Ciudata poveste a acestei carti a luat sfarsit! Detalii despre acest roman pierdut si rescris veti afla la lansarea sa.
luni, 14 iunie 2010
duminică, 13 iunie 2010
In căutarea timpului trecut (II)
Sita, pe atunci foarte deasă, a admiterilor în facultate părea că adună, pentru patru ani, tineri cam cu acelaşi profil. Filologia făcea o excepţie:în nicio altă facultatea nu era un talmeş-balmeş ca aici. Convieţuiam cu fete modestuţe rău de tot care îşi mai purtau apucăturile (şi straiele!) de prin satele de prin care veniseră, dar şi cu artistele care rataseră pe la teatru de câteva ori, je m’en fiche-iste ce îşi etalau superbele picioare în fustele mini (dar mini rău!) la modă pe atunci, fete ce nu vor afla patru ani pe unde e biblioteca, dar care ne iniţiau în tainele cluburilor de noapte – “Atlantic”, “Melody” şi “Continental” – iniţiere generoasă pe banii italienilor, somalezilor, yemeniţilor sau altor “popoare înfrăţite”, după cum le zicea Ceauşescu. La categoria băieţi –aşa puţini cum eram – diversitatea era la fel de mare: artişti cu capul în nori, oameni bine tocmiţi (pe câţiva nu i-am văzut decât în costum toată facultatea!), foşti studenţi la Politehnică în căutarea adevăratei vocaţii, oportuniştii ce intraseră rapid în partid spre a promova în structurile comuniste ale asociaţiilor studenţeşti si a prinde o repartiţie cât mai bună. Pe atunci nu cred că sesizam foarte bine diferenţele astea: eram cu toţii colegi, împărţeam frăţeşte în pauze ţigările “Carpaţi” ori “Snagov” (după ce luam bursa), treceam prin emoţiile aceloraşi examene, aveam antipatii şi simpatii comune şi cu toţii (mai ales băieţii) credeam că vom ajunge “cineva” (sau, mă rog, “ceva”) în cultura română: care critic, care poet, care prozator! În cei patru ani, micile şi marile întâmplări, iubirile (ce student nu trăieşte o poveste de amor cu un coleg recte cu o colegă?), anticariatele pe care le scotoceam de comori, celebra doamnă Nela de la standul de cărţi, sau madam Stroie – secretara, banda făcută la cantină (până şi eu, bucureştean, am ajuns într-o zi să fac banda pentru că învăţam în grup la cămin şi nu m-am mai dus acasă să mănânc), toate acestea ne creau iluzia unui grup, unui an, unei promoţii, unei viitoare generaţii ce nu se va desface niciodată!
A fost de-ajuns să se volatilizeze emoţiile ultimului curs, să se piardă plecând pe geam, luând-o pe Edgar Quinet, spre a coborî prin Constantin Mille, ocolind clădirea “Universului”, în Cişmigiu, plutind o vreme pe lac înainte de a se duce spre nicăieri ecourile lui “Gaudeamus” pentru a ne arăta ce firave erau legăturile dintre noi. La repartiţie, nu mai eram decât indivizi care nu voiau altceva decât să plece, să plece, să plece. Să plece dacă se poate la ei acasă, ori cât mai aproape de casă, iar pentru asta totul era permis, nimic nu era interzis. O colegă blătuise listele cu secretara care, chipurile, îi bătuse la maşină de scris greşit media şi o mutase în felul ăsta vreo sută de locuri mai în faţă, o alta adusese un certificat medical care atesta că e gravidă (cei cu copii aveau prioritate la repartiţii) – fapt ce-a născut la comisie o adevărata dezbatere: dacă un viitor posibil copil este egal cu unul gata născut! Multe căsătorii s-au încheiat în pripă în acea lună dintre finalul de studenţie şi repartiţii pentru ca tinerii însurăţei să fie repartizaţi în acelaşi loc! Oglinda grupului nostru –în care ne vedeam frumoşi, deştepţi, talentaţi şi boemi – fusese scăpată din mâini şi se spărsese în ciobuleţe în care nu mai puteai cuprinde un chip!
Rama subţire a studenţiei nu a fost de-ajuns pentru a ne ţine uniţi. Nu criteriul biologic, nu micile idealuri, marile visuri sau deşartele speranţe creează o generaţie. Nici măcar solidarităţi nu creează. Risipirea în lume este o risipire în timp: fiecare dintre noi ne ducem în timpul culturii, al mentalităţilor, al aspiraţiilor noastre. Cei cu care am pornit la drum –la cenaclul “Junimea” – nu erau preponderent din anul meu. Ba, dimpotrivă. Am rămas peste amarul de ani trecut peste noi prieten şi solidar în generaţie cu Iova, Ene, Paraschivoiu, Preda, Cristian Teodorescu, într-un târziu apărând cei din an cu mine ca Petre Raileanu, Ioan Lascu sau Gabriel Năstase. Am fost coleg de an cu critici, istorici sau editori pe care îi respect Paul Dugneanu, Valentin F. Mihăescu, Alexandru Condeescu, Lucian Hanu. Nu ne-au legat însă şi aceleaşi lupte pe aceleaşi baricade ale unei noi literaturi. De aceea, şi-acum resimt dureros dispariţia marilor mei prieteni, cu precădere literari, Nedelciu, Flora, Crăciun, Lăcustă
Cu ei dialoghez încă prin cărţile pe care le-au lăsat. Deşi, nu de puţine ori, tocmind planuri pentru a doua zi mă trezesc gândind « îl voi vedea pe Ionică la Uniune », « să-i dau un telefon lui Mircea », « Să-i răspund emailului lui Meşteru » , « să-l întreb pe George despre… »
Sita, pe atunci foarte deasă, a admiterilor în facultate părea că adună, pentru patru ani, tineri cam cu acelaşi profil. Filologia făcea o excepţie:în nicio altă facultatea nu era un talmeş-balmeş ca aici. Convieţuiam cu fete modestuţe rău de tot care îşi mai purtau apucăturile (şi straiele!) de prin satele de prin care veniseră, dar şi cu artistele care rataseră pe la teatru de câteva ori, je m’en fiche-iste ce îşi etalau superbele picioare în fustele mini (dar mini rău!) la modă pe atunci, fete ce nu vor afla patru ani pe unde e biblioteca, dar care ne iniţiau în tainele cluburilor de noapte – “Atlantic”, “Melody” şi “Continental” – iniţiere generoasă pe banii italienilor, somalezilor, yemeniţilor sau altor “popoare înfrăţite”, după cum le zicea Ceauşescu. La categoria băieţi –aşa puţini cum eram – diversitatea era la fel de mare: artişti cu capul în nori, oameni bine tocmiţi (pe câţiva nu i-am văzut decât în costum toată facultatea!), foşti studenţi la Politehnică în căutarea adevăratei vocaţii, oportuniştii ce intraseră rapid în partid spre a promova în structurile comuniste ale asociaţiilor studenţeşti si a prinde o repartiţie cât mai bună. Pe atunci nu cred că sesizam foarte bine diferenţele astea: eram cu toţii colegi, împărţeam frăţeşte în pauze ţigările “Carpaţi” ori “Snagov” (după ce luam bursa), treceam prin emoţiile aceloraşi examene, aveam antipatii şi simpatii comune şi cu toţii (mai ales băieţii) credeam că vom ajunge “cineva” (sau, mă rog, “ceva”) în cultura română: care critic, care poet, care prozator! În cei patru ani, micile şi marile întâmplări, iubirile (ce student nu trăieşte o poveste de amor cu un coleg recte cu o colegă?), anticariatele pe care le scotoceam de comori, celebra doamnă Nela de la standul de cărţi, sau madam Stroie – secretara, banda făcută la cantină (până şi eu, bucureştean, am ajuns într-o zi să fac banda pentru că învăţam în grup la cămin şi nu m-am mai dus acasă să mănânc), toate acestea ne creau iluzia unui grup, unui an, unei promoţii, unei viitoare generaţii ce nu se va desface niciodată!
A fost de-ajuns să se volatilizeze emoţiile ultimului curs, să se piardă plecând pe geam, luând-o pe Edgar Quinet, spre a coborî prin Constantin Mille, ocolind clădirea “Universului”, în Cişmigiu, plutind o vreme pe lac înainte de a se duce spre nicăieri ecourile lui “Gaudeamus” pentru a ne arăta ce firave erau legăturile dintre noi. La repartiţie, nu mai eram decât indivizi care nu voiau altceva decât să plece, să plece, să plece. Să plece dacă se poate la ei acasă, ori cât mai aproape de casă, iar pentru asta totul era permis, nimic nu era interzis. O colegă blătuise listele cu secretara care, chipurile, îi bătuse la maşină de scris greşit media şi o mutase în felul ăsta vreo sută de locuri mai în faţă, o alta adusese un certificat medical care atesta că e gravidă (cei cu copii aveau prioritate la repartiţii) – fapt ce-a născut la comisie o adevărata dezbatere: dacă un viitor posibil copil este egal cu unul gata născut! Multe căsătorii s-au încheiat în pripă în acea lună dintre finalul de studenţie şi repartiţii pentru ca tinerii însurăţei să fie repartizaţi în acelaşi loc! Oglinda grupului nostru –în care ne vedeam frumoşi, deştepţi, talentaţi şi boemi – fusese scăpată din mâini şi se spărsese în ciobuleţe în care nu mai puteai cuprinde un chip!
Rama subţire a studenţiei nu a fost de-ajuns pentru a ne ţine uniţi. Nu criteriul biologic, nu micile idealuri, marile visuri sau deşartele speranţe creează o generaţie. Nici măcar solidarităţi nu creează. Risipirea în lume este o risipire în timp: fiecare dintre noi ne ducem în timpul culturii, al mentalităţilor, al aspiraţiilor noastre. Cei cu care am pornit la drum –la cenaclul “Junimea” – nu erau preponderent din anul meu. Ba, dimpotrivă. Am rămas peste amarul de ani trecut peste noi prieten şi solidar în generaţie cu Iova, Ene, Paraschivoiu, Preda, Cristian Teodorescu, într-un târziu apărând cei din an cu mine ca Petre Raileanu, Ioan Lascu sau Gabriel Năstase. Am fost coleg de an cu critici, istorici sau editori pe care îi respect Paul Dugneanu, Valentin F. Mihăescu, Alexandru Condeescu, Lucian Hanu. Nu ne-au legat însă şi aceleaşi lupte pe aceleaşi baricade ale unei noi literaturi. De aceea, şi-acum resimt dureros dispariţia marilor mei prieteni, cu precădere literari, Nedelciu, Flora, Crăciun, Lăcustă
Cu ei dialoghez încă prin cărţile pe care le-au lăsat. Deşi, nu de puţine ori, tocmind planuri pentru a doua zi mă trezesc gândind « îl voi vedea pe Ionică la Uniune », « să-i dau un telefon lui Mircea », « Să-i răspund emailului lui Meşteru » , « să-l întreb pe George despre… »
sâmbătă, 12 iunie 2010
Sub lupă
Premii în vremuri de criză
La sfârşitul acestei săptămâni a fost caniculă. Peste o sărăcie nu poate veni decât o altă sărăcie: după ce că se usucă de foame, acum românii se vor usca şi de sete. În acestă stare de criză şi secetă s-a desfăşurat decernarea premiilor Uniunii Scriitorilor din România. Nu zic nici Gala nici Festivitatea! Cuvântul exact era “s-au dat” În Aula Bibliotecii Centrale Universitare, s-au adunat câteva zeci de oameni. Adică nominalizaţii –nu toţi! -, membrii juriilor de nominalizări şi de decernare, nu toţi!, membri ai Uniunii neimplicaţi direct în această ispravă – mai nimeni, conducerea Uniunii – toată! Evenimentul nu a fost semnalat nici măcar pe site-ul Uniunii. Iar invitaţiile s-au făcut în clandestinitate, cu un telefon doar cu câteva ceasuri înainte de măreaţa faptă. Poate e o scăpare, poate a fost un interes să fie ţinute premiile astea mai la umbră, sa nu lesine la soarele mediatizarii, sigur însă că e o atitudine. În momentul în care toată conducerea Uniunii a fost nominalizată la premii şi toată conducerea în păr s-a recuzat, premiile au devenit nişte bagatele. Premiatul la premiile speciale, George Ardelean, zicea că-i pare rău că s-a recuzat conducerea Uniunii (mai erau nominalizaţi la această categorie N. Manolescu, Gabriel Chifu). pentru că şi-ar fi dorit să-i învingă în luptă dreaptă. Ceea ce probabil s-a vrut o glumă a sunat extrem de serios şi de amar. Un gest de o nedelicateţe vecină cu sfidarea a fost ca “recuzaţii” să înmâneze premii celor ce au câştigat, inducându-se astfel ideea evidentei lor superiorităţi faţă de colegii cu care au fost în competiţie. Pentru că spiritele superioare sunt dincolo de micile vanităţi, aparţinătoare omului, pardon, scriitorului, de rând: i-au mângăiat părinteşte pe cap şi au zis vorbe frumoase despre premianţi cam în felul în care doamnele învăţatoare împart coroniţe celor mai merituoşi şcolari.
Unii premianţi au plecat acasă fără semnături pe diplome semn al încropelii sub care s-au dat premiile. Mimarea surprizei numelui premiantului – copiată de la Oscar-uri - a dus spre parodierea formulei. Nu ştiu cum se face, dar de la intrarea în sală toţi ştiau care vor fi aleşii. Toţi ştiau, dar nimeni nu a vrut probabil să le spună şi celor din conducere. Sunt sigur că unul din premianţi nu a ştiut pentru că decernarea premiului l-a prins în bermude şi şlapi. Drept care mi s-a părut absolut firească jena domnului ambasador Mihai Zamfir care, trebuind să ia cuvântul imediat după junele premiat, a cerut iertare asistenţei pentru faptul de a fi venit îmbrăcat ca pentru o festivitate! Probabil că tânărul autor, în drumul de la ştrand spre casă, a făcut un mic popas la Bibilioteca Universitară atras de mulţimea de maşini inscripţionate Televiziunea Română; era clar că se dă ceva!
Şi, totuşi, momentul de vârf l-a constituit laudatio-ul la Premiul Naţional Despre viaţa, opera şi statura morală a lui Alexandru George a vorbit...directorul casinoului Vernescu Vorbele sale erau întărite, prin gesturi aprobatoare din cap, de către criticul şi preşedintele Uniunii, Nicolae Manolescu.
Festivitatea s-a încheiat fără măcar un simbolic pahar de şampanie. Probabil, într-un cerc mai restrâns, să se fi băut o limonadă la casinou. Crupierii abia aşteptau să dezbată cu marcanţii noştri autori starea literaturii române!
Premii în vremuri de criză
La sfârşitul acestei săptămâni a fost caniculă. Peste o sărăcie nu poate veni decât o altă sărăcie: după ce că se usucă de foame, acum românii se vor usca şi de sete. În acestă stare de criză şi secetă s-a desfăşurat decernarea premiilor Uniunii Scriitorilor din România. Nu zic nici Gala nici Festivitatea! Cuvântul exact era “s-au dat” În Aula Bibliotecii Centrale Universitare, s-au adunat câteva zeci de oameni. Adică nominalizaţii –nu toţi! -, membrii juriilor de nominalizări şi de decernare, nu toţi!, membri ai Uniunii neimplicaţi direct în această ispravă – mai nimeni, conducerea Uniunii – toată! Evenimentul nu a fost semnalat nici măcar pe site-ul Uniunii. Iar invitaţiile s-au făcut în clandestinitate, cu un telefon doar cu câteva ceasuri înainte de măreaţa faptă. Poate e o scăpare, poate a fost un interes să fie ţinute premiile astea mai la umbră, sa nu lesine la soarele mediatizarii, sigur însă că e o atitudine. În momentul în care toată conducerea Uniunii a fost nominalizată la premii şi toată conducerea în păr s-a recuzat, premiile au devenit nişte bagatele. Premiatul la premiile speciale, George Ardelean, zicea că-i pare rău că s-a recuzat conducerea Uniunii (mai erau nominalizaţi la această categorie N. Manolescu, Gabriel Chifu). pentru că şi-ar fi dorit să-i învingă în luptă dreaptă. Ceea ce probabil s-a vrut o glumă a sunat extrem de serios şi de amar. Un gest de o nedelicateţe vecină cu sfidarea a fost ca “recuzaţii” să înmâneze premii celor ce au câştigat, inducându-se astfel ideea evidentei lor superiorităţi faţă de colegii cu care au fost în competiţie. Pentru că spiritele superioare sunt dincolo de micile vanităţi, aparţinătoare omului, pardon, scriitorului, de rând: i-au mângăiat părinteşte pe cap şi au zis vorbe frumoase despre premianţi cam în felul în care doamnele învăţatoare împart coroniţe celor mai merituoşi şcolari.
Unii premianţi au plecat acasă fără semnături pe diplome semn al încropelii sub care s-au dat premiile. Mimarea surprizei numelui premiantului – copiată de la Oscar-uri - a dus spre parodierea formulei. Nu ştiu cum se face, dar de la intrarea în sală toţi ştiau care vor fi aleşii. Toţi ştiau, dar nimeni nu a vrut probabil să le spună şi celor din conducere. Sunt sigur că unul din premianţi nu a ştiut pentru că decernarea premiului l-a prins în bermude şi şlapi. Drept care mi s-a părut absolut firească jena domnului ambasador Mihai Zamfir care, trebuind să ia cuvântul imediat după junele premiat, a cerut iertare asistenţei pentru faptul de a fi venit îmbrăcat ca pentru o festivitate! Probabil că tânărul autor, în drumul de la ştrand spre casă, a făcut un mic popas la Bibilioteca Universitară atras de mulţimea de maşini inscripţionate Televiziunea Română; era clar că se dă ceva!
Şi, totuşi, momentul de vârf l-a constituit laudatio-ul la Premiul Naţional Despre viaţa, opera şi statura morală a lui Alexandru George a vorbit...directorul casinoului Vernescu Vorbele sale erau întărite, prin gesturi aprobatoare din cap, de către criticul şi preşedintele Uniunii, Nicolae Manolescu.
Festivitatea s-a încheiat fără măcar un simbolic pahar de şampanie. Probabil, într-un cerc mai restrâns, să se fi băut o limonadă la casinou. Crupierii abia aşteptau să dezbată cu marcanţii noştri autori starea literaturii române!
marți, 8 iunie 2010
Costi
de Ioan Lascu
După lecturile surprinzătoarelor fragmente din anii 1972-1973, a urmat un moment de aparentă acalmie. Ce făcea Costi? Mie îmi dădea impresia că renunţase, că se lăsase de scris. Nu era deloc aşa, el continuase să lucreze în tăcere, îşi terminase cartea şi, probabil, aşteptase câţiva ani forţat de rigorile întunecate la care era supus cel care voia să publice în anii aceia, la fel de întunecaţi. Mai ales un debutant.
L-am revăzut pe fostul meu coleg Constantin Stan după ce publicase Carapacea, de care era mândru. Fizic arăta la fel de slab, dând chiar impresia de debilitate, febril, supt mereu de nelipsita ţigară din colţul buzelor ţuguiate a nemulţumire, aşa cum l-am perceput mereu. Odată, prin 80 şi ceva, l-am întrebat un pic insistent ce mai face, iar el mi-a răspuns provocator, mai mult chiar – sfidător : « Ce să fac, stau şi scriu pentru voi, fiindca voi nu faceţi nimic ! » Am rămas siderat. Am tăcut jenat, gândindu-mă la ce voia să spună. De ce ne dispreţuia sau ce ne reproşa de fapt nouă, foştilor lui colegi de facultate ? Cred că ne acuza de sterilitate, de pasivitate, de faptul că nu ne angajam să scriem, să publicăm. Bine, bine, mă gândeam, dar nu toţi aveam şansa de a o face la o editură, ca el, bucureşteanul get-beget care nu se depărtase prea mult de acest veşnic El Dorado românesc, nici chiar în anii de stagiatură în învăţământ, când mulţi eram aruncaţi prin fundături de la ţară sau din oraşe muncitoreşti. La rece, i-am dat dreptate şi am simţit insinuându-se în inimă un sentiment de inferioritate şi de invidie. Dar am tăcut şi am aşteptat, întărit de o speranţă secretă. Costi însă a continuat en fanfare Fostul meu coleg din grupa de franceză şi extremă stânga în echipa de fotbal a facultăţii, ale cărei buturi le-am apărat, Costi Stan, a mai publicat destul de repede alte două romane : Nopţi de trecere şi Vară târzie în 1984 şi 1986. În acele vremuri, trei cărţi publicate aduceau în cele mai multe cazuri cu începutul consacrării. Autorul îşi respectase pariul. Devenise şi ziarist la Bucureşti, la Scânteia tineretului , totuşi unul din cele mai lizibile ziare din “presa socialistă”. Acolo a publicat numeroase reportaje de calitate, într-o vreme când “Flacăra” deţinea primul loc “pe ramură”. I le citeam, aşa cum îi citeam şi cărţile despre care scrisesem corect, văzând în ele nişte experimente care nu se supuneau reţetelor ideologice: continuum-ul textului. evanescenţa personajelor, auto-referenţialitatea, disoluţia oricărei ideologii. Era un optzecist în felul lui, Costi Stan, diferit de alţi desantişti prin colorit, prin alt mod de a privi sau de a localiza. Mai puţin textualist şi mai mult memorialist... În esenţă, el a rămas la fel şi până astăzi şi este aproape singurul care insistă în formulă. Gerda este cel mai recent exemplu. Deşi uneori se crede neînţeles, el nu s-a schimbat aproape deloc: acelaşi orgoliu discret cu rare izbucniri, acelaşi respect de sine, aceeaşi circumspecţie faţă de ceilalţi şi acelaşi spirit de camaraderie parcimonioasă.
L-am revăzut de câteva ori în 2000 şi 2001, când, la invitaţia Gabrielei Bora şi a mea, a acceptat să susţină mai multe cursuri la o universitate particulară din Craiova. Constantin Stan devenise profesor de jurnalism: din câte mi-am dat seama ştia să se facă deosebit de atractiv în faţa studenţilor cărora le expunea cu umor şi principii, şi tehnici, şi fapte diverse legate de deşucheata noastră presă scrisă pe care o mâncasem pe pâine. A publicat chiar şi o carte de gen - Libertate supravegheată. Tehnici de redactare – de care el nu aminteşte în fişa de creaţie, dar care este şi doctă şi utilă, şi pigmentată cu comentarii spumoase şi vorbe picante. Am zăbovit şi mai multă vreme împreună, dezbătând divers despre lumea schimbată în care nimerisem de un deceniu încoace. Tot nu era bine, dar era altfel...Cel puţin aveam ce vorbi, fără să ne mai fie frică, vituperând şi chiar infierând. Costi câştigase în limpezime şi în incisivitate, dar şi în coerenţă şi profuzime. Îndelungul exerciţiu de jurnalist ii folosise şi el din plin. Însă ii remarcam din nou rigoarea şi spiritul aplicat, de care el nu a dus niciodată lipsă. Acestea sunt, cred, două din pietrele tari ale background-ului personalităţii lui. Costi Stan este, în fond, un perseverent, un încrezător în sine şi un tip care, de multe ori, tace şi face. El ştie ce vrea, cu toate ciudăţeniile care ii mai pun piedică şi ne mai contrariază din când în când. O fire coarctată nu poate fi altfel căci relativa închidere în sine şi rezervata deschidere către ceilalţi îl definesc bine: introvertitul şi extrovertitul se întâlnesc exact la ieşirea din sine şi la intrarea în lume.
Astăzi, Costi Stan este aproape neschimbat: la fel de tânăr şi la fel de bătrân ca acum 30-35 de ani, contemporan cu mai multe vârste, el priveşte en soupconnant şi ce-a fost şi ce va fi, trecând succesiv prin tăceri inexplicabile şi prin apariţii care te incită la o mereu veche recunoştinţă. Căci el confirmă ce a fost şi întăreşte ideea că va fi ceva pe deasupra în acelaşi lichid amniotic.
(Textul a apărut în revista “Autograf”, în 2006, dar de el am luat cunoştinţă abia în urmă cu câteva zile. Înaintea acestui text –sau după el? – am purtat o aprigă polemică, în revista Ramuri, cu fostul meu coleg Ioan Lascu în jurul noţiunilor de epică şi narativitate în proza optzecistă M-am bucurat să ne revedem la Piteşti şi să o reluăm, mult mai prieteneşte, după atâţia ani)
Sub lupa
Plictiseala naşte monştri
Era atâta tihnă, atâta lentoare în viaţa orăşelelor şi târgurilor în vremuri de demult încât se acreditase ideea că acolo nu se întâmplă nimic. Plictiseala asta însă era ca o acumulare de gaze: la un moment dat dădea în clocot, exploda, erupea în câte un fapt ce umplea lumea de uimire, revoltă şi indignare. Acele grozăvii ale locurilor unde nu se petrecea nimic se aflau rar, iar noi, cei mai mulţi, am luat act de ele mai ales prin intermediul literaturii. Acu’, dacă era adevărat sau nu, nu avem de unde şti pentru că scriitorii fantazează şi ei şi nu poţi pune preţ chiar pe tot ce spun sau scriu. Numai puţini scriu despe ce li s-a întâmplat, cei mai mulţi din ceea ce ar fi vrut să li se întâmple, adica din saracia vietii lor!
Era atâta tihnă, atâta lentoare în viaţa orăşelelor şi târgurilor în vremuri de demult încât se acreditase ideea că acolo nu se întâmplă nimic. Plictiseala asta însă era ca o acumulare de gaze: la un moment dat dădea în clocot, exploda, erupea în câte un fapt ce umplea lumea de uimire, revoltă şi indignare. Acele grozăvii ale locurilor unde nu se petrecea nimic se aflau rar, iar noi, cei mai mulţi, am luat act de ele mai ales prin intermediul literaturii. Acu’, dacă era adevărat sau nu, nu avem de unde şti pentru că scriitorii fantazează şi ei şi nu poţi pune preţ chiar pe tot ce spun sau scriu. Numai puţini scriu despe ce li s-a întâmplat, cei mai mulţi din ceea ce ar fi vrut să li se întâmple, adica din saracia vietii lor!
Viaţa din oraşele de provincie pare a nu se fi schimbat prea mult. Despre patriarhalitatea lor se vorbeşte mai puţin. Ea se bănuie însă prin ororile care apar din când în când la ştirile de la televizor. Pentru că numai o imensă lipsă de acţiune, numai un spleen fără margini trebuie să fi făcut ca doi inşi care se plictiseau pe o terasă să îşi afle un “ce” atât de oribil să le mai treacă din plictis. Despre ce e vorba: doi tineri de vreo 20-22 de ani au rupt monotonia vieţii provincialului oraş Hârşova plătind doi copii să facă sex sub privirile lor pe o terasă în centrul localităţii. Oroarea şi mai mare e că cei doi copii, probabil atât de săraci sau de abrutizaţi de sărăcie, erau fraţi. Filmuleţul a fost dat la televizor, a fost pus de multe reviste şi pe ediţiile lor on-line astfel încât, ni se spune, s-a creat un adevărat curent de opinie, opinie a unor oameni extrem de responsabili, cu simţul onoarei, moralei şi demnităţii umane, care incriminează faptele celor doi şmecheraşi de Hârşova. Ce simţ civic au românii, cum se mai indignează ei în faţa unor orori! Nu, nu, nu! Nu e vorba de niciun simţ civic, este vorba tot de o mizerie umana la moda – fariseismul. Pentru că nimeni nu a observat un fapt aparent minor: cineva asista impasibil la mizeriile celor doi filmând scena cu telefonul mobil! Omul a considerat totul un spectacol numai bun de imortalizat şi de transmis televiziunilor pentru a lua şi el un ban (televiziunile invită la o asemenea monstruozitate plătind filmuleţe d-astea!) sau a deveni o mică vedetă a jurnalisticii. Nici prin minte nu i-a trecut să intervină spre a pune capăt faptelor la care asista. Aşa se petrece şi când în mijloacele de transport câte-un individ sau un grupuleţ terorizează călătorii cu limbajul, cu gesturile, cu mizeria făcută în jurul lor, tot aşa s-a întâmplat când un şofer l-a luat la pumni pe un călător: oamenii au asistat, iar unul, mai şmecher, a filmat scena cu telefonul mobil şi, pac, cu ea la “Războiu’” Civic ar fi însemnat ca oamenii să intervină, jurnalistic, şi ziarişii profesionişti sunt obligaţi să intervină. Înaintea exercitării profesiei de gazetar eşti obligat să îţi exerciţi meseria de cetăţean şi mai ales de om. Împotriva paparazzilor sosiţi la locul accidentului în care şi-a pierdut viaţa lady Diana s-a deschis o anchetă care să stabilească dacă mai întâi au fotografiat şi abia apoi au dat primul ajutor (ori au anunţat pentru ca victimele să primească ajutor de urgenţă) ori, desfidând legile solidărităţii umane, întâi şi-au burduşit aparatele cu imagini şi-abia apoi şi-au amintit că sunt oameni. Din plictiseala, doi golani au transformat terasa din Harsova intr-un studio de filme porno, dupa cum, pentru starnirea adrenalinei, americanii, mai nou nu numai ei, reconvertesc bancheta din spate a masinii in la fel de romantice locuri de, hai sa-i zic decent, facut sex. Filmele americane au dat idei romanilor si romancelor, televiziunea noastra ii invita pe oameni sa devina neoameni ca jalnici gazetari!
luni, 7 iunie 2010
Confesiuni fara glorie
În căutarea timpului trecut
Şi eu, ca şi alţi şi alţi absolvenţi, am colindat Universitatea cu colegii de an, cântând “Gaudeamus”. Nu, nu erau robe sau nu ştiu ce alte ţinute festive, fiecare îşi pusese însă câte ceva mai deosebit, iar feţele ne străluceau de o bucurie inconştientă – habar n-aveam ce ne aşteaptă. Ne bucuram aşa cum te bucuri ca ai sfârşit ceva care pare o împlinire, neştiind atunci că fiecare lucru definitivat e un pas către îngheţare, nemişcare, moarte. Că orice definitiv e aşa ceva. Ne-am promis atunci, aşa cum probabil îşi promit toţi absolvenţii, că periodic ne vom întâlni pentru că noi vom face şi vom drege, că noi am fost unici, că suntem tineri şi aşa vom rămâne. Ne-am risipit şi viaţa ne-a luat aşa cum puhoaiele iau la inundaţii ceea ce nu este bine ancorat în pământul existenţei noastre efemere. Ne-am strâns cu greu, după vreo 30 de ani, pentru prima şi probabil ultima dată.
Revederile peste ani sunt triste. Pentru că niciun om nu observă că şi peste el a trecut vremea. Se uită la ceilalţi, şi-i aminteşte perfect cum erau ultima dată când s-au văzut –şi asta se poate să se fi întâmplat acum 20-30 ani -, nu poate dicta privirii să nu sesiseze firele albe şi cutele de pe faţă, trupul uşor povârnit şi burticica imposibil de ascuns sub sacou sau sub rochie, întrebându-se unde sunt de fapt oamenii cu care venise să se întâlnească. El, la rându-i, este la fel privit de cei din jur şi şi el este la fel ca toţi ceilalţi. Se instalează o veselie forţată, artificială. Toată lumea e veselă ca să nu-şi plângă de milă şi să nu dispere. A trecut un amar de timp peste ei, iar ce-a rămas în urmă pare mai degrabă un imens deşert în care fiecare încearcă să planteze nişte oaze sau măcar scaieţi spre a-i rupe monotonia: se invocă realizări, drumuri prin străinătăţuri, copiii, vreo casă de vacanţă. După câteva pahare de vin, grupul cel mare se demixtează: bărbaţii se ridică de pe la mese şi se strâng în cerc, iar discuţiile plecate de la teme majore sfârşesc în obişnuitele bancuri şi poveşti deocheate în general cu femei pe care le cunosc sau le recunosc cei din grup. Femeile se studiază reciproc spre a se compara, de cele mai multe ori fiecare crede că îi este favorabilă comparaţia, se laudă cu micile/mari realizări ale soţului, mulţumesc proniei cereşti că au scăpat de “ălalalt” –mai toate sunt la a doua, daca nu cumva la a treia încercare în căsnicie -, declară în cor că au o viaţă plină pentru că progeniturile au făcut facultate, că s-au căpătuit, unii chiar prin străinătate. Şi bărbaţii şi femeile vor ajunge, inevitabil, la întâmplări din anii tinereţii. Nimeni nu va avea curajul să spună ce visau ei atunci că vor ajunge, că vor face. Din când în când, fără legătură cu subiectul, se va auzi un oftat “ei, aşa-i viaţa” sau şi mai durerosul “la tinereţe, la tinereţe toţi suntem talentaţi, deştepţi şi frumoşi”. Încetul cu încetul, adunarea se sparge disperarea fâlfâindu-şi aripile negre pe deasupra ei. Nimeni nu ar vrea, sincer, profund, să se mai ducă acasă. Ar fugi. Dar unde?
Probabil inapoi, în timp, în căutare, în pustiul existenţei noastre întins între tinereţe si apus!
Şi eu, ca şi alţi şi alţi absolvenţi, am colindat Universitatea cu colegii de an, cântând “Gaudeamus”. Nu, nu erau robe sau nu ştiu ce alte ţinute festive, fiecare îşi pusese însă câte ceva mai deosebit, iar feţele ne străluceau de o bucurie inconştientă – habar n-aveam ce ne aşteaptă. Ne bucuram aşa cum te bucuri ca ai sfârşit ceva care pare o împlinire, neştiind atunci că fiecare lucru definitivat e un pas către îngheţare, nemişcare, moarte. Că orice definitiv e aşa ceva. Ne-am promis atunci, aşa cum probabil îşi promit toţi absolvenţii, că periodic ne vom întâlni pentru că noi vom face şi vom drege, că noi am fost unici, că suntem tineri şi aşa vom rămâne. Ne-am risipit şi viaţa ne-a luat aşa cum puhoaiele iau la inundaţii ceea ce nu este bine ancorat în pământul existenţei noastre efemere. Ne-am strâns cu greu, după vreo 30 de ani, pentru prima şi probabil ultima dată.
Revederile peste ani sunt triste. Pentru că niciun om nu observă că şi peste el a trecut vremea. Se uită la ceilalţi, şi-i aminteşte perfect cum erau ultima dată când s-au văzut –şi asta se poate să se fi întâmplat acum 20-30 ani -, nu poate dicta privirii să nu sesiseze firele albe şi cutele de pe faţă, trupul uşor povârnit şi burticica imposibil de ascuns sub sacou sau sub rochie, întrebându-se unde sunt de fapt oamenii cu care venise să se întâlnească. El, la rându-i, este la fel privit de cei din jur şi şi el este la fel ca toţi ceilalţi. Se instalează o veselie forţată, artificială. Toată lumea e veselă ca să nu-şi plângă de milă şi să nu dispere. A trecut un amar de timp peste ei, iar ce-a rămas în urmă pare mai degrabă un imens deşert în care fiecare încearcă să planteze nişte oaze sau măcar scaieţi spre a-i rupe monotonia: se invocă realizări, drumuri prin străinătăţuri, copiii, vreo casă de vacanţă. După câteva pahare de vin, grupul cel mare se demixtează: bărbaţii se ridică de pe la mese şi se strâng în cerc, iar discuţiile plecate de la teme majore sfârşesc în obişnuitele bancuri şi poveşti deocheate în general cu femei pe care le cunosc sau le recunosc cei din grup. Femeile se studiază reciproc spre a se compara, de cele mai multe ori fiecare crede că îi este favorabilă comparaţia, se laudă cu micile/mari realizări ale soţului, mulţumesc proniei cereşti că au scăpat de “ălalalt” –mai toate sunt la a doua, daca nu cumva la a treia încercare în căsnicie -, declară în cor că au o viaţă plină pentru că progeniturile au făcut facultate, că s-au căpătuit, unii chiar prin străinătate. Şi bărbaţii şi femeile vor ajunge, inevitabil, la întâmplări din anii tinereţii. Nimeni nu va avea curajul să spună ce visau ei atunci că vor ajunge, că vor face. Din când în când, fără legătură cu subiectul, se va auzi un oftat “ei, aşa-i viaţa” sau şi mai durerosul “la tinereţe, la tinereţe toţi suntem talentaţi, deştepţi şi frumoşi”. Încetul cu încetul, adunarea se sparge disperarea fâlfâindu-şi aripile negre pe deasupra ei. Nimeni nu ar vrea, sincer, profund, să se mai ducă acasă. Ar fugi. Dar unde?
Probabil inapoi, în timp, în căutare, în pustiul existenţei noastre întins între tinereţe si apus!
...Marta Petreu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
