Părintele Iachint era el însuşi parcă o umbră a unui brad. Abia se desluşea în marginea drumului, pierdut în semiîntunericul care îi însoţise de când lăsaseră şoseaua şi începuseră să urce pe drumeagul de munte cu serpentine din ce în ce mai dese, străjuit de o parte şi de alta de pădurea de brazi, intuneric care, acum, era şi mai păstos sub scânteierile celor câteva raze de soare, arzând retina de parcă ar fi fost ace de brad. Stătea nemişcat, uşor adus de spate ca şi cum s-ar fi sprijinit într-un toiag. Îi închină cu smerenie şi le ură de bun sosit, cuprinzând-o cu o privire caldă pe Zina şi cercetându-l pe Serafim rapid, scurt şi pătrunzător de parcă-ar fi vrut să-i afle într-o fracţiune de secundă tainele inimii. Nu se simţi incomodat de o astfel de desnudare a trupului de învelişul care ne ascunde de lume, dar descoperi, în aceeaşi clipă, golul din suflet : nu avea nimic de ascuns pentru că trupul, în amorţire, nu mai putea primi nimic. Cu aceeaşi neputinţă de a înscrie ceva pe sufletul său de cretă primise şi propunerea, neaşteptată de altfel, a Zinei. Ca şi altădată se lăsă purtat de febrilitatea ei fără să întrebe nimic. Atât cât o ştia – în măsură în care putem cunoaşte sau un om ne lasă să-l cuoaştem - , schimbările bruşte de stări, de atitudine, de comportament desemnau tulburări adânci, frământări îndelungate ce izbucneau în chipuri dintre cele mai puţin previzibile : egal, s-ar fi putut călugări sau înfunda cu prostituatele în Crucea de piatră, ar fi renunţat fără pic de milă la teatrul fără de care până atunci nu ar fi putut trăi ori ar fi fugit în lume cu primul bărbat, cel mai la îndemână şi cel mai dispus în acel moment să o urmeze. Nu crezuse în întretăierea întâmplătoare a drumurilor lor în chiar Vinerea Mare şi nici în exclamaţiile ei de plăcută şi minunată surpriză de a-l afla : era în drumul, unul dintre, lui obişnuite, pe Calea Victoriei, bântuind fără un ţel anume, uşor abulic ca un om fără de grabă şi fără de rost. Aşa îi şi întâmpinase propunerea : nu avea nimic de obiectat în a-şi schimba direcţia dacă tot nu avea o ţintă anume, fapt pe care Zina îl observase şi chipul său fu pentru câteva fracţiuni de secundă şters de o pală de întunecare de parcă un nor ar fi trecut prin dreptul său într-o zi cu soare plin. Dar, când îşi propunea sau îşi dorea ceva cu intensitate, Zina era asemenea uraganului – cel mai rău lucru era să i te opui, lăsându-te purtat nu ştiau unde vei ajunge, dar şansele de a nu fi rănit ori chiar strivit erau totuşi un pic mai mari.
Poteca de munte, în pantă abruptă şi umedă, la adăpost de lumină, lichenii cuprinseseră fiecare părticică de piatră, era dusă cu pas egal şi decis de părintele Iachint, fără efort de Zina în ciuda ţinutei sale de oraş din care lipsea doar accesoriul care o individualiza oriunde ar fi apărut : pălăria. Înainte să înceapă urcuşul, îşi strânsese rapid şi cochet părul –mai galben decât de obicei, semn că se decolorase special pentru ziua aceea – cu un batic de mătase, de un roşu aprins, stins şi reaprins în funcţie de apariţia şi dispariţia razelor de lumină ce puteau străbate cetina deasă. Bagajele – ale lui puţine, strictul necesar, ale ei ceva mai consistente, dar nici pe departe atât de voluminoase cum s-ar fi aşteptat Serafim – vor fi fiind aduse în urma lor de unul dintre oamenii schitului. După treisferturi de ceas, fără niciun semn prevestitor sau pregătitor, când ridicară privirile din pietrele potecuţei, pentru că trebuia să ai grijă la fiecare pas pe ce anume sprijini piciorul, rămăseră amândoi pironiţi : pădurea şi întunericul se spărseseră rotund, decupând o poiană de lumină, doar corpul bisericuţei era înconjurat, într-un nimb de negură, străpunsă de flanşa cu cruce. Trebuiră să grăbească pasul spre a-l ajunge pe părintele care nu îşi schimbase ritmul mersului. Se opriră, cu câţiva paşi în urmă, spre a-i imita gestul de a-şi întoarce faţă către sfântul lăcaş, împietrindu-se parcă o clipă, închinându-se mai apoi de trei ori nici larg şi apăsat nici grăbit şi fără smerenie. Se întoarse apoi spre ei cu faţa luminată şi îi pofti spre a se tocmi, a se curăţi şi a se pregăti pentru slujbă. Un şirag de câteva chilii erau legate de un pridvor de lemn, iar părintele le deschise uşile a două dintre ele părând a le spune că pot alege una pentru amândoi ori pot decide a sta separat fiecare în gândurile, reculegerea ori lepădarea, măcar pentru acea noapte a Învierii, de cele lumeşti care strică sufletul, împovărându-l cu mistuirile trupului. Părintele Iachint părea să le spună că orice ar alege, îi va înţelege şi nu-i va judeca pentru că nu este el în măsură să pună în cumpăna dreptăţii şi a adevărului, a păcatului sau curăţeniei ceea ce numai Cel de Sus, în marea şi nesfârşita sa bunătate, poate pune şi judeca.
În acelaşi timp, fără să îşi fi simţit gândurile, ori ca privirile să se fi întâlnit fugar spre a lua o hotărâre comună, Zina şi Serafim se depărtară spre a pătrunde aproape alunecând fiecare în chilia sa. Austeritatea micuţei încăperi era îndulcită de culorile vii ale macatului întins pe pat şi de ghivecele de muşcate, şi-acum înflorite, de pe pervazul ferestrei. Pe o măsuţă din lemn de brad negeluit, o cană de apă acoperită de o broderie şi o ulcică de pământ colorată dar fără niciun motiv floral încrustat, desenat pe ea îi amintiră brusc lui Serafim cât de sete îi era încă de când începuseră să urce. După ce ochii se obişnuiră cu lumina, în fapt cu absenţa ei, din cameră fu surprins să îşi afle bagajul, îngrijit aşezat la capătul patului. Era de mirare nu numai că cel care îl adusese folosise alt drumeag ajungând înaintea lor, dat mai ales că el, ori mai degrabă părintele Iachint, ştiuse de acolo, de jos, că ei vor decide să stea în chilii separate. O ciocănitură ca o părere în uşă îl reaşeză din mirare şi confuzie în realitatea care, iată, se revărsa către el şi prin sunetul clopotului ce anunţa slujba de seară, făcându-l să se întrebe dacă tot ce trăia - acum şi până acum - nu îşi avea înscris un rost pe care nu-l va desluşi niciodată. Un bărbat, probabil unul dintre cei aciuiaţi în mitocul mănăstirii, adusese un vas pentru spălat şi două rânduri de prosoape din tort, aspre, dintre acelea care, frecându-te chiar şi fără prea mare tragere de inimă, fac sângele să se pună în mişcare atât de iute, de parcă ar fi pus la accelerator. Înţelese că trebuie să îi inmâneze el Zinei prosoapele : prezenţa unei femei în incintă nu părea a fi ceva interzis, dar a călca în chilia ei era cu desăvârşire un păcat. O găsi pe Zina stând, aşa cum sezuse şi el, pe scaunul de la măsuţă, cu capul în palme, privind florile din fereastră sau dincolo de ele. Nu îşi schimbă poziţia nici după ce el intră, îi spuse câteva vorbe şi-i lasă cele trei prosoape (cel mare pentru corp, cel mijlociu pentru faţă, iar cel mic probabil pentru picioare) pe pat. Când închise uşa, îşi dădu seama că nu îşi mai aduce aminte niciun cuvânt rostit abia în urmă cu câteva secunde de el sau de Zina.
(fragment din romanul cu acelasi titlu)
