Clubul de proza va invita la o noua intalnire marti, 30 noiembrie, orele 17, la Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane. Ce, cum si cine in afisul superb al lui Claudiu Barsila!
luni, 29 noiembrie 2010
Clubul de proza
Clubul de proza va invita la o noua intalnire marti, 30 noiembrie, orele 17, la Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane. Ce, cum si cine in afisul superb al lui Claudiu Barsila!
Constantin Stan, câştigătorul Saloanelor „Liviu Rebreanu”
Menuţ Maximinian
Saloanele Liviu Rebreanu şi Festivalul Naţional de Proză, ediţia a XXVIII-a, şi-a desemnat câştigătorii. Juriul (NICOLAE CREŢU, preşedinte, ION MOISE, OLIMPIU NUŞFELEAN, ICU CRĂCIUN, VIRGIL RAŢIU) întrunit la Casa de Cultură a Sindicatelor Bistriţa, a hotărât ca în cadrul Concursului naţional de proză, ca locul I să meargă la CONSTANTIN STAN, pentru volumul „GDE Buharest”, Ed Charmides, Bistriţa, Premiul II – LUCIAN OVIDIU IOSIP, volumul „În căutarea vinovatului”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, şi GHEORGHE IOVA, volumul „Excursia în deplină desfăşurare”, Ed. Charmides, Bistriţa, Premiul III – IULIA CUBLEŞAN, volumul „ La graniţa morţii”, Ed. Grinta, Cluj, Menţiune – EMIL SIMION, volumul „Celia”, Ed. George Tofan, Suceava. Premiul pentru eseu a fost primit de ISABEL VINTILĂ, cu volumul „Gellu Naum – O călătorie spre arhetipul interiorităţii”, Ed. Timpul, Iaşi, Premiul petru istorie literară lui SĂLUC HORVAT, cu volumul „De la Titu Maiorescu la Petru Creţa”, Ed. Libra, Bucureşti, Menţiune – GRIGORE MAN, volumul „La porţile sacrului”, Ed. Eurotip, Baia Mare. Premiul pentru debut a fost primit de MIRCEA GĂLĂŢEAN, cu volumul „Reflecţii efective”, Ed. Grinta, Cluj. La secţiunea manuscrise Premiul I a fost primit de DENISA PINTIUŢĂ CAIAN, elevă cls. a IX- a, Bistriţa(Palatul Copiilor), Premiul II – ALEXANDRA–NADINA TURCU, elevă Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu”, Bistriţa, Premiul II – PAUL – ERSILIAN ROŞCA, Bistriţa şi Menţiune – MAXIMILIANA GAGEA, elevă cls. a IX-a (Palatul Copiilor), Bistriţa. La Colegiul Naţional ,,Petru Rareş” Beclean, a fost vernisată expoziţia documentară ,,Ediţii antume ale operei lui Liviu Rebreanu şi prezenţa scriitorului în publicaţiile vremii” (din colecţiile bibliotecii Andrei Moldovan). Tot aici s-a derulat colocviul cu tema : ,,Valoarea documentară a corespondenţei indirecte a lui Liviu Rebreanu”, în prezentarea lui Ioan Pintea şi Andrei Moldovan. La ora 17,00 la Librăria Aletheia Bistriţa au avut loc Colocviile revistei Mişcarea literară (fondată de Liviu Rebreanu), moderator: Olimpiu Nuşfelean. Astăzi, de la ora 12,00, la Librăria Aletheia Bistriţa are loc o lectură publică a participanţilor la Concursul Naţional de Proză Liviu Rebreanu, iar de la ora 16,00, la Complexul Muzeal Judeţean Bistriţa-Năsăud este vernisată expoziţia documentară familia Rebreanu (prezentarea documentelor de familie recent achiziţionate), moderatori: Mircea Prahase şi Andrei Moldovan. Tot acum va avea loc decernarea premiilor Concursul Naţional de Proză Liviu Rebreanu, de către directorul Casei de Cultură a Sindicatelor, Alexandru Câţcăuan.
Menuţ Maximinian
Saloanele Liviu Rebreanu şi Festivalul Naţional de Proză, ediţia a XXVIII-a, şi-a desemnat câştigătorii. Juriul (NICOLAE CREŢU, preşedinte, ION MOISE, OLIMPIU NUŞFELEAN, ICU CRĂCIUN, VIRGIL RAŢIU) întrunit la Casa de Cultură a Sindicatelor Bistriţa, a hotărât ca în cadrul Concursului naţional de proză, ca locul I să meargă la CONSTANTIN STAN, pentru volumul „GDE Buharest”, Ed Charmides, Bistriţa, Premiul II – LUCIAN OVIDIU IOSIP, volumul „În căutarea vinovatului”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, şi GHEORGHE IOVA, volumul „Excursia în deplină desfăşurare”, Ed. Charmides, Bistriţa, Premiul III – IULIA CUBLEŞAN, volumul „ La graniţa morţii”, Ed. Grinta, Cluj, Menţiune – EMIL SIMION, volumul „Celia”, Ed. George Tofan, Suceava. Premiul pentru eseu a fost primit de ISABEL VINTILĂ, cu volumul „Gellu Naum – O călătorie spre arhetipul interiorităţii”, Ed. Timpul, Iaşi, Premiul petru istorie literară lui SĂLUC HORVAT, cu volumul „De la Titu Maiorescu la Petru Creţa”, Ed. Libra, Bucureşti, Menţiune – GRIGORE MAN, volumul „La porţile sacrului”, Ed. Eurotip, Baia Mare. Premiul pentru debut a fost primit de MIRCEA GĂLĂŢEAN, cu volumul „Reflecţii efective”, Ed. Grinta, Cluj. La secţiunea manuscrise Premiul I a fost primit de DENISA PINTIUŢĂ CAIAN, elevă cls. a IX- a, Bistriţa(Palatul Copiilor), Premiul II – ALEXANDRA–NADINA TURCU, elevă Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu”, Bistriţa, Premiul II – PAUL – ERSILIAN ROŞCA, Bistriţa şi Menţiune – MAXIMILIANA GAGEA, elevă cls. a IX-a (Palatul Copiilor), Bistriţa. La Colegiul Naţional ,,Petru Rareş” Beclean, a fost vernisată expoziţia documentară ,,Ediţii antume ale operei lui Liviu Rebreanu şi prezenţa scriitorului în publicaţiile vremii” (din colecţiile bibliotecii Andrei Moldovan). Tot aici s-a derulat colocviul cu tema : ,,Valoarea documentară a corespondenţei indirecte a lui Liviu Rebreanu”, în prezentarea lui Ioan Pintea şi Andrei Moldovan. La ora 17,00 la Librăria Aletheia Bistriţa au avut loc Colocviile revistei Mişcarea literară (fondată de Liviu Rebreanu), moderator: Olimpiu Nuşfelean. Astăzi, de la ora 12,00, la Librăria Aletheia Bistriţa are loc o lectură publică a participanţilor la Concursul Naţional de Proză Liviu Rebreanu, iar de la ora 16,00, la Complexul Muzeal Judeţean Bistriţa-Năsăud este vernisată expoziţia documentară familia Rebreanu (prezentarea documentelor de familie recent achiziţionate), moderatori: Mircea Prahase şi Andrei Moldovan. Tot acum va avea loc decernarea premiilor Concursul Naţional de Proză Liviu Rebreanu, de către directorul Casei de Cultură a Sindicatelor, Alexandru Câţcăuan.
vineri, 26 noiembrie 2010
DUMITRU AUGUSTIN DOMAN Un Akaki Akakievici din amurgul comunismului
„Războiul nu lasă în urma lui numai cimitire ale eroilor ce s-au jertfit sau au fost jertfiţi pentru patrie, pentru o pace de trei zile, ci şi viaţă, aşa cum se iveşte ea în vremuri tulburi: întâmplător, ca fruct al hazardului unei clipe, unei nopţi, unei singure atingeri, unei traume, sau ţesute pe canavaua unor poveşti pe care nimeni nu le mai poate spune”. Deşi scrisă pe la sfârşitul romanului lui Constantin Stan, Gde Buharest (Editura Charmides, 2010), fraza aceasta este, de fapt,începutul poveştii. Astfel, un soldat român, în retragerea sa spre casă, este adăpostit de o rusoaică văduvă cu care are o legătură de câteva zile, suficient pentru a-i lăsa drept neştearsă amintire un plod. Este chiar personajul principal al romanului: Ivan Mihailovici Saproşkinov. Copilăria acestuia este una chinuită mai ales de gândul că trebuie să meargă mereu la şcoală, neînţelegând rostul învăţăturii, în această privinţă semănând cu Oblomov care vedea în învăţătură o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre. În tinereţe însă, Ivan Mihailovici devine ostaş credincios al partidului comunist al Uniunii Sovietice, aghiotant al lui Tovkolea, un mare activist pe care-l slujeşte ca pe însuşi partidul, cu toată atenţia: „…unui şef nu trebuie să-i placă nimic din ce faci tu. Eşti un neisprăvit, un leneş, un încurcă-lume, iar dacă nu ar fi el s-ar duce lumea de râpă. Ce faci, faci prost şi el trebuie să îndrepte, adică nu mai pune el mâna să le îndrepte dar îţi spune cum le-ar fi făcut el să iasă perfect. Apoi, mai învăţase Ivan Mihailovici că şefii cei mari abia când tac, când nu te mai văd, când nu mai catadixesc nici măcar observaţie să-ţi facă sunt cei mai supăraţi. De aceea, uneori se ruga de Tovkolea să-l muştruluiască, să-l facă cu ou şi cu oţet. Dacă nu reuşea – iar Tovkolea continua să se uite la el ca la o absenţă (excelent! n.m. DAD) – atunci făcea el una boacănă…” Zelul său îl propulsează pe vremea perestroikăi într-o slujbă de funcţionar clasa a II-a, într-o clădire din Piaţa Roşie, mânuind (sau alcătuind?) dosare.
O mare şi permanentă plictiseală. Timpul zilnic al slujbei nu-i e măsurat cu vreun ceasornic, ci cu o precisă clepsidră – sticla de votcă, legumită ceas de ceas şi minut cu minut, să se golească exact la sfârşitul programului, program împărţit în două de apariţia cu precizie de cronometru în biroul lui a Marfei Stanilova, soţia sa, care la slujbă însă se poartă cu severitatea unui comisar al poporului. Marfa Stanilova vine să ia misterioasele dosare de la soţul ei, pe care-l dojeneşte neutru: „Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduieşti mai mult!”
Dar, Ivan Mihailovici – în ritmul egal al fiecărei zile – contemplă prin fereastră turlele aurite ale bisericii „Vasili Blajenii”, priveşte literele şi cifrele „cu încântarea cu care scrutează nimicul” şi bea votcă, pentru că „de băut, bem toţi, adică aşa, în limite tovărăşeşti şi principiale, nu bem chiar ca porcii, şi tov Saproşkinov bea cu temeinicie fără să-i fie greaţă şi fără să se abată, după ce bea, de la linia justă pe care orice om cu răspundere trebuie să o aibă în orice moment al vieţii sale de activist”. Am putea spune că avem de-a face cu un Akaki Akakievici din amurgul comunismului. Iată descrierea lui făcută de fiica vitregă, cu care împărţea aceeaşi cameră mare printr-o draperie şi cu care fiică chiar are o partidă de amor: „Ce viaţă duce dumnealui: se duce la slujbă, vine de la slujbă. Uneori vine afumat de la bodega aia nenorocită care îi iese şi ei în cale în drumul spre casă (chiar înainte să o apuce pe aleea ce duce la cvartalul de locuinţe), alteori se mai afumă şi pe acasă. Toată ziua, altceva nu face”.
Din activitatea lui de purtător de geantă a lui Tovkolea, Ivan Mihailovici învăţase de la acesta că trebuie să fie soldat credincios partidului şi că nu trebuie să judece el, să nu gândească, el trebuie doar să execute ce i se cere. Ceea ce şi face, trădându-l fără să clipească pe binefăcătorul său Tovkolea, scriind o notă informativă împotriva lui dictată de ofiţerul KGB, nepunându-şi nicio clipă problema dacă e adevărat sau nu ce scrie el, fiind preocupat doar de caligrafie.
După cum am sugerat deja la începutul acetor rânduri, povestea vieţii lui Ivan Mihailovici Saproşkinov nu este aşternută cronologic, ci după meandrele gândului personajului. De altfel, un cititor atent al romanului vede neapărat că Gde Buharest nu este atât povestea vieţii lui Ivan Mihailovici, cât cea a gândului său care ne poartă prin satele măreţei Uniuni Sovietice, prin Moscova, prin labirintica şi deopotrivă misterioasa clădire în care-şi desfăşoară cotidiana activitate de funcţionar clasa a II-a: „Îşi potrivi pasul pe scări şi nu văzu că un gând i se strecură înainte, o luă fuguţa pe scări, grăbindu-se să ajungă la birou înaintea sa. Când Ivan Mihailovici ajunse, gândul se instalase deja pe scaunul său. Saproşkinov tresări: de nu s-o apuca pârdalnicul să-i bea şi votcuţa”. Iar meandrele gândului (veritabil personaj) sunt influenţate în mare măsură de votca îngurgitată în timpul serviciului, la cârciumă după slujbă, în drum spre casă, în week-end.
Finalul romanului îl găseşte pe Ivan Mihailovici în drum spre România, spre Bucureşti, spre Buharest, unde speră (ce speră! e convins!) că va găsi un geamăn, un omolog, „în lumea tocmită în simetria ei perfectă”, nu se poate să nu existe acel frate care să-l aştepte pe peronul Gării de Nord.
Gde Buharest este un roman profund rusesc în spirit, în atmosferă, în profunzimea lui. Naraţiunea este de o mare savoare, chiar şi pentru cititorul care nu are exerciţiul lecturii din marii prozatori ruşi, că proza romanului nu e livrescă, ea nu pare a fi scrisă neapărat după romanele ruseşti, ci e – dacă nu de un veritabil realism – oricum, absolut verosimilă. Monologul interior al lui Ivan Mihailovici este excepţional, iar Constantin Stan e un maestru al stilului indirect liber. Precum marii prozatori ruşi – Gogol, Cehov, Goncearov – Stan scrie un roman remarcabil pe un personaj altfel banal, diminutivând în spirit slav cuvintele: lăvicioară, castraveciori, copeicuţă, cănuţă, păhăruţ, votcuţă (desigur!), vinişor, slujbuşoară……
Dacă ar fi tradus în Federaţia Rusă, Gde Buharest ar putea fi un best seller.
De menţionat că romancierul Constantin Stan – cam singurul optzecist care la începuturi n-a găsit că proza scurtă e cea care contează, romanul fiind în anii 1979-1983 perimat – vine dinspre proza sofisticată, cu multiple tehnici narative explicite, de la textualism şi intertextualism, aşadar, vine spre simplitatea marilor romancieri dintotdeauna, de la Gogol – să zicem – până la Llosa, ca să amintim pe ultimul laureat Nobel. Aş zice că aceasta trebuie să fie tendinţa în creaţia unui romancier, de la complexitatea tehnicilor narative spre claritatea scriiturii epice care să aibă neapărat în centru un personaj memorabil. Iar Ivan Mihailovici Saproşkinov este un personaj memorabil. În această metamorfoză constă maturitatea deplină a romancierului Constantin Stan.
*Arges, 11, 2010)
„Războiul nu lasă în urma lui numai cimitire ale eroilor ce s-au jertfit sau au fost jertfiţi pentru patrie, pentru o pace de trei zile, ci şi viaţă, aşa cum se iveşte ea în vremuri tulburi: întâmplător, ca fruct al hazardului unei clipe, unei nopţi, unei singure atingeri, unei traume, sau ţesute pe canavaua unor poveşti pe care nimeni nu le mai poate spune”. Deşi scrisă pe la sfârşitul romanului lui Constantin Stan, Gde Buharest (Editura Charmides, 2010), fraza aceasta este, de fapt,începutul poveştii. Astfel, un soldat român, în retragerea sa spre casă, este adăpostit de o rusoaică văduvă cu care are o legătură de câteva zile, suficient pentru a-i lăsa drept neştearsă amintire un plod. Este chiar personajul principal al romanului: Ivan Mihailovici Saproşkinov. Copilăria acestuia este una chinuită mai ales de gândul că trebuie să meargă mereu la şcoală, neînţelegând rostul învăţăturii, în această privinţă semănând cu Oblomov care vedea în învăţătură o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre. În tinereţe însă, Ivan Mihailovici devine ostaş credincios al partidului comunist al Uniunii Sovietice, aghiotant al lui Tovkolea, un mare activist pe care-l slujeşte ca pe însuşi partidul, cu toată atenţia: „…unui şef nu trebuie să-i placă nimic din ce faci tu. Eşti un neisprăvit, un leneş, un încurcă-lume, iar dacă nu ar fi el s-ar duce lumea de râpă. Ce faci, faci prost şi el trebuie să îndrepte, adică nu mai pune el mâna să le îndrepte dar îţi spune cum le-ar fi făcut el să iasă perfect. Apoi, mai învăţase Ivan Mihailovici că şefii cei mari abia când tac, când nu te mai văd, când nu mai catadixesc nici măcar observaţie să-ţi facă sunt cei mai supăraţi. De aceea, uneori se ruga de Tovkolea să-l muştruluiască, să-l facă cu ou şi cu oţet. Dacă nu reuşea – iar Tovkolea continua să se uite la el ca la o absenţă (excelent! n.m. DAD) – atunci făcea el una boacănă…” Zelul său îl propulsează pe vremea perestroikăi într-o slujbă de funcţionar clasa a II-a, într-o clădire din Piaţa Roşie, mânuind (sau alcătuind?) dosare.
O mare şi permanentă plictiseală. Timpul zilnic al slujbei nu-i e măsurat cu vreun ceasornic, ci cu o precisă clepsidră – sticla de votcă, legumită ceas de ceas şi minut cu minut, să se golească exact la sfârşitul programului, program împărţit în două de apariţia cu precizie de cronometru în biroul lui a Marfei Stanilova, soţia sa, care la slujbă însă se poartă cu severitatea unui comisar al poporului. Marfa Stanilova vine să ia misterioasele dosare de la soţul ei, pe care-l dojeneşte neutru: „Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduieşti mai mult!”
Dar, Ivan Mihailovici – în ritmul egal al fiecărei zile – contemplă prin fereastră turlele aurite ale bisericii „Vasili Blajenii”, priveşte literele şi cifrele „cu încântarea cu care scrutează nimicul” şi bea votcă, pentru că „de băut, bem toţi, adică aşa, în limite tovărăşeşti şi principiale, nu bem chiar ca porcii, şi tov Saproşkinov bea cu temeinicie fără să-i fie greaţă şi fără să se abată, după ce bea, de la linia justă pe care orice om cu răspundere trebuie să o aibă în orice moment al vieţii sale de activist”. Am putea spune că avem de-a face cu un Akaki Akakievici din amurgul comunismului. Iată descrierea lui făcută de fiica vitregă, cu care împărţea aceeaşi cameră mare printr-o draperie şi cu care fiică chiar are o partidă de amor: „Ce viaţă duce dumnealui: se duce la slujbă, vine de la slujbă. Uneori vine afumat de la bodega aia nenorocită care îi iese şi ei în cale în drumul spre casă (chiar înainte să o apuce pe aleea ce duce la cvartalul de locuinţe), alteori se mai afumă şi pe acasă. Toată ziua, altceva nu face”.
Din activitatea lui de purtător de geantă a lui Tovkolea, Ivan Mihailovici învăţase de la acesta că trebuie să fie soldat credincios partidului şi că nu trebuie să judece el, să nu gândească, el trebuie doar să execute ce i se cere. Ceea ce şi face, trădându-l fără să clipească pe binefăcătorul său Tovkolea, scriind o notă informativă împotriva lui dictată de ofiţerul KGB, nepunându-şi nicio clipă problema dacă e adevărat sau nu ce scrie el, fiind preocupat doar de caligrafie.
După cum am sugerat deja la începutul acetor rânduri, povestea vieţii lui Ivan Mihailovici Saproşkinov nu este aşternută cronologic, ci după meandrele gândului personajului. De altfel, un cititor atent al romanului vede neapărat că Gde Buharest nu este atât povestea vieţii lui Ivan Mihailovici, cât cea a gândului său care ne poartă prin satele măreţei Uniuni Sovietice, prin Moscova, prin labirintica şi deopotrivă misterioasa clădire în care-şi desfăşoară cotidiana activitate de funcţionar clasa a II-a: „Îşi potrivi pasul pe scări şi nu văzu că un gând i se strecură înainte, o luă fuguţa pe scări, grăbindu-se să ajungă la birou înaintea sa. Când Ivan Mihailovici ajunse, gândul se instalase deja pe scaunul său. Saproşkinov tresări: de nu s-o apuca pârdalnicul să-i bea şi votcuţa”. Iar meandrele gândului (veritabil personaj) sunt influenţate în mare măsură de votca îngurgitată în timpul serviciului, la cârciumă după slujbă, în drum spre casă, în week-end.
Finalul romanului îl găseşte pe Ivan Mihailovici în drum spre România, spre Bucureşti, spre Buharest, unde speră (ce speră! e convins!) că va găsi un geamăn, un omolog, „în lumea tocmită în simetria ei perfectă”, nu se poate să nu existe acel frate care să-l aştepte pe peronul Gării de Nord.
Gde Buharest este un roman profund rusesc în spirit, în atmosferă, în profunzimea lui. Naraţiunea este de o mare savoare, chiar şi pentru cititorul care nu are exerciţiul lecturii din marii prozatori ruşi, că proza romanului nu e livrescă, ea nu pare a fi scrisă neapărat după romanele ruseşti, ci e – dacă nu de un veritabil realism – oricum, absolut verosimilă. Monologul interior al lui Ivan Mihailovici este excepţional, iar Constantin Stan e un maestru al stilului indirect liber. Precum marii prozatori ruşi – Gogol, Cehov, Goncearov – Stan scrie un roman remarcabil pe un personaj altfel banal, diminutivând în spirit slav cuvintele: lăvicioară, castraveciori, copeicuţă, cănuţă, păhăruţ, votcuţă (desigur!), vinişor, slujbuşoară……
Dacă ar fi tradus în Federaţia Rusă, Gde Buharest ar putea fi un best seller.
De menţionat că romancierul Constantin Stan – cam singurul optzecist care la începuturi n-a găsit că proza scurtă e cea care contează, romanul fiind în anii 1979-1983 perimat – vine dinspre proza sofisticată, cu multiple tehnici narative explicite, de la textualism şi intertextualism, aşadar, vine spre simplitatea marilor romancieri dintotdeauna, de la Gogol – să zicem – până la Llosa, ca să amintim pe ultimul laureat Nobel. Aş zice că aceasta trebuie să fie tendinţa în creaţia unui romancier, de la complexitatea tehnicilor narative spre claritatea scriiturii epice care să aibă neapărat în centru un personaj memorabil. Iar Ivan Mihailovici Saproşkinov este un personaj memorabil. În această metamorfoză constă maturitatea deplină a romancierului Constantin Stan.
*Arges, 11, 2010)
joi, 25 noiembrie 2010
Marius Stoian: realitatea posibilă, realitatea probabilă
Apar uneori cărţi şi autori care vin să tulbure multe dintre obişnuinţele sau prejudecăţile noastre. Mai întâi, ne obligă să luăm act de o realitate existentă poate până atunci în jurul nostru, dar pe care nu o percepeam. Sau, ne determină să vedem altceva din ceea ce ne înconjoară. Pentru că este evident că fiecare nouă realitate ficţională ne modifică percepţia, ne stabileşte alte raporturi cu lumea, cu noi înşine. Această modificare este efectul acţiunii textului asupra realului: ne face să vedem ceea ce până atunci era ascuns privirii noastre, să atribuim sens acolo unde el nu era, să ordonăm acolo unde domina haosul. A citi echivalează cu pierderea inocenţei pentru că orice act de cunoaştere este o bulversare a relaţiilor inocente pe care le aveam până atunci cu lumea în care trăim. Mai apoi, astfel de apariţii –pe care le numim cu un cuvânt care îmi displace, dar care e de neevitat în astfel de cazuri “surprize” – ne revelă o realitate umană la care nu fusesem atenţi. Sunt acei “ei” diferiţi de “noi”, uneori opuşi nouă. Cu care nu bănuiam că ne vom intersecta. “Ei” şi “noi” sunt enclavizări ale prejudecăţilor noastre orgolioase, născute şi apoi cultivate spre a ne augmenta respectul de sine. “Cazul” Marius Stoian îndeplineşte, prin volumul său de debut “8215” (editura 22th Century Publishing, 2010) ambele condiţii spre a fi o mare –şi mă grăbesc să spun plăcută – surpriză. A debutat la 17 ani, a publicat fervent până pe la 20 de ani, fost purtat ori s-a lăsat purtat de efervescenţa oportunităţilor sociale ivite pentru tinerii bătăioşi, ambiţioşi după 1990: jurnalist, director de gazete, funcţionar în două rânduri în Guvernul României, om de afaceri. Tânărul subţirel din anii ’90 s-a masificat, iar ceea ce era pe atunci febrilitate adolescentină a devenit acum mobilitate grea şi eficientă. În volumul pe care mi l-a trimis mi-a pus şi o copie a paginilor din Suplimentul literar şi artistic al Tineretului liber, din anii 1990, în care eram colegi. Habar nu aveam atunci, şi până când nu i-am citit volumul, nu aveam ştiinţă că hazardul unei apariţii şi al unei puneri în pagină este numai unul aparent şi că fire subterane îl pot face logos, ordine. Tânărul – pe atunci – Marius Stoian se dovedeşte azi, prin acest volum, un bun cunoscător şi un afin al textuării realului, are o conştiinţă estetică pregnant optzecistă, dar nu în linia poetic optzecistă care a dat să zicem o mulţime de imitatori, copleşiţi în principal de modelul T.T. Coşovei ci una teoretizată şi impusă de Gheorghe Iova şi îmbrăţişată fervent de Gheorghe Crăciun. Poezia lui Marius Stoian este, în viziune şi expresie, una autentic postmodernistă, printre puţinele remrcabile realizări de la noi, ţn ciuda deselor şi uneiri neacoperite de realitatea poetică etichetări postmoderniste, propunându-ne spaţiul coşmaresc, terifiant al oraşului care nu mai e nici măcar unul al betoanelor, pungilor de plastic, asfaltului, ci al ruinelor postindustrializării. Este o ruină scufundată în mâl, alge, mucegaiuri, răspândind miasme fetide, degradând, în zdrenţe, prin gropile de gunoi, însuşi curcubeul, o lume fantomatică în care se mişcă la fel de fantomatic oameni care caută insemne ale vieţii, şi ale vieţii lor, de odinioară “Guri de canal din care nu mai iese nimic, nici abur. Străin – construindu-ţi/ drumul decupat din amintirile unui orfan”. Este o lume care nu se mai întrupează decât în cuvânt sau ca ecou/acţiune al cuvântului. Dacă la moderniştii de toate felurile oraşul este perceput, descifrat printr-o conştiinţă superioară care ia act şi se opune tentaculelor civilizaţiei alienante, la postmoderni, fiinţa vie este parte, element indestructibil al ruinelor ce fumegă în urma exploziei nucleare a civilizaţiei pentru că “oraşele nu pot pierde niciodată”. Spre a putea recunoaşte este obligatoriu să îţi aminteşti şi să imaginezi “ca şi cum” (titlul unei secvenţe din volumul lui Marius Stoian). Să trăieşti ca şi cum ai fi viu, ca şi cum însăşi amintirea ţine loc de real: “Mă regăsesc figurând câteva elemente complet străine./ Traduc senzaţia./ Parte în cuvânt./ Parte în obiect./ Creat continuu de o durere inexistentă, în fapt./ Pasiv în lungul şir de ratări./ Tânjind după un plan cadru./ Aduc agresivitatea amănuntului./ Imaginez lava acoperind corpurile goale./ Imaginez camera infectă de hotel./ Absorbită în porii pielii tale. Trepte moi şi totuşi fără urmă./ Identitatea ta răsfrântă (şi) asupra culorilor./ Încerc să obţin configuraţia, spaţialitatea./ Ca şi cum./ Trăind prin prisma lui “ca şi cum”. Fără putinţă./ Definesc./ Autorizez existenţa, distrugând ideile. Posibile./ (Poate masochismul nostru fără margini dă naştere nostalgiei după vremea/ chinurilor mari. Reale).”
Prin acest remarcabil debut, Marius Stoian recuperează aparenta distanţă ce-l separa de colegii lui de generaţie mai hărnicuţi poate, dar sigur nici la 40 de ani poeţi formaţi. Deşi, într-u cuvânt final, se detaşează de această fază (a experimentului juvenil) este, totuşi, doar o cochetărie de poet. Volumul de debut este de o maturitate admirabilă şi-l contrazice. Iar el ştie asta!
Apar uneori cărţi şi autori care vin să tulbure multe dintre obişnuinţele sau prejudecăţile noastre. Mai întâi, ne obligă să luăm act de o realitate existentă poate până atunci în jurul nostru, dar pe care nu o percepeam. Sau, ne determină să vedem altceva din ceea ce ne înconjoară. Pentru că este evident că fiecare nouă realitate ficţională ne modifică percepţia, ne stabileşte alte raporturi cu lumea, cu noi înşine. Această modificare este efectul acţiunii textului asupra realului: ne face să vedem ceea ce până atunci era ascuns privirii noastre, să atribuim sens acolo unde el nu era, să ordonăm acolo unde domina haosul. A citi echivalează cu pierderea inocenţei pentru că orice act de cunoaştere este o bulversare a relaţiilor inocente pe care le aveam până atunci cu lumea în care trăim. Mai apoi, astfel de apariţii –pe care le numim cu un cuvânt care îmi displace, dar care e de neevitat în astfel de cazuri “surprize” – ne revelă o realitate umană la care nu fusesem atenţi. Sunt acei “ei” diferiţi de “noi”, uneori opuşi nouă. Cu care nu bănuiam că ne vom intersecta. “Ei” şi “noi” sunt enclavizări ale prejudecăţilor noastre orgolioase, născute şi apoi cultivate spre a ne augmenta respectul de sine. “Cazul” Marius Stoian îndeplineşte, prin volumul său de debut “8215” (editura 22th Century Publishing, 2010) ambele condiţii spre a fi o mare –şi mă grăbesc să spun plăcută – surpriză. A debutat la 17 ani, a publicat fervent până pe la 20 de ani, fost purtat ori s-a lăsat purtat de efervescenţa oportunităţilor sociale ivite pentru tinerii bătăioşi, ambiţioşi după 1990: jurnalist, director de gazete, funcţionar în două rânduri în Guvernul României, om de afaceri. Tânărul subţirel din anii ’90 s-a masificat, iar ceea ce era pe atunci febrilitate adolescentină a devenit acum mobilitate grea şi eficientă. În volumul pe care mi l-a trimis mi-a pus şi o copie a paginilor din Suplimentul literar şi artistic al Tineretului liber, din anii 1990, în care eram colegi. Habar nu aveam atunci, şi până când nu i-am citit volumul, nu aveam ştiinţă că hazardul unei apariţii şi al unei puneri în pagină este numai unul aparent şi că fire subterane îl pot face logos, ordine. Tânărul – pe atunci – Marius Stoian se dovedeşte azi, prin acest volum, un bun cunoscător şi un afin al textuării realului, are o conştiinţă estetică pregnant optzecistă, dar nu în linia poetic optzecistă care a dat să zicem o mulţime de imitatori, copleşiţi în principal de modelul T.T. Coşovei ci una teoretizată şi impusă de Gheorghe Iova şi îmbrăţişată fervent de Gheorghe Crăciun. Poezia lui Marius Stoian este, în viziune şi expresie, una autentic postmodernistă, printre puţinele remrcabile realizări de la noi, ţn ciuda deselor şi uneiri neacoperite de realitatea poetică etichetări postmoderniste, propunându-ne spaţiul coşmaresc, terifiant al oraşului care nu mai e nici măcar unul al betoanelor, pungilor de plastic, asfaltului, ci al ruinelor postindustrializării. Este o ruină scufundată în mâl, alge, mucegaiuri, răspândind miasme fetide, degradând, în zdrenţe, prin gropile de gunoi, însuşi curcubeul, o lume fantomatică în care se mişcă la fel de fantomatic oameni care caută insemne ale vieţii, şi ale vieţii lor, de odinioară “Guri de canal din care nu mai iese nimic, nici abur. Străin – construindu-ţi/ drumul decupat din amintirile unui orfan”. Este o lume care nu se mai întrupează decât în cuvânt sau ca ecou/acţiune al cuvântului. Dacă la moderniştii de toate felurile oraşul este perceput, descifrat printr-o conştiinţă superioară care ia act şi se opune tentaculelor civilizaţiei alienante, la postmoderni, fiinţa vie este parte, element indestructibil al ruinelor ce fumegă în urma exploziei nucleare a civilizaţiei pentru că “oraşele nu pot pierde niciodată”. Spre a putea recunoaşte este obligatoriu să îţi aminteşti şi să imaginezi “ca şi cum” (titlul unei secvenţe din volumul lui Marius Stoian). Să trăieşti ca şi cum ai fi viu, ca şi cum însăşi amintirea ţine loc de real: “Mă regăsesc figurând câteva elemente complet străine./ Traduc senzaţia./ Parte în cuvânt./ Parte în obiect./ Creat continuu de o durere inexistentă, în fapt./ Pasiv în lungul şir de ratări./ Tânjind după un plan cadru./ Aduc agresivitatea amănuntului./ Imaginez lava acoperind corpurile goale./ Imaginez camera infectă de hotel./ Absorbită în porii pielii tale. Trepte moi şi totuşi fără urmă./ Identitatea ta răsfrântă (şi) asupra culorilor./ Încerc să obţin configuraţia, spaţialitatea./ Ca şi cum./ Trăind prin prisma lui “ca şi cum”. Fără putinţă./ Definesc./ Autorizez existenţa, distrugând ideile. Posibile./ (Poate masochismul nostru fără margini dă naştere nostalgiei după vremea/ chinurilor mari. Reale).”
Prin acest remarcabil debut, Marius Stoian recuperează aparenta distanţă ce-l separa de colegii lui de generaţie mai hărnicuţi poate, dar sigur nici la 40 de ani poeţi formaţi. Deşi, într-u cuvânt final, se detaşează de această fază (a experimentului juvenil) este, totuşi, doar o cochetărie de poet. Volumul de debut este de o maturitate admirabilă şi-l contrazice. Iar el ştie asta!
marți, 23 noiembrie 2010
Cronica literara
O ZI DIN VIAŢA LUI IVAN MIHAILOVICI
de Vasile Spiridon
Cel mai recent roman apărut sub semnătura lui Constantin Stan, Gde Buharest (Bistriţa, Ed. „Charmides“, 2010), respiră un aer cehovian, conturând aspecte ale vieţii funcționărești, unde monotonia copleșește și impune pornirea unui mecanism detracat și fără putință de salvare din angrenajul lui a subiecților sociali aleși. Romancierul surprinde automatismele dobândite în existența sa de Ivan Mihailovici Saproșnikov – o existență devorată de monotonie și de plictis, dar umplută de... golirea paharelor de votcă savurate metodic mai ales în timpul orelor de serviciu. Pahare de votcă băute raționalizat, cu o regularitate ce riscă să devină ea însăși monotonă (doar unul o dată la o oră și jumătate!). Romanul începe, de altfel, cu fraza: „Ce plictiseală! Își spuse Ivan Mihailovici Saproșnikov“. Sunt radiografiate, de-a lungul cărții, câteva existențe sufocate de lipsa de perspectivă și acaparate de neantul atoatecuprinzător. De altfel, impresia este de spațiu închis, labirintic în care se mișcă personajul deși „Ivan Mihailovici evita probabil să pronunțe cuvântul «labirint»“ (p. 9).
Ivan al nostru – un altfel de „funcționar al neantului“ – privește înspre zonele abisale, pe care nu prea le intuiește, și își caută identitatea și argumente pentru rostul său în viață în jocul acesta absurd, paradoxal și aparent inexplicabil al confruntării cu mecanismul ireductibil al sistemului social comunist. „La noi totul e mare! Doar votca nu-i cât Volga, adică la fel de mare pentru că, uneori, e la fel de tulbure. Gândurile ne vin din asocieri și din lipsuri. Uneori, ele se cheamă frustrări, dar Ivan Mihailovici nu are de unde să știe asta“ (pp. 79–80). Există peste tot în roman sugestia unei candori pierdute în confruntarea cu mediul social; a unei experienţe trăite și destăinuite în umbrele și cețurile alcoolului din paharul – mereu mic, foarte mic, din ce în ce mai mic – de votcă; a absenței vreunui rost; a trecerii spre irealitatea căutată ca o șansă a uitării de necazuri; a somnului.
Iată cum se dezmeticește funcționarul sovietic și de ce repere se slujește el în orientarea pe axa timpului: „«E joi, aşadar», îşi spune Ivan Mihailovici după un raţionament impecabil: dacă Marfuşca nu-i acasă (probabil stă la coadă pe undeva prin complex), dacă el însuşi stă aici pe pat, asta vrea să înseamnă că sub duş e Ludmila. Dacă Ludmila e sub duş asta înseamnă că e ziua lor de spălat şi de îmbăiat, adică e ori marţi, ori joi, ori sâmbătă. Marţi nu poate să fie pentru că ştie sigur că ieri nu a fost luni (în fiecare luni seara el trece pe la bodega Ninăi, deci azi l-ar fi durut cu totul altfel capul), sâmbătă nu poate fi pentru că nu s-a zbătut să facă rost de sticloanţa care să-i aline sfârşitul de săptămână, calvarul celor două zile libere (în fapt o zi şi jumătate) care trec atât de greu fără niciun strop de ceva tărie. Aşadar, trebuie că este joi“ (p. 124). Logică infailibilă pentru cineva ale cărui puncte forte nu sunt visul ori ambiția!
Constantin Stan imaginează întâmplări dintr-o posibilă și concretă cronică a evenimentelor din timpul perestroikăi și al glasnostului, le reinterpretează într-o viziune în interiorul căreia alternanța și plurivalența episoadelor generează o altă și neobișnuită înfățișare a lumii sfârșitului de comunism din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Personajul este conștient de sinusoida ritmurilor vieții sale („Și, totuși, Ivan Mihailovici are o vagă bănuială că timpul se duce undeva“ – p. 48), marcate de mișcarea unor siluete (îndeosebi silueta vecinei de aceeași cameră și de familie Ludmila Cervenkova, dintr-un cvartal moscovit), de tristețea și de vidul sufletesc al acestui mare regat al neantului întins atunci pe cel puțin a șasea parte din globul pământesc. Ivan Mihailovici Saproșnikov se află prins în prim-planul unor mecanisme dramatice, ineluctabile ca desfășurare și soluționare nefastă.
Romanul Gde Buharest poate fi citit ca istorie a unor oameni fără destin, ca mișcare subterană a unor factori de natură să determine, să circumscrie și să justifice anumite comportamente și atitudini stereotipe. Constantin Stan înregistrează cu subtilitate mișcarea interioară a personajului, creează cu veridicitate o anumită atmosferă și regizează impecabil spectacolul așteptărilor, tăcerilor și grijilor cotidiene încercate de cetățenii lagărului socialist. Este de remarcat prezența factorilor legați de istoria unor destine dramatice, precum și rolul unor împrejurări care influențează adesea imprevizibil și inexorabil vieța personajelor prinse pe de-a-ntregul într-un angrenaj social defectuos. Se adaugă refuzul unor rezolvări conflictuale de tip maniheistic și preferința pentru alegerea personajelor cu o existență apatică („Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduiești mai mult“ – sună imputarea, devenită obsesivă, a consoartei), dar interesante în ordinea ilustrării psihologiilor.
Pe lângă detaliile de ordin descriptiv, apar efectele nostime provocate de jocul contrastelor și de supradimensionarea unor elemente derizorii în contexte „mărețe“: „Greutăţile ne călesc, ne ascut vigilenţa, ne ţin trează lupta şi conştiinţa de clasă, îi spunea mereu Tovkolea. Aplicând principiul simetriei după care se tocmesc toate în această viaţă, putem spune că cele bune, bucuriile (mai mari sau mai mici) ne moleşesc, ne adorm vigilenţa şi ne conduc la mari greşeli. Cum ar fi, de exemplu, să credem că lupta de clasă s-a încheiat, că în America nu va triumfa niciodată comunismul sau că Marfa Stanilova nu va veni la ora unşpe după dosare“ (p. 112). În schița portretistică, romancierul are o propensiune pentru supradimensionarea figurilor, fără a le duce înspre șarjă.
Eroul se află în neputința de a se fixa în vreo postură a existenței sale derizorii. Iar ideea de a pleca spre București reprezintă procesul final din capul unei ființe incapabile să răspundă de una singură la întrebări legate de sensul vieții și de felul cum trebuie ea trăită: „Cu credinţa sa în bunul Dumnezeu și în rânduiala lumii de după Marea Revoluţie, Ivan Mihailovici Saproşkinov îşi făcu cruce şi spuse: «Asta e, trebuie că toate pe lumea asta au un rost»./ Originile sale sănătoase îl îndemnau pe Ivan Mihailovici să ia întotdeauna lucrurile aşa cum ni se înfăţişează ele nouă: toate astea vesteau o nouă revoluţie. Altceva, n-avea ce sa fie!“ (p. 51) Mai ales traumele consecutive celui de Al Doilea Război Mondial sunt punctate sub specia implicațiilor pe care le au în conștiința și în psihologia unor oameni din „spatele frontului“.
Pentru „florile sălbatice“ răsărite în timpul războiului, drama lucidității dă o dimensiune aparte unui fenomen analizat aici prin apelul la cortegiul gravelor dereglări ale existențelor din perioada postbelică. „Se reîntoarse la gândul ce-l călăuzise atâta vreme, sporind căldura trupului său: cât de bine e tocmită lumea pe acest principiu al simetriei perfecte! Dacă un soldat român a ajuns până în satul lui, ca să-i fie lui tată, un soldat sovietic trebuie că a ajuns exact până acolo unde şi el să fi făcut un alt copil, iubind, violând o femeie, spre a echilibra balanţa asta a vieţii, a lumii, a dracu ştie ce, dar e clar că e o balanţă în tot ceea se petrece pe lumea asta“ (p.146). Principiul major care dirijează, chipurile, viața candidului nostru erou este al echilibrului a toate cele de pe lumea asta: „își dădu seama că faptul în sine – avansarea cu consecința ei, mărirea de salariu, și scumpirea concomitentă a votcii – trebuie privit filosofic: el exprima perfectul echilibru al lumii în general și al lumii sale, al vieții sale, în particular“ (p. 22). Însă, din aceste sfere înalte, privirea îi este coborâtă și înspre viața de familie, efortul comparativ axându-se pe aprecierea vecinei de cameră și a soției (în același timp și tovarășă de muncă la birou): „Dar uite-așa vin lucrurile de se leagă nud pe plin, cărare pierdută pe drum neabătut, Ludmila fără chiloți pe Marfa Stanilova cu prea mulți chiloți. Suficiente întâmplări cât să-ți pună mintea pe moațe și liniștea ta să se ducă pe pustiu“ (p. 41).
Romancierul are grijă de etapizarea minuțioasă a vârstelor eroului, de distribuirea semnelor, straturilor și faliilor unei vieți retrăite acuzator. Vindecarea de amintiri se face în virtutea unei terapeutici pentru care luarea câmpilor în sens propriu reprezintă singura ieșire: „Traversă oraşul încet, cu grijă. Când ajunse la marginea lui, se aşeză pe o piatră de lângă monument. Până aici ajunseseră nemţii. De aici, războiul se întorsese pe acelaşi drum înapoi na Berlin. Exact pe acelaşi drum al înaintării era şi drumul retragerii: cimitirele suprapuse, presărate de-a lungul drumului, erau dovada. Ba, mai mult era acelaşi drum şi al retragerii lui Napoleon. Tot cimitirele, tot suprapuse spun asta: mujici în straturile de afund, apoi francezi, prusaci, corsicani, din armata napoleoniană, apoi, nemţi, românii mai la suprafaţă, şi iarăşi mujici care morţi de moarte bună, care grăbit de ceva să o ia grăbit spre lumea ailaltă. Va merge pe acelaşi drum, va întreba şi el încotro să o ia, atunci când va fi dezorientat. Va ajunge. Nu numai că va ajunge, dar îl va şi găsi. Lumea e bine tocmită în simetria ei perfectă. Iar ideea că undeva există cineva la fel ca el îl mulţumeşte, poate chiar îl face fericit. Nu pe tatăl adevărat, biologic îl vrea Ivan Mihailovici, ci pe el, pe acel frate pe care îl va recunoaşte fără măcar să se fi gândit vreodată până acum că există“ (pp. 152–153).
Exercițiul romanesc al lui Constantin Stan excelează în creionarea sigură a portretelor, în dispunerea inteligentă a scenariului epic și în organizarea ingenioasă a trucurilor narative. Este de remarcat siguranța compoziției și a discursului, o surprindere exactă a detaliilor și regizarea unui spectacol dominat de verva umoristică. Calitatea discursului narativ ni se impune prin rigoarea sintaxei epice și a compoziției, prin siguranța privirii care selectează, înregistrează și interpretează, refăcând, într-o ordine și o demonstrație convingătoare, timpul și spațiul romanesc, mișcarea și raporturile dintre personaje. Se vede aici clar înalta clasă a prozei scurte a generației ’80, la care s-a format Constantin Stan. Acesta știe să evite redundanțele și restrânge sfera referenților externi la cei mai sugestivi pentru spațiul epic imaginat. Romancierul operează abil cu invarianții speciei nuvelistice, atmosfera constituindu-se prin alternanțe de lumini și umbre, de vorbărie și tăcere.
Substanța romanului își extrage sevele din contemplarea unei lumi convingătoare în privința dispunerii caraterologice și a semnificațiilor general-umane. Natura concentrată și ținută din scurt a discursului, funcția de primă importanță acordată substanței evenimentelor narate, rolul faptului nu doar în aparență banal, prezența unor destine consumate în singurătate – toate ies în evidență. Sesizarea aspectului cotidian, existențele „provizorii“ și sufocarea în mediocritate a unor personaje sunt și ele aspecte de remarcat. Gde Buharest este un foarte reușit roman despre identitatea ființei și despre viața triumfătoare asupra morții în vremuri beligerante, scris de Constantin Stan cu inteligență și umor.
(„Convorbiri literare“, nr. 9/2010)
Lansare la Gaudeamus
Editura Charmides a lansat la Targul de carte Gaudeamus, in prezenta unui surprinzator (pentru mine si pentru cate lansari se produceau concomitent!) de mare numar de cititori, ultimele sale trei aparitii: Constantin Stan, "Gde Buharest", Gheorghe Iova. "Excursia in plina desfasurare" si Ion Muresan "Cartea Alcool". Despre cei trei autori au vorbit Ioan Bogdan Lefter, Petre Raileanu, Dinu Flamand, Ioan Grosan.
vineri, 19 noiembrie 2010
A treia Petrecere...
Alex. Ştefănescu, preşedintele juriului:
„ Abia acum, la bătrâneţe, la Iaşi, l-am descoperit pe Ion Mureşan”
- Sunteţi preşedintele juriului de la prima ediţie a “Petrecerii cu poezie, prieteni şi…trufe de cioclată”, o întrecere pe scenă a poeţilor, un turnir cavaleresc cu poeme pe post de florete. E complicat să jurizezi aşa ceva?
- N-am fost preşedinte de la prima ediţie, dar m-am străduit să ajung numărul 1 şi, iată, am ajuns. E complicat să deliberezi, ca membru al unui asemenea juriu, pentru că Emil Stratan invită de obicei numai poeţi de valoare, greu de ierarhizat. Optezi, cu maxim discernământ, pentru unul din zece şi toată lumea constată, şi pe bună dreptate, că ai nedreptăţit nouă.
- Care sunt criteriile care primează în ochii juraţilor?
- Valoarea în sine a textelor citite, dar şi modul cum autorul a făcut selecţia, cum a apărut în faţa publicului etc. Dacă poeţii sunt foarte apropiaţi ca valoare, se ia în considerare şi... felul în care s-au purtat în seara precedentă cu preşedintele juriului.
- Poeţii sunt nişte copii mari predispuşi la joc, dar degrabă supărăcioşi, dispuşi să îşi ia jucăriile şi să plece. Povestiţi-ne o o întâmplare amuzantă de încălcare a regulilor jocului!
- La una din ediţii mi-a revenit rolul de a prefaţa recitalul fiecăruia dintre poeţi. Ileana Mălăncioiu, care mereu îmi reproşează că o iubesc mai mult pe Ana Blandiana decât pe ea, s-a declarat de data aceasta foarte mulţumită de modul cum am prezentat-o şi chiar m-a sărutat pe obraji. Seara însă, la banchetul de despărţire, mi-a spus, îmbufnată, că s-a mai gândit şi că şi-a dat seama că, atunci când vorbeam despre ea, în faţa publicului, mă gândeam de fapt la Ana Blandiana.
- Aţi descoperit, aţi redescoperit vreun poet auzindu-l citindu-şi poeziile în aceste două ediţii ale “Petrecerilor…”?
-- Da, spre ruşinea mea, abia acum, la bătrâneţe, la Iaşi, l-am descoperit pe Ion Mureşan, care, cu poemele lui lungi, discursiv-metafizice, îi transportă pe cititori (sau pe cei în faţa cărora îşi declamă poemele) în alte lumi, de unde ei parcă n-ar mai vrea să se întoarcă.
- Imaginaţi-vă într-o confruntare a criticilor pe o scenă. Care ar fi textul cu care v-aţi prezenta pentru a seduce publicul?
- M-aş prezenta cu un... poem pe care l-am compus pentru marele poet Emil Brumaru:
Brumaru are vergi cu care bate
Sălbatic epitetele prea dulci
Şi-un păr căzut de mari şi vechi păcate
În care nu e bine să te-ncurci.
El doarme-n cărămidă, trist, la Iaşi
Visând la fete roz din capitală,
C-un pix de-argint le face copilaşi,
Apoi, cerându-şi scuze, le înşeală.
În fiecare număr din Rom. lit.
Îşi plânge-amar iubirile defuncte,
Iar noi mereu avem de-nlocuit
Cuvântul-mit cu p şi puncte-puncte.
Înzăpezit printre scrisori de-amor
Originale, dar şi apocrife,
Brumaru-adună sârme vechi şi sfori
În care vede tandre hieroglife.
El criticilor nu le dă la cap
Cum fac atâţia scriitori români,
Ci stă cu ei închis într-un dulap
Pe întuneric două săptămâni.
Nimeni nu ştie dacă-i maltratează,
Dacă-i răsfaţă cu un ceai rusesc
Sau dacă de ceva îi operează,
Dar la ieşire criticii zâmbesc.
(Puteti citi interviul http://www.revistaluceafarul.ro/)
„ Abia acum, la bătrâneţe, la Iaşi, l-am descoperit pe Ion Mureşan”
- Sunteţi preşedintele juriului de la prima ediţie a “Petrecerii cu poezie, prieteni şi…trufe de cioclată”, o întrecere pe scenă a poeţilor, un turnir cavaleresc cu poeme pe post de florete. E complicat să jurizezi aşa ceva?
- N-am fost preşedinte de la prima ediţie, dar m-am străduit să ajung numărul 1 şi, iată, am ajuns. E complicat să deliberezi, ca membru al unui asemenea juriu, pentru că Emil Stratan invită de obicei numai poeţi de valoare, greu de ierarhizat. Optezi, cu maxim discernământ, pentru unul din zece şi toată lumea constată, şi pe bună dreptate, că ai nedreptăţit nouă.
- Care sunt criteriile care primează în ochii juraţilor?
- Valoarea în sine a textelor citite, dar şi modul cum autorul a făcut selecţia, cum a apărut în faţa publicului etc. Dacă poeţii sunt foarte apropiaţi ca valoare, se ia în considerare şi... felul în care s-au purtat în seara precedentă cu preşedintele juriului.
- Poeţii sunt nişte copii mari predispuşi la joc, dar degrabă supărăcioşi, dispuşi să îşi ia jucăriile şi să plece. Povestiţi-ne o o întâmplare amuzantă de încălcare a regulilor jocului!
- La una din ediţii mi-a revenit rolul de a prefaţa recitalul fiecăruia dintre poeţi. Ileana Mălăncioiu, care mereu îmi reproşează că o iubesc mai mult pe Ana Blandiana decât pe ea, s-a declarat de data aceasta foarte mulţumită de modul cum am prezentat-o şi chiar m-a sărutat pe obraji. Seara însă, la banchetul de despărţire, mi-a spus, îmbufnată, că s-a mai gândit şi că şi-a dat seama că, atunci când vorbeam despre ea, în faţa publicului, mă gândeam de fapt la Ana Blandiana.
- Aţi descoperit, aţi redescoperit vreun poet auzindu-l citindu-şi poeziile în aceste două ediţii ale “Petrecerilor…”?
-- Da, spre ruşinea mea, abia acum, la bătrâneţe, la Iaşi, l-am descoperit pe Ion Mureşan, care, cu poemele lui lungi, discursiv-metafizice, îi transportă pe cititori (sau pe cei în faţa cărora îşi declamă poemele) în alte lumi, de unde ei parcă n-ar mai vrea să se întoarcă.
- Imaginaţi-vă într-o confruntare a criticilor pe o scenă. Care ar fi textul cu care v-aţi prezenta pentru a seduce publicul?
- M-aş prezenta cu un... poem pe care l-am compus pentru marele poet Emil Brumaru:
Brumaru are vergi cu care bate
Sălbatic epitetele prea dulci
Şi-un păr căzut de mari şi vechi păcate
În care nu e bine să te-ncurci.
El doarme-n cărămidă, trist, la Iaşi
Visând la fete roz din capitală,
C-un pix de-argint le face copilaşi,
Apoi, cerându-şi scuze, le înşeală.
În fiecare număr din Rom. lit.
Îşi plânge-amar iubirile defuncte,
Iar noi mereu avem de-nlocuit
Cuvântul-mit cu p şi puncte-puncte.
Înzăpezit printre scrisori de-amor
Originale, dar şi apocrife,
Brumaru-adună sârme vechi şi sfori
În care vede tandre hieroglife.
El criticilor nu le dă la cap
Cum fac atâţia scriitori români,
Ci stă cu ei închis într-un dulap
Pe întuneric două săptămâni.
Nimeni nu ştie dacă-i maltratează,
Dacă-i răsfaţă cu un ceai rusesc
Sau dacă de ceva îi operează,
Dar la ieşire criticii zâmbesc.
(Puteti citi interviul http://www.revistaluceafarul.ro/)
A treia Petrecere cu poezie, prieteni si...trufe de ciocolata
EMIL STRATAN, directorul comitetului de organizare
« Câştigătorul nu e unul; căştigători suntem toţi şi mai ales iubitorii de poezie”
- ,, Petrecere cu poezie, prieteni şi...trufe de ciocolată,, a ajuns la a treia ediţie. Care sunt principalele învăţăminte trase după desfăşurarea primelor două ediţii?
Uneori, diagnosticianul nu e acelaşi cu terapeutul. Şi, atunci, culeg impresii, observaţii de la poeţi, de la spectatori sau de la sponsori. Ei pun diagnosticul, iar eu încep să tratez marile sau micile imperfecţiuni. Astfel, cea de-a treia ediţie a festivalului va avea o altă audienţă.
Se ştie că românul este doctor în tot ceea ce fac alţii, motiv pentru care vreau să ţin cont în special de observaţiile connaisseur-urilor; sunt cele pe care abia le aştept.
- Cine mai citeşte astăzi poezie?
Ştim cu toţii că tinerii de azi citesc foarte puţin. Dacă e să mă refer la poezie, lucrurile stau şi mai grav. În ciuda faptului că unii părinţii le impun odraslelor să citească, aceştia îşi depozitează cărţile pe noptieră, fără să le deschidă. În şcoli, aşa-zisele lecturi obligatorii sunt ignorate chiar şi de profesori. Totul se rezumă la comentariile ,,dictate,, de dascăli şi atât. Vorba lui Cărtărescu, dacă eşti în manual, fii sigur că nu vei fi citit. În librării, rafturile de poezie s-au restrâns, colecţiile se sting şi cum poetul este considerat un neadaptat, un iresponsabil desăvârşit, sau mai simplu spus, nu va fi considerat nicicum. Dispare ceva preţios şi chiar piere sub ochii noştri – poezia. Editurile se deschid doar vechilor poeţi şi nu se mai străduie să le caute succesorii.
- E greu să convingi poeţii să participe la o întrecere care până la urmă este şi una a orgoliilor de îndată ce doar unul va fi alesul?
Nu pot spune că nu ţin cont de orgolii, dar nu ele sunt cele care primează. Câştigătorul nu e unul; căştigători suntem toţi şi mai ales iubitorii de poezie. Concursul nu e pentru poeţi, e pentru spectatori. Ştim cu toţii cât de mult agrează românul ideea de competiţie. Să nu uităm că totuşi fiecare poet este premiat, iar marele premiu este decis şi de sală. Sunt convins că fără poezie lumea va fi mai urâtă, vom semăna din în ce mai mult cu nişte laptop-uri mergătoare. Vom plânge soft şi ne vom bucura hard.
- Care sunt ecourile, cum se face legătura între două ediţii?
Dintre cele mai proaste. Dacă la prima ediţie, ne-am putut permite să invităm şasesprezece poeţi, la cea de-a doua opt, iar la a treia ediţie, invităm doar şapte. E trist, dar ce poate face un singur om, care nu se poate lăuda cu o prea mare putere de convingere. Ceea ce fac eu, nu este de zona mea de competenţă, dar dragostea pentru frumos m-a împins către oameni frumoşi. Ei sunt cei cărora le datorez, aceste :Petreceri cu poezie, prieteni şi... trufe de ciocolată”. Să mă rezum doar la profesia mea, nu mă satisface; sunt convins că pot să fac mai multe, şi că menirea mea este să nu mă bucur de unul singur. Dacă am avut şansa să ajung într-a lume a frumosului, consider că e de obligaţia mea să o împart cu ieşenii şi nu numai. Mireasma trandafirilor oferiţi rămâne întotdeauna în mâna celui care îi oferă.
- Ce este nou în acest an?
Am încercat şi cred că am şi reuşit să organizez Galele Iaşului Universitar. Ce presupune asta ? Presupune un număr de douăsprezece premii, de la medicină la teatru, de la poezie la management cultural, de la artă plastică şi critică de teatru, de la proză la muzică de cameră. Asta înseamnă un juriu „talentat” şi un primar cucerit de artă. Ca să nu mai vorbesc de cei doi rectori, prof. dr. Vasile Astărăstoaie şi prof. dr. Doru Tompea (mă folosesc de ordinea alfabetică). Nu în ultimul rând, vechii prieteni de la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi Complex Hotelier Unirea (sc Metex), care au considerat să ni se alăture. Ca în fiecare an, nu va lipsi nici jazz-ul, Mircea Tiberian et Company; nu va lipsi nici teatrul, Rodica Mandache et Company. Ne vom bucura cu toţii. Vom fi purtaţi într-o lume medievală de formaţia Pontice.
- 2010 nu a fost un an uşor pentru nimeni – bani puţini, criză, disponibilizări, şomaj, scumpiri, impozite mari. Cui i-a mai ars de investiţii, sponsorizări în cultură în coniţiile acestea?
Mie şi prietenilor mei. Cu toate acestea, în ciuda tuturor greutăţilor financiare, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să pot convinge trei prestigioase universităţi ieşene, aş aminti aici, Universitatea „Petre Andrei”, reprezentată de preşedintele Fundaţiei „Petre Andrei”, d-l conferenţiar Sorin Bocancea, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa”, reprezentată de doamna Daniela Druguş, administrator general al Universităţii, Universitatea de Arte „George Enescu” să organizăm Galele Iaşului Universitar. Nu pot să-i uit nici pe cei care din motive independente de voinţa lor nu au putut să mai fie alături de noi, cum ar fi TVR Iaşi – reprezentată de directorul său, Vasile Arhire. Vreau să cred că la ediţia viitoare nu va ezita să ni se alăture.
= Prima ediţie s-a fixat într-un elegant album, a doua a lansat Academia de Poezie, ce produs editorial va marca această a treia ediţie?
Nu am văduvit nici a treia ediţie a Petrecerii de noutăţi editoriale şi, anume vom publica nume de seamă ale culturii române, e vorba de dr. N. C. Paulescu, Gr. T. Popa, Sorin Vieru, Mihai Şora, alături de Ion Mureşan, Dinu Flămând, Nichita Danilov, Ioan Groşan, Constantin Stan, Dinu Huminiuc, Colecţia de poezie „Neo”, editată de editura „Tracus Arte”.
(Puteti citi interviul http://www.revistaluceafarul.ro/)
« Câştigătorul nu e unul; căştigători suntem toţi şi mai ales iubitorii de poezie”
- ,, Petrecere cu poezie, prieteni şi...trufe de ciocolată,, a ajuns la a treia ediţie. Care sunt principalele învăţăminte trase după desfăşurarea primelor două ediţii?
Uneori, diagnosticianul nu e acelaşi cu terapeutul. Şi, atunci, culeg impresii, observaţii de la poeţi, de la spectatori sau de la sponsori. Ei pun diagnosticul, iar eu încep să tratez marile sau micile imperfecţiuni. Astfel, cea de-a treia ediţie a festivalului va avea o altă audienţă.
Se ştie că românul este doctor în tot ceea ce fac alţii, motiv pentru care vreau să ţin cont în special de observaţiile connaisseur-urilor; sunt cele pe care abia le aştept.
- Cine mai citeşte astăzi poezie?
Ştim cu toţii că tinerii de azi citesc foarte puţin. Dacă e să mă refer la poezie, lucrurile stau şi mai grav. În ciuda faptului că unii părinţii le impun odraslelor să citească, aceştia îşi depozitează cărţile pe noptieră, fără să le deschidă. În şcoli, aşa-zisele lecturi obligatorii sunt ignorate chiar şi de profesori. Totul se rezumă la comentariile ,,dictate,, de dascăli şi atât. Vorba lui Cărtărescu, dacă eşti în manual, fii sigur că nu vei fi citit. În librării, rafturile de poezie s-au restrâns, colecţiile se sting şi cum poetul este considerat un neadaptat, un iresponsabil desăvârşit, sau mai simplu spus, nu va fi considerat nicicum. Dispare ceva preţios şi chiar piere sub ochii noştri – poezia. Editurile se deschid doar vechilor poeţi şi nu se mai străduie să le caute succesorii.
- E greu să convingi poeţii să participe la o întrecere care până la urmă este şi una a orgoliilor de îndată ce doar unul va fi alesul?
Nu pot spune că nu ţin cont de orgolii, dar nu ele sunt cele care primează. Câştigătorul nu e unul; căştigători suntem toţi şi mai ales iubitorii de poezie. Concursul nu e pentru poeţi, e pentru spectatori. Ştim cu toţii cât de mult agrează românul ideea de competiţie. Să nu uităm că totuşi fiecare poet este premiat, iar marele premiu este decis şi de sală. Sunt convins că fără poezie lumea va fi mai urâtă, vom semăna din în ce mai mult cu nişte laptop-uri mergătoare. Vom plânge soft şi ne vom bucura hard.
- Care sunt ecourile, cum se face legătura între două ediţii?
Dintre cele mai proaste. Dacă la prima ediţie, ne-am putut permite să invităm şasesprezece poeţi, la cea de-a doua opt, iar la a treia ediţie, invităm doar şapte. E trist, dar ce poate face un singur om, care nu se poate lăuda cu o prea mare putere de convingere. Ceea ce fac eu, nu este de zona mea de competenţă, dar dragostea pentru frumos m-a împins către oameni frumoşi. Ei sunt cei cărora le datorez, aceste :Petreceri cu poezie, prieteni şi... trufe de ciocolată”. Să mă rezum doar la profesia mea, nu mă satisface; sunt convins că pot să fac mai multe, şi că menirea mea este să nu mă bucur de unul singur. Dacă am avut şansa să ajung într-a lume a frumosului, consider că e de obligaţia mea să o împart cu ieşenii şi nu numai. Mireasma trandafirilor oferiţi rămâne întotdeauna în mâna celui care îi oferă.
- Ce este nou în acest an?
Am încercat şi cred că am şi reuşit să organizez Galele Iaşului Universitar. Ce presupune asta ? Presupune un număr de douăsprezece premii, de la medicină la teatru, de la poezie la management cultural, de la artă plastică şi critică de teatru, de la proză la muzică de cameră. Asta înseamnă un juriu „talentat” şi un primar cucerit de artă. Ca să nu mai vorbesc de cei doi rectori, prof. dr. Vasile Astărăstoaie şi prof. dr. Doru Tompea (mă folosesc de ordinea alfabetică). Nu în ultimul rând, vechii prieteni de la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi Complex Hotelier Unirea (sc Metex), care au considerat să ni se alăture. Ca în fiecare an, nu va lipsi nici jazz-ul, Mircea Tiberian et Company; nu va lipsi nici teatrul, Rodica Mandache et Company. Ne vom bucura cu toţii. Vom fi purtaţi într-o lume medievală de formaţia Pontice.
- 2010 nu a fost un an uşor pentru nimeni – bani puţini, criză, disponibilizări, şomaj, scumpiri, impozite mari. Cui i-a mai ars de investiţii, sponsorizări în cultură în coniţiile acestea?
Mie şi prietenilor mei. Cu toate acestea, în ciuda tuturor greutăţilor financiare, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să pot convinge trei prestigioase universităţi ieşene, aş aminti aici, Universitatea „Petre Andrei”, reprezentată de preşedintele Fundaţiei „Petre Andrei”, d-l conferenţiar Sorin Bocancea, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa”, reprezentată de doamna Daniela Druguş, administrator general al Universităţii, Universitatea de Arte „George Enescu” să organizăm Galele Iaşului Universitar. Nu pot să-i uit nici pe cei care din motive independente de voinţa lor nu au putut să mai fie alături de noi, cum ar fi TVR Iaşi – reprezentată de directorul său, Vasile Arhire. Vreau să cred că la ediţia viitoare nu va ezita să ni se alăture.
= Prima ediţie s-a fixat într-un elegant album, a doua a lansat Academia de Poezie, ce produs editorial va marca această a treia ediţie?
Nu am văduvit nici a treia ediţie a Petrecerii de noutăţi editoriale şi, anume vom publica nume de seamă ale culturii române, e vorba de dr. N. C. Paulescu, Gr. T. Popa, Sorin Vieru, Mihai Şora, alături de Ion Mureşan, Dinu Flămând, Nichita Danilov, Ioan Groşan, Constantin Stan, Dinu Huminiuc, Colecţia de poezie „Neo”, editată de editura „Tracus Arte”.
(Puteti citi interviul http://www.revistaluceafarul.ro/)
vineri, 12 noiembrie 2010
Îngerul de maine
de Constantin Stan
O vreme şi Zinei îi plăcuse la „Tunel“. Era în ultimul an la actorie, spera că va depăşi rolurile de subretă în care era mereu distribuită, iar succesul pe care-l avusese tânărul Petrache, aspirant la gloria unui Tonitza, cu un portret al ei, la vernisajul expoziţiei sale, e-adevărat într-o galerie cam obscură, poate o făcuse să vadă cu ochi mai blânzi ceea ce peste ani avea să numească „adunătura de rataţi de care te-ai înconjurat”, „beţivi care mai mult vorbesc decât produc”, „ziarişti scormonitori în pleava societăţii, atârnaţi de faima unui ţigan analfabet”. Viaţa lui Serafim era previzibilă, aşa că Zina nu aştepta să fie invitată ori să i se fixeze o anume oră spre a se vedea la „Tunel”. Lui toată lumea îi ştia programul şi mai ales cele două-trei locuri în care putea fi găsit: până spre prânz era acasă, lenevind în pat, înconjurat de patru-cinci cărţi - nu putea să citească una de la un capăt la altul, citea zece-douăzeci de pagini din una, lua alta, apoi încă una şi tot aşa -, câteva ceasuri la prânz era la Capşa, în drum spre sau de la redacţie. Doar dinspre prânz până spre lăsarea nopţii nimeni nu l-ar fi găsit, pentru că nimeni nu-l vedea, nimeni nu ştia unde dispare. Iar seara şi nopţile era la „Tunel” sau la Socol în Ferentari. La cârciuma din mahala se ducea însă târziu după miezul nopţii, aşa că Zina ştia că în jur de zece-unsprezece îl afla aici. Venea de la teatru de obicei. Când nu juca - şi asta se întâmpla destul de des -, fie se uita cu nesaţ la aceeaşi piesă de teatru jucată de colegii ei, fie făcea un tur al sălilor. Era înnebunită după teatru: pupilele i se dilatau, intra în transă şi tot corpul îi devenea rigid, înţepenit în scaun, minute bune după încheierea spectacolului gura îi rămânea încleştată. Serafim o însoţise la câteva premiere şi-apoi renunţase: se simţea inutil, iar uneori chiar penibil, mai ales când, după ce starea cataleptică, în care ea se scufunda urmărind spectacolul, trecea, se ducea val-vârtej la cabinele actorilor spre a-i îmbrăţişa (cunoscuţi sau necunoscuţi), plângând de emoţie. Serafim nu ştia ce face Zina în restul timpului. Îi evitase elegant lumea, cunoştea doar câteva amice şi câţiva colegi, cu care Zina îi făcuse cunoştinţă în diverse împrejurări, dar pe care el îi uita aproape imediat. Nu şi-o imagina niciodată la şcoala de actorie, la ieşirile în oraş sau în afara oraşului cu grupul, ştia foarte vag pe unde stă şi mai nimic despre ai ei. Părea că ia act de ea numai când era lângă el, dar mai ales în acele minute ce treceau de la intrarea ei în local până când ajungea la masa lui: nu se îmbrăca altfel decât celelalte femei, era mereu în ton cu ce se poartă, dar alegea un mic accesoriu care să ducă la extravagant, iar întreaga ei prezenţă emana senzualitatea damelor întreţinute şi o inocenţă de studentă ce face mari eforturi băneşti spre a fi bine îmbrăcată. Nu mergea, ci părea că pluteşte prin fumul „Tunelului”, cu ochii fixaţi pe Serafim.
(intregul fragment din romanul cu acelasi titlu puteti citi pe http://www.revistaluceafarul.ro/)
O vreme şi Zinei îi plăcuse la „Tunel“. Era în ultimul an la actorie, spera că va depăşi rolurile de subretă în care era mereu distribuită, iar succesul pe care-l avusese tânărul Petrache, aspirant la gloria unui Tonitza, cu un portret al ei, la vernisajul expoziţiei sale, e-adevărat într-o galerie cam obscură, poate o făcuse să vadă cu ochi mai blânzi ceea ce peste ani avea să numească „adunătura de rataţi de care te-ai înconjurat”, „beţivi care mai mult vorbesc decât produc”, „ziarişti scormonitori în pleava societăţii, atârnaţi de faima unui ţigan analfabet”. Viaţa lui Serafim era previzibilă, aşa că Zina nu aştepta să fie invitată ori să i se fixeze o anume oră spre a se vedea la „Tunel”. Lui toată lumea îi ştia programul şi mai ales cele două-trei locuri în care putea fi găsit: până spre prânz era acasă, lenevind în pat, înconjurat de patru-cinci cărţi - nu putea să citească una de la un capăt la altul, citea zece-douăzeci de pagini din una, lua alta, apoi încă una şi tot aşa -, câteva ceasuri la prânz era la Capşa, în drum spre sau de la redacţie. Doar dinspre prânz până spre lăsarea nopţii nimeni nu l-ar fi găsit, pentru că nimeni nu-l vedea, nimeni nu ştia unde dispare. Iar seara şi nopţile era la „Tunel” sau la Socol în Ferentari. La cârciuma din mahala se ducea însă târziu după miezul nopţii, aşa că Zina ştia că în jur de zece-unsprezece îl afla aici. Venea de la teatru de obicei. Când nu juca - şi asta se întâmpla destul de des -, fie se uita cu nesaţ la aceeaşi piesă de teatru jucată de colegii ei, fie făcea un tur al sălilor. Era înnebunită după teatru: pupilele i se dilatau, intra în transă şi tot corpul îi devenea rigid, înţepenit în scaun, minute bune după încheierea spectacolului gura îi rămânea încleştată. Serafim o însoţise la câteva premiere şi-apoi renunţase: se simţea inutil, iar uneori chiar penibil, mai ales când, după ce starea cataleptică, în care ea se scufunda urmărind spectacolul, trecea, se ducea val-vârtej la cabinele actorilor spre a-i îmbrăţişa (cunoscuţi sau necunoscuţi), plângând de emoţie. Serafim nu ştia ce face Zina în restul timpului. Îi evitase elegant lumea, cunoştea doar câteva amice şi câţiva colegi, cu care Zina îi făcuse cunoştinţă în diverse împrejurări, dar pe care el îi uita aproape imediat. Nu şi-o imagina niciodată la şcoala de actorie, la ieşirile în oraş sau în afara oraşului cu grupul, ştia foarte vag pe unde stă şi mai nimic despre ai ei. Părea că ia act de ea numai când era lângă el, dar mai ales în acele minute ce treceau de la intrarea ei în local până când ajungea la masa lui: nu se îmbrăca altfel decât celelalte femei, era mereu în ton cu ce se poartă, dar alegea un mic accesoriu care să ducă la extravagant, iar întreaga ei prezenţă emana senzualitatea damelor întreţinute şi o inocenţă de studentă ce face mari eforturi băneşti spre a fi bine îmbrăcată. Nu mergea, ci părea că pluteşte prin fumul „Tunelului”, cu ochii fixaţi pe Serafim.
(intregul fragment din romanul cu acelasi titlu puteti citi pe http://www.revistaluceafarul.ro/)
duminică, 7 noiembrie 2010
În umbra menestrelului
După o viaţă tumultoasă şi adesea istovitoare, cu presiunea predării zilnice, cu superficialitatea care e inclusă în relatarea rapidă a evenimentului, gazetarul priveşte în gol: rămân atât de puţine lucruri în urma lui, ar fi vrut să aprofundeze câteva subiecte, dar parşiva meserie nu i-a lăsat niciodată răgazul necesar. Societatea de consum s-a exersat întâi în jurnalism şi a căpătat proporţii apocaliptice tot aici - aproape tot ce se face e pentru aici, acum, pentru 24 de ore sau chiar mai puţin. Palidă consolare că materia publicistică de acum va căpăta valoare –documentară – odată cu trecerea timpului şi va fi citită cu lăcomie peste o sută de ani. Sunt puţini jurnalişti care pot rupe acest cerc vicios al meseriei lor. Şi şi mai puţini sunt jurnaliştii români ce, scânteindu-le un subiect, au tenacitatea, harul şi şansa de a-l urmări, de a-l adânci şi de a-l face să lumineze mai mult decât o emisiune sau o ediţie. Mircea Pospai este unul dintre norocoşi. Jurnalistul de la radio Craiova nu a fost un risipitor cu ceea ce putea fi doar efemeridele activităţii sale publicistice, adunându-şi în volume multele reportaje, investigaţii sau consemnări realizate ca sarcini de serviciu.. Cred însă că a dat lovitura jurnalistică abia acum, cu o carte ce s-a adunat din zeci de emisiuni şi zeci de ore de convorbiri cu Tudor Gheorghe realizate săptămânal la radio. Tomul se cheamă “Tudor Gheorghe. În umbra menestrelului” şi a apărut la editura “Scrisul românesc” din Craiova. Practic, este o biografie a lui Tudor Gheorghe, este un Tudor Gheorghe povestindu-şi viaţa provocat fiin de către jurnalist. Gospodăreşte, cronologic, cu bogate informaţii şi fapte de viaţă care capacitează cititorul ca şi un roman de aventuri, vie acum şi vie şi în viitor ca importantă sursă de informaţii pentru orice cercetător al lumii teatrului românesc. Tudor Gheorghe are o memorie fabuloasă nu neapărat numai afectivă, readucând, aşadar, nu numai atmosfera anilor ‘60 din lumea viitorilor actori, evocă în portrete oamenii pe care i-a avut aproape, nu numai Craiova debutului său actoricesc sau a modului în care se făceau repartiţiile absolvenţilor de teatru în anii ‘60, ci şi repertorii, distribuţii, regizori. Sunt informaţii care s-ar fi obţinut cu greu, cercetându-se programe, afişe, cronici, jurnale. Chiar şi în ciudata, misterioasa lume a teatrului, atât cea vizibilă pe scenă cât şi, sau mai ales, în cea din culise, nu există totdeauna câte un pasionat care să noteze zilnic ce se petrece aşa cum a făcut-o Candid Stoica pentru Teatrul de Comedie în al său admirabil jurnal publicat cu titlul “Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei”.
“Tudor Gheorghe. În umbra menestrelului” nu se poate povesti. Pentru că ar însemna să o rescrii aproape în întregime. Iar a decupa secvenţe ar însemna să comiţi o nedreptate unora alegând altele. Principala calitate este dată tocmai de cascada de întâmplări, de evocări, de portrete care fac lectura palpitantă. Poţi fi de acord sau nu cu unele dintre afirmaţii, te poţi îndoi de veridicitatea unor scene, dar în niciun caz nu te plictiseşti. Descoperi un Tudor Gheorghe pe de o parte aşa cum îl ştiai de pe scenă deştept, tăios, hâtru, admirabil cunoscător al poeziei române, adesea melancolic şi nostalgic, dar şi unul pe care doar îl bănuiai - întors către sine, reţinut în a-şi exterioriza trăirile profunde, amărăciunile unei existenţe nu totdeauna mergând din triumf în triumf. Din acest punct de vedere titlul îmi pare de o ambiguitate fericită. Primul înţeles ar fi cel al unei modestii cu care jurnalistul se aşază faţă de interlocutorul său, în umbra uriaşei sale staturi artistice, un artist al cărui nume îl aşez şi-l rostesc astfel - Maria Tănase-Tudor Gheorghe-Gheorghe Zamfir. Desigur, un jurnalist deştept ştie să se aşeze discret vizavi de un astfel de subiect, lăsându-l să ocupe prim-planul, să asculte şi să intervină doar spre a-l stârni în a continua confesiunile şi povestirile sale. Orice om se destăinuie în faţa cuiva în care are încredere. Cu atât mai mult un artist, o personalitate aduce la lumină trăiri, fapte, gânduri nerostite până atunci numai dacă are deplină încredere în jurnalist, în capacitatea sa de a reda fidel, fără distorsiuni şi fără interpretări deformatoare, spusele lui. Mircea Pospai a reuşit să fie un bun ascultător care să-l facă pe Tudor Gheorghe să-şi aducă aminte lucruri pe care probabil nu şi-ar fi imaginat că sunt atât de vii în memoria lui, dar şi un bun scriitor care nu i-a trădat spiritul, adevărul celor spuse. O a doua înţelegere a titlului este cea a nostalgiei lui Tudor Gheorghe: în umbra menestrelului a stat un actor. Un tânăr actor ce pornise admirabil în teatru, dar care nu s-a împlinit aşa cum semnele şi astrele talentului său o arătau. Este tema care apare aşa cum se iveşte şi o temă simfonică, uneori discret, abia auzit, alteori ieşind puternic la lumină. Dar mereu şi mereu prezentă. Şi care face din această carte un roman al unui vis frânt, niciodată pierdut si tocmai de aceea dramatic.
După o viaţă tumultoasă şi adesea istovitoare, cu presiunea predării zilnice, cu superficialitatea care e inclusă în relatarea rapidă a evenimentului, gazetarul priveşte în gol: rămân atât de puţine lucruri în urma lui, ar fi vrut să aprofundeze câteva subiecte, dar parşiva meserie nu i-a lăsat niciodată răgazul necesar. Societatea de consum s-a exersat întâi în jurnalism şi a căpătat proporţii apocaliptice tot aici - aproape tot ce se face e pentru aici, acum, pentru 24 de ore sau chiar mai puţin. Palidă consolare că materia publicistică de acum va căpăta valoare –documentară – odată cu trecerea timpului şi va fi citită cu lăcomie peste o sută de ani. Sunt puţini jurnalişti care pot rupe acest cerc vicios al meseriei lor. Şi şi mai puţini sunt jurnaliştii români ce, scânteindu-le un subiect, au tenacitatea, harul şi şansa de a-l urmări, de a-l adânci şi de a-l face să lumineze mai mult decât o emisiune sau o ediţie. Mircea Pospai este unul dintre norocoşi. Jurnalistul de la radio Craiova nu a fost un risipitor cu ceea ce putea fi doar efemeridele activităţii sale publicistice, adunându-şi în volume multele reportaje, investigaţii sau consemnări realizate ca sarcini de serviciu.. Cred însă că a dat lovitura jurnalistică abia acum, cu o carte ce s-a adunat din zeci de emisiuni şi zeci de ore de convorbiri cu Tudor Gheorghe realizate săptămânal la radio. Tomul se cheamă “Tudor Gheorghe. În umbra menestrelului” şi a apărut la editura “Scrisul românesc” din Craiova. Practic, este o biografie a lui Tudor Gheorghe, este un Tudor Gheorghe povestindu-şi viaţa provocat fiin de către jurnalist. Gospodăreşte, cronologic, cu bogate informaţii şi fapte de viaţă care capacitează cititorul ca şi un roman de aventuri, vie acum şi vie şi în viitor ca importantă sursă de informaţii pentru orice cercetător al lumii teatrului românesc. Tudor Gheorghe are o memorie fabuloasă nu neapărat numai afectivă, readucând, aşadar, nu numai atmosfera anilor ‘60 din lumea viitorilor actori, evocă în portrete oamenii pe care i-a avut aproape, nu numai Craiova debutului său actoricesc sau a modului în care se făceau repartiţiile absolvenţilor de teatru în anii ‘60, ci şi repertorii, distribuţii, regizori. Sunt informaţii care s-ar fi obţinut cu greu, cercetându-se programe, afişe, cronici, jurnale. Chiar şi în ciudata, misterioasa lume a teatrului, atât cea vizibilă pe scenă cât şi, sau mai ales, în cea din culise, nu există totdeauna câte un pasionat care să noteze zilnic ce se petrece aşa cum a făcut-o Candid Stoica pentru Teatrul de Comedie în al său admirabil jurnal publicat cu titlul “Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei”.
“Tudor Gheorghe. În umbra menestrelului” nu se poate povesti. Pentru că ar însemna să o rescrii aproape în întregime. Iar a decupa secvenţe ar însemna să comiţi o nedreptate unora alegând altele. Principala calitate este dată tocmai de cascada de întâmplări, de evocări, de portrete care fac lectura palpitantă. Poţi fi de acord sau nu cu unele dintre afirmaţii, te poţi îndoi de veridicitatea unor scene, dar în niciun caz nu te plictiseşti. Descoperi un Tudor Gheorghe pe de o parte aşa cum îl ştiai de pe scenă deştept, tăios, hâtru, admirabil cunoscător al poeziei române, adesea melancolic şi nostalgic, dar şi unul pe care doar îl bănuiai - întors către sine, reţinut în a-şi exterioriza trăirile profunde, amărăciunile unei existenţe nu totdeauna mergând din triumf în triumf. Din acest punct de vedere titlul îmi pare de o ambiguitate fericită. Primul înţeles ar fi cel al unei modestii cu care jurnalistul se aşază faţă de interlocutorul său, în umbra uriaşei sale staturi artistice, un artist al cărui nume îl aşez şi-l rostesc astfel - Maria Tănase-Tudor Gheorghe-Gheorghe Zamfir. Desigur, un jurnalist deştept ştie să se aşeze discret vizavi de un astfel de subiect, lăsându-l să ocupe prim-planul, să asculte şi să intervină doar spre a-l stârni în a continua confesiunile şi povestirile sale. Orice om se destăinuie în faţa cuiva în care are încredere. Cu atât mai mult un artist, o personalitate aduce la lumină trăiri, fapte, gânduri nerostite până atunci numai dacă are deplină încredere în jurnalist, în capacitatea sa de a reda fidel, fără distorsiuni şi fără interpretări deformatoare, spusele lui. Mircea Pospai a reuşit să fie un bun ascultător care să-l facă pe Tudor Gheorghe să-şi aducă aminte lucruri pe care probabil nu şi-ar fi imaginat că sunt atât de vii în memoria lui, dar şi un bun scriitor care nu i-a trădat spiritul, adevărul celor spuse. O a doua înţelegere a titlului este cea a nostalgiei lui Tudor Gheorghe: în umbra menestrelului a stat un actor. Un tânăr actor ce pornise admirabil în teatru, dar care nu s-a împlinit aşa cum semnele şi astrele talentului său o arătau. Este tema care apare aşa cum se iveşte şi o temă simfonică, uneori discret, abia auzit, alteori ieşind puternic la lumină. Dar mereu şi mereu prezentă. Şi care face din această carte un roman al unui vis frânt, niciodată pierdut si tocmai de aceea dramatic.
sâmbătă, 6 noiembrie 2010
Un an de la alegeri
Comitetul Director al Filialei Proză Bucureşti a USR, s-a întrunit joi, 4 noiembrie 2010, într-o şedinţă la care au fost invitaţi şi membrii secţiei, având ca subiect “Un an de la alegeri”. Analiza activităţii Comitetului Director a avut ca punct de reper programul cu care s-a prezentat la alegeri preşedintele Filialei şi proiectul propus şi asumat de CD la prima sa întrunire după alegeri, constatând atât plusuri cât şi minusuri.
Aşa cum şi-a propus, Comitetul Diretor s-a întrunit lunar –cu excepţia vacanţei de vară, - şedinţele având caracter informal şi rezolvând activităţi curente de Filială. Chiar dacă un membru CD a lipsit constant, motivat, fiind plecat din ţară, la post, CD a avut totdeauna cvorumul necesar supunerii la vot a tuturor deciziilor luate. CD a fost completat, după dispariţia lui Mircea Micu, cu Nicolae Stelea care întrunise la alegeri cel mai mare număr de voturi “sub linie”.
Membrii CD precum şi membrii Filialei au fost informaţi de către cei doi reprezentanţi în Consiliul USR – Constantin Stan şi Aurel Maria Baros – despre tot ce s-a discutat şi s-a hotărât în şedinţele de Consiliu şi de Comitet Director ale Uniunii, precum şi cele discutate şi decise la singura întrunire a CD a Filialei Bucureşti.
CD al Filialei Proză a analizat în două întâlniri dosarele - 32 - depuse pentru primire în USR şi a stabilit, prin vot, să fie înaintate 12 dintre ele Comisiei de Validare. Patru dintre ele au primit acceptul Comisiei, astfel că noii membri ai Filialei Proză sunt: Ion Vianu (titular), Alexandru Păduraru, Şerban Tomşa şi Daniela Zeca-Buzura (stagiari).
Două proiecte culturale au fost derulate în acest an:
Clubul de proză, desfăşurat în fiecare lună, la şi în colaborare cu Muzeul Naţional Literaturii, a prezentat şi a oferit lecturi publice pentru prozatori români contemporani - Mircea Maliţa, Denis Dinulescu, Ioan Groşan, Ştefania Coşovei, Lucia Verona. Au fost prezentate peste 50 de noutăţi editoriale ale prozatorilor bucureştenişi a oferit prime lecturi unor tineri prozatori. Întâlnirile lunare ale Clubului au beneficiat de materiale informative în publicaţia “Şapte seri”, de cronici în revista “Luceafărul de dimineaţa”, de relatări şi interviuri la TVR Cultural la fiecare şedinţă.
Clubul de proză, la care participă constant 30—35 de prozatori bucureşteni, nu a beneficiat de niciun fel de sprijin – financiar, logistic sau de promovare - din partea USR sau ASB.
Sărbătorirea colegilor născuţi în aceeaşi lună prin invitarea lor la şedinţa CD din luna respectivă, prezentarea lor şi ciocnirea unei cupe de şampanie a pornit cu entuziasm din partea prozatorilor bucureşteni, unii dintre ei participând chiar alături de familie la evenimentul CD, şi a sfârşit în totala lipsă de interes a multora dintre ei, astfel încât Comitetul Director a decis întreruperea proiectului după un an de zile. “Sărbătorirea…” a beneficiat de sponsorizarea doamnei Mariana Şipoş, a preşedintelui Filialei şi a ASB
CD a informat la timp şi detaliat membrii secţiei despre lecturile publice şi a oferit spaţiu în cadrul Clubului de proză, asigurând şi mediatizarea lor.
La capitolul nerealizări vom semnala
- necontinuarea proiectului site-ului “Prozatori de Bucureşti” – datorită faptului că nu a fost obţinută de la ASB suma necesară cumpărării domeniului şi a găzduirii acestuia
- necoagularea unei echipe capabile să pună în act proiectul Festivalului de proză de la Bucureşti prin atragere de surse de finanţare şi sponsori, prin convingerea autorităţilor de a fi parteneri în realizarea evenimentului
- neaflarea de parteneri în cadrul CD al Filialei Bucureşti care să susţină iniţiativele Secţiei Proză: validarea premiilor ASB de către Comitetul Director, nominalizarea de către Secţii a cărţilor şi autorilor la premiile ASB, neimpunerea candidatului propus de Secţie în Juriul de decernare a premiilor
Pentru viitorul an, CD îşi propune
- continuarea Clubului de proză
- editarea şi tipărirea unei reviste anuale “Clubul de proză”
- realizarea Festivalului de Proză de la Bucureşti
- realizarea unui proiect de parteneriat cu scriitorii bulgari pentru o tabără de creaţie comună care să se desfăşoare alternativ la Balcic şi Neptun.
Preşedintele Filialei Bucureşti, Horia Gârbea, nu a dat curs invitatiei de a participa la şedinţa Comitetului Director al Secţiei Proză.
Comitetul Director al Filialei Proză Bucureşti a USR, s-a întrunit joi, 4 noiembrie 2010, într-o şedinţă la care au fost invitaţi şi membrii secţiei, având ca subiect “Un an de la alegeri”. Analiza activităţii Comitetului Director a avut ca punct de reper programul cu care s-a prezentat la alegeri preşedintele Filialei şi proiectul propus şi asumat de CD la prima sa întrunire după alegeri, constatând atât plusuri cât şi minusuri.
Aşa cum şi-a propus, Comitetul Diretor s-a întrunit lunar –cu excepţia vacanţei de vară, - şedinţele având caracter informal şi rezolvând activităţi curente de Filială. Chiar dacă un membru CD a lipsit constant, motivat, fiind plecat din ţară, la post, CD a avut totdeauna cvorumul necesar supunerii la vot a tuturor deciziilor luate. CD a fost completat, după dispariţia lui Mircea Micu, cu Nicolae Stelea care întrunise la alegeri cel mai mare număr de voturi “sub linie”.
Membrii CD precum şi membrii Filialei au fost informaţi de către cei doi reprezentanţi în Consiliul USR – Constantin Stan şi Aurel Maria Baros – despre tot ce s-a discutat şi s-a hotărât în şedinţele de Consiliu şi de Comitet Director ale Uniunii, precum şi cele discutate şi decise la singura întrunire a CD a Filialei Bucureşti.
CD al Filialei Proză a analizat în două întâlniri dosarele - 32 - depuse pentru primire în USR şi a stabilit, prin vot, să fie înaintate 12 dintre ele Comisiei de Validare. Patru dintre ele au primit acceptul Comisiei, astfel că noii membri ai Filialei Proză sunt: Ion Vianu (titular), Alexandru Păduraru, Şerban Tomşa şi Daniela Zeca-Buzura (stagiari).
Două proiecte culturale au fost derulate în acest an:
Clubul de proză, desfăşurat în fiecare lună, la şi în colaborare cu Muzeul Naţional Literaturii, a prezentat şi a oferit lecturi publice pentru prozatori români contemporani - Mircea Maliţa, Denis Dinulescu, Ioan Groşan, Ştefania Coşovei, Lucia Verona. Au fost prezentate peste 50 de noutăţi editoriale ale prozatorilor bucureştenişi a oferit prime lecturi unor tineri prozatori. Întâlnirile lunare ale Clubului au beneficiat de materiale informative în publicaţia “Şapte seri”, de cronici în revista “Luceafărul de dimineaţa”, de relatări şi interviuri la TVR Cultural la fiecare şedinţă.
Clubul de proză, la care participă constant 30—35 de prozatori bucureşteni, nu a beneficiat de niciun fel de sprijin – financiar, logistic sau de promovare - din partea USR sau ASB.
Sărbătorirea colegilor născuţi în aceeaşi lună prin invitarea lor la şedinţa CD din luna respectivă, prezentarea lor şi ciocnirea unei cupe de şampanie a pornit cu entuziasm din partea prozatorilor bucureşteni, unii dintre ei participând chiar alături de familie la evenimentul CD, şi a sfârşit în totala lipsă de interes a multora dintre ei, astfel încât Comitetul Director a decis întreruperea proiectului după un an de zile. “Sărbătorirea…” a beneficiat de sponsorizarea doamnei Mariana Şipoş, a preşedintelui Filialei şi a ASB
CD a informat la timp şi detaliat membrii secţiei despre lecturile publice şi a oferit spaţiu în cadrul Clubului de proză, asigurând şi mediatizarea lor.
La capitolul nerealizări vom semnala
- necontinuarea proiectului site-ului “Prozatori de Bucureşti” – datorită faptului că nu a fost obţinută de la ASB suma necesară cumpărării domeniului şi a găzduirii acestuia
- necoagularea unei echipe capabile să pună în act proiectul Festivalului de proză de la Bucureşti prin atragere de surse de finanţare şi sponsori, prin convingerea autorităţilor de a fi parteneri în realizarea evenimentului
- neaflarea de parteneri în cadrul CD al Filialei Bucureşti care să susţină iniţiativele Secţiei Proză: validarea premiilor ASB de către Comitetul Director, nominalizarea de către Secţii a cărţilor şi autorilor la premiile ASB, neimpunerea candidatului propus de Secţie în Juriul de decernare a premiilor
Pentru viitorul an, CD îşi propune
- continuarea Clubului de proză
- editarea şi tipărirea unei reviste anuale “Clubul de proză”
- realizarea Festivalului de Proză de la Bucureşti
- realizarea unui proiect de parteneriat cu scriitorii bulgari pentru o tabără de creaţie comună care să se desfăşoare alternativ la Balcic şi Neptun.
Preşedintele Filialei Bucureşti, Horia Gârbea, nu a dat curs invitatiei de a participa la şedinţa Comitetului Director al Secţiei Proză.
marți, 2 noiembrie 2010
Furt. Prin ignoranţă sau nu, dar tot furt
Aflu de la Gelu Negrea că, de curând, o tânără, pe numele ei Adina Roseti, a debutat la editura Curtea-Veche cu un roman al cărui titlu este “Deadline”. Am verificat informaţia şi am rămas siderat: chiar aşa e. Cum nu cred în coincidenţe şi nici în fenomene paranormale, nu îmi rămâne decât să cred că domnişoarei, plăcându-i foarte tare, titlul romanului meu “Deadline”, şi l-a însuşit ca pe un bun găsit la marginea drumului. Romanul meu a apărut în 2003, la editura Floare Albastră, a fost comentat, enumerat, ştiut, menţionat de câtre mine atât în bibliografia cărţilor mele cât şi pe coperta a IV-a a romanului “Gerda”, 2004, editura Cartea Românească, premiat de Academia Română, cât şi pe coperta a IV-a a altui roman “Trăieşte şi mergi mai departe”, editura Pămantul, 2009 (premiat de câteva ori în acest an şi nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din România).
Ignoranţa nu poate fi invocată ca scuză. Este un principiu de drept roman. Dar şi un principiu al bunului simţ.
Voi soma editura să retragă de pe piaţă cartea, eventual să o republice cu un alt titlu. Iar tinerei autoare îi voi cere să îşi ceară scuze în mod public.
În caz contrar, mă voi vedea obligat să mă adresez justiţiei, prin Copyro, organism de gestionare colectivă a drepturilor de autor, al cărui membru sunt, acuzând, în baza Legii privind dreptul de proprietate intelectuală, editura şi autoarea de furt.
Ignoranţa nu poate fi invocată ca scuză. Este un principiu de drept roman. Dar şi un principiu al bunului simţ.
Voi soma editura să retragă de pe piaţă cartea, eventual să o republice cu un alt titlu. Iar tinerei autoare îi voi cere să îşi ceară scuze în mod public.
În caz contrar, mă voi vedea obligat să mă adresez justiţiei, prin Copyro, organism de gestionare colectivă a drepturilor de autor, al cărui membru sunt, acuzând, în baza Legii privind dreptul de proprietate intelectuală, editura şi autoarea de furt.
luni, 1 noiembrie 2010
Cititul şi trăitul
Când începi să vezi că oamenii din jurul tău seamănă teribil de bine cu personaje de romane nu e indicat să dai vina pe literatură. Şi nici să crezi că ai luat-o razna nu e prea confortabil să crezi. Cel mai bine e să priveşti spectacolul lumii în care trăieşti cu oarece detaşare şi să te întrebi cu luciditate: eu ce personaj joc? Din ce roman am coborât şi din ce ţesătură de fapte, intrigi şi viziuni sunt alcătuit? Sunt eu sigur că viaţa asta e chiar viaţa mea, că mi-am ales-o singur-singurel? Că mi-o duc, bine sau rău, glorios sau penibil, orgolios ori umil, pe cont propriu, că tot ceea ce sunt şi fac înseamnă fruct al propriei voinţe şi consecinţă a actelor mele? M-a scris cineva iar eu acum nu fac decât să mă conformez tiparului croit, prizonier al cuvintelor imaginate de altul sau mi-am scris eu însumi textul în care să mă simt cât mai confortabil? Pentru că a trăi confortabil înseamnă a trăi în acord cu părerea pe care o ai tu despre tine, adică în acord cu textul existenţei tale. Viaţa în sine este un text ficţional, poate mai puţin logic şi mai puţin sever în demonstraţii decât literatura, dar la fel de coerent prin aşezarea faptelor în textura imaginarului. Ne imaginăm cum trebuie să arate, să se exprime şi să se comporte oamenii de lângă noi, ne imaginăm cum trebuie să fie o existenţă plenară, ne imaginăm cariere, iubiri, fericiri, tristeţi şi dezamăgiri. Suntem raţionali numai în măsura în care imaginarul nostru este coincide, vremelnic, iluzoriu sau nu, cu viaţa din jurul nostru. Probabil ca asta şi numi starea de fericire. în rest – fiecare e o corabie a propriilor nebunii. Când nebuniile seamănă unele cu altele avem senzaţia că ne aflăm în deplină armonie: noi cu noi, noi cu ceilalţi, noi cu universul. O altă formă a alienării, desigur.
În fapt, deformaţi de lecturi, trăim în acelaşi mecanism al lecturii: încercăm să anticipăm ce se petrece în continuare, arătându-ne satisfăcuţi dacă am ghicit corect, sau dimpotrivă încercându-ne un sentiment de frustrare (de vină este întotdeauna celălalt!) dacă aşteptările noastre sunt înşelate. În acelaşi mod, deformant, citim şi trăim adesea ceea ce ne imaginăm că este scris/trăit şi nu ceea ce este scris/trăit. Este modul nostru de a forţa realitatea –scripturală sau nu – de a se conforma proiecţiilor dorinţelor noastre. Lumile se amestecă, imaginarul şi realul au graniţe fluide, trec dintr-unul în altul. Ne surprindem adesea povestind diferit acelaşi lucru. luminând, accetuând unele detalii, omiţând altele. În aparenţă, faptele nu se schimbă, sensul – întotdeauna. Deformâm voit, suntem mincinoşi, ne plictisim noi înşine de a spune aceleaşi lucruri şi atunci le imaginăm, povestim în funcţie de ceea ce memoria (mai) aduce la suprafaţă, sau in functie de publicul avutm pe moment, la dispozitie? Suntem influenţaţi de ceea ce s-a mai întâmplat după cele petrecute? Toate acestea la un loc, la care se adaugă mereu dorinţa noastră de obliga realitatea să fie ceea ce ne dorim. Ceea ce ne-am fi dorit să fie. Adică, facem literatură, ne plasăm în ficţional, conferindu-I prin informaţii verificabile şi de netăgăduit o aură de autenticitate.
Când începi să vezi că oamenii din jurul tău seamănă teribil de bine cu personaje de romane nu e indicat să dai vina pe literatură. Şi nici să crezi că ai luat-o razna nu e prea confortabil să crezi. Cel mai bine e să priveşti spectacolul lumii în care trăieşti cu oarece detaşare şi să te întrebi cu luciditate: eu ce personaj joc? Din ce roman am coborât şi din ce ţesătură de fapte, intrigi şi viziuni sunt alcătuit? Sunt eu sigur că viaţa asta e chiar viaţa mea, că mi-am ales-o singur-singurel? Că mi-o duc, bine sau rău, glorios sau penibil, orgolios ori umil, pe cont propriu, că tot ceea ce sunt şi fac înseamnă fruct al propriei voinţe şi consecinţă a actelor mele? M-a scris cineva iar eu acum nu fac decât să mă conformez tiparului croit, prizonier al cuvintelor imaginate de altul sau mi-am scris eu însumi textul în care să mă simt cât mai confortabil? Pentru că a trăi confortabil înseamnă a trăi în acord cu părerea pe care o ai tu despre tine, adică în acord cu textul existenţei tale. Viaţa în sine este un text ficţional, poate mai puţin logic şi mai puţin sever în demonstraţii decât literatura, dar la fel de coerent prin aşezarea faptelor în textura imaginarului. Ne imaginăm cum trebuie să arate, să se exprime şi să se comporte oamenii de lângă noi, ne imaginăm cum trebuie să fie o existenţă plenară, ne imaginăm cariere, iubiri, fericiri, tristeţi şi dezamăgiri. Suntem raţionali numai în măsura în care imaginarul nostru este coincide, vremelnic, iluzoriu sau nu, cu viaţa din jurul nostru. Probabil ca asta şi numi starea de fericire. în rest – fiecare e o corabie a propriilor nebunii. Când nebuniile seamănă unele cu altele avem senzaţia că ne aflăm în deplină armonie: noi cu noi, noi cu ceilalţi, noi cu universul. O altă formă a alienării, desigur.
În fapt, deformaţi de lecturi, trăim în acelaşi mecanism al lecturii: încercăm să anticipăm ce se petrece în continuare, arătându-ne satisfăcuţi dacă am ghicit corect, sau dimpotrivă încercându-ne un sentiment de frustrare (de vină este întotdeauna celălalt!) dacă aşteptările noastre sunt înşelate. În acelaşi mod, deformant, citim şi trăim adesea ceea ce ne imaginăm că este scris/trăit şi nu ceea ce este scris/trăit. Este modul nostru de a forţa realitatea –scripturală sau nu – de a se conforma proiecţiilor dorinţelor noastre. Lumile se amestecă, imaginarul şi realul au graniţe fluide, trec dintr-unul în altul. Ne surprindem adesea povestind diferit acelaşi lucru. luminând, accetuând unele detalii, omiţând altele. În aparenţă, faptele nu se schimbă, sensul – întotdeauna. Deformâm voit, suntem mincinoşi, ne plictisim noi înşine de a spune aceleaşi lucruri şi atunci le imaginăm, povestim în funcţie de ceea ce memoria (mai) aduce la suprafaţă, sau in functie de publicul avutm pe moment, la dispozitie? Suntem influenţaţi de ceea ce s-a mai întâmplat după cele petrecute? Toate acestea la un loc, la care se adaugă mereu dorinţa noastră de obliga realitatea să fie ceea ce ne dorim. Ceea ce ne-am fi dorit să fie. Adică, facem literatură, ne plasăm în ficţional, conferindu-I prin informaţii verificabile şi de netăgăduit o aură de autenticitate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
