filmul de la care cinematografia noastră poate reîncepe (I)
O sală care s-a umplut mai ales mult după ora anunţată pentru începerea premierei, dar o sală plină şi caldă a întâmpinat primul film al lui Cătălin Apostol cu un entuziasm aparte, grav, i-aş zice. “Umilinţă – Locul unde clopotul nu bate niciodată” este o poveste tulburătoare despre România zilelor noastre. Despre întreaga Românie a acestor vremuri nu numai despre satul din a cărui biserică nu au mai rămas decât zidurile şi câteva icoane, nu numai despre un “nebun” al satului supus tuturor umilinţelor pentru o culpă de care nu se face vinovat, nu numai despre poliţistul şpăgar, mâna în mână cu borfaşii şi criminalii aceluiaşi sat, nu numai despre un sat supus periodic inundaţiilor prilej pentru şmecheri să mai dea un tun ori un tunuleţ furând ajutoarele. Partea este în acest caz întregul.
“Umilinţă” este un film pe care nu-l poţi judeca numai după canoanele artistice. Din el năbuieşte atâta viaţă autentică încât nu te mai incomodează micile scăpări amendabile în cazul ficţiunilor pure. Şi ce dacă personajul principal seamănă într-un fel cu Ipu şi că nebunul blând şi inocent este ocrotit, înţeles de un copil, aşa cum am mai văzut şi în alte opere artistice? Şi ce dacă regizorul şi scenaristul nu au aflat o modalitate mai inventivă de a ne spune filmic momentul în care Dumitru devine un ucigaş fără vină, un paria şi un aducător de nenoriciri în ochii celorlalţi? Toate acestea trec neobservate –sau, oricum, nu te incomodează – atunci când urmăreşti admirabilul film al lui Cătălin Apostol. Senzaţia copleştitoare este că filmul nu se face din filme, aşa cum se zice că din cărţi se ivesc alte cărţi. Realitatea este întotdeauna nepăsătoare că seamănă cu ceva din ficţiune, iar regizorul are atâta încredere în realitatea pe care o transpune încât nu-i pasă de eventualele obiecţii de genul “Aşa a făcut şi Tarkovski în “Rubliov” sau “Seamănă oarecum subiectul cu Durennmat”. Nu aş pune totul numai pe seamă experienţei şi vocaţiei extraordinare de autor de filme documentare ale lui Cătălin Apostol. Ne aflăm, aşa cum spunea Dan Puric, în faţa unui act de naştere în cinematografia românească prin “Umilinţă”. Nu atât prin filmul în sine. Tehnic nu impune prin originalităţi sfidătoare. Se înscrie chiar în tiparele tradiţionale ale spunerii unei povestiri filmice. Nici la nivelul subiectului nu putem vorbi de abordări ale unei realităţi ce nu s-a mai văzut până acum. Caracterele sunt şi ele în linia tradiţională, tinzând spre arhetipuri ale unei civilizaţii. Ceea ce revoluţionează, şi nu mă feresc să spun acest cuvânt care adesea invită la multă prudenţă în folosirea lui spre a nu cădea în derizoriu, este însăşi ideea de a face film. În viziunea lui Cătălin Apostol “ceea ce vreau să spun” este covârşitor înaintea lui “cum o să spun?” Este o primă operă în care eticul câştigă în faţa esteticului într-un mod atât de decisiv încât instituie o nouă estetică.
Am ţinut să scriu acest cuvânt de întâmpinare sub imperiul primelor impresii. Filmul merită o analiză amănunţită iar ceea ce propune Cătălin Apostol incită la o amplă dezbatere pentru ca imensul câştig adus de el să nu se piardă.
Filmul de la care cinematografia noastra poate reincepe (II)
Lung metrajul de debut al lui Cătălin Apostol (semnatar şi al scenariului) este o revelaţie. Dan Puric a vorbit despre un act de naştere în cinematografia românească la premiera filmului, afirmaţie ce, desigur, va stârni multe valuri, multe adeziuni dar şi multe negări. Se vor aduce ca argumente contra afirmaţiei atât de tranşante realizările cinematografiei româneşti, dar şi un anume curs luat de aceasta după ’89. “Noul val” este adeptul faptului de viaţă mărunt, cu drame ale oamenilor obişnuiţi, ca să nu le zic mărunţi, exprimat cu mijloace care să inducă autenticul. Cei nou veniţi în cinematografie doresc să abolească graniţa dintre viaţă şi film, camera fiind acea oglindă stendaliană purtată de-a lungul drumului şi care absoarbe tot ceea ce se petrece. Scenariile mizează pe frusteţe –uneori pe abuz de limbaj al străzii, jocul actoricesc este “neartistic”. De multe ori, senzaţia lăsată este că orchestratorul (regizor, scenarist, actor) acestei lumi nu îşi propune nicio simbolistică, nu urmăreşte ab initio nicio semnificaţie. Viaţa este lăsată să năbuiască liber, neîncorsetată de reguli şi de pre-judecăţi. Căutat îndelung, explicit şi adesea provocator în cele mai multe filme de până acum autenticul s-a transformat în contrariul său: artificialitatea. Este o lipsă de verosimilitate a limbajului, este neautentică încremenirea într-un studio de televiziune locală în care se dezbate tema revoluţiei, sunt multe secvenţe nerelevante nici ca fapt artistic nici ca fapte umane. Până la urmă, autenticul este o dimensiune estetică, are o estetică bine definită.
“Umilinţă” este primul film de după 1990 care înglobează, într-un firesc de mare creaţie, elemente artistice, cu pre-semnificaţii, sau cu semnificaţii clar determinate în viaţă, ele sunt fragmente ale unei existenţe dinainte ca lumea să se fi destructurat. Satul, lumea lui Cătălin Apostol se află într-un dramatic proces de disoluţie. Nu mai există niciun principiu coagulant, nu mai există normă morală, nu mai există lege, nu mai există nicio autoritate care să ordoneze şi să împiedice instalarea definitivă a haosului. Insemnele unei alte lumi sunt presărate abil pe tot parcursul filmului de la zidurile bisericii care mai păstrează chipuri şi scene biblice până la scrisorile trimise de copilul Marinică tatălui său plecat în lume, de la viaţa normală a lui Dumitru, solară în secvenţa secerişului care îi va şi deturna existenţa până la stinghera imagine a unei vaci pe malul unei ape înconjurate de dealuri sterpe, aride, lipsite de viaţă. Toate acestea sunt înscrise în povestea ce se derulează, astfel încât, cu subtilitate, avem mereu două existenţe aproape suprapuse. Două lumi antagonice. Această « ciocnire a civilizaţiilor » este marea temă a filmului. Civilizaţia coagulată de norme morale şi credinţă, civilizaţia mercantilă de fără niciun Dumnezeu. Cea din urmă (apărută pe creasta schimbărilor de după 1990, precum gunoaiele pe creasta valurilor la inundaţii) se erijează în împărţitoare de dreptate, de adevăr, de autoritate ce sancţionează fără să aibă nicio cădere.
Se simte că întreaga echipă a crezut în proiectul lui Cătălin Apostol şi a aderat la viziunea sa artistică: reconstituirea în detaliu şi cu acuitate a vieţii reale, dar prin şi cu expresii artistice de la scenografie, lumini până la joc actoricesc. Este evident un film de echipă, dar în care se simte mâna de fier a regizorului.
Cătălin Apostol debutează strălucit şi cred că “Umilinţă” va fi un punct de reper în cinematografia românească.
luni, 28 februarie 2011
sâmbătă, 26 februarie 2011
Romane 2010 la Cafeneaua critică
(Club Control, miercuri 2 martie 2011)
Din nou în zi de miercuri (într-o alternanţă a programărilor care depinde de evenimentele găzduite de Club Control), Cafeneaua critică provoacă pe 2 martie la o discuţie despre romanele apărute în 2010. A fost un an bun pentru genul romanesc, cu cîteva zeci de apariţii de foarte bun nivel, doar o parte dintre ele aflate în atenţia criticii de întîmpinare. Despre starea romanului autohton la anul 2010 şi despre starea prozei româneşti în general va fi vorba la Cafeneaua critică de miercuri 2 martie, cu participarea unor autori de romane 2010, a altor scriitori şi critici literari.
Invitaţi:
Constantin Abăluţă, autor al romanului Întîmplări imaginare pe străzile Bucureştiului, Vol. 1 (A-L), Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010;
Constantin Stan, autor al romanului Gde Buharest, Editura Charmides, 2010;
Florin Toma, autor al romanului Oraşul jumătăţilor de înger, Editura Cartea Românească, 2010;
Daniela Zeca, autoare a romanului Demonii vîntului, Editura Polirom, 2010;
şi criticul Cosmin Ciotloş.
Amfitrion al Cafenelei critice: Ion Bogdan Lefter.
Cafeneaua critică este un proiect de dezbateri culturale pe teme de actualitate. Prima serie s-a desfăşurat în anii 1990, la Cafeneaua Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, seria a doua – în perioada noiembrie 2008-iulie 2009 la Cluburile A şi The Silver Church, iar seria actuală, a treia, a fost inaugurată în martie 2010 la Club Control*.
*
Cafeneaua critică
Miercuri 2 martie 2011, orele 18.30-20.30
Club Control
Bucureşti, Str. Academiei nr. 19
(în Pasajul Victoriei, intrarea dinspre Str. Academiei/Institutul de Arhitectură/Biserica Enei; în pasaj, prima intrare pe stînga)
___________
(Club Control, miercuri 2 martie 2011)
Din nou în zi de miercuri (într-o alternanţă a programărilor care depinde de evenimentele găzduite de Club Control), Cafeneaua critică provoacă pe 2 martie la o discuţie despre romanele apărute în 2010. A fost un an bun pentru genul romanesc, cu cîteva zeci de apariţii de foarte bun nivel, doar o parte dintre ele aflate în atenţia criticii de întîmpinare. Despre starea romanului autohton la anul 2010 şi despre starea prozei româneşti în general va fi vorba la Cafeneaua critică de miercuri 2 martie, cu participarea unor autori de romane 2010, a altor scriitori şi critici literari.
Invitaţi:
Constantin Abăluţă, autor al romanului Întîmplări imaginare pe străzile Bucureştiului, Vol. 1 (A-L), Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010;
Constantin Stan, autor al romanului Gde Buharest, Editura Charmides, 2010;
Florin Toma, autor al romanului Oraşul jumătăţilor de înger, Editura Cartea Românească, 2010;
Daniela Zeca, autoare a romanului Demonii vîntului, Editura Polirom, 2010;
şi criticul Cosmin Ciotloş.
Amfitrion al Cafenelei critice: Ion Bogdan Lefter.
Cafeneaua critică este un proiect de dezbateri culturale pe teme de actualitate. Prima serie s-a desfăşurat în anii 1990, la Cafeneaua Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, seria a doua – în perioada noiembrie 2008-iulie 2009 la Cluburile A şi The Silver Church, iar seria actuală, a treia, a fost inaugurată în martie 2010 la Club Control*.
*
Cafeneaua critică
Miercuri 2 martie 2011, orele 18.30-20.30
Club Control
Bucureşti, Str. Academiei nr. 19
(în Pasajul Victoriei, intrarea dinspre Str. Academiei/Institutul de Arhitectură/Biserica Enei; în pasaj, prima intrare pe stînga)
___________
joi, 24 februarie 2011
De la Moscova la Bucureşti
de Bianca Burta Cernat
„Ce plictiseală! îşi spuse Ivan Mihailovici Saproşkinov. Stătea la biroul lui cu ferestre ce dădeau în Piaţă şi, ca de obicei, privea fără nici un gând cupola aurită a bisericii. Uşor mahmur, bineînţeles, îşi număra încă o dată rublele din buzunar şi zilele până la salariu. Transforma rublele în copeici, copeicile le aşeza în fişicuri, fişicurile le convertea în păhăruţe de vodcă. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multă parcimonie pe tot programul său de lucru – care putea fi de opt, zece sau peste zece ore, dar nu lua în calcul nenorocenia orelor suplimentare, ci doar atât: ziua de muncă de opt ore – şi ofta din greu. Asta ar mai merge când bei de plăcere, mesteci castraveciori, stai singur la o măsuţă din colţul bodegii şi priveşti cu nesaţ mujicii care nu ştiu cine eşti tu şi de ce îi priveşti cu atâta drag, Marfa Stanilova e departe, iar tu, ca un pervers mic, sorbi încet, cu înghiţituri mici, dar mici de tot, votca.“
...Nu, acest pasaj nu este decupat, cum s-ar putea crede, dintr-o proză a unui autor rus, ci dintr-o carte publicată anul trecut de Constantin Stan.
Gde Buharest este un roman de mică întindere, dar foarte dens şi mai ales foarte atent elaborat, impecabil stilistic şi totodată captivant sub aspect epic. Romanul incită de la primele pagini, înfăţişându-i-se cititorului ca o adevărată cutie cu surprize. Şi temele abordate, şi subiectul, şi atmosfera, şi personajele, şi situaţiile epice imaginate altfel spus, toate articulaţiile importante ale unei naraţiuni au un potenţial de surpriză şi de atractivitate ce nu poate fi ignorat. Autorul, un prozator profesionist, trecut prin „şcoala“ textualismului optzecist, are nu numai calităţi de virtuoz, de stilist desăvârşit, ci şi abilitatea de a-şi „ţine în priză“ cititorii fără a face, bineînţeles, concesii, fără a se lăsa ademenit de vreo reţetă de succes.
În Gde Buharest găsim un tip special de proză a realităţii cotidiene, în care, alături de observaţia acută, alături de un exacerbat simţ al detaliului realist, se remarcă disponibilitatea pentru parabolă şi pentru un livresc neostentativ, infiltrat în interstiţiile naraţiunii realiste. În afară de faptul că ambiţionează să asambleze în textul său mostre de viaţă autentică, autorul acestei cărţi este şi un prozator imaginativ care ocoleşte programatic subiectele/situaţiile epice banale, culese dintr-o realitate imediată cu graniţe prea înguste. Drept dovadă: alege să plaseze acţiunea romanului nu în Bucureştiul zilelor noastre, cum poate ne-am fi aşteptat, ci mult mai departe, la Moscova. Atmosfera prozei ruse, de la Gogol şi Cehov până la Andrei Belîi sau Soljeniţîn ori, şi mai încoace, până la Sorokin sau Vladimir Erofeev , se regăseşte pregnant în Gde Buharest. Lumea oamenilor de prisos, a funcţionărimii mărunte, a ruşilor de rând care îşi îneacă vieţile în votcă îşi află în autorul acestei cărţi un observator remarcabil.
Roman cvasi-parabolic despre Istorie, Gde Buharest ia ca pretext pentru o reflecţie asupra timpului-malaxor de destine „cazul“ extrem de pitoresc al lumii ruse, cu patetismul ei, cu nebunia ei revoluţionară, cu excesele ei ce balansează primejdios între sublim şi ridicol, între dramatism şi comedie. Ivan Mihailovici Saproşkinov, „funcţionar clasa a II-a“ într-o Instituţie cu coridoare labirintice (variantă mai puţin sumbră a Castelului kafkian), îşi aminteşte, de-a lungul unei zile oarecare petrecute la slujbă, întâmplări la care a fost martor sau în care a fost implicat derulate pe parcursul unei jumătăţi de secol, de la al doilea război mondial până în epoca „prăbuşirii“ (fie şi relative a) comunismului, în anii 90 ai veacului trecut. La toate seismele, la toate metamorfozele ideii de Revoluţie, personajul asistă neputincios, nu întru totul conştient de ceea ce i se întâmplă; ideologia, viaţa standardizată, lozincile i-au anulat în timp capacitatea de a gândi şi dorinţa de a se autodefini ca individ: Ivan Mihailovici Saproşkinov e mai degrabă o maşinărie angrenată într-un sistem impersonal. Ceea ce îl umanizează totuşi e voinţa, pe care mereu încearcă să şi-o reprime, de a înţelege un detaliu (aproape inavuabil) din propria-i biografie: cine e tatăl lui adevărat, soldatul român cu care mama sa l-a conceput în vreme de război. La sfârşitul romanului, Ivan Mihailovici începe să se gândească la eventualitatea unei călătorii în ţara (şi pe urmele) tatălui; îl blochează însă o nedumerire: „şi, totuşi, unde Dumnezeului o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla?“...
Realist şi totodată parabolic, grav-reflexiv şi, în egală măsură, de un umor savuros, romanul este construit pe o subtilă alternanţă a planurilor narative, perspectiva unui trecut definit sub specia „comediei umane“ interferând cu perspectiva unui prezent ce repetă, într-o altă formă, iluziile, erorile Istoriei. O ironie fină, extrem de nuanţată însoţeşte gesturile personajelor, scoţând în relief imensa butaforie care se suprapune, până la urmă, realului.
Constantin Stan, Gde Buharest, Editura Charmides, Bistriţa, 2010, 154 p.
(Bucurestiul Cultural, 24 februarie, 2011)
„Ce plictiseală! îşi spuse Ivan Mihailovici Saproşkinov. Stătea la biroul lui cu ferestre ce dădeau în Piaţă şi, ca de obicei, privea fără nici un gând cupola aurită a bisericii. Uşor mahmur, bineînţeles, îşi număra încă o dată rublele din buzunar şi zilele până la salariu. Transforma rublele în copeici, copeicile le aşeza în fişicuri, fişicurile le convertea în păhăruţe de vodcă. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multă parcimonie pe tot programul său de lucru – care putea fi de opt, zece sau peste zece ore, dar nu lua în calcul nenorocenia orelor suplimentare, ci doar atât: ziua de muncă de opt ore – şi ofta din greu. Asta ar mai merge când bei de plăcere, mesteci castraveciori, stai singur la o măsuţă din colţul bodegii şi priveşti cu nesaţ mujicii care nu ştiu cine eşti tu şi de ce îi priveşti cu atâta drag, Marfa Stanilova e departe, iar tu, ca un pervers mic, sorbi încet, cu înghiţituri mici, dar mici de tot, votca.“
...Nu, acest pasaj nu este decupat, cum s-ar putea crede, dintr-o proză a unui autor rus, ci dintr-o carte publicată anul trecut de Constantin Stan.
Gde Buharest este un roman de mică întindere, dar foarte dens şi mai ales foarte atent elaborat, impecabil stilistic şi totodată captivant sub aspect epic. Romanul incită de la primele pagini, înfăţişându-i-se cititorului ca o adevărată cutie cu surprize. Şi temele abordate, şi subiectul, şi atmosfera, şi personajele, şi situaţiile epice imaginate altfel spus, toate articulaţiile importante ale unei naraţiuni au un potenţial de surpriză şi de atractivitate ce nu poate fi ignorat. Autorul, un prozator profesionist, trecut prin „şcoala“ textualismului optzecist, are nu numai calităţi de virtuoz, de stilist desăvârşit, ci şi abilitatea de a-şi „ţine în priză“ cititorii fără a face, bineînţeles, concesii, fără a se lăsa ademenit de vreo reţetă de succes.
În Gde Buharest găsim un tip special de proză a realităţii cotidiene, în care, alături de observaţia acută, alături de un exacerbat simţ al detaliului realist, se remarcă disponibilitatea pentru parabolă şi pentru un livresc neostentativ, infiltrat în interstiţiile naraţiunii realiste. În afară de faptul că ambiţionează să asambleze în textul său mostre de viaţă autentică, autorul acestei cărţi este şi un prozator imaginativ care ocoleşte programatic subiectele/situaţiile epice banale, culese dintr-o realitate imediată cu graniţe prea înguste. Drept dovadă: alege să plaseze acţiunea romanului nu în Bucureştiul zilelor noastre, cum poate ne-am fi aşteptat, ci mult mai departe, la Moscova. Atmosfera prozei ruse, de la Gogol şi Cehov până la Andrei Belîi sau Soljeniţîn ori, şi mai încoace, până la Sorokin sau Vladimir Erofeev , se regăseşte pregnant în Gde Buharest. Lumea oamenilor de prisos, a funcţionărimii mărunte, a ruşilor de rând care îşi îneacă vieţile în votcă îşi află în autorul acestei cărţi un observator remarcabil.
Roman cvasi-parabolic despre Istorie, Gde Buharest ia ca pretext pentru o reflecţie asupra timpului-malaxor de destine „cazul“ extrem de pitoresc al lumii ruse, cu patetismul ei, cu nebunia ei revoluţionară, cu excesele ei ce balansează primejdios între sublim şi ridicol, între dramatism şi comedie. Ivan Mihailovici Saproşkinov, „funcţionar clasa a II-a“ într-o Instituţie cu coridoare labirintice (variantă mai puţin sumbră a Castelului kafkian), îşi aminteşte, de-a lungul unei zile oarecare petrecute la slujbă, întâmplări la care a fost martor sau în care a fost implicat derulate pe parcursul unei jumătăţi de secol, de la al doilea război mondial până în epoca „prăbuşirii“ (fie şi relative a) comunismului, în anii 90 ai veacului trecut. La toate seismele, la toate metamorfozele ideii de Revoluţie, personajul asistă neputincios, nu întru totul conştient de ceea ce i se întâmplă; ideologia, viaţa standardizată, lozincile i-au anulat în timp capacitatea de a gândi şi dorinţa de a se autodefini ca individ: Ivan Mihailovici Saproşkinov e mai degrabă o maşinărie angrenată într-un sistem impersonal. Ceea ce îl umanizează totuşi e voinţa, pe care mereu încearcă să şi-o reprime, de a înţelege un detaliu (aproape inavuabil) din propria-i biografie: cine e tatăl lui adevărat, soldatul român cu care mama sa l-a conceput în vreme de război. La sfârşitul romanului, Ivan Mihailovici începe să se gândească la eventualitatea unei călătorii în ţara (şi pe urmele) tatălui; îl blochează însă o nedumerire: „şi, totuşi, unde Dumnezeului o mai fi fiind şi Bucureştiul ăla?“...
Realist şi totodată parabolic, grav-reflexiv şi, în egală măsură, de un umor savuros, romanul este construit pe o subtilă alternanţă a planurilor narative, perspectiva unui trecut definit sub specia „comediei umane“ interferând cu perspectiva unui prezent ce repetă, într-o altă formă, iluziile, erorile Istoriei. O ironie fină, extrem de nuanţată însoţeşte gesturile personajelor, scoţând în relief imensa butaforie care se suprapune, până la urmă, realului.
Constantin Stan, Gde Buharest, Editura Charmides, Bistriţa, 2010, 154 p.
(Bucurestiul Cultural, 24 februarie, 2011)
marți, 22 februarie 2011
C-asa-i romanul!
Cu mai putin de 24 de ore inaintea evenimentului, in mare parte dedicat lui, George Cusnarencu ma anunta ca nu mai vine la Clubul de proza. Nu, nici nu e suparat pe mine, nici nu e bolnav, nici nu a patit pisica vreun accident d-asta de primavara, cazand de pe acoperis sau avand astenie: pur si simplu, se duce la ziua nepoticii lui.
Probabil ca nepotica e suficient de mare cat sa tina minte ca a lipsit bunicul de la o aniversare a ei, dar suficient de mica incat sa nu inteleaga ca exista, uneori, in viata, datorii morale, amicale, prietenesti, de obraz, de bun simt pe care le onorezi chiar daca s-ar scufunda pamantul! Ii urez lui George si nepoticii petrecere frumoasa, de familie, in familie, senina si fara nicio remuscare ca au incurcat o gramada de lume!
Probabil ca nepotica e suficient de mare cat sa tina minte ca a lipsit bunicul de la o aniversare a ei, dar suficient de mica incat sa nu inteleaga ca exista, uneori, in viata, datorii morale, amicale, prietenesti, de obraz, de bun simt pe care le onorezi chiar daca s-ar scufunda pamantul! Ii urez lui George si nepoticii petrecere frumoasa, de familie, in familie, senina si fara nicio remuscare ca au incurcat o gramada de lume!
luni, 21 februarie 2011
Clubul de proza
George Cusnarencu - la 60 de ani!
Clubul de proza de marti 22 februarie (tot la 17, tot la Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane) il are ca invitat special pe George Cusnarencu, care a implinit de curand 60 de ani (pentru mine e incredibil). Va citi ce-i place lui din ce-a scris, va depana povesti, va raspunde la intrebari.
La sectiunea Prozatori romani contemporani va citi Radu Ilarion Munteanu!
Lolita ca substantiv comun
Mai mult prin cele două ecranizări şi, poate, prin punerea în scenă acum câţiva ani şi la noi, “Lolita” lui Vladimir Nabokov este o carte des invocată şi citată. E în topul preferinţelor atunci când se fac topuri, este înscrisă la preferinţe atunci când cineva se personalizează pe un site de socializare. Chiar mai mult, am găsit personajul lui Nabokov ca substantiv comun. Cineva vorbea de “aceste lolite” care bântuie prin show-bizul românesc. Ce ar vrea să însemne acest lucru? Că percepţia mai largă este că avem a face cu genul de perversă inocentă sau cu inocenţa perversă, cu acea înăscută fire a femeilor spre flirt, cochetărie şi prvocare inclusiv sexuală. Să fie aşa, să nu fie aşa? Din viaţa de zi cu zi, fiecare poate aduce argumente pro şi contra, poate invoca diverse împrejurări care să-i susţină opţiunea. Fiecare ne aducem aminte de fetiţa, colega noastră din clasele mici, în jurul căreia roiau băieţii fără niciun motiv aparent pe atunci, motive care sunt de găsit peste ani: avea ea un anume fel de a se alinta, de a fi, de a se îmbrăca, de a cere sau a primi care atrăgeau ca un magnet. Micuţa, inocenta, drăgălaşa cu gropiţe în obraji îşi folosea în mod inconştient feminitatea inducând un aer de sexualitate in nuce de care nici ea nici băieţaşii din preajma ei nu aveau cunoştinţă pe cale raţională, dar o simţeau prin toţi porii. În fine, crescând fetiţele astea, vor începe să conştientizeze puterea atracţiei lor şi se vor juca pe muchie de cuţit cu inocenţa şi provocarea. Pentru că cei de-o seamă nu mai prezintă interes îşi vor exercita puterea de seducţie asupra celor mai mari sau chiar mult mai mari decât e;e. Cu cât bărbatul pare a fi mai inaccesibil cu atât provocarea va fi mai mare şi ambiţia poate deveni o obsesie. Este cazul fetelor abia ieşite din copilărie ce îşi propun să cucerească prietenii tatălui, vedete de muzică, actori de filme, iar ceva mai târziu profesori. Tehnica este cam aceeaşi: vor vrea în primul rând să atragă atenţia asupra lor –mijloacele sunt de la vestimentaţie, limbaj, gesturi până la idolatrizarea a ceea ce reprezintă obiectul de sedus -, mai apoi să inducă disponibilitatea. Disponibilitatea de a flirta, de a-şi excede vârsta, disponibilitatea sexuală. Sunt acele fete ce nu ezită să facă ele primul pas către cel cu care discret cochetase în staţia de autobuz, mergând la el şi prezentându-se, înmându-i numărul de telefon etc. Sau care provoacă întâlniri în locuri cu iz sexual – camera lui de hotel, dacă este vorba de vreo vedetă. Toate acestea sunt în fapt o echilibristică între naturaleţe, tupeu, provocare şi perversitate: îşi păstrează rezerva de retragere oricând şi oricum, acuzând, dacă e cazul, că a fost greşit înţeleasă. Sufleteşte, psihic, toate aceste manifestări provin dintr-o traumă profundă, din copilărie, care se exprimă în nevoia de confirmare şi într-un fragil echilibru sufletesc. Nevoia de tandreţe, de protecţie, teama de părăsire şi de respingere =toate trăite acut în copilărie, dacă nu cumva în prima copilărie – sunt cauzele adânci şi uneori chiar neştiute ale unor astfel de comportamente. Sigur, îm astfel de incidente, asupra celor maturi se transferă responsabilitatea A decela între ceea ce e o pornire venită dintr-o experienţă traumatică şi dorinţă efectivă, a da curs ori a te folosi de un suflet în derivă, care nici el prea bine nu ştie pe ce ape pluteşte, este blamabil. Uneori penal. A invita o exaltată elevă de liceu de nici 16 ani, în camera ta de hotel, la o discuţie în şi până în târziul nopţii nu este chiar atât de inocent, dacă nu cumva este încă o mărgeluşsă la ceea ce se cheamă încercarea tuturor experienţelor sexuale posibile. În acelaşi timp, refuzul, chiar şi delicat, poate avea asupra tinerei consecinţe dintre cele mai ciudate! Traumatice, desigur!
Să ne întoarcem la “Lolita” lui Nabokov. De ce este ea cartea de căpătâi a multor tinere? Lolita din naraţiunea lui Nabokov este o victimă, căzută într-o plasă abil întinsă, ţesută cu obstinaţia unui psihopat, o victimă pentru că nu se poate apăra. În naraţiune avem a face doar cu o singură perspectivă: faptele sunt povestite, gesturile ei sunt interpretate doar prin prisma lui Humbert. Într-o lume în care femeile nu se pot apăra, cum este cea în care trăieşte Azar Nafisi,si pe care ne-o prezinta on cartea sa "Citind Lolita in Teheran", naraţiunea lui Nabokov ne arată faţa monstruoasă a lui Humbert în relaţia cu cea pe care o face păpuşa sexuală a obsesiilor sale, Lolita. Iată o interpretare foarte exactă, în opinia mea, cuprinsă în paginile cărţii lui Azar Nafisi: “O altă Lolita ni se dezvăluie astfel – cea care se ridică deasupra caricaturii micuţei ipocrite, insensibile şi vulgare zugrăvite de Humbert, cu toate că putea fi uneori şi aşa.. Câteodată, tot el ne dezvăluie, indirect, caracterul vulnerabil şi solitar al Lolitei, o fată singură şi rănită, căreia i s-a furat copilăria, rămasă fără părinţi fără adăpost.(...) Pe măsură ce se ţese povestea, lista nemulţumirilor lui Humbert creşte. O numeşte “târfa iubită şi ticăloasă” şi vorbeşte despre “tinerii ei craci obsceni”, în timp ce descoperim la ce se referea, de fapt: Lolita i se aşeza în poală, “scobindu-se în nas, absorbită de rubrica de divertisment a vreunui ziar, indiferentă la extazul meu, ca şi cum s-ar fi aşezat oriunde, pe un pantof, pe o păpuşă sau pe mânerul unei rachete de tenis”. Bineînţeles că toţi criminalii şi opresorii deţin lungi liste de nemulţumiri legate de victimele lor, dar nu toţi pot fi atât de elocvenţi ca Humbert”. Nu e greu să ţi-l imaginezi pe Humbert scriind şi din convingere o epistolă, un bilet, ceva care să înceapă aşa: “My dearest Lolita”.
Interpretarea lui Nafisi este în perfectă consonanţă cu ceea ce se petrecea în Republica Islamică Iran şi are susţinere convingătoare în textul lui Nabokov.
Ne putem întreba dacă înscrierea în preferinţele multor tinere a naraţiunii se datorează unei lecturi empatice, iar dacă da în care faţetă a Lolitei se regăsesc? În cea dramatică de victimă (ceea ce ne-ar face să gândim că există subterane ale lumii româneşti de care nu vorbim din laşitate, pudoare, prejudecăţi şi în care experienţe Lolita nu sunt chiar atât de rare!) sau în cea acreditată de Humbert a micii perverse care poate lua minţile unui bărbat? În fine, substantivizarea comună a Lolitei vine din creditul necondiţionat dat versiunii lui Humbert asupra ei sau din experienţele frecvente din lumea românească în care falsa ingenuitate, mimarea adâncimilor sufleteşti, poza realizată în decorul artificial al unui studio (vândută pe post de imagine naturală, netrucată) sunt mijloace “naturale” de a obţine orice fără eforturi, riscuri sau responsabilităţi?
(Ziarul de duminica, 18 februarie, 2011)
Să ne întoarcem la “Lolita” lui Nabokov. De ce este ea cartea de căpătâi a multor tinere? Lolita din naraţiunea lui Nabokov este o victimă, căzută într-o plasă abil întinsă, ţesută cu obstinaţia unui psihopat, o victimă pentru că nu se poate apăra. În naraţiune avem a face doar cu o singură perspectivă: faptele sunt povestite, gesturile ei sunt interpretate doar prin prisma lui Humbert. Într-o lume în care femeile nu se pot apăra, cum este cea în care trăieşte Azar Nafisi,si pe care ne-o prezinta on cartea sa "Citind Lolita in Teheran", naraţiunea lui Nabokov ne arată faţa monstruoasă a lui Humbert în relaţia cu cea pe care o face păpuşa sexuală a obsesiilor sale, Lolita. Iată o interpretare foarte exactă, în opinia mea, cuprinsă în paginile cărţii lui Azar Nafisi: “O altă Lolita ni se dezvăluie astfel – cea care se ridică deasupra caricaturii micuţei ipocrite, insensibile şi vulgare zugrăvite de Humbert, cu toate că putea fi uneori şi aşa.. Câteodată, tot el ne dezvăluie, indirect, caracterul vulnerabil şi solitar al Lolitei, o fată singură şi rănită, căreia i s-a furat copilăria, rămasă fără părinţi fără adăpost.(...) Pe măsură ce se ţese povestea, lista nemulţumirilor lui Humbert creşte. O numeşte “târfa iubită şi ticăloasă” şi vorbeşte despre “tinerii ei craci obsceni”, în timp ce descoperim la ce se referea, de fapt: Lolita i se aşeza în poală, “scobindu-se în nas, absorbită de rubrica de divertisment a vreunui ziar, indiferentă la extazul meu, ca şi cum s-ar fi aşezat oriunde, pe un pantof, pe o păpuşă sau pe mânerul unei rachete de tenis”. Bineînţeles că toţi criminalii şi opresorii deţin lungi liste de nemulţumiri legate de victimele lor, dar nu toţi pot fi atât de elocvenţi ca Humbert”. Nu e greu să ţi-l imaginezi pe Humbert scriind şi din convingere o epistolă, un bilet, ceva care să înceapă aşa: “My dearest Lolita”.
Interpretarea lui Nafisi este în perfectă consonanţă cu ceea ce se petrecea în Republica Islamică Iran şi are susţinere convingătoare în textul lui Nabokov.
Ne putem întreba dacă înscrierea în preferinţele multor tinere a naraţiunii se datorează unei lecturi empatice, iar dacă da în care faţetă a Lolitei se regăsesc? În cea dramatică de victimă (ceea ce ne-ar face să gândim că există subterane ale lumii româneşti de care nu vorbim din laşitate, pudoare, prejudecăţi şi în care experienţe Lolita nu sunt chiar atât de rare!) sau în cea acreditată de Humbert a micii perverse care poate lua minţile unui bărbat? În fine, substantivizarea comună a Lolitei vine din creditul necondiţionat dat versiunii lui Humbert asupra ei sau din experienţele frecvente din lumea românească în care falsa ingenuitate, mimarea adâncimilor sufleteşti, poza realizată în decorul artificial al unui studio (vândută pe post de imagine naturală, netrucată) sunt mijloace “naturale” de a obţine orice fără eforturi, riscuri sau responsabilităţi?
(Ziarul de duminica, 18 februarie, 2011)
duminică, 20 februarie 2011
Cerneala simpatică
Moromeţii, ultimul capitol (II)
Sorin Preda a stat de vorbă cu o mulţime de oameni apropiaţi unchiului său. Insist în a preciza relaţiile de familie pentru că Sorin abordează din interior, fără să facă un secret sau să se lase deoparte, obiectivându-se fără rost, zic eu, în acest demers – are amintirile lui legate de Siliştea-Gumeşti, are experienţe legate de bunicii săi, îl ştie pe Marin Preda din interiorul casei acestuia în care a stat un timp în perioada studenţiei. Sunt convins că ştie multe alte lucruri de interior ale familiei cărora nu le-a găsit rostul în spaţiul public. Autorul volumului “Moromeţii, ultimul capitol” nu şi-a propus să rezolve problemele controversate ale biografiei lui Marin Preda, a dat drept la cuvânt fiecăruia, cu propria sa versiune de exemplu asupra morţii prozatorului. În schimb, a căutat să afle cum era în intimitate, ce îşi mai aduc aminte cei apropiaţi şi care era percepţia lor asupra lui Preda. Dar, mai presus, cred eu, de toate acestea acest roman se dedică în mare parte –şi aş zice în partea cea mai frumoasă a lui – tatălui Alexandru Preda, Sae sau Săică, după cum zice Sorin că se alintă din când în când.
Sae este personajul fără de roman. Un alt Moromete de data aceasta în viaţa de zi cu zi, nu coborât din paginile vreunei cărţi. Singurul membru al familiei care nu a mai “încăput” în paginile Moromeţilor este, aşa cum ni-l oferă Sorin Preda, şi cel mai moromeţian dintre toţi. Umorul şi ironia, disimularea, ieşirea dintr-o încurcătură cu o vorbă ascuţită, dar mai ales o filosofie a detaşării pentru a contempla lumea nu pentru a acţiona asupra ei sunt atributele sale esenţiale. Portretul făcut de Sorin este admirabil: “Dintre toţi fraţii, Sae este singurul netrecut în “Moromeţii”. Nici vorbă să se fi supărat pentru asta. I se pare normal, câtă vreme Marin, autorul, i-a luat locul lui în carte, dându-se drept mezinul familiei. Prin urmare, n-a fost vorba de răutate, ci de anumite raţiuni literare. El, care a citit o sumedenie de cărţi, ştie că nu te joci cu raţiunile literare. E mândru, totuşi, că pe un exemplar din “Delirul”, Marin Preda îi mulţumea pentru formula de acum celebră: “Pe ce te bazezi”? Scriitorul a luat-o de al el. Prin urmare, într-un fel, Sae a intrat în isoria literaturii ca toţi ceilalţi din familie. La 84 de ani, stă în apartamentul lui din Bacău ca într-o găoace. De la prima ninsoare mai zdravănă, nu mai întrezăreşte să iasă pe stradă, deşi tare i-ar plăcea. Altfel, când vremea e bună şi îngăduie o plimbare scurtă, Sae are drumurile lui – la pâine sau la sifoane. Merge peste tot, dar, mai ales, să-şi ia raţia de ziare. Se duce la chioşc cum alţii de vârsta lui se duc la biserică – uşor solemn, îmbrăcat la costum şi cu pălărie pe cap, salutând ceremonios chioşcăriţa, care îi întinde teancul de jurnale dinainte pregătit. Nu-i scapă niciun ziar important, inclusiv unul cultural, atunci când aude că e ceva scris despre Marin. Umple o sacoşă cu câte reviste cumpără în fiecare zi, dar nu recunoaşte nici să-l pici cu ceară că, de fapt, nu mai poate citi, că, în ultimul an, i s-a atrofiat nervul optic din cauza glaucomului. Suferă mult că nu mai poate deschide o carte sau un ziar şi se mulţumeşte cu lectura oferită de Cornelia, femeia cu care s-a căsătorit la 82 de ani şi care acum, înainte de culcare, îi citeşte ca unui copil ultimele ştiri, ultimele comentarii politice, ultimele previziuni bancare. Realitatea, asta care e, şi nu alta, nu-l intimidează de niciun fel şi, deloc întâmplător, are opinii politice, îi ia apărarea preşedintelui Băsescu, socoteşte toate preţurile în lei noi şi se înfurie teribil când cineva (un vânzător oarecare) îi cere să achite o sută de mii de lei. Cu ochii lui opaci, îl ţintuieşte pe sărmanul vinovat, după care, serios sau doar mimând uimirea, îi spune: “Cum să coste, dom’le, o sută de mii. De unde să am suma asta? Dumneata îţi dai seama cât bănet reprezintă suta asta de mii?” “
Găsesc aici aceeaşi fascinaţie pe care Nicolae o are faţă de Ilie Moromete, tatăl său, o privire caldă şi umită mereu de modul sucit în care vorbeşte şi se comportă acesta. Ajuns el însuşi la vârsta maturităţii depline, Sorin Preda are o afecţiune protectoare faţă de Sae sau “Săică, cum singur se alintă uneori, mai ales când e bolnav şi nu se simte prea bine”, neîncetându-se să se uimească de năzdrăvăniile acestuia. Sunt pagini admirabile acestea în care Alexandru Preda se mişcă, gândeşte moromeţian în chip natural, firesc, într-un fel imun la gândul că ar putea fi asemuit personajului cărţii care l-a făcut celebru pe fratele lui Marin.
Rezolvarea literară a lui Sorin Preda este scânteietoare: deşi a la maniere de ..., deşi cu un model strivitor în faţă şi cu imensul risc de a fi comparate atâta scriitura sa cât şi “personajul” său cu modele adânc impregnate în conştiinţa cititorilor el află tonul exact spre a fi personal, de a credibiliza şi de a te pune pe gânduri: unde începe şi unde se sfârşeşte literatura în cazul Moromeţilor? Începe acolo unde există o privire care să selecteze, să oprească şi un condei care să scrie viaţa. În treacăt, Alexandru Preda are o remarcă excepţională cu privire la raporturile vieţii, lumii din Siliştea-Gumeşti şi opera fratelui său Marin Preda:
“...Şi tot acolo, spre cimitir, mai era un coleg, Dumitrescu. Dumitrescu Ilie.
- Asta nu-i în roman.
- Nu, dar lui Bâznaie i se pomenşte măcar porecla. Nici al lui Bâzdoveică nu-i în roman, dar asta nu l-a împiedicat pe Marin să scrie o carte mare şi fără el”. “
“Moromeţii, ultimul capitol” a fost resimţit de Sorin Preda ca o îndatorire morală faţă de ultimul urmaş în viaţă al familiei civile şi literare a Moromeţilor. A rezultat un strălucitor roman al relaţiilor tată-fiu şi decoperirea unui Marin Preda aşa cum numai puţini, doar cei foarte apropiaţi, l-au cunoscut.
Şi a mai rezultat un reviem al satului Siliştea-Gumeşti, al satului românesc în general care se face mai mic, din ce în ce mai mic părând că în curând va fi înghiţit de pământ: “Nimic nu mai e cum a fost. Lumea a plecat la Bucureşti, la Piteşti, în ţară, mânată de necazuri, de datorii şi de serviciu. Au rămas bătrânii, care se stin pe picioare. Amintirile lor sunt tot mai puţine, mai nesigure. Din toate a rămas o carte, “Moromeţii”, pe care acum nepoţii lor o învaţă la şcoală, aşa cum învaţă legile fizicii şi ale chimiei. Pentru Siliştea-Gumeşti, timpul nu mai e nici grăbit şi nici răbdător. E doar un capăt de drum. O haltă finală”.
Sorin Preda a stat de vorbă cu o mulţime de oameni apropiaţi unchiului său. Insist în a preciza relaţiile de familie pentru că Sorin abordează din interior, fără să facă un secret sau să se lase deoparte, obiectivându-se fără rost, zic eu, în acest demers – are amintirile lui legate de Siliştea-Gumeşti, are experienţe legate de bunicii săi, îl ştie pe Marin Preda din interiorul casei acestuia în care a stat un timp în perioada studenţiei. Sunt convins că ştie multe alte lucruri de interior ale familiei cărora nu le-a găsit rostul în spaţiul public. Autorul volumului “Moromeţii, ultimul capitol” nu şi-a propus să rezolve problemele controversate ale biografiei lui Marin Preda, a dat drept la cuvânt fiecăruia, cu propria sa versiune de exemplu asupra morţii prozatorului. În schimb, a căutat să afle cum era în intimitate, ce îşi mai aduc aminte cei apropiaţi şi care era percepţia lor asupra lui Preda. Dar, mai presus, cred eu, de toate acestea acest roman se dedică în mare parte –şi aş zice în partea cea mai frumoasă a lui – tatălui Alexandru Preda, Sae sau Săică, după cum zice Sorin că se alintă din când în când.
Sae este personajul fără de roman. Un alt Moromete de data aceasta în viaţa de zi cu zi, nu coborât din paginile vreunei cărţi. Singurul membru al familiei care nu a mai “încăput” în paginile Moromeţilor este, aşa cum ni-l oferă Sorin Preda, şi cel mai moromeţian dintre toţi. Umorul şi ironia, disimularea, ieşirea dintr-o încurcătură cu o vorbă ascuţită, dar mai ales o filosofie a detaşării pentru a contempla lumea nu pentru a acţiona asupra ei sunt atributele sale esenţiale. Portretul făcut de Sorin este admirabil: “Dintre toţi fraţii, Sae este singurul netrecut în “Moromeţii”. Nici vorbă să se fi supărat pentru asta. I se pare normal, câtă vreme Marin, autorul, i-a luat locul lui în carte, dându-se drept mezinul familiei. Prin urmare, n-a fost vorba de răutate, ci de anumite raţiuni literare. El, care a citit o sumedenie de cărţi, ştie că nu te joci cu raţiunile literare. E mândru, totuşi, că pe un exemplar din “Delirul”, Marin Preda îi mulţumea pentru formula de acum celebră: “Pe ce te bazezi”? Scriitorul a luat-o de al el. Prin urmare, într-un fel, Sae a intrat în isoria literaturii ca toţi ceilalţi din familie. La 84 de ani, stă în apartamentul lui din Bacău ca într-o găoace. De la prima ninsoare mai zdravănă, nu mai întrezăreşte să iasă pe stradă, deşi tare i-ar plăcea. Altfel, când vremea e bună şi îngăduie o plimbare scurtă, Sae are drumurile lui – la pâine sau la sifoane. Merge peste tot, dar, mai ales, să-şi ia raţia de ziare. Se duce la chioşc cum alţii de vârsta lui se duc la biserică – uşor solemn, îmbrăcat la costum şi cu pălărie pe cap, salutând ceremonios chioşcăriţa, care îi întinde teancul de jurnale dinainte pregătit. Nu-i scapă niciun ziar important, inclusiv unul cultural, atunci când aude că e ceva scris despre Marin. Umple o sacoşă cu câte reviste cumpără în fiecare zi, dar nu recunoaşte nici să-l pici cu ceară că, de fapt, nu mai poate citi, că, în ultimul an, i s-a atrofiat nervul optic din cauza glaucomului. Suferă mult că nu mai poate deschide o carte sau un ziar şi se mulţumeşte cu lectura oferită de Cornelia, femeia cu care s-a căsătorit la 82 de ani şi care acum, înainte de culcare, îi citeşte ca unui copil ultimele ştiri, ultimele comentarii politice, ultimele previziuni bancare. Realitatea, asta care e, şi nu alta, nu-l intimidează de niciun fel şi, deloc întâmplător, are opinii politice, îi ia apărarea preşedintelui Băsescu, socoteşte toate preţurile în lei noi şi se înfurie teribil când cineva (un vânzător oarecare) îi cere să achite o sută de mii de lei. Cu ochii lui opaci, îl ţintuieşte pe sărmanul vinovat, după care, serios sau doar mimând uimirea, îi spune: “Cum să coste, dom’le, o sută de mii. De unde să am suma asta? Dumneata îţi dai seama cât bănet reprezintă suta asta de mii?” “
Găsesc aici aceeaşi fascinaţie pe care Nicolae o are faţă de Ilie Moromete, tatăl său, o privire caldă şi umită mereu de modul sucit în care vorbeşte şi se comportă acesta. Ajuns el însuşi la vârsta maturităţii depline, Sorin Preda are o afecţiune protectoare faţă de Sae sau “Săică, cum singur se alintă uneori, mai ales când e bolnav şi nu se simte prea bine”, neîncetându-se să se uimească de năzdrăvăniile acestuia. Sunt pagini admirabile acestea în care Alexandru Preda se mişcă, gândeşte moromeţian în chip natural, firesc, într-un fel imun la gândul că ar putea fi asemuit personajului cărţii care l-a făcut celebru pe fratele lui Marin.
Rezolvarea literară a lui Sorin Preda este scânteietoare: deşi a la maniere de ..., deşi cu un model strivitor în faţă şi cu imensul risc de a fi comparate atâta scriitura sa cât şi “personajul” său cu modele adânc impregnate în conştiinţa cititorilor el află tonul exact spre a fi personal, de a credibiliza şi de a te pune pe gânduri: unde începe şi unde se sfârşeşte literatura în cazul Moromeţilor? Începe acolo unde există o privire care să selecteze, să oprească şi un condei care să scrie viaţa. În treacăt, Alexandru Preda are o remarcă excepţională cu privire la raporturile vieţii, lumii din Siliştea-Gumeşti şi opera fratelui său Marin Preda:
“...Şi tot acolo, spre cimitir, mai era un coleg, Dumitrescu. Dumitrescu Ilie.
- Asta nu-i în roman.
- Nu, dar lui Bâznaie i se pomenşte măcar porecla. Nici al lui Bâzdoveică nu-i în roman, dar asta nu l-a împiedicat pe Marin să scrie o carte mare şi fără el”. “
“Moromeţii, ultimul capitol” a fost resimţit de Sorin Preda ca o îndatorire morală faţă de ultimul urmaş în viaţă al familiei civile şi literare a Moromeţilor. A rezultat un strălucitor roman al relaţiilor tată-fiu şi decoperirea unui Marin Preda aşa cum numai puţini, doar cei foarte apropiaţi, l-au cunoscut.
Şi a mai rezultat un reviem al satului Siliştea-Gumeşti, al satului românesc în general care se face mai mic, din ce în ce mai mic părând că în curând va fi înghiţit de pământ: “Nimic nu mai e cum a fost. Lumea a plecat la Bucureşti, la Piteşti, în ţară, mânată de necazuri, de datorii şi de serviciu. Au rămas bătrânii, care se stin pe picioare. Amintirile lor sunt tot mai puţine, mai nesigure. Din toate a rămas o carte, “Moromeţii”, pe care acum nepoţii lor o învaţă la şcoală, aşa cum învaţă legile fizicii şi ale chimiei. Pentru Siliştea-Gumeşti, timpul nu mai e nici grăbit şi nici răbdător. E doar un capăt de drum. O haltă finală”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
