rânduri la cenaclul Junimea din momentul în care un coleg mai mare, Lucian Strochi, care, nu ştiu prin ce împrejurări, probabil în căutare de ucenici de-ai domniei sale, începuse să mă inţieze în tainele lumii literare filologice în care, după câte aveam să aflu, se duceau lupte crâncene în Junimea şi în cenaclurile din cămin. Nu erau numai onirici şi imnici, erau şi blagieni, şi barbişti (ca Andrei Roman), şi nichitastănescieni, şi esenieni (pe linia lui Dinescu care făcea vogă şi ravagii în rândul adolescenţilor liceelor din Câmpia Bărăganului), şi romantici mult întârziaţi. Procesul de coagulare a unei noi direcţii a început prin a-i descuraja pe toţi aceştia în cenaclul Junimea. Deseori, nu erau discuţii, erau execuţii literare, în numele clar al principiului că a scrie aşa este o fundătură şi că o astfel de literatură este una oficială, care slujeşte la fel de bine indicaţiilor de partid ca şi proletcultismul pe vremuri. Iova, Crăciun, Nedelciu, Ene (chiar dacă el era mai rezervat în atitudine, nu era cu nimic mai prejos la judecăţi inflexibile faţă de ceea ce se citea) erau necruţători cu această literatură oficială: adică încurajată, publicată şi nu de puţine ori lăudată prin revistele literare. În poezie, un reper îmbrăţişat cu multă fervoare de Crăciun şi Ene era Bacovia, dar Bacovia din Stanţele burgheze, nu cel din Plumb. De-literaturizarea literaturii până la a o aduce la act lingvistic, abolirea genurilor şi speciilor literare spre a scăpa de controlul asupra semnificaţiilor (de aici, propunerea unui singur “gen” - textul!) şi nesupunerea la controlul social al scrisului au fost principalele principii de pe care s-au purtat bătăliile. Este dificil să stabileşti “proprietarul” ideilor pentru că ele s-au cristalizat, în opinia mea, pas cu pas în lungile şedinţe ale Junimii, în tatonări, aproximări, înaintări şi dări înapoi spre a o lua de la capăt în rama istorico-literară pe care o aşeza profesorul Crohmălniceanu, sau sub tirul întrebărilor sale aparent simple, dar care obligau la un răspuns mai clar, mai nuanţat.

Cică nişte cronicari... (II)

Orice putere, şi critica de întâmpinare (prefer să-i spun cronica literară) a fost Puterea în lumea literaturii vreme îndelungată, se confruntă cu trei feluri de criză: criza de legitimitate, criza de autoritate şi criza de notorietate/popularitate. Mai mult chiar decât istoriile literare, mult mai mult decât premiile literare, cronica literară impunea rapid nume, stabilea ierarhii şi crea vedete literare. În fapt, aşa cum se vede şi din multele istorii literare apărute la noi în ultimii ani, cronica literară a stabilit şi istoriile. Ceea ce statuase ca valoare, ca ierarhie se află aproape fără greşeală în ele. Nu există surprize: nici în ceea ce priveşte configuraţia şi nici măcar în ceea ce priveşte analiza, comentariul critic sau privirea de ansamblu. Unii autori de istorii nu au ezitat de a-şi prelua ceea ce scriseseră la cald, în revistele literare, în capitolele de istorii. Dacă din varii motive, autorul nu a scris la vremea cronicărelii sale despre un autor sau o carte, acel autor ori acea carte nu există nici în paginile istoriei sale. Sunt romane importante ale unor autori importanţi care nu apar în istoriile unor foşti cronicari nici măcar menţionate la bibliografii!
În opinia mea, acest capitol s-a încheiat, iar istoriile literare apărute ca ciupercile după ploaie dau măsura măririi şi decăderii cronicii literare. La a deţine controlul aproape absolut în lumea literaturii nu se va mai ajunge niciodată. De altfel, puţine reviste mai au propriul cronicar, cel care să se pronunţe săptămână de săptămână despre cărţi şi autori, acea voce autoritară şi respectată la care cititorul să apeleze cu o încredere oarbă. Rotaţia numelor, mai multele voci critice care se exprimă în aceeaşi revistă, apariţiile meteorice ale celor ce semnează au subminat puterea cronicii literare. Aş zice că, de fapt, acestea sunt doar semnele vizibile ale dizolvării cronicii literare. Cauzele profunde ale disoluţiei ei trebuie căutate în schimbarea radicală a înţelegerii rostului cărţii în lumea noastră. Cartea a devenit o marfă, ca oricare alta, iar strategiile de vânzare sunt aceleaşi ca şi în cazul oricărui produs: analiza cerinţelor de piaţă, publicitate agresivă, desfacere pe o piaţă cât mai largă. În strategiile de marketing, o impunere este de a crea întâi necesitatea, cerinţa unui produs şi abia mai apoi produsul. Piaţa trebuie sensibilizată, pregătită, făcută să dorească să aibă un produs. Cine poate pregăti o piaţă literară mai bine decât criticii?! Astfel, firmele (editurile, adică) şi-au anexat rapid cronicari literari atât pentru a-şi promova produsele – cărţi, autori – cât şi ca promotori literari, mai exact ca agenţi publicitari. Astfel, ceea ce se cerea, ce se impunea obligatoriu în fişa de post a unui cronicar literar “onestitatea” se diluează, iar apoi dispare. În acest caz, lipsa de onestitate nu este numai faptul de a poza în obiectiv şi imparţial, ci şi în acela de a nedreptăţi, fie chiar şi doar tăcând, autori care nu apăreau la editura pe care ei o serveau. Mi se va spune că este dreptul fiecărui critic de a decide despre cine scrie şi cum scrie. Că, întâmplător sau nu, autorii pe care i-au susţinut erau buni, unii chiar foarte buni, aşa că nu s-au descalificat lăudând cărţi proaste ori autori mediocri. Dacă ei s-ar fi declarat de la bun început angajaţi ai unui proiect editorial, susţinători ai unei noi mişcări literare, totul era în regulă. Autorii ştiau, înţelegeau de ce criticul X. nu va scrie niciodată despre el şi despre cărţile sale. Ori de ce, în jurii fiind, aceiaşi critici premiază acele cărţi, acei autori, veniţi, desigur, de la acele edituri! Critici de direcţie am avut, critici ai marilor edituri există. Da, dar nu la noi, în Occident. Da, dar ei sunt ştiuţi, cunoscuţi ca susţinând interesele editurii pentru care lucrează. Tot în Occident, nu la noi.
Cronica literară, etalon de obiectivitate altădată, a devenit un mijloc de influenţă, un mod subiectiv, partizan de a crea ierarhii, de a impune valori şi de a înlătura, de a neantiza concurenţa. Mulţimea de voci critice dintr-o revistă, schimbarea ameţitoare a semnăturilor nu înseamnă numai relativizarea actului critic, ci şi moartea sa. Oneste, multe reviste occidentale sau americane panoramează producţia editorială, fără ambiţia de a o ierarhiza. Prezentarea onestă a cărţilor reprezintă cel mai bun îndrumar pentru un cititor.
Sigur, este foarte greu de făcut aşa ceva: este greu de scris (a fi exact nu este chiar lesne). Iar apoi, este şi mai greu pentru că acele cărţi ar trebui citite. Din scoarţă-n scoarţă, cu atenţie. Obişnuinţă pe care mulţi critici de pe la noi nu prea o mai au!

CONSTANTIN STAN, GDE BUHAREST

de Mihail Galatanu

Un titlu antologic pentru o carte antologică. Nu poate să îţi iasă din cap întrebarea:”Gde, Buharest?”, pe care o puneau soldaţii sovietici, ca să se „orienteze” prin România: încotro se află Bucureştiul. Bună întrebare: de reflectat la ea chiar şi pentru cancelariile occidentale. Constantin Stan, orice s-ar spune, are vână epică.
Este moştenitorul generaţiei în care au pâlpâit, pe rând – şi s-au stins Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Lăcustă...
Constantin Stan a avut talent încă de la începutul începuturilor: abia acum s-a apucat să îl valorifice cu adevărat.
Am citit primul fragment cu mult timp în urmă – cel cu care se deschide cartea. Da, acela în care personajul de la începutul cărţii stă şi îşi numără banii, îşi aşează copeicile, rublele în fâşicuri pentru vodcă...
Antologic pasaj!
Sub cupola – şi clopotele – faimoasei biserici Vasili Blajenîi...
Ce atmosferă mai rusească ar fi putut autorul să creeze? Şi asta e o performanţă în sine – mai cu seamă că nu avem cunoştinţă ca autorul să fi trăit în acel spaţiu.
Dar talentul poate chiar orice. Şi aşa se întâmplă şi la Constantin Stan.

(efninace, carti)

Forme de evazionism

“Dar de ce mă uit eu la snooker!?” m-am întrebat, intrigat şi mirat, după ce aproape o întreagă sâmbătă am fost acaparat de o partida mai tare decât Sportul-Steaua, mai dramatică decât Oţelul-Dinamo, mai contondentă, o mai surdă, oarbă şi mută încleştare, decât derbyul rugby-ului Steaua-Dinamo, mai subtilă tactic şi mai imperială –dacă mi se permite să spun aşa - decât Real Madrid-FC Barcelona? Neil Robertson (campionul mondial en-titre) contra lui Judd Trump (un puşti de 21 de ani, mi se pare încă neîmpliniţi) a fost ceva care te poate ţine lipit de televizor mai ceva ca marca de scrisoare (vă mai duceţi aminte de şlagărul ăsta “căci m-am lipit de tine/ ca marca de scrisoare”?). Ea era o promisiune de la tragerea la sorţi a primului tur al Campionatului Mondial de snooker. Mai întâi pentru că juca un campion mondial (australian!), mai apoi că trebuia să infirme deja o tradiţiie (campionii mondiali din ultimii patru ani au fost scoşi chiar din primul tur!) şi nu în ultimul rând pentru că puştiul ăsta are geniu. Un geniu, în orice domeniu, face ca totul să pară simplu şi la îndemâna oricui, iar el are nişte lovituri de distanţă şi combinate de crezi că nimic nu este mai simplu pe lumea asta decât să vâri cu ajutorul bilei albe celelalte bile în nişte buzunărele ale mesei. Şi uite-aşa, mă lipesc eu de ecranul televizorului uitând de declaraţiile superoptimiste ale lui Andone, de mesajele de încurajare venite către Dinamo de la contraconcurenta Oţelului, Poli Timişoara, de anunţurile –dese şi repetate – ale lui Gigi Becali că Steaua iar are şanse la titlu. Şi începe snooker-ul şi ceea ce văd este formidabil, mi-i face pe amândoi dragi, simpatici, apropiaţi de parcă am fi jucat ţurca pe strada, pe atunci, în copilărie, neasfaltată, Scorţan Ion din cartierul Andronache şi i-aş fi reîntâlnit după o grămadă de ani. Erau atât de umane greşelile lor din primul joc încât abia atunci îmi dădeam seama că, totuşi, snooker-ul este un sport greu, că e jucat de oameni şi nu de maşini, că regulile fair-play-ului le impune să nu se bucure la o lovitură extraordinară pentru că în lumea civilizată exprimarea prea zgomotoasă a propriei bucurii este o lipsă de decenţă faţă de învins. Mai stăpân pe emoţii, Robertson şi-a adjudecat primele două jocuri, părând că vrea să infirme tradiţia în care norocosul din primul tur este cel care îl întâlneşte pe campionul mondial! S-a făcut de 2-0 pentru Neil Robertson, într-un timp în care la cealaltă masă se consumaseră deja patru jocuri, semn că era şi un război tactic şi unul al stăpânirii de sine. Un meci de snooker nu prea se poate povesti, pas cu pas, joc cu joc, aşa că o să trec la esenţial - Judd Trump a devenit din ce în ce mai sigur pe el şi a câştigat cu 10-8. La snooker, eliminarea din primul tur a campionului mondial este deja o tradiţie!
Şi, totuşi, mă întreb de ce mă uit la snooker? Ei bine, cred că e formă de evazionism social. Mă face să evadez din mizeriile cotidiene pe care mi-o aduc aminte partidele din campionatul nostru de fotbal, din mitocănia afişată pe canalele de televiziune de către toţi patronii de cluburi (absolut toţi când ajung la ananghie sau sunt prinşi cu fofârlica împroaşcă noroi suburban, mahalagesc!) Cu sonoker-ul, plec pentru câteva ore în altă lume. O lume în care eticheta nu mă deranjează –nu mă omor după papioane şi cămăşi albe şi scrobite până la înţepeneală, dar la snooker mă încântă -, o lume în care pasiunile trec sub controlul raţiunii şi al normelor de conduită, o lume în care arbitrii sunt discreţi, fermi şi eleganţi cum aş vrea să fie lumea din jurul meu, dar mai ales cum mi-ar plăcea mie să fiu. Oricât ar fi rezultatul, o partidă are un grad mare de atractivitate prin ceva: se închide sau nu se închide masa cu peste 100 de puncte, cum se va rezolva punctul critic (nu există ca într-o partidă să nu fie nişte noduri de rezolvat). Şi îmi mai place pentru că latura materială este dincolo de sală. Sunt şi la snooker premii, câştiguri măricele (ah, nu, nu vă gândiţi că ar putea concura fotbalul!), sunt orgolii, sunt rivalităţi la fel de mari ca Steaua-Dinamo sau Real-Barca, dar ele rămân departe de masa de joc şi chiar de sala de sport.
Îl voi urmări în continuare pe puştiul ăsta Judd Trump, dar habar n-am dacă şi vreau să câştige campionatul mondial. S-ar clasiciza prea devreme, şi probabil ar deveni plictisitor de bun. Dar mai e ceva: preferatul meu este Ronnie O’Sullivan. Rebelul Ronnie are ceva din geniul golănesc al amicilor mei –şi ei geniali, dar la fotbal, - din Andronache: ia totul lejer, cu umor şi fără încrâncenare. Când are momente de apatie sau plictiseală îmi dă senzaţia că-l văd pe Titi care făcea poarta de 11 metri şi el se aşeza pe un unul din bolovanii care marca o bară şi le spunea adversarilor” “bă, să nu vă pună dracu să mă loviţi, trageţi pe colţu’ ălalalt!” A câştiga mereu nu e numai plictisitor pentru toată lumea ci şi o formă de încrâncenare prostească!

(Revista Luceafarul de dimineata, 20 aprilie, 2011)

Paste fericit!

Tuturor celor care mi-au trimis prin sms-uri, emailuri, postari pe Facebook urari de Sfintele Sarbatori Pascale le transmit la randu-mi
Sanatate, liniste, impacare cu sine!

Clubul de proza

Ce carti au mai scos prozatorii bucuresteni, ce carti mai scriu prozatorii bucuresteni,cine-i comenteaza si cum ii comenteaza? Raspunsuri in intalnirea Clubului de proza de marti, 19 aprilie, orele 17, la Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane(si mai multe amanunte in afis).

Cică nişte cronicari…(I)

De când mă ştiu am citit mai întâi şi mai întâi, într-o revistă, cronica literară. Încă bâjbâind, în timpul liceului, prin vasta lume a literaturii, probabil că simţeam nevoia de a avea un ghid, dar şi de a mă informa. Banii erau puţini şi trebuia să-i chivernisesc bine când îmi cumpăram cărţi. Biblioteca mea din acei ani poate fi un reper al exactităţii, validărilor sau invalidărilor, verdictelor critice puse de cronicarii momentului. Fiecare carte din acei ani –în liceu şi în primii ani de facultate – a fost cumpărată, şi, când mă afund în bibliotecă în căutarea unui volum şi dau peste lumea mai de demult, îmi aduc aminte chiar şi momentul şi banii cu care am cumpărat o carte sau alta, dar şi din ce motive am cumpărat-o – cine mi-a semnalat-o, în ce revistă am citit despre ea. Datorez cronicarilor literari de atunci cărţi esenţiale pentru literatura română, cărţi rare acum, am foarte multe volume de debut ale unor scriitori de primă mărime din literatura română. Dar, pentru a păstra echilibrul, ca semn al exactităţii, tot cronicarii literari mi-au mâncat bani, umplîndu-mi rafturi mărişoare de maculatură.
Tot de pe-atunci, mi-a plăcut ca revista literară să aibă un singur cronicar. El este emblema, autoritatea respectivei publicaţii. Nu agreeez ideea cronicii literare pe specializări (“cronicar de proză”, “cronicar de poezie”, “cronicar de critică” etc. – sunt de acord doar cu “cronicar de ediţii” pentru că impune o anume pregătire, o anume acribie filologică). Deşi sunt convins că există feeling-uri aparte pentru un anume gen literar, că avem excelenţi critici de poezie sau de proză, mi-a displăcut apariţia mai multor cornicari într-o revistă. Voiam, şi vreau şi acum, o privire şi o situare a unui volum, indiferent de natura lui, în complexa textură a literaturii. Judecăţile de valoare capătă o greutate mai mare, cred eu, când cronicarul se pronunţă şi despre poezie şi despre proză şi despre critică. Eu înţeleg altfel o situare, un verdict al unui critic “generalist” decât o pricep şi percep de la un altul specializat. Încărcătura de cărţi de citit/comentat per om ar fi prea mare, mi s-ar putea aduce drept contraargument, mai ales în zilele noastre când editurile au o producţie imensă (imensă, să spunem, faţă de anii din comunism), cu greu de acoperit de un cronicar. Numesc aici şi o primă calitate pe care eu o cer unui cronicar: lectura rapidă. O astfel de citire se învaţă, se exersează în timp dar ea dă şi măsura cunoaşterii domeniului. Lectura rapidă esenţializează, recunoaşte rapid locuri comune şi originalităţi, raportează, în chiar procesul lecturii –spuneam altădată că nicio primă lectură nu este o lectură inocentă ci dublată mereu de alte şi alte lecturi, realizate aproape simultan, o înaintare şi o repliere constante -, textul citit la altele, ale aceluiaşi scriitor, ale aceluiaşi subiect, ale aceleiaşi structuri sau viziuni. Lectură rapidă, dar nicidecum superficială. Lectură şi nu răsfoire. Lectură în cunoştinţă de cauză (un imens bagaj de alte lecturi şi repere teoretice ferme şi sigure în lumina cărora se citeşte, nicidecum prejudecăţi). Adaug acestei prime calităţi încă una strâns legată de ea: flerul. În exercitarea oricărei profesii se cere fler, sau intuiţie, sau acel nas fin de copoi care adulmecă de departe valoarea. Nu accept sub nicio formă scuza unui cronicar că i-a scăpat un autor valoros şi o carte remarcabilă pentru că nu i-a parvenit cartea, că informaţia culturală circulă greu, că nu poate şti tot ce se publică la un moment dat în România. O carte remarcabilă face valuri oriunde ar fi apărut ea, într-un orăşel, sau în capitală, la o mare editură sau la una mai micuţă. Se vorbeşte despre ea, în presă, dar şi prin lumea literară, printre cunoştinţe, studenţi sau amici. Niciun iubitor de literatură –şi vorbesc de unul nespecialist, neprofesionalizat pe comentariu de carte- nu ratează o apariţie interesantă, foarte bună, remarcabilă. Există cumpărători de carte cu un fler extraordinar, alegând nederutaţi de mulţimea colorată a cărţilor de pe raft. Intuiţie înseamnă şi a relaţiona –nimeni nu vine din neant – informaţii, oricât de vagi despre autor, despre alte cărţi, despre editură, despre colecţie, relaţionează de asemenea acele minime informaţii furnizate chiar de obiect : cum arată coperta, cum arată obiectul, care e calitatea hârtiei şi tiparului, apoi informaţiile din librărie – unde e expusă, câţi oameni se mai opresc în dreptul raftului rspectiv, câţi întind mâna după cartea pe care o vizezi şi tu. Un cronicar literar care nu bântuie librăriile, aşteptând doar să-i parvină cărţile la slujbă sau la redacţie, este rupt de viaţa cărţii, de palpitul ei de fiinţă, nu de obiect, se rupe chiar de viaţa în sine. Pierde în fond semnale importante în luarea rapidă a deciziilor sale. Prezenţa cronicarilor, criticilor numai la evenimente, dezbateri sau conferinţe, îi aşază o experienţă şi o percepe de laborator a literaturii. Aşadar, o altă calitate pe care o cer cronicarului este priza la real, la realul literaturii pe care o comentează. Istoricul literar, autorii de analize beneficiază de o aşezare a apelor. Ei lucrează cu un material a cărui calitate s-a probat deja. Cronicarul se află în realitatea încă în aşezare, “obiectul” scos din foc încă frige şi el îl ţine în palme fără prea multă protecţie. Se poate arde sau poate să-i confere stabilitate, formă şi semnificaţie. Riscurile sunt mari. Horia Gârbea pleda la Colocviul de critică dedicat acestei teme - a cronicii de întâmpinare - de dreptul de a greşi al unui cronicar literar. Nu sunt de acord cu această teorie, chiar dacă, aşa cum s-a comentat, greşeala este pardonabilă tocmai pentru că ea include nepremeditarea. Se poate vorbi de riscul, nu de dreptul de a greşi. Pentru autor, consecinţele nu sunt tocmai plăcute. Tonul dat de un cronicar poate fi urmat de alţi confraţi, din varii motive, astfel încât deja cronicarul care a greşit taie un făgaş de receptare greşit, frustrant, nedrept. Reparaţiile adesea sunt ca acelea de la dreptul la replică : articolul apare cu surle şi tobe într-o anume ambalare editorială, iar dreptul la replică undeva pe la curiozităţi, plictiseli şi « hai să-i facem şi ăstuia hatârul ! » Chiar şi fără a fi o natură profund suspicioasă, autorul pe care s-a exercitat « dreptul de a greşi » începe să facă scenarii. Lucru cel mai adesea îndreptăţit pentru că trăim într-o vreme în care cronica literară a devenit un text de promovare, iar cronicarii literari - agenţi editoriali sau grupuri de lobby-işti.

Penalty

Ciulinii Bărăganului

Fuse şi se duse! Cam aşa s-ar rezuma întreaga apariţie, strălucire şi decădere a echipei din Bărăgan, numită ea Unirea ot Urziceni. Astfel de apariţii meteorice au mai existat în fotbal. Mă gândesc la Notingham Forest, venită în Premier League de undeva de jos de tot, câştigătoare a titlului, laureată cu Cupa Campionilor, ajunsă azi pe undeva prin liga V-a dacă nu cumva chiar a VI-a engleză, adică într-un fel de campionat al celor ce vor să facă sport în timpul liber, dar mai ales după o anumită vârstă! Nemţii au dat-o şi ei pe Hoffenheim, echipă ce băgase spaima în Bayern Munchen, Leverkusen sau Borussia Dortmund. Strălucitoare echipă mai era această Hoffenheim şi chiar practica un fotbal frumos aşa cum nemţii nu prea jucau. Se duse şi ea, înotând acum undeva prin coadă şi agăţându-se de un pai să nu se înece. Despre Unirea Urziceni s-a vorbit mult, unii oferind-o chiar ca model de manageriat sportiv: jucători reciclaţi, contracte mici, venituri mari. Secretul, s-a zis, - extraordinara capacitate a lui Dan Petrescu de a forma un grup şi marea ştiinţă a lui Meme Stoica de a aduce jucătorii potriviţi pe bani foarte puţini sau chiar liberi de contract. Unirea a câştigat titlul, s-a dus în Liga Campionilor, a făcut opt puncte în grupe –ceea ce nicio altă echipă românească nu a mai fost în stare să facă -, după care s-a dezumflat. A plecat Dan Petrescu, a plecat Meme Stoica, Bucşaru şi-a adus aminte că nu are bani să termine un complex rezidenţial de construit, darămite să se mai încurce cu susţinerea unei echipe de fotbal. Personal, nu mi-a plăcut niciodată echipa asta. Juca un fotbal urât, meschin, pe potriva terenului sătesc pe care îşi susţinea meciurile de-acasă. Pâş, pâş, uneori şi de foarte multe ori ajutată copios de arbitri, s-a dus sus. Tandemul Petrescu-Stoica punea presiune pe arbitrii, pe oficiali, gesticulând pe marginea terenului, intrând în suprafaţa de joc, trăgându-se cu mâinile de păr şi dându-se cu curul de pământ. La conferinţele de presă mimau falsa modestie, postura de echipă mică, « noi nu ne batem la campionat », « noi vrem doar să nu retrogradăm » etc. etc. Timişoara lui Iancu le-a dat meciul de-acasă, arbitrii le-au dat victoria în meciul cu Dinamo şi astfel s-a scris istoria care va consemna un titlu luat de Unirea Urziceni !
Ceea ce s-a petrecut la Urziceni se cheamă faliment fraudulos. Nu cred să existe o altă echipă care să aibă un raport atât de dezechilibrat între venituri şi cheltuieli, adică un profit atât de mare. Banii s-au volatilizat, Unirea, adică Bucşaru, a mai dat un tun livrându-i Stelei un hectar de jucători pe bani buni. Nu s-a retras din campionat pentru că ar fi trebuit să înapoieze banii proveniţi din drepturile de televizare (care nici ăia nu au fost chiar puţini). Grijulii, granzii au salvat Unirea trimiţând acolo pachete şi pacheţele de jucători, astfel încât acum pe teren e un fel de selecţionată Steaua-Poli Timişoara-Dinamo-Unirea care joacă mai mereu la două capete. Nu spun că jucătorii împrumutaţi primesc indicaţii de la cluburile unde se vor întoarce cum trebuie să joace şi cât trebuie să se dăruiască într-un meci sau altul. Dar mi se pare omeneşte ca ei să joace cu ochii către interesele echipelor lor. Sunt convins că fiecare se gândeşte că la revenire va prinde un post de titular sau măcar lotul şi nu e indiferent dacă toată vara va juca amicale sau va fi în cupele europene. Uneori, interesele sunt dictate de cineva chiar mai sus de antrenor. Aşa a lăsat să se înţeleagă Marian Pană la conferinţa de presă de după meciul pierdut cu 0-5 în Ghencea, că i s-ar fi impus să-şi odihnească titularii pentru jocul următor cu Oţelul. O echipă în pragul retrogradării –care nu vrea să retrogradeze – nu are voie să considere un joc pierdut încă înaintea disputării lui. Ei bine, Unirea are voie chiar de la patron. Că nu le-a ieşit cu Oţelul asta e altă poveste. Un 0-3, scurt, fără drept de apel, aducând jale mare nu numai la Urziceni, dar şi pe la Timişoara, Bucureşti, Vaslui. Echipa atâta poate, iar Oţelul, în afara unei discipline de joc vecină cu cea mai crasă mediocritate, mai are şi bunăvoinţa arbitrajelor. Dar echipa de pe Bărăgan nu ar trebui să se plângă: pe vremurile ei bune, arbitrii mai ciupeau adversarele Urzicenilor de câte un 11 m, de câte un gol anulat pe motive ciudate.
Mărirea şi decăderea acestei echipe este destul de suspectă. Ea a părut că are rolul serelurilor de pe la porţile marilor întreprinderi care, mai filtrând nişte hârtii, mai punând pe ele nişte ştampile, se alegeau cu comisionul. Uneori destul de măricel. Unirea Urziceni nu a fost un miracol fotbalistic, nu a fost un experiment sportiv. A fost o afacere bine pusă la punct. Din care unii au ieşit cu câştiguri frumuşele.

Mama domnului Breban şi generalul Pleşiţă

Habar n-am dacă dialogurile între generalul de securitate Pleşiţă şi prozatorul Nicolae Breban sunt note informative în sensul clasic de turnătorii. Iarăşi habar n-am dacă ele au adus vreun prejudiciu lui Ţepeneag, Goma ori Monicăi Lovinescu. Nici despre rapoartele lui Ion Besoiu nu am o părere la firul cu plumb. Am citit şi notele sau dialogurile pe care Ion Groşan le dădea sau le purta cu Securitatea. Nici despre ele, desigur, nu am nicio părere. Mulţi dintre cei cu care stau de vorbă nu au o opinie, dar îşi dau cu părerea. Unii sunt dispuşi să-i acuze, alţii să minimalizeze importanţa relaţiilor pe care nişte scriitori, oameni de teatru, iluştri eseişti sau redactori (se aude că surprizele nu se vor sfârşi aici!) le aveau cu Securitatea. Când se apără, toţi sunt convingători: unii erau în funcţii de conducere şi era normal ca securistul instituţiei să vină şi să întrebe de una de alta, iar ei erau obligaţi să răspundă, alţii erau în trecere pe lângă un sediu al Securităţii şi au intrat să dea bună ziua, alţii, dimineaţa, sunau să salute şi să mai schimbe impresii cu un tovarăş colonel sau general. Unii au dat note informative de frică, alţii pentru că nu li se părea nimic în neregulă să răspundă unor întrebări. Deocamdată din nicio notă d-asta apărută în presă nu rezultă că ar fi trimis pe cineva la închisoare sau, doamne fereşte, la moarte. De aici, concluzia firească, de bun simţ că oamenii nu au făcut rău nimănui. De aici, că astea erau vremurile şi, deci, a mai discuta acum ce a fost nu îşi mai are rostul.
În ceea ce mă priveşte, eu cred foarte tare că şi deconspirarea informatorilor şi publicarea notelor informative sunt necesare. Nu ştiu dacă pentru alţii sunt, dar pentru mine – da. Pentru că vreau să ştiu în ce lume am trăit, vreau să înţeleg, măcar acum!, ce nu înţelegeam pe atunci, vreau să ştiu dacă o luasem razna gândind mai mereu că există ceva subteran în promovarea unuia sau altuia, că faptele nu sunt întâmplătoare, că există o altă lume decât cea pe care o vedeam, o ştiam, o pipăiam eu. Ei bine, da: era o lume a lor şi o lume a noastră. Existau oameni care fără să ştie prea bine ce e aia Securitatea se înfricoşau numai la gândul că instituţia s-ar putea interesa de el, că mulţi dintre români habar n-aveau cum arată un securist în carne, oase şi grade, că mulţi români nu vedeau ştăbărimea de partid, de stat şi de Securitate decât la mitingurile populare, de departe, de foarte departe, sau la televizor, trucate, foarte trucate, extrem de trucate.
Există în transcrierea convorbirilor pe care domnul Breban le are cu tovarăşul Pleşiţă un moment emoţionant. Îl redau întocmai pentru a nu-l deforma, pentru ca nu cumva lipsa mea de talent să-l sece de sensibilitatea şi de profunzimea lui.

B: Să vă spun ceva: acum venind acasă, mama aştepta şi zice:"Bine, bine cu Goma, dar cu cartea ta cum rămâne?" şi zic: "uite, mi-a spus tovarăşul Burtică că s-a rezolvat cu cartea, că a dat dispoziţie să meargă la tipar" şi mama mi-a spus acum în bucătărie "să-i mulţumeşti şi tovarăşului Pleşiţă pentru asta".

P: Da, spune-i sărutări de mâini lui mama. "

E o scenă pe care cred că nici marele prozator Nicolae Breban nu ar fi putut să o scrie aşa de bine. Sigur, probabil că vigurosului prozator i-ar fi trebuit vreo două-trei sute de pagini, dacă nu cumva un roman de vreo şase, spre a ne transmite această profundă relaţie cu Puterea, de subtilele relaţii mamă-fiu, cu o mamă coborâtă parcă din “Mioriţa” noastră străbună foarte adaptată vremurilor noi (“măicuţă bătrână, cu brâul de lână/ Pe ici, pe colo alergând, pe toţi întrebând: / Dar lui Nicolae. cartea când i-apare ?” ), cu un general de Securitate ştiind şi el dureros ce e mama de scriitor (« sărutări de mâini lui mama »). Care organ de represiune Securitatea, oameni buni, care fiorosul securist Pleşiţă, fraţilor?! Ia, acolo şi el, o bucată de humă din România, duios, sensibil şi feciorelnic de lăsa ochii-n jos când cineva îi mulţumea. Mai poate zice cineva ca Securitatea nu apăra valorile noastre naţionale şi europene, că tovarăşii Burtică nu interveneau pentru ca o carte valoroasă, foarte valoroasă, cea mai valoroasă să “meargă la tipar”?
Ştiu însă că şi iubirea şi duioşia se revarsă asupra unui singur om, iar prin el iubeşti, drăgăleşti întreaga umanitate. Fapt ce mă face să cred că, şi dacă era vorba de mama, tovarăşul Pleşiţă la fel de duios s-ar fi arătat (ce rău îmi pare că am aflat astea după moartea mamei, ce bucurie, ce înseninare i-aş fi adus spunându-i că tovarăşul Pleşiţă i-a transmis sărutari de mâini, sigur, nu ei personal, ci, transmiţându-i mamei domnului Breban e ca şi cum ar fi transmis tuturor mamelor de scriitori din ţara asta, deşi cred că mama nu a auzit în viaţa ei de Pleşiţă şi că, suspicioasă cum era la orice compliment venit de la un bărbat după ce rămăsese văduvă, mi-ar fi zis vreo două cu coada de la mătură, în amintirea vremurilor bune şi cam şturlubatice din copilăria mea), că tovarăşul Burtică la fel ar fi intervenit şi pentru cartea unui alt scriitor, pentru că, nu-i aşa, comunismul oferea egalitate de şanse tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România.
Mai e ceva care mă preocupă (de data aceasta ca romancier): cum a avut loc această apropiere tandră, duioasă între Nicolae Breban şi tovarăşul Pleşiţă, ce şi-or fi spus la prima, la a doua întâlnire, cum or fi schimbat numerele de telefon, ce îşi spuneau ei când tovarăşul Pleşiţă ştia că T.O. (tehnica operativă, aia de înregistrare) era oprită. Oare îi spunea cu duioşenie domnului Breban “măi, Nicule”, avea păreri tovarăşul Pleşiţă despre literatura domnului Breban, putea domnul Breban să-i influenţeze gusturile literare ale viitorului general Pleşiţă. O fi avut vreo influenţă, în general, tovarăşul Pleşiţă în lumea literară? Iar ea, această lume literară, ştia că domnul Nicoale Breban suna la Pleşiţă, aşa, de bună dimineaţa şi să-i spună că i s-a umflat piciorul? Am eu o aşa bănuială că nimeni, niciun critic, niciun cronicar din lumea literaricească nu ştia, nici măcar nu bănuia astfel de prea cinste fapte ale domnului Breban. Pentru că, altfel, nu ar fi scris atât de cârcotaşi la adresa romanelor strălucitului prozator. Păi ce, credeţi că e simplu să simţi peste umărul tău (şi să rămâi obiectiv, integru, rece, olimpian) privirile de expert ale tovarăşului general de securitate Pleşiţă?! Ce noroc pe capul lor ca nu au ştiut şi s-au salvat astfel chiar şi de la micile compromisuri izvorâte din micile slăbiciuni ale firii umane!

La Neptun, ieri, azi şi poate şi mâine (II)

Şi eu m-am decis greu, după 1990, să merg la Neptun. Cred că mai stăruia în memorie senzaţia neplăcută a acelei seri, în primul rând ca tristeţe provocată copilului. Dacă peste lucrurile rele noi, adulţii, putem trece fără să mestecăm ani buni zgura amară a unor frustrări sau revolte, peste ceea ce îi afectează pe copiii noştri cu greu putem trece senini. În fine, am învins eu ce-a fost de învins în forul intim şi interior al fiinţei mele şi am început să îmi leg vacanţele de Neptun. An de an, uneori chiar şi de două-trei ori pe an, cam în orice parte a verii. Mereu prinzând zile minunate. Niciodată nu m-a plouat la mare, niciodată vremea nu mi-a ratat o zi de mare, indiferent că am fost în sfârşitul lui iunie, sau începutul lui septembrie. Ba, într-un octombrie, parcă prin 2007, am avut parte de cele mai frumoase zile pe care le-am prins la mare. Eram la bursa de creaţie, într-un grup mic, mic de tot, cu Marian Drăghici şi Ileana Mălăncioiu, dimineţile scriam la Gde Buharest, la prânz ieşeam şi făceam plajă, dar mai ales înotam, după-amiezile ne plimbam prin staţiunea pustie, în lumina de miere a unei toamne inoubliable, serile le prelungeam în voroave molcome care acopereau, învăluiau în vată gândurile fiecăruia. Plecarea noastră a coincis (sau a atras ?) o vreme aspră, cu ploaie şi vânt şfichiuitor, probabil acea vreme ce-l făcuse pe Ovidiu să-şi blesteme zilele exilului. Vreme barbară de pustiu sufletesc şi premoniţii ale unor vremuri şi mai barbare.
Mie îmi plac drumurile de până la mare, Cristinei i-a plăcut nespus primul drum cu trenul (parcă prin 98-99, am spus că nu am vocaţie de memorialist!), oprirea lui în halta Neptun (sau Popasul căprioarelor? habar n-am cum se cheamă exact!), coborârea uşor buimacă din tren şi aerul de vacanţă ce ne-a întâmpinat de când am pus piciorul pe peron. Apoi, drumul până la vilă, trăgând agale de trolerele în care încăpuse juma’ de casă. Drumurile cu maşina sunt mai nervoase, mai rapide, intrăm prea abrupt din grijile Bucureştiului sufocant în relaxarea de la “măricuţa noastră”, după cum îi zice Cristina. Abia după ce ne instalăm –mai nou, am găsit plăcerea nebună de a sta la parter, dar nu în garsonierele care dau spre curtea vilei ci în cele ale căror balcoane dau spre livada unei alte vile -, ne relaxăm, facem turul rapid al grădinii, terasei, barului (eu, mai ales) spre a-i saluta ca pe vechi cunoştinţe pe don Vasile, pe Marius, pe Lili. Se instalează mai apoi cea mai savuroasă monotonie de care poţi avea parte într-o viaţă de om. Cu aceleaşi dimineţi de plajă, de obicei exact în acelaşi loc, cu aceleaşi lungi reprize de înot pentru mine, cu masa de prânz, cu somnul de după masa de prânz, cu orele de seară la plajă şi, desigur, iarăşi la înot, cu masa de seară, cu partidele de tablă cu Ilie Constantin ori Gabriel Dimisianu, cu Marius Ghica sau Gelu Negrea (doamne, să nu jucaţi table cu Gelu, are un noroc de vă strică vacanţa !), cu lenevitul pe terasă, cu ieşirile la un peşte la cherhana împreună cu Călin Vlasie şi adorabilii săi copii.
Îmi plac doamnele (traducătoare în general) care se arată atât de elegante atât la masa de prânz cât şi la cea de seară. Şi nu îmi plac deloc lanţurile de aur pe care le afişează unii ce vin în pielea goală la masa de prânz ori la cea de seară, îmi plac serile pe terasă şi nu îmi plac grupurile aterizate cam forţat la Vilă care îşi acoperă goliciunea de tot felul cu acapararea zgomotoasă şi agresivă a spaţiului.
Şi nu mi-a plăcut deloc, şi nu îmi place, dar absolut deloc, că lumea asta a fost invadată şi tinde să fie cariată de genul unei ţoape care, cu ochii în masa noastră –eram cu Dan Cristea, Gabriel Dimisianu şi Mircea Dinescu în jurul unui platou cu guvizi stinşi în vinurile Murfatlarului –, urla într-un telefon de ultimă fiţă ”Nu, dragă, nu am văzut niciun scriitor pe aici!” Probabil că nu o văzuse pe scriitoarea ei preferată Mihaela Rădulescu!

Viata la mare

C. ROGOZANU

Constantin STAN
Provizoriu, Sud (Libertate supravegheata)
Editura Paralela 45, Colectia „80“, Seria „Proza“, Pitesti, 2000, 214 p., f.p.

Subiectul primei proze din Provizoriu, Sud de Constantin Stan seamana foarte mult cu o secventa din Compunere cu paralele inegale, romanul lui Gheorghe Craciun: un tinar cam fara capatii, „cam“ fugit de-acasa, fara bani, urmarit de politie se incapatineaza sa stea cit mai mult la mare. Ambianta e cam aceeasi, un amestec de tineresc si promiscuu: tinta principala a unui astfel de sejur la mare era un soi de prostitutie masculina – barbatii romani cautau dame venite din strainatate pe care sa le stoarca de bani. Si esecul celor doi este identic – desi incearca sa se adapteze acestor conditii, acesti tineri esueaza. Le este imposibil sa participe la micile gainarii ale prietenilor: contrabanda cu diverse marfuri, inselarea turistilor etc. Este cultivat motivul outsider-ului, al inadaptabilului. Aceasta „corespondenta“ intre cele doua texte amintite si altele pe care le-am putea stabili cu unele proze din Nedelciu spun multe despre „realitatea“, despre „referinta“ scriitorilor „junimisti“. In cenaclul respectiv nu au circulat doar inventiile narative, experimentele, ci si temele, „subiectele“ prozelor. Seva tematica este foarte importanta pentru acesti autori care cred nu numai intr-o noua autenticitate (adica o noua strategie de redare, de „transmisie“), ci si in noi „realitati“.

Pentru a ne infatisa diferenta de „realitate“ este de ajuns sa ne gindim la o alta scena petrecuta la mare, scrisa, de data aceasta, de un autor dintr-o alta generatie. Este vorba despre inceputul romanului Don Juan al lui Nicolae Breban. Pe litoralul romanesc, un medic si sotia sa petrec niste sejururi aristocratice, se bea whisky, se fumeaza tigari scumpe si un aer decadent insoteste fiecare gest. Nu vom intilni niciodata la „junimisti“ acest lux, si nu din cauza virtuozitatii narative care ar deconstrui orice decor fals, ci din pricina unor elemente noi care apar in peisaj: vermutul ieftin, singurul pe care il puteai achizitiona din alimentare, cafelele slabe si uleioase, tinerii imbracati in blugi (pe care si i-au achizitionat dupa indelungi eforturi).
Aceasta optiune „tematica“ este cu atit mai vizibila in prima parte a volumului Provizoriu, Sud cu cit autorul insusi grupeaza o serie de proze in jurul aceluiasi element, „marea“ – toate cele cinci proze poarta titlul Marine. In acest fel, Constantin Stan pune accentul pe greutatea „noului realism“ pe care a mizat proza „junimista“ – acuzata de atitea ori de lipsa de vlaga, de ilizibilitate; aceasta realitate optzecista pare acum mult mai plauzibila decit prosperitatea personajelor nelinistite metafizic din romanele unui Breban.
Elementul cu adevarat inedit care apare in acest aer de familie (sau de cenaclu) este ironia complet diferita de cea a colegilor de generatie. Descrierea la rece, cu nuante comportiste a unor situatii nu tocmai previzibile (un sot asista contrariat la usuratatea cu care il insala sotia, un politist isi strecoara capul prin usa cortului in care un tinar isi indeplineste indatoririle fata de o suedeza etc.) genereaza o ironie extrem de cerebrala, uneori prea taioasa, alteori surprinzator de delicata.
In general, personajul este un naiv, un Candide, student silitor sau muncitor cinstit, el nu poate scapa de conditia de victima a imprejurarilor. Autorul tese in jurul sau o retea de situatii fara iesire (sau cu iesire penibila) – acolo unde toti se descurca, intr-o lume facuta parca anume pentru ei, personajul nostru sufera un continuu complex de inferioritate. Pozitia sa nu este cea a unui outsider absolut care a renuntat de bunavoie la beneficiile societatii, ci, dimpotriva, a unui calm aspirant la o pozitie comoda, de unde sa asiste la spectacol fiind lasat in pace.
La un chef studentesc ingenuul personaj incearca sa intre in atmosfera si isi povesteste si el preocuparile culturale, prea docte pentru cei din jur. Intrebarea incuietoare, fatala, vine prompt: „Si tu pentru ce te ocupi de prostiile astea?“. Mai tirziu, cel care a pus intrebarea va scrie un glorios articol despre tendintele actuale in lumea tineretului. O data cu frustrarea se declanseaza si ironia, sarcasmul. Pagini memorabile apar in descrierea atmosferei „studioase“ studentesti: „Seara, dupa orele de intocmire de fise la biblioteca si dupa masa de la cantina, cite unul arunca o vorba: «Ma duc sa lucrez». Si cum novicii se uitau lung, asta explica modest: «Am in lucru un volum de versuri». Deocamdata, multi dintre ei achizitionau in disperare carti, albume de arta, discuri cu muzica clasica. Ceea ce nu gaseau pe piata fisau la biblioteca, totul intr-o devalmasie de-i apuca durerea de cap“. Deruta, lipsa de mijloace de informare, ridicolul adolescentin care ii insotea pe tineri in orice efort intelectual, toate aceste caracteristici sint surprinse si ironizate perfect.

Foarte interesanta este viziunea asupra viciilor din anii ’80. Toate isi pierd, retrospectiv, orice urma de exotism. Tigarile bune de pe atunci erau, de fapt, proaste, cele proaste erau ingrozitoare, vinul din alimentare era sub orice critica, fiecare isi facea rost cum putea de aceste mici placeri vinovate: „Dar viata de noapte continua pe cont propriu, intr-o zurzuna vecina cu disperarea, si fiecare roman bea pe rupte oriunde se afla: acasa, cu vecinii, conspirativ, in birourile sefilor de circiumi cu lumina stinsa. s…t Se incropeau si se dezlegau povesti de amor de-o clipa, de-o seara, de-o saptamina, fara disperari si regrete, daca nu la fel ca-n cetatile biblice ale desfriului, oricum pe aproape. Constiinta pacatului ne incerca rar si era lesne trecatoare“. Distractie parca intr-o stare semiconstienta, distractie disperata ca inaintea sfirsitului lumii. Orice actiune isi pierde complet sensul de indata ce a fost demarata. In proza Arta de a fi iubit (Balada pentru constructia socialismului) este descrisa, la un moment dat, viata pe un santier (se construia un baraj) unde nimeni nu facea nimic, toti incercau sa bea cit mai mult si sa isi ia cit mai multe permisii pentru ca, intr-un sfirsit, lucrarile sa fie abandonate, fiecare plecind la fel de nedumerit pe cit a venit. Implicatiile sociale ale completei dezinformari, ale inchiderii circiumilor inca de la noua seara, a garniturii omniprezente de creveti etc. sint bine imbracate in haina literara si nu-si pierd din gravitate.

O proza foarte reusita este El-Iskanderya (Ninge. Hai acasa!) – scene din viata unor marinari relatate (uneori in doua variante, cea intima si cea pentru publicare) de un trimis special al unei reviste. In state arabe, in Brazilia, marinarii romani traiesc un banal cotidian „aparte“ – mici probleme cu negustorii arabi mult prea versati ca sa lase sa le scape o prada atit de naiva ca un vizitator roman, frica de SIDA intr-un oras-port din Brazilia unde 20% din populatia feminina se ocupa cu prostitutia. Sfirsitul e neasteptat de patetic si de reusit (un oximoron, in majoritatea cazurilor). La intoarcerea acasa, ninsoarea ii provoaca personajului-narator o stare aparte, de extaz si revelatie, care il face sa renunte la munca de ziarist. Simtise ceva asemanator la un unchi al sau prizonier in Siberia: „Dupa ce s-a intors din prizonierat, unchiul meu povestea ca, din cind in cind, acolo, aproape in Siberia, venea cite un miros persistent de sarmale, colaci si cozonac. Nu se intimpla des, de doua-trei ori pe an. Cei de-acasa aveau sa-i spuna ca in toti anii aia l-au crezut mort si-i faceau pomeni“.

(Am reperat acest text al lui C. Rogozanu, aparut parca prin 2001, cu mare placere, "Provizoriu, Sud" fiind un volum la care tin foarte mult)

La Neptun, ieri, azi şi poate şi mâine (I)

Îi invidiez pe memorialişti. Citesc cu gura căscată, siderat afirmaţii de genul “pe 23 mai, pe la ora 4 după-amiază, mă întâlnesc cu...era îmbrăcat cu… venea de la o… împreună cu” ş.a.m.d. Cum întâmplarea se petrecea cu ani, zeci de ani uneori în urmă, luxul de amănunte mă înfioară şi mă face melancolic şi invidios. Fac un exerciţiu de memorie –oare eu ce făceam exact în aceeaşi zi, sau măcar în acea lună, hai, în acel an? - şi nu reuşesc să îmi aduc aminte prea multe. Jurnale nu am ţinut niciodată (deşi încercări am avut!) aşa că memoria nu e ajutată cu nimic spre a aduce la suprafaţă cu o acuitate cronicărească oameni şi locuri, întâmplări nemaipomenite cu oameni iluştri. Aşadar, nu întâmplări cu scriitori, nu o carte cu prieteni vor fi rândurile de faţă. Vor fi apărând poate din faldurile memoriei, în timp ce voi scrie, şi astfel de întâmplări, dar ceea ce (îmi) propun este ce a vrut să însemne, ce a însemnat şi ce înseamnă Neptunul pentru mine.
Nu ştiu de unde s-a instalat ideea că am fost o generaţie privilegiată! Că suntem noi, optzeciştii, o generaţie ţinută în puf şi cu perne sub fund. Ceea ce ştiu este că porţile larg deschise ale Uniunii s-au închis exact în faţa noastră. Şi-apoi, pe vremea aceea, vorba lui Creangă, nu eram nici noi fitecine - aveam cărţi publicate, aveam premii şi cronici elogioase în revistele literare. Absolvenţi de facultate, unii dintre noi cu medii mari şi foarte mari, ne urmasem drumul stabilit prin legile de atunci, ducându-ne dracului pomană să ne plătim studiile prin efectuarea obligatorie a stagiului în producţie, profesoraşi de ţară înfruntând cu stoicism organele locale sau naveta zilnică extenuantă. Urmând obedient ordinele impuse de partid, conducerea Uniunii ne închisese porţile în nas, iar membrii Consiliului USR (din care făceau parte mulţi care azi nu încetează de a-şi aroga dreptul de a vorbi despre privilegiile generaţiei mele) aveau grija de a da ordine portarului de la Casa Sadoveanu să nu lase picior de nescriitor să calce prin sacrosanctul restaurant, şi să vegheze ca niciun neprimit în USR să nu acceadă la împrumuturile de la Fondul literar ori să beneficieze de vilele de odihnă şi creaţie de la Neptun, Cumpătul ori Valea Vinului. La cârciumă intram fie ilicit, fie giraţi de câte-un senior al lumii literare ceea ce nu însemna că nu stăteam cu teama în suflet că oricând un alt senior nu îşi va exercita autoritatea dată de anii mulţi în care ocupase aceeaşi masă şi acelaşi scaun spre a da ordin să ne scoată pentru a nu-i strica domniei sale peisajul. Vă asigur că nu era deloc plăcut ca un semianalfabet să îţi pună mâna în gât şi să îţi interzică intrarea în sediul Uniunii ori să ţi se oprească 2% pentru Fondul literar din orice publicai sau citeai la radio, iar de împrumuturi şi ajutoare să beneficieze cei ce intraseră în Uniune cu două-trei grupaje de versuri ori cu câte-o placheţică de schiţişoare. Fondul literar s-a volatilizat după 1990, datoriile s-au şters, s-au uitat, cert e ca nimeni nu a dat un ban înapoi, iar noi ce-am cotizat ani de zile (eu am debutat în 1972 şi am intrat în Uniunea în 1990, după 18 ani de cotizare la Fond) am rămas, fie-mi iertată vorba proastă, dar foarte exactă: “şi futuţi şi cu banii luaţi!” În atari condiţii, a obţine ca nemembru al Uniunii o repartiţie pentru o garsonieră la Neptun era o utopie, era o neobrăzare fără margini nu atât să o ceri cât să te gândeşti că o o vei obţine. După ce am intrat în presă, verile, numai la începutul sezonului, pentru că lunile de vârf iulie-august erau privilegiul şefilor şi al şulfelor vechi şi hârşite, mergeam la mare la sindicate. Hotelurile sindicale (nu ştiu dacă erau strict ale presei) erau Craiova, Sibiu, Galaţi (actualul “Cocor”) şi Arad (dar unde nu stătea decât nomenclatura, în general jurnaliştii din suita lui Ceauşescu, de la Agerpres, precum şi securiştii ce împânzeau staţiunea fie că “şeful” era sau nu la mare, dar putea să apară oricând aşa că în jurul “obiectivului” trebuia să fie linişte şi curat). Alegeam mereu Craiova pentru că era apropiat de mare, de Cireşica şi de Casa scriitorilor. Ceea ce m-a şocat a fost întâlnirea cu colegii mei scriitori în propria lor casă. Pe unii îi ştiam de pe holurile redacţiilor revistelor literare. Îi văzusem făcând holistică în aşteptarea câte unui redactor care să le spună măcar că vor fi publicaţi cândva, pe la edituri cărând câte-un manuscris îndosariat cu coperte mereu proaspete ca să nu se vadă avizele nefavorabile de pe la alte edituri. Făceam şi critică literară şi primeam o groază de cărţi cu dedicaţii dintre cele mai penibil-măgulitoare. Ehei, aici era altceva: spatele era mai drept, vorba mai rotundă şi mai alene scoasă dintre maxilare, atitudinea condescendentă, afirmaţiile neutru constatative pline de compătimire “ah, tu eşti la sindicate.. şi...cum e...” Urma apoi o scurtă povestioară cu un ştab al literaturii române care i-ar fi zis, l-ar fi plictisit, i-ar fi promis... oricum era, înţelegeam eu, ceva de bine, de foarte bine, de foarte între ei titanii literaturii române care stăteau la Vilă. Am făcut imprudenţa de a accepta invitaţia (era a lui Ionică Flora care, deşi nu mai trăia în România, venea vară de vară la Neptun cu toată familia) de a petrece o seară pe terasa Vilei. Eram cu fiul meu Ionuţ (cred că avea patru-cinci ani), singurei (cred că mama lui se întorsese la Bucureşti pentru a-şi depune dosarul de titularizare în învăţământ). Copiii au o percepţie mai profundă şi mai exactă a realităţii decât o avem noi, adulţii. Am stat noi pe terasă, eu am vorbit un pic cu Marin Sorescu, altfel destul de rezervat şi de neangrenat în agitaţia lumii de acolo care se pregătea de programul de seară ce includea table, şah, discuţii zgomotoase, şi, dacă mi-aduc bine aminte, un concurs de recitări pentru copiii scriitorilor. Lumea se vânzolea de colo-colo pe lângă masa de pe terasă unde încă stăteam cu Sorescu, şi cu cel mic lipit de mine, extrem de importantă, “cu curu’ plin de griji”, după cum zice un amic cu simţul plasticităţii dezvoltat. “Hai, tata, hai să mergem”, mi-a zis Ionuţ, în timp ce trăgea de mine să mă ridic de pe fotoliul de fier, garnisit cu pernuţe, “hai la noi”. Copilul sesizase mai repede, mai profund şi mai trist decât mine că noi nu eram la noi acolo. Sărind peste ani, zic că această primă întâlnire cu lumea Vilei a avut un impact atât de puternic încât doar o singură dată a acceptat să stea la Vilă, într-un septembrie cu foarte puţină lume. Şi nici atunci prea mult!

Omul cu ferastrăul

Nimeni nu a tresărit. Printre atâţia alţi “diverşi”, unii mici, alţii mai mari, vorba poetului, cu talente care mai de care mai bizare, apariţia sa a trecut lesne neobservată. Catalogat la bizarerii alături de omul care mănâncă lame de ras, omul care cântă la burtă sau puzderia de iluzionişti, un angrenaj din care să scoţi muzică stelară ce mai conta! Tuburi şi un ferăstrău şi sunete care, desigur, aduceau a ceva din altă lume. Probabil că pentru cei mai mulţi din sală momentul a fost ceva amuzant. Probabil însă că dintre milioanele de telespectatori de la “Românii au talent” unii să fi simţit aceeaşi enormă tristeţe pe care am încercat-o eu. Sunt convins că vor mai fi existând oameni care să îşi aducă aminte de fermecătorul “omul-orchestră’ care era prin anii ’80 Bendict Popescu, Ben Popescu cum îşi zicea sau cum îl ştiam noi. Cu muzicuţă, cu frunză, cu fluier, cu tobe şi alămuri, Ben Popescu oferea la “Serbările Scânteii tineretului” (dar şi la cenaclul “Flacăra” din câte îmi mai aduc aminte) un recital de virtuoz, cu o voce încântătoare, cântând din toate, uneori în acelaşi timp la două-trei, un folk altcum decât se făcea atunci. Îşi compunea singur, îşi făcea orchestraţia singur. Apărea pe scenă încărcat de toate instrumentele sale ca un pom de Crăciun şi pentru câteva zeci de minute sala se scufunda într-o tăcere respectuoasă şi melancolică, spre a vui de aplauze la sfârşitul minirecitalului. Îmi pare rău că nu am păstrat niciun exemplar din “Scanteia tinereului” în care am scris despre “Serbările Scânteii tineretului”, îmi pare rău că pe vremea aceea nu erau computere care să păstreze în memoria lor textele şi fotografiile de la spectacol. Mă bazez pe memoria mea –afectivă – şi vă cer să mă credeţi pe cuvânt că Ben Popescu era un artist, că despre el se vorbea în aceiaşi termeni elogioşi ca despre orice folkist din acea vreme.
Aşa cum s-a prezentat pe scena unui spectacol în care şi ridicolul face parte din el, pensionarul Benedict Popescu, căzut din altă lume, speriat de sală şi de juriu, îndatoritor pentru a nu supăra (iar eu spun îndatoritor spre a nu spune dur, cinic “umil”), plecând trist şi cu corpul încovoiat nu numai de ani la aflarea verdictului –care însemna “nu, nu aveţi talent” – Benedict Popescu mi-a oferit cele mai triste momente ale vieţii mele din ultima perioadă. Ce să se fi întâmplat de când nu ne-am mai văzut, ce instrumente s-au sfărâmat pentru ca un artist care a cunoscut momentele frumoase ale succesului să se arate pe scenă ca unul care aflat la pensie cântă la ferăstrău ?
Să se fi înşelat atâta lume cu privire la calităţile sale atunci la tinereţe? Nu cred. Pe aceeaşi scenă pe care cânta Ben Popescu apăreau mereu doi copii timizi şi frumoşi: unul cu vioara, altul la pian. Copilul de la vioară se numea Alexandru Tomescu. Nu eram noi cei mai pricepuţi descoperitori de talente la muzică clasică, dar sunetul viorii sale ne obliga să spunem în culise: “copilul ăsta o să ajungă mare, mare de tot!” Mare este acum cel pe care-l cunoaşteţi ca violonistul Alexandru Tomescu.
Ar fi avut cineva curajul să spună că peste ani Ben Popescu va fi un pensionar oarecare, bizar, care va vrea să impresioneze un juriu şi un public tăind cu ferastrăul timpul în două jumătăţi atât de inegale?