Sub lupa

De va veni la tine Vântu

Nicolae Popa are o condamnare definitivă de 15 ani. 15 ani de închisoare nu se dau pentru şmanglirea ciripelului vecinului, traversarea pe culoarea roşie a semaforului sau arătatul degetului mijlociu unui organ al statului! Nicolae Popa s-a sustras urmăririi penale, iar după ce sentinţa a fost pronunţată - de la ispăşirea pedepsei. Sorin Ovidiu Vântu a ştiut unde e şi l-a ajutat cu bani. Indiferent din ce motive – de prietenie, de compasiune, de cumpărarea tăcerii – fapta sa se cheamă favorizarea infractorului. Asta înţeleg eu din toată tevatura care se cheamă în aceste zile “cazul Vântu”. Nu vâd aici nicio lucrătură politică, nu văd scenarii şi nu văd niciun argument în favoarea patronului trustului de presă Realitatea-Caţavencu. SOV nu este maica Tereza punându-şi pielea în saramură pentru o cauză umanitară, nu este un naiv care nu ştia ce faptă comite atunci când îi trimitea bani “golănaşului”, după cum îl alintă în convorbirile telefonice, sau când îl întreţinea pentru ca în favoarea lui să sară partea umanistă a presei, din întâmplare abonată la emisiunile, invitaţiile şi casieria trustului lui SOV. Au defilat, pentru că nu e rău să le reţinem numele: Mircea Dinescu, Emil Hurezeanu, C.T. Popescu, Stelian Tănase, Bogdan Chirieac, Robert Turcescu, Cornel Nistorescu, Adrian Ursu, Florin Iaru. Fie că nu l-am reperat, fie că nu era disponibil, a lipsit de la apel Tudor Octavian. Spre a fi lista completă. O listă cu nume sonore, cele mai sonore nume din publicistica românească. Am auzit de la distinşii jurnalişti –şi mai toţi scriitori – lucruri înduioşătoare – “SOV e un intelectual care a scris poezii” (Dinescu), “m-a sunat de câteva ori dar numai pentru a discuta cu mine probleme literare” (Popescu), “nu eram în relaţii de prietenie cu SOV, am mers în câteva rânduri împreună cu maşina acasă” (Chirieac), scenarii apocaliptice – e un război între palatul Cotroceni şi un trust de presă -, dar şi monstruozităţi “nu am nicio milă pentru păgubiţii de la FNI care au vrut să se îmbogăţească fără muncă” (CTP) –ca şi cum domnul în cauză a muncit pe brânci pentru a privatiza “Scânteia” şi a lua după aceea sute de mii de dolari pentru acţiunile vândute. Îi aduc aminte domnului Popescu că “Adevărul” a preluat un milion de abonaţi ai Scânteii” şi că ani de zile democrata publicaţie folosea fosta centrală a partidului cu “interioarele” atât de obişnuite cititorilor şi reţelei “Scânteia”. Inchid subiectul “Scânteia” aici cu promisiunea ca odată şi-odată îl voi relua pe larg.
Bine, bine, domnul Vântu e un suflet sensibil, e un intelectual de marcă al ţării, e un patron de presă cu vocaţia libertăţii presei - “să nu închinaţi “Realitatea” nimănui” e un testament venit direct din testamentul Văcăreştilor! -, dar bani, bani i-a trimis lui Nicolae Popa? Căci, până la urmă, aici e toată cheia arestării domniei sale, nu? Distinşii jurnalişti au omis comentarea faptelor şi au purces la ceea ce ştie propaganda să facă cel mai bine: au construit scenarii pe care apoi le-au comentat şi au apelat la construcţii emoţionale spre a sensibiliza publicul. În acest context, lăbuţa rănită a bietului câine din ograda lui SOV a devenit o probă la dosarul nevinovăţiei sale.
Grupul vocal al publiciştilor sus menţionaţi ar putea prelua din repertoriul formaţiei “Mondial” piesa care ne înduioşa pe toţi la seratele studenţeşti: “De va veni la tine vântul/ Purtând povestea mea amară/ Jelitul lui să nu te-nfrângă/Mustrarea lui să nu te doară// Nu-i vina ta, așa e scrisă/ Nemilostivă lege-a firii/ Sărutul otrăvit al brumii/ Omoară toamna trandafirii.”
Trandafirii politici, probabil!

La mare (II)

Ne-am mobilizat toată trupa, am spălat borcane şi sticle câteva zile pentru a le vinde şi a mai face rost de ceva bani, am promis solemn părinţilor că nu ne vom îneca şi am pornit-o, cu nodul în gât, spre a-l susţine pe Gămălie cel mic într-un aşa moment solemn: depunerea jurământului militar. Trenul pleca din Gara de Nord cu cinci minute înainte sau după miezul nopţii –nu îmi mai aduc bine aminte -, iar până la Mangalia făcea cam şase ore; pe atunci nici locomotivele nu erau de tot bătrâne şi nici şinele nu aveau tendinţa să intre în pământ de ruşine. Am tăiat noaptea fără să vedem ceva, deşi ne propusesem măcar cartierul să-l zărim – doar în atâtea rânduri la ora la care trecea acceleratul ne aflasem întinşi pe iarba lizierei, melancolizând la şuieratul lui ascuţit cu care parcă ne saluta. Nici marea nu am putut-o ghici, deşi trenul şerpuia după Constanţa în apropierea ei - am simţit doar la un moment dat cum de-afară, poate dinspre smoala care ne năclăia privirea, vine un aer ciudat, amestec de miros putred şi gust sărat. Am coborât în gara Mangalia buimaci de nesomn, dezorientaţi de dimineaţa ce încă nu venise, nişte pui de bogdaproste azvârliţi în lumea largă. Am întrebat de unitatea militară, am fost îndrumaţi şi iată-ne ajunşi când cred că nici nu se dăduse deşteptarea la gardurile ei. OS-ul (ofiţerul de serviciu) ne-a privit ca pe nişte arătări ce eram şi ne-a trimis, părinteşte, la plimbare şi să revenim noi frumos la 9 când va începe toată tărăşenia.
În gară, putusem să să ne afişăm ignoranţa şi se întrebăm unde e unitatea militară şi cu ce ajungem acolo, dar să întrebăm unde e marea când noi, nu-i aşa? eram la mare nu mai puteam. Ne-am întins pe iarba ţepoasă de lângă gardul unităţii militare, tresărind la fiecare om ce trecea pe şosea – pe jos sau cu bicicleta, luptându-se în noi ruşinea de a întreba cum ajungem la mare şi orgoliul de a nu fi proştii lui Rebreanu, plecaţi de-acasă de la miezul nopţii şi pierzând tocmai momentul pentru care venisem.
Zbuciumul sufletesc stârneşte foamea. Ne-am scos sendviciurile pregătite de-acasă. Nimic nu stârneşte mai tare foamea decât nişte sendviciuri. O vreme, Nicu –fratele lui Gămălie cel mic- a tot învârtit, mutând-o dintr-o parte în alta, sacoşa pe care părinţii o pregătiseră pentru odrasla ce depunea jurământul militar. Prea multă duioşie nu prea încercase el pentru fratele mult mai mic, din “Bă, Tămâie” şi şuturi în fund la fiecare gol primit nu prea îl scotea, aşa că eu cred că devalizarea bunătăţilor nu i-a produs prea multe remuşcări. Ne-am ospătat cu o găină întreagă friptă, cu chec şi cornuleţe, la care am adăugat şi noi nişte pere pe care le furasem preventiv din pomul lui Filipescu cu o seară înainte de marea aventură. Aşa s-a făcut de 9, şi îndestularea creează un optimism bine temperat, adică înţelepciune. Am urmărit festivitatea, ghicindu-l undeva printr-un pluton şi pe amicul nostru, alături de părinţi emoţionaţi şi de fete care veniseră să îşi vadă iubiţii, semn că ele sunt cuminţi şi că ceea ce au promis –că-i vor aştepta aşa toată armata – nedezminţit se va împlini. Toată băţoşenia din civilie a lui Gămălie intrase la apă in lunile alea de armată, iar costumul de marinar, de care ar fi vrut să fie foarte mândru, îi stătea ca dracu. După ce proaspeţii soldaţi devotaţi patriei au primit învoire să îşi vadă familiile, noi, cu burţile pline, am găsit cele mai simţite cuvinte de îmbărbătare: “armata te face bărbat”, “doi ani trec repede”, “prin cartier nu mai e nimic tentant, acuşi începe şi şcoala”, să nu-şi facă griji că stăm noi cu ochii pe Atena lui (chiar aşa o chema!). Iar ăstuia i se umpluseră ochii de lacrimi pe care, totuşi, bărbăteşte, nu le lăsa să-i curgă pe faţă.
I-am cerut să ne ducă şi pe noi la mare După secarea instantanee a lacrimilor şi bulbucarea ochilor de parcă l-ar fi prins nea Popescu Şchiopul în cireşul lui, a luat-o pe unde pe lângă gardul unităţii, apoi pe un drum de ţară şi într-un final ne-a zis că mai departe nu avem voie. Dincolo de Şantierul naval se vedea într-adevăr ceva. Ne-am apropiat cu orice risc mai aproape şi am tras dureroase concluzii: vapoarele nu sunt decât nişte fiare vechi, iar marea e mai murdară decât balta noastră. Ne lămurisem!
L-am dus p-ăsta înapoi la unitate sfătuindu-l să nu piardă masa festivă –la care auzisem noi că se dă şi un păhăruţ de ţuică! -, frate-su mai mare i-a dat un sfat de om trecut prin aşa ceva “Bă, Tămâie, ai grijă p-aici”, şi ne-am întors la gară, aşteptând să se facă patru dupa-miaza pentru a lua acceleratul înapoi.

Penalty

Mie, nu de Franţa, ci de Luxemburg mi-e frică!

Fiind eu afon, nu an fost niciodată în cor. Nici in corul clasei, nici în cel al şcolii, nici în cel al regimentului. N-oi fi făcând eu figură de Gică contra, dar, atunci când e prea multă lume de aceeaşi părere, mai ales atunci când se îndreaptă spre odioasa unanimitate, ceva mă pune pe gânduri, mă face să mă întreb: chiar aşa, domnule? Aşadar, nu îmi face nicio plăcere să intru în corul contestatarilor lui Lucescu jr. Am întors naţionala lui –că a mea nu e -, pe toate părţile selecţiei şi jocului, că părţile rezultatelor nu aveam cum să le întorc spre a-i fi măcar astea favorabile! – şi vă jur că nu am găsit o fărămiţă de argument favorabil lui. Timp a avut berechet. Nu l-au presat rezultatele –şi văd că nici nu-l presează! -, lumea l-a primit cu entuziasm, chiar dacă au mai fost cârcotaşi ca mine care am spus că nu va face treabă bună la naţională -, criza nu l-a afectat, de îndată ce pentru două jocuri cu echipe de calibrul Avântului Crevedia de pe vremuri că cine ştie ce a mai devenit şi echipuţa asta între timp! federaţia promitea prime măricele, selecţia şi-a făcut-o după cum l-a tăiat pe el capul, de băgat în teren a băgat pe cine a poftit 'mnealui, iar schemele de joc şi tactica fiecărui meci au stat în mânuţele alea ale lui două la număr. Placa aia cu “nu mai există echipe mici” o punem noi de fiecare dată când ne bat ăia mici, când jucăm noi cu ăia mari filosofia pică şi-o întoarcem ca la Ploieşti: “păi, ne punem noi cu ăia” şi începem să le numărăm milioanele de euro puse în cuibarul fiecărui jucător şi al întregii echipe. Bref, Albania a crescut şi a venit cu tupeul unei echipe mari propunându-şi să ne bată, “România nu mai sperie pe nimeni”, ne-a zis-o de la obraz Albert Duro, fratele altui Duro care a jucat şi pe la Steaua pe post de desţelenitor de gazon şi tibii. Ca orice echipă mare, Albania nu s-a speriat de golul primit în ultimele minute, Muzaka i-a zis lui Rădoi pe arăbeşte “las-o”, Mirel o fi crezut că-i vreun coechipier de la vestita lui formaţie –na că i-am uitat numele!- şi a lăsat-o iar skipper-ul a dat-o în poartă. La aşa creştinească fapta se asocie şi Lobonţ care nici n-a ieşit pe centrare, nici n-a stat în poartă să îşi facă şi să ne facă şi nouă viaţa frumoasă. Vă daţi seama cum se vedeau naţionala şi Lucescu cel mic şi fără frică (de demisie sau demitere) dacă am fi bătut cu 1-0 Albania? Victoria Belarusului (care nu înseamnă rusul frumos ci rusul cel alb!) la Paris în faţa Franţei ar fi fost o bagatelă, faţă de “coeziunea grupului”, “inteligenţa jocului”, “puterea de dăruire”, “dominarea teritorială autoritară” şi “inspiraţia de geniu a lui Răzvan de a-l arunca în focul luptei pe Bogdan Stancu – cel mai în formă atacant al momentului”. Toate vorbele astea frumos ticluite s-au dus ăleia (ca să nu fiu pornografic!) de suflet! La Minsk, noi am tratat Belarus ca pe o echipă mare, iar bieloruşii pe noi ca pe-o echipă mare. Ei abia bătuseră Franţa, noi smulsesem un punct Albaniei. A urmat un joc urât (“tacticizat” zic specialiştii) şi chiar foarte urât în a doua repriză, de bubuială a balonului, de pase în gâtul coechipierului, de jucători –şi de la ei şi de la noi – care loveau mingea numai în colţurile ei! 0-0, zero (fotbal) la zero (fotbal), nula na nula, cum zic vecinii noştri bulgari. Noi ne-am atins însă măreţul ţel: ne-am cocoţat deasupra Luxemburgului cu două puncte mai mult decât ei care nu au niciunul! Nu râdeţi, oameni buni: mie, nu de Franţa mi-e teamă, ci de Luxemburg. Sunt convins că a ajuns până şi la ei filosofia noastră “nu există echipe mici”, iar ei doresc să confirme pe pielea noastră această metafizică născută direct din spiritul nostru mioritic. În fond, şi Luxemburgul trebuie odată şi-odată, să facă istorie, să ia trei puncte, să nu mai fie ultima în orice grupă ar juca, iar fatalitatea face ca tocmai noi să le stăm în cale. Şi dacă pe noi a căzut măgăreaţa ce să facem, ne resemnăm! Ce mi-e “şi de-o fi să mor”, ce mi-e “şi de-o fi să ne bată şi Luxemburgul”?!
Ce râsu’ lumii e acum calculul nostru că vom face 18 puncte din 18 posibile cu Albania, Belarus şi Luxemburg! 18 nu mai putem face. Măcar să mai punem câte unul la fiecare meci cu piticii care arata cu adevărat ca nişte granzi pentru noi, românii!

("Penalty" este o rubrica in saptamanalul "Luceafarul de dimineata")

Cronica literara

Hommo sovieticus se emancipeaza
de Serban Cionoff

Primul lucru care mi-a venit în minte citind titlul noii cărţi a lui Constantin Stan: „Gde Buharest”(*) a fost anecdota care circula pe vremea „invaziei frăţeşti” în Cehoslovacia: „Vizitaţi Uniunea Sovietică până nu vă vizitează ea pe voi!” Fiindcă Ivan Mihailovici Saproşkinov, eroul acestei captivante naraţiuni, asta şi va face: va porni spre România într-o aventură temerară spre a-şi găsi un frate despre care nu ştie mai mult decât că… s-ar putea să existe.
Am scris înadins „personaj”şi nu „eroul principal” pentru că, la urma urmei, acest Ivan Mihailovici asta şi este: un personaj oarecare din lumea unei anumite Instituţii. Un personaj din galeria eroilor lui Gogol sau Cehov, un ins fără personalitate, definitiv captiv în mecanismele une instituţii care îşi are sediul la Moscova în vecinătatea Kremlinului şi, mai ales, a mausoleului unde odihneşte Vladimir Ilici. După toate semnele, ar putea fi vorba despre o Instituţie, înrudită cu altă Instituţie odinioară situată pe strada Liubianka, într-o clădire despre care se spunea că este singura clădire din întreaga Măreaţă Uniune de unde, din orice cameră şi de la orice etaj, se poate vedea foarte bine… Siberia! Sau, dacă nu, în orice caz o instituţie a aceluiaş mecanism de putere, opresiv şi alienant.
Iar acest Ivan Mihailovici este, prin excelenţă, un „hommo sovieticus”, aşa cum l-a descris kremlinologul Vladimir Wolkoff. Recrutat la absolvirea şcolii de un anume Tovkolea pentru a deveni „politiceschii rukavaditeli” (lucrător cu muncă politică n.n.), adolescentul Vania se transformă, încet dar sigur!, din <> în <>:„Cetăţeanul Saproşkinov, dar mai ales tovarăşul Saproşkinov, a avut mult de luptat cu vechile mentalităţi care –l trăgeau înapoi gata-gata să fie un retrograd, un înapoiat, un om fără orizont politic.Sub îndrumarea părintească a tovarăşului învăţase să se controleze, să privească adică numai înainte şi numai spre colectiv, nu înapoi şi individualist, lăsându-se copleşit de idealuri meschine.”
Mai există, însă, un anume univers, bine tăinuit chiar şi celui mai vigilent ochi specializat, în care obscurul aparatcik se simte cu adevărat altul. Este universul cârciumii, acolo unde votca este zeiţa căreia i se dedică un adevărat ritual ale cărei reguli sunt la îndemâna unui cerc închis de iniţiaţi:„Ivan Mihailovici nu vede nimic rău în faptul că mulţi bărbaţi bocesc după ce beau. Pe unii îi umflă plânsul când se apucă vreunul de cântat, pe un altul când cei din faţa lui îi povestesc cine ştie ce şi-apoi se reped toţi cu halbele, cu paharelele, cu sticlele în mână, urlând „davai vipiem”. Să bem, de ce să nu bem?”
Şi, totuşi, acest Ivan Mihailovici are de-a face cu două dureroase obsesii, care îi devorează fiinţa şi îi marchează existenţa. Prima vine de la Marfa Stanilova, geniul rău al vieţii sale şi sună aşa:”Dumneata, Ivan Mihailovici, ar trebuie să te străduieşti mai mult.” A doua are o poveste mai complicată şi ţine de înseşi tainiţele neguroase ale fiinţei sale. Un mesaj pe care l-a primit demult, pe căi întortocheate, de la „tăicuţu*”(soţul maicăi sale): „Aflase şi el („tăicuţu*”n.n.)- şi la un moment dat aflase şi Vania- ceea ce ştia tot satul: măcuţa lui îl făcuse cu un soldat român care, naiba ştie cum ajunsese, cum se rătăcise de ai lui, de război, de frică, de moarte prin părţile ălea.”
Cât despre război, micul Vania îşi va întipări pe retina memoriei doar aceste scene dureroase: „Beau îndelung(consătenii înrtorşi de pe front n.n.) fără să scoată o vorbă. Din când în când, pe uliţe, vedeai pe câte unul dintre ei agitând cârja, fluturând ceea ce ar fi trebuit să fie mâna dreaptă sau stângă, rupând-o la fugă, uşor aplecat, şi strigând din răsputeri:”Na Berlin, Na Berlin, Na Berlin.”(„La Berlin”…n.n.)
Astfel, pe nesimţite, imperativul lui: „ar trebui să te străduieşti mai mult” se contopeşte şi se exprimă prin nevoia de a merge, dacă nu la Berlin, atunci, neapărat, la Bucureşti.
Contribuie, hotărâtor, la această decizie de a pleca dubla eliberare pe care o traversează Ivan Mihailovici. Pe de o parte, cea a funcţionarului din Instituţie de sub tutela lui Tovkolea, protectorul şi spiritul său diriguitor, odată cu mazilirea acestuia din urmă în baza unui scenariu- tip patentat al sistemului politic. Pe de altă parte, cea a masculului, odată cu aventura cu apetisanta sa vecină Liudmila. De fapt, cel posedat din punct de vedere al experienţei sexuale, fiind însuşi Ivan Mihailovici, în vreme ce focoasa jună îi mai ţine şi o predică sută-n mie komsomolistă: „ Nu spunea oare şi Lenin, măreţul nostru conducător, acelaşi lucru: învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi? Parcă aşa era.”
După aceea, totul a venit de la sine. Hotărârea lui Ivan Ivan Mihilovici de a pleca în căutarea fratelui neştiut devine însăşi expresia deplinei sale emancipări: „Nu pe tatăl adevărat, biologic îl vrea Ivan Mihailovici, ci pe el, pe acel frate pe care îl va recunoaşte fără măcar să se fi gândit până acum că există.”
Iar pentru ca aventura să fie deplină, primul pas îl face, noul Ivan Mihailovici, cu o mare îndoială: „Şi, totuşi, unde Dumnezeu o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla?”
Cu aceste cuvinte îşi încheie Constantin Stan primul volum al acestei plănuite trilogii. Cum va evolua şi pe ce traseele va merge acest nou Ivan Mihailovici Saproşkinov? Va fi el un alt Ostap Bender sau doar un urmaş al rătăcitorilor „fii ai locotenetului Schmidt”( „marele şi neuitatul erou al Mării Baltice”) din galeria personajelor lui Ilf şi Petrov? Ori va avea o altă, nebănuită traiectorie? Asta numai Constantin Stan ne o poate spune. Până atunci, mergând pe mâna lui sigură şi pe ştiinţa sa bine dozată de a iscodi, de a vedea şi de a povesti, eu unul am serioase temeiuri să aştept cu încredere ceea ce va veni după (nerostitul) „va urma”.

*Constantin Stan „Gde Buharest” Editura CHARMIDES 2010


(revista Cronica, august, 2010)

Confesiuni fără glorie

 …Prieteni

Aşteptam vacanţele ca pe-o izbăvire. În ciuda dorinţei mele de a fi boem, toată viaţa am fost un legalist şi mi-a păsat de ce “spune lumea” sau de ce “se cade sau nu se cade”. E reflexul unei educaţii rigide, mic-brugheze, de a te conforma, de a fi politicos, de a trece strada numai prin locurile marcate şi numai pe culoarea verde a semaforului. Probabil că mi s-au întipărit atât de crunt în creier tocmai pentru că aceste principii mi-au fost induse de tata, omul care, pe de altă parte, a avut cea mai mare încredere în mine şi care nu numai că îmi tolera, dar şi îmi încuraja toate pornirile de puşti rebel. Până la un punct, desigur. De exemplu, nu a crezut că fotbalul este incompatibil cu cartea, m-a lăsat să îmi consum energiile pe maidan jucând fotbal ore multe, întorcându-mă acasă cu genunchii juliţi, cu cucuie ori cu vânătăi urâte pe corp, l-am văzut chiar un pic mândru când am fost cooptat la piticii lui Dinamo, dar i-a cerut antrenorului să nu mă mai primească în echipă atunci când l-am luat pe un unul cu fulgi cu tot aruncându-l pe pista de zgură a terenului. Totul aseznat cu o înjurătură scârboasă. “Poţi juca fotbal şi fără să devii golan”, mi-a spus. Am renunţat fără nicio părere de rău la presupusa mea carieră fotbalistică, mulţumindu-ne mai târziu amândoi să mergem la meciuri împreună., ori să le comentăm. Lunea, îmi aducea “Sportul”, iar când am început să public în “Luceafărul” îmi aducea sâmbăta revista şi dacă nu mă sculasem mi-o aşeza pe măsuţa unde ne beam amândoi cafeaua. Nu o deschidea. Îi făcea plăcere să mă vadă pe mine răsfoind-o febril în căutarea fragmentului de proză sau a rubricii pentru ca abia mai apoi să i le arăt şi lui.

Ei bine, tata tocmai murise, eu fusesem repartizat dracului pomană, într-o comună aşezată parcă într-o văgăună, mă trezeam la patru şi jumătate dimineaţa spre a prinde rata de ora 6 –singura de altfel -, mă întorceam după naveta asta zilnică rupt de oboseală şi fără nicio o pornire de a mai ieşi serile la teatru, la film, ori la o bere cu amicii. Renunţasem chiar şi la duminicile de le cenaclul “Junimea” chiar dacă, din când în când, profesorul Crohmălniceanu –cu care mai vorbeam la telefon – mă îndemna să vin spre a nu mă lăsa copleşit de rutina zilnică. De aceea, aşteptam vacanţele cu atâta febrilitate – eram din nou liber, acea libertate care te umple de fericire pentru că se exprimă în gesturile mici: să mă trezesc când m-am săturat de somn, să lenevesc sau nu cu o carte în mână, să ies la plimbare fără niciun scop, lăsându-mă purtat doar de paşi şi de decizia de moment. Atunci am conştientizat că oamenii cu care eşti pe aceeaşi lungime de undă, cărora le pasă de tine fie doar numai gândindu-se la tine –dar şi tu la ei, pentru că prietenia este un sentiment, o stare şi o pragmatică biunivocă – pot fi întâlnţi şi întămplător. Iar uneori exact atunci când simţeai mai acut, aproape dureros, nevoia de a-ţi limpezi gândurile, sentimentele, viaţa, tăcând alături de cineva. De ce atunci? Pentru că atunci, mai ales în preajma sărbătorilor de iarnă, ieşind în oraş, neurmând vreun traseu deja ştiut, deja impregnat de urmele vieţii noastre, mă întâlneam cu aceiaşi, foarte puţini, foşti colegi de care mă lega o prietenie dincolo de cuvinte şi de stări declarate. Unii nici nu erau din Bucureşti. Simţiseră ca şi mine dureroasa răvăşire de a întâlni pe cineva cu care doar tăcând l-ar linişti, l-ar scoate din depresie, i-ar da un mobil –oricât de mic – spre a-şi duce existenţa, aşa searbăda cum era, mai departe cu un pic de optimism, şi o porniseră spre oraş, apoi prin oraşul ăsta atât de mare încât, dacă vrei, nu îţi intersectezi drumurile cu nimeni cunoscut o viaţă întreagă. Iată că noi ne găseam, ni se intersectau melancoliile, grijile şi tristeţile, bucuriile mici şi speranţele fără de care ne-am lua viaţa de trei ori pe zi! De altfel, cred că asta e esenţa prieteniei: când ai necazuri, cunoştinţele dispar, amicii se văd preocupaţi de propriile griji mărunte –pe care ţi le expun chiar aşa, în derizoriul lor, tocmai spre a înţelege tu că refuzul lor este cât se poate de limpede. Numai cei care îţi sunt cu adevărat prieteni au curajul de a sta lângă tine atunci când treci printr-un moment de cumpănă. Iar un prieten adevărat apare fără a fi invocat, fără a-l căuta tu cu disperare, cerându-I sprijinul. Îi poţi spune orice ai pe suflet fără să te simţi umilit, fără gândul că, văzându-te în momentele tale de slăbiciune supremă, va avea un complex de superioritate faţă de tine sau, mai rău, va şti să speculeze, în mici şantaje, ceea ce ştie de la tine. Acei oameni care apar numai când lor le e rău, dar dispar sau aşază în faţa ta o barieră cinică a refuzului şi a indiferenţei sunt egoiştii feroce, cei care cred că toate lumea trebuie să le fie prietenă, iar ei nu trebuie să fie prieteni cu (mai) nimeni. Sau, oricum, nu cu tine!

 

Viaţa ca literatură

La mare (I) 

Am copilărit într-un cartier mărginit de calea ferată Bucureşti-Constanţa. Dincolo de ea se întindea o lume aparte. Era mai întâi pădurea, o pădure pe care cu cât o exploram mai temeinic cu atât ne oferea alte şi alte locuri neaflate până atunci, exact ca într-un eseu al lui Ortega y Gasset: pădurea era undeva, de fapt totdeauna, dincolo de locul unde ne găseam: de departe, vedeam doar o culoare verde-întunecat, arămie, sau trista combinaţie negru-alb în timpul iernii, din marginea ei vedeam câţiva arbori, apoi, înaintând, ea se întrupa într-un luminiş pentru ca, odată ajunşi acolo, să se proiecteze dincolo de noi într-o altă cale sau altă adunare de poteci sau arbori. Drumurile noastre erau astfel mereu imprevizibile, niciodată aceleaşi, iar pădurea mereu misterioasă, surprinzătoare şi fără sfârşit. Dincolo de ea, pentru că adesea ne trezeam ieşind din pădure, se întindeau câmpuri şi livezi tentante şi nişte case se întrupau numai în lătrăturile înfundate ale unor câini răguşiţi. Eram în marginea (cealaltă) a pădurii şi din nou ea se afla dincolo de noi, învăluită într-o tăcere păstoasă care ne trăgea înapoi. Ştiu că în pădure nu se vorbea decât foarte puţin şi foarte încet, că obişnuitele glume ivzodite din neastâmpărul vârstei nu îşi mai aflau locul, că deseori ne scoteam tenişii sau sandalele pentru a simţi cărarea plină de frunze, ghinde, ramuri uscate sub picioare. Cu fiecare explorare a universului de gâze, păsări, viorele, micşunele sau brebenei, de arbori venind de departe, poate tocmai din codrii Vlăsiei de care citisem în cărţi, de tufe şi peri şi meri sălbatici –nicicând un fruct nu a mai avut aroma merelor sau perelor aflate printre frunze după primele brume ale lui noiembrie! – mai creşteam un pic şi asemenea pădurii viaţa noastră (dar asta nu o ştiam atunci!) era dincolo de locul unde ne aflam.

Tot dincolo de calea ferată se întindeau lacurile. Veneau dinspre Pipera şi Tunari spre a se duce, pe sub calea ferată, în Colentina, care, în fapt, pentru noi, localnicii, se chema pe porţiuni Arini şi Mila Morţii. La Arini am învăţat să înot, să sar din sălciile de pe mal, la Mila Morţii mi-am dat examenul apei curgătoare, înşelătoare, şi al scufundării după scoici, dar pe balta care avea câţiva kilometri lungime şi o lăţime de 100-150 am descoperit că într-o altă viaţă am fost vietate acvatică. Dacă-ar fi fost posibil, aş fi dormit pe apă, mi-aş fi făcut culcuş de somn pe apă pentru că de vise mi-l încropisem în amurgurile în care înotam, singurel pe toată baltă, câteva ceasuri. Mă simţeam în siguranţă, mă linişteam, nimic nu mă mai putea atinge, învolbura, răni. Şi azi, dacă aş putea să aleg, aş trece mai degrabă o apă înotând decât să o traversez pe-o punte sau pe-un pod!

Balta, pădurea, maidanul amenajat cu râvnă pentru a ne da iluzia că e un teren de fotbal adevărat, cozile la pâine, sifoane, butelii, îngheţata pe băţ şi limonadele de pere, vişine sau mere, savarina ca o culme a delicateselor găsite în cofetăria –singura – a cartierului, filmele de la ateneul popular, lăptarul cu faetonul său care părea pus pe catalige nu pe roţi, şcoala generală nr. 40 şi dascălii cu poveştile şi firile lor atât de ciudate, nopţile de Înviere şi sărbătorile de iarnă, Nuşa, Tina, Nina, altă Tina, Vali, Paula, Ştefania, Gena, Titina, Gămălie, Caras, Ciulic, Prinţul, Borţea, Mucea, ai lu Croitoru, erau lumea. Lumea noastră. Şi singura nu numai reală ci şi posibilă. Asta până într-o vară când trenurile ne-au fluturat în afara perdelelor nişte chipuri aşa cum nu mai văzuserăm până atunci: erau bronzate, dar nu ca noi, tuciurii arşi de soarele nemilos al verii, erau zâmbitori altfel decât ştiam noi că e veselia de pe un chip, părul le era strălucitor de parcă toţi ar fi fost blonzi, fetele nu purtau bentiţe şi nici tricouri băieţeşti ci rochiţe care le dezveleau umerii. Trenurile astea – şi cu ele oamenii aceia de la ferestrele lor – se duceau şi se întorceau de la mare, aveam să aflăm. Acolo trebuie că era o altă lume. O lume care părea că nu seamănă deloc cu lumea noastră. Când am citit Cehov, mi-a fost uşor să înţeleg ce voia să însemne dorinţa, visul şi imposibilitatea lui când se murmura, se implora, se ţipa cu disperare în Livada de vişini: “La Moscova, la Moscova, la Moscova” pentru că şi noi probabil ne ziceam în gând “la mare, la mare, la mare”.

Şi asta chiar dacă pentru băieţii deveniţi bărbaţi –doar de-aia făcuseră armata – marea era ceva cu care ne speriau toată ziua “băi, puneţi mâna pe carte că, dacă nimeriţi la marină, dracu v-a luat!” Pentru că pe primul dintre noi care a plecat în armată pentru că ratase la facultate, chiar la Marină l-au luat, aveam să văd marea, cu toată gaşca din cartier, ducându-ne să îl vedem, să îl susţinem şi să-l facem să verse lacrimi amare ca Smărăndiţa lui Nică la depunerea jurământului militar.

 

Sub lupă

Bancuri cu poliţişti

Ceea ce vă voi spune nu e banc, deci nu veţi râde cu lacrimi: un tânăr a fost amendat de către doi poliţişti comunitari pentru că l-au auzit spunând bancuri cu poliţişti. Tânărul nu se urcase pe-o scenă improvizată, nu înterupsese circulaţia spre a protesta spunând bancuri, nu era în metrou sau alt mijloc de transport public. Mergea pe stradă şi-i spunea unui amic un banc. Probabil era un banc cu doi proşti de poliţişti care trag cu urechea la ce se spune despre ei pe stradă. Sau era vorba despre un banc cu doi porci, iar domniile lor s–au simţit lezaţi pentru că, nu-i aşa, organele ştiu şi ele cine sunt porcii. Nu numai din bancuri.

Trebuia să trăiesc într-o Românie care are înscrisă în Constituţie libertatea de exprimare pe o plajă atât de largă încât se întinde de la libertatea preşedinţilor de a-şi face contestatarii “animale” (Ion Iliescu citire) sau “dobitoace” (Traian Băsescu pritocire) până la libertatea polticienilor de a-şi invita colegele să se ducă “pe centură” (adică să se facă curve, dacă cineva nu înţelege expresia) şi mizilicul indecent pe care îl aud zilnic în tramvaie, troleibuze, metrouri, precum şi la posturile de televiziune spre a afla ce este cu adevărat absurdul. Acest absurd este de a trăi într-un stat democratic, liber, într-o ţară despre care se spune că-I plină de umor, într-o lume în care bancul a ţinut şi de foame şi de sete şi de revoltă şi de artă şi de ideologie, care, toate un loc dau România mea terfelită de zor prin legi şi decrete, se află sub bici poliţienesc. Când organul –ăla cu burtă care fuge după infractori cam cu graţia cu care fuge o raţă leşească după care s-a aruncat cu făcăleţul, după cum zicea Eugen Barbu, parcă, acelaşi “ăla” care se roagă de şmecheri să nu-l mai scuipe în ochi, şi tot ăla care se îmbăţoşează, exact ca organul nesimţitului în biserică, în faţa unui prea paşnic cetăţean care a trecut strada dincolo de “zebră” – taie şi spânzură, este cel mai important şi amendează după cum i se umflă lui orgoliul numit guşă, confundândus-e cu legea, statul poliţienesc e-n floare, iar comunismul nu a murit. Au murit degeaba nişte oameni, nişte tineri care chiar au crezut că pe ce pune pardonul istoria se mai poate lua înapoi. Pas cu pas, amânunt cu amânunt, semnal de semnal, fenomen cu fenomen, suntem tot mai aproape de trecutul nostru. Acel trecut pe care îl înfierează mai toată lumea şi pe care mai toată lumea îl pune în practică.

Ce e de făcut? Eu zic că domnul ministru al internelor (deci, şeful cel mare al poliţiştilor) ar trebui să aibă umor. Ca să se vadă că are umor ar trebui să se vadă că ştie să guste un banc. Un banc cu poliţişti, desigur. Aşa că vă propun să-l ajutăm colecţionând bancuri cu poliţişti. Trimiteţi-mi=le pe adresa redacţiei sau pe comentarii la acest articol de pe blog şi eu mă angajez să i le ofer domnului ministru chiar şi sub forma unei cărţulii scoasă pe cheltuială proprie. Dacă e să mă amendeze voi crede că o merit: doar trăiesc în România şi de douăzeci de ani nimeni nu mă obligă să fac asta! Adică, să rămân aici! În viaţă, plăteşti ca domn sau ca prost!