De la Formula 3 in viziunea lui Petre Apostol

http://www.youtube.com/watch?v=Te3qOQgmPGQ

Luceferist de patru decenii (III)

În 1974 terminam facultatea. Ceea ce fusese cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele se încheia dezastruos, răvăşitor. Când m-am întors de la Festivalul artei studenţeşti, în martie, spre finalul lunii parcă, unde primisem premiul pentru proză de la un juriu compus din D.R. Popescu, Constantin Chiriţă şi Eugen Simion, l-am aflat pe tata internat la spitalul Colentina. Nu avea să-l mai părăsească decât cu părăsirea vieţii la începutul lui mai. Am vrut să nu mă prezint la ultima sesiune din ultimul meu an de facultate, intenţionând să repet anul al patrulea, dar toată lumea a tras de mine, au fost examene la care a trebuit să fac doar act de prezenţă spre a promova. Aveam câteva lucrări de licenţă pe care trebuia să le fac pentru că deja primisem avans pentru ele (îmi rotunjeam veniturile prin întocmire de lucrări de licenţă în special pentru studenţii de la fără frecvenţă încă din anul al treilea). Le-am făcut pe-alea, iar pe a mea - “Nivele de lectură în opera lui Marin Preda” -, am scris-o direct la maşina de scris în vreo 30-36 de ore fără întrerupere. Am fost singurul absolvent care m-am prezentat cu o lucrare de licenţă în coperţile unui dosar de 0,90 lei, fapt ce l-a deranjat teribil pe un critic român, profesor în filologie, care mi-a mai reproşat că am venit în doliu spre a impresiona comisia. Mi-a luat apărarea profesorul Dumitru Micu cu care toată iarna lui 1974 mă întâlnisem la Biblioteca Academiei şi unde nu cred că respectivul critic care ţinea atât de mult la aparenţe şi-a tocit vreodată coatele să citească şi altceva decât cărţile despre care scria. Cu 9,69 media generală şi cu buletin de Bucureşti (repartiţiile se făceau pe priorităţi: apropiere de domiciliu, apropiere de nevastă etc. etc.), Bucureştiul fiind declarat oraş închis pentru absolvenţi, m-am trezit profesor de limba franceză în comuna Brazii, judeţul Ilfov (acum, e în judeţul Ialomiţa), adică un loc uitat de Dumnezeu, pe drum judeţean, la peste 50 km de casă. Am făcut, patru ani, navetă zilnică, sculându-mă la patru şi jumătate, întorcându-mă la 15,30-16 acasă. Rememorez toate acestea spre a putea înţelege cititorul de acum al acestor rânduri ce-a însemnat pentru mine, în acel 1974, premiul revistei Luceafărul pentru publicistică şi ce-a însemnat pentru mine, profesor navetist, rubricile pe care revista mi le dăduse: mai întâi cea de televiziune, mai apoi, cea de radio, pe care aveam să o ţin cred vreo 5-6 ani. Spre a mă ţine în priză, revista îmi ceruse să scriu rubrica de televiziune, în vara lui 1975, inclusiv din armată. Trimiteam de la Vânju Mare, prin poşta română, rubrica, în condiţiile în care vedeam ceea ce ne lăsa armata să vedem: telejurnalele şi emisiunea duminicală dedicată glorioasei noastre armate. Am sfârşit armata sublocotenent de infanterie şi aşa am rămas toată viaţa, chit că am trecut la “Scânteia tineretului” şi cei mai merituoşi au fost trecuţi la o armă “nobilă”, politruc, după cum le ziceau, chit că am fost concentrat o lună cu scoatere din producţie, dar probabil nu am corespuns politic şi am fost singurul neavansat în grad nici măcar după această concentrare.
În toată această perioadă, revista Luceafărul a fost punctul meu de reazăm, ca să-i zic aşa. În primul rând, pentru că eram de-al casei, pentru că îmi făcea o plăcere enormă să-i întâlnesc şi să schimb câteva cuvinte cu Marius Robescu (care, dacă mi-aduc bine aminte, a răspuns într-o vreme de rubrici şi lui îi dădeaum “radioul”), Grigore Hagiu, Dan Cristea, Dorin Tudoran, Teodor Balş, Nicolae Velea, Sânziana Pop (cu care, în câteva rânduri, am fost, împreună cu alţi colegi - Sorin Preda, Corneliu Ostahie, Liliana Ursu, Radu Anton Roman – în Apuseni, în Deltă, la Vama Veche). Mai apoi, pentru că revista a scris despre toate romanele mele, chiar dacă asta a însemnat, aşa cum avea să mi-o spună un critic, că voi avea stigmatul de luceferist şi că el personal nu va scrie nciodată despre mine. S-a ţinut de cuvânt, scriind însă conştiincios despre autori care astăzi sunt deconspiraţi ca fiind tare apropiaţi Securităţii. Aici, trebuie să rememorez ceva ce mi-a spus Alexandru Ivasiuc. L-am cunoscut la o şedinţă a cenaclului Junimea, îi plăcuse ce citisem şi îmi făcuse onoarea de a mă invita la el casă, pe Pictor Iscovescu. La un moment dat, avea să îmi spună “dreptul de a spune adevărul este funcţie de poziţia socială şi politică pe care o ai, domnu’ Stan, ceea ce spune şeful statului nu am eu dreptul să spun, ceea ce spun eu nu ai dumneata dreptul!” În lumina acestei afirmaţii, curajul de care s-a făcut mare tapaj al unor scriitori români, dovediţi azi colaboratori ai Securităţii, ar trebui reconsiderat, cernut de zgura groasă a intereselor Securităţii ca “adevărul” să fie scris numai de cei ce se aflau sub controlul lor direct. Aşadar, în multe cazuri, curajul, supralicitat în perioada comunistă de către unii critici vizavi de nu ştiu care autor, păleşte până la anulare când acest autor se dovedeşte a fi fost colaborator al Securităţii, căruia i se plăteau notele şi în felul acesta sau căruia i se sugerau, prin arta manipulării, ce adevăruri să spună!
În ultima perioadă a comunismului, eram la “România pitorească”, o revistă care avea sediul în centrul Bucureştiului, aşa că drumurile mele la Casa Scânteii s-au rărit pas cu pas până la a nu mă mai duce deloc. Asta a însemnat că şi colaborarea mea cu Luceafărul s-a rărit până la anulare. Apoi, după 1990, literatura nu m-a mai interesat ani buni. Dezamăgit de presa politică, dezamăgit de tot ce se petrecea în România am revenit la literatură. Şi la colaborarea cu Luceafărul. Probabil că şi acum lumea subţire strâmbă din nas, “ah, la Luceafărul scrii?!” “Da”, zic eu.

Formula 3: Constantin Stan, Mircea Struţeanu şi Bogdan Coşa

Miercuri, 1 iunie, ora 18.00, la Clubului Ţăranului Român de la MŢR

Revista Observator cultural vă invită să participaţi, şi la început de vară, la o întîlnire cu trei personalităţi din lumea culturală românească. „Formula 3“ îi are ca invitaţi pe prozatorii Constantin Stan şi Bogdan Coşa şi pe fotograful Mircea Struţeanu. Evenimentul va fi găzduit de Clubul Ţăranului, din cadrul Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, miercuri, 1 iunie, începînd cu ora 18.00.

Constantin STAN (n. 28 iulie 1951, Bucureşti) a absolvit Facultatea de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti şi frecventat Cenaclul „Junimea“ condus de Ovid S. Crohmălniceanu. A debutat cu proză în revista Luceafărul, în 1972. Printre volumele publicate se numără Carapacea, Cartea Românească, 1979, Nopți de trecere, Cartea Românească, 1984; Vară tîrzie, Editura Militară, 1986, Iubire fără natură moartă, Biblioteca Română, 1990, Provizoriu, Sud (proză scurtă), Paralela 45, 2000, Viața ca literatură, Fundația Pro, 2001. Ultimul său roman, Gde Buharest (Charmides, 2010) a fost recompensat cu Premiul revistei Luceafarul de dimineaţă şi a fost nominalizat la Premiile Observator cultural pe anul 2010.

Ţine, în Ziarul de duminică, rubrica săptămînală „Reportaj“, încă de la primul număr.

Mircea STRUŢEANU (n. 30 aprilie1984, Bucureşti), este fotograf freelancer. A absolvit Facultatea de Geografie, secţia Protecţia Mediului, şi un master în Peisaje. Este pasionat de natură şi de călătorii, străbătînd mai mult de zece ţări din Asia. Predă şi cursuri de escaladă, sport la care este campion naţional.

Ultimul său proiect fotografic a fost dedicat portretizării, în alb-negru, a 55 de scriitori români contemporani, expoziţia fiind vernisată la ICR, în perioada 3-17 martie 2011. Proiectul urmează să fie dus mai departe de Mircea Struţeanu, care îşi propune să suprindă, prin obiectiv, cît mai multe chipuri de scriitori români.

Bogdan COŞA (n. 24 ianuarie 1989, Codlea). Absolvent al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Transilvania“ din Braşov, specializarea Limba şi Literatura Română – Limba şi Literatura Engleză, promoţia 2010, şi în prezent este masterand al Facultăţii de Litere (Universitatea din Bucureşti), secţia Teoria Literaturii şi Literatură Comparată. Publica articole şi texte literare în revistele Observator cultural, Cultura, Tomis, Astra, precum şi în reviste exclusiv on-line, precum www.boomlit.com sau www.clubliterar.com.

Romanul său, Poker, a cîştigat Premiul de Debut al Editurii Cartea Românească, în 2011, lansarea avînd loc în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest (25-29 mai 2011).

Partenerii evenimentului „Formula 3“ sînt: Muzeul Ţăranului Român, Radio România Cultural, LiterNet, Polirom, Casa de Pariuri Literare, Cartea Românească.

Luceferist de patru decenii (II)

Ravisanta, boema, frumoasa redacţie de pe Ana Ipătescu a “Luceafărului” avea să se mute la Casa Scânteii şi pentru că regimului ceauşist lumea scriitoricească îi cam stătea în gât, dar şi pentru că sacul său gol trebuia umplut chiar şi din ciupeli. Clădirea avea să fie dată Consulatului Italiei mi se pare, oricum, cuiva care să plătească în valută chiria. La etajul al treilea, în corpul C, îşi vor găsi adăpost şi “Luceafărul” şi “România literară”, pe holuri diferite, aş zice antagonice. Urcând, te aflai într-un hol mare şi trebuia să te decizi la dreapta sau la stânga pentru a merge la una din redacţii! Nu îmi mai aduc bine aminte anul, dar cred că nu voi uita niciodată prima întâlnire cu noul sediu al redacţiei “Luceafărul” la Casa Scânteii. Ehe, Casa Scânteii nu era sat fără câini, la toate intrările erau portari cerberi care îţi puneau rapid o simbolică mână în piept întrebându-te la cine vrei să mergi, dacă ai bon de intrare etc. etc. etc. Se terminase frenezia ajungerii sus, la cucurigul imobilului de pe Ana Ipătescu, doar aşa, pentru a mai vedea şi a mai fi văzut, pentru a duce un manuscris ori pentru a face corectura joi seară. Trecut de portar, am ajuns la etajul al treilea pe un hol semiîntunecat şi lung cât o zi de post, mi se părea. Şi pe stânga şi pe dreapta - uşi semnalând evident birouri. Pe ele – nicio indicaţie. Ce să faci? Să le deschizi pe fiecare aflând ce căutai, să aştepţi să apară cineva pentru a întreba? Am optat, nefericit, pentru a doua variantă şi am aşteptat, şi am aşteptat, şi am aşteptat! Într-un foarte târziu a apărut o siluetă masivă, legănându-se de parcă ar fi fost pe o apă şi valurile l-ar fi împins când spre dreapta când spre stânga. O jumătate de cămaşă era în pantaloni, cealaltă flutura agale la fiecare mişcare. Silueta aia deschidea fiecare uşă, se uita şi o închidea la loc. Când s-a apropiat, am înţeles şi ce spunea după ce o închidea “deci, nu-i aici” A trecut de mine fără să mă bage în seamă şi după faptul că la ultima uşă de pe partea stângă a păşit înăuntru şi după ceva timp a ieşit de-acolo scuturând mâinile am înţeles că omul căutase şi, culmea, şi găsise WC-ul instituţiei. M-a reperat, m-a întrebat nu ce caut pe-acolo ci ceva mult mai amical şi mai profund: ‘joci şah?” Şi dacă n-aş fi văzut în viaţa mea o tablă de şah nu aş fi ratat un moment ca ăla, aşa că am intrat amândoi într-un birou destul de mare, în care nu se mai afla nimeni, şi am început să jucăm. Faptul că am reuşit să câştig şi eu o partidă din vreo patru jucate a fost ceva mai convingător decât proza pe care mi-o girase fără să mă cunoască în ochii lui Nicolae Velea.
Mi-e greu să spun că am fost prieteni. Nu ne căutam în afara redacţiei, nu am fost la alte întâmplări cu sau fără scriitori împreună, dar Nicoale Velea lăsa altele deoparte, când mă vedea în redacţie, şi conspirativ plecam amândoi la una mică, de obicei la “Triumf, în sectorul ospătăriţei căreia îi zicea “Fiţa filosofiţa”.Cred doar că avea o slăbiciune pentru mine. În ciuda a ceea se spunea şi s-a spus şi mai târziu, Nicoale Velea era un abulic, nicidecum un băutor. Plecam de la Casa Scânteii pe jos până la “Triumf”, zăboveam acolo cât ne ţineau banii, puţini, pe care eu îi aveam şi pe care el îi făcuse rost de la şah sau de la “munca de la om la om”, mă boscorodea pentru că risipeam banii pe apă minerală – mai mereu spre final ne lipseau doi-trei lei să mai luăm una mică iar el zicea “apa, apa ta minerală, aia ne-a mâncat votca!” -, continuam plimbarea spre Piaţa Dorobanţi şi din străfundurile buzunarelor mai ivea de una mică la “Primăvara”. Astea se petreceau din primăvară până toamna sesisez eu acum pentru că, iată, nu îmi aduc aminte să fi băut ceva cu el în timpul iernii. Şi nici în alte locuri decât în cele pe care le-am pomenit. Am auzit poveşti fabuloase petrecute de nea Lică în Casa Scriitorilor, la nea Jerca sau la Hanul Prahova. Nu am fost martor, nu am fost părtaş la ele. Nu ştiu nici acum cu cine a fost la Hanul Prahova în acea ultima zi de ianuarie a lui 1987.
Cât timp acopeream distanţa de la Casa Scânteii la “Triumf” tăcea. Iar la masă, nu vorbea nici literatură, nici nu evoca timpul trecut, nici nu incrimina timpul prezent. Mintea îi era sclipitoare, vie, tăioasă şi mereu dornică să evadeze în lumile construite de el. Fundamental, cred că era obosit şi, să îmi ierte familia sa cele ce le spun acum, nefericit. Avea acea deznădejde dostoievskiană din replica “dumneavoastră, domnilor, nu ştiţi ce înseamnă să nu ai o acasă”. Mă luase ca pretext cred, mă făcuse personaj al povestirii pe care mi-o spunea: cum avea să mă însoare cu o doctoriţă, evident mai în vârstă decât mine, dar la fel de urâtă, ceea ce era un avantaj pentru mine, mă asigura nea Lică, şi cum doctoriţa asta având o casă cu livadă chiar în centrul Bucureştiului nu va avea altceva de făcut decât să se bucure că noi doi stăm acolo, în livadă, spre a ne servi ea cu de toate. De fapt, citându-l pe profesorul Eugen Simion, “gândurile (erau, n.n.) întotdeauna mai adânci decât cuvintele care le exprimau”. Şi nu era nici uitare că sunt însurat şi că-l mângâia pe Ionuţ când mai luam copilul la redacţie, nu era nici neuitare, ci, cred, doar visare la ce-ar fi vrut el pentru sine însuşi.
Bonom adesea, cu spaima de definitiv cuprinzându-i întreaga sa fiinţă –de-aia cred că a şi scris atât de puţin! -, Nicolae Velea era numai în aparenţă un sucit. Lipsa noastră de înţelegere, graba şi superficialitatea puteau să-l aşeze într-o vorbă în dodii. Era exact şi tăios. Rămăseseră de pomină vorbele sale către redactorul şef (nou) al Luceafărului care-l apostrofase văzându-l plecat cam la ora la care ar fi trebuit să înceapă programul: “este ultima dată când vă mai permit să plecaţi din redacţie”, la care Nicoale Velea îi răspunsese “hai să fie penultima dată!”

Luceferist de patru decenii (I)

Am urcat scările imobilului din Ana Ipătescu cu nodul în gât şi genunchii tremurând. Nu, nu pe intrarea principală, cea luxoasă, impozantă, intimidatoare, ci pe cea din spate, scara de serviciu, mai populară, mai vijelioasă şi, într-un fel, mai descurajantă. Mă trimisese profesorul Crohmălniceanu la S. Damian cu nişte proze, altele decât cele citite la cenaclul “Junimea”, spunându-mi că i-a vorbit criticului şi secretarului general de readcţie, dacă îmi aduc bine aminte, despre mine. Era pe la sfârşitul lui martie 1972, era o vreme superbă afară, şi soarele amiezii de primăvară, emoţiile şi timiditatea de care am suferit totdeauna mă făceau să nu simt nici asfaltul bulevardului şi nici treptele când am intrat în clădire. La ora aceea a amiezii, redacţia era în letargie – mai nimeni. Nu mai ştiu cine m-a îndrumat sau cum am reuşit să detectez biroul lui S. Damian, nu mai ţin minte nici ce am spus, ce mi-a spus, fixat fiind cu privirea şi mintea pe încăperea cu câteva mese pe care nu se afla nimic, adică niciun semn al vreunei frenetice activităţi de redacţie. Am reţinut însă gestul ordonat cu care S. Damian a deschis un sertar şi a făcut să dispară în el foile mele dactilografiate şi data precisă “veniţi peste trei săptămâni să stăm de vorbă despre ele”. Trei săptămâni!!! Pentru cineva care aşteaptă un verdict, la fel de tranşant cu “a fi sau a nu fi”, trei săptămâni înseamnă eternitatea, înseamnă 21 de zile înmulţite cu 24 de ore, rezultatul înmulţit cu 60 de minute, iar ce rezultă cu alte 60 de secunde! Timp în care treci de la exaltare la cea mai adâncă depresie în funcţie de ceea ce îţi imaginezi că ţi se va spune. Aşa că, frica de a mi se spune, ca la poşta redacţiei, “deocamdată, nu”, m-a făcut să mă duc mult mai târziu la “Luceafărul”. L-am aflat pe S. Damian tot în biroul gol, tot fără nicio foaie pe masa sa de lucru. A repetat gestul invers, a tras un sertar, a scos nişte foi şi m-a anunţat “Proza dumneavoastră o să apară pe 8 iulie, o să vă rog să veniţi la corectură joi 6 iulie, seara”. Nimic altceva nu mi-a mai zis, dar am văzut cum foile mele dactilografiate dispar din nou în sertar, de data aceasta într-un dosar voluminos, probabil cel în care se aflau materialele pentru numărul din 8 iulie.
Am intrat în sesiune, timpul nu a mai fost atât de chinuitor pentru că grijile cu examenele îmi mai acaparau gândurile legate de momentul apariţiei prozei mele în “Luceafărul”, dar asta nu înseamnă că din când în când nu defilau prin mintea mea scenarii catastrofice. Cu chiu, cu vai, cu sesiune, cu sfârşitul sesiunii s-a făcut de joi, 6 iulie, şi asemenea proştilor lui Rebreanu am plecat de-acasă din timp să nu pierd seara. Am ajuns cu mult înaintea înserării, iaraşi nu era mai nimeni pe la ora aia, cred că vreo 4, 4 şi jumătate, în redacţie, m-am aşezat cuminţel pe o banchetă, aşteptând. Şi am tot aşteptat până când holurile alea, birourile, foile, şpalturile au început să prindă o viaţă trepidantă, într-o atmosferă ce îmbina jovialitatea cu morga rsponsabilităţii. Obişnuiţii revistei se salutau zgomotos, se pupau, se întrebau de una şi de alta, îşi făceau program pentru după ce se va fi terminat corectura, iar eu aşteptam în continuare cuminţel pe aceeaşi banchetă. Până când cineva a venit să mă întrebe dacă aştept pe cineva, dacă mă poate ajuta cu ceva. După S. Damian, era a doua persoană care mi se adresa în redacţia revistei “Luceafărul”. Sper să nu mă trădeze memoria, sau să confund momentele sau să transfere, dar era nea Gelu Stoicescu, corectorul de la “Luceafărul”, om de care m-am simţit atât de legat sufleteşte fără ca vreodată să fi schimbat cu dânsul altceva decât formule ceremonioase de salut. M-a dus la corectură, mi-a înmânat pagina pe care se afla “Departe, acolo la noi, dincolo” (povestire pe care evident că nu o mai am, pe care nu am mai publicat-o nicăieri în altă parte), literele îmi fugeau sub ochi şi chiar de-ar fi fost greşeli nu aş fi îndrăznit să mă ating de ceva aşa sfânt cum erau literele alea tipărite.
Sâmbătă m-am sculat la prima oră a dimineţii, m-am dus la chioşcul de ziare de la capătul tramvaiului 21, mi-am luat revista şi am pornit-o spre baza “Cutezătorii” –nu ştiu dacă se numea aşa şi pe vremea aia -, unde, pur şi simplu, fusesem noi, câţiva filologi, trimişi să ne facem practica de vară -, cumpărând de la fiecare chioşc de reviste întâlnit în cale câte-un exemplar din “Luceafărul”. Evident că pe baza de agrement nu era nimeni, evident că lucrătorii care se mai iveau să mai îndrepte câte ceva se uitau la mine ca la un extraterestru care, întins pe iarba ştrandului, avea deschise în faţa lui o puzderie de exemplare din aceeaşi revistă, la aceeaşi pagină. Spre 9,30-10 au apărut şi cei câţiva colegi, mai ales colege, cu care făceam practica acolo, s-au arătat oarecum intrigaţi de mulţimea aia de reviste deschise la mijloc până când una dintre fete a sesizat povestioara mea şi a ridicat plictisită din umeri “ah, şi tu scrii?!” Îmi permit acum să fiu răutacios; era una dintre acele poetese răsfăţate de toate revistele care aveau “poşta redacţiei” şi care ne arăta în pauzele cursurilor ce răspuns favorabil a primit de la unul sau altul. N-a sărit niciodată de la “poşta redacţiei’ în paginile revistelor, n-a publicat decât foarte târziu, pe banii ei, un volumaş de versuri. Cum asta s-a petrecut după evenimentele din 1989, desigur că a acreditat ideea că a fost disidentă şi că cenzura îi scotea mereu volumul din planul editorial.
După alte trei săptămâni, S. Damian mi-a publicat şi a doua povestire, de data aceasta aproape o pagină întreagă de revistă şi, ca să zic aşa, am devenit luceferist. Cum pe prima povestire şi prezenţă în “Luceafărul” nu se pusese menţionarea “debut”, cum nu se practica pentru cei tineri însoţirea textului de fotografia autorului, cum la redacţie veneam doar să mai aduc proză lui S. Damian şi paşii nu mă duceau spre Uniune şi celebra ei cârciumă sau mai aproape de redacţie spre celebra “nea Jerca”, pe Povernei, s-a dus buhul că acel Constantin Stan este unul dintre scriitorii interzişi şi recuperaţi după dezgheţul din anii ’65-’66. Nu ştiam nimic din convulsiile lumii literare, nu ştiam nimic despre “albi” şi “roşii’, n-am ştiut multă vreme de ce a plecat echipa lui Virgil Teodorescu, de ce a venit echipa lui Nicolae Dragoş. La venirea acesteia, m-am trezit publicat în mai 1974 cu o proză girată de Nicolae Velea care spunea cam aşa “Constantin Stan are o semnătură apăsată, sigură şi singulară”. A fost începutul unei prietenii cu Nicolae “nea Lică” Velea.

Nominalizări pentru Premiile Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2010

Juriul de nominalizări al USR, alcătuit din Dan Cristea (preşedinte), Horia Gârbea, Antonio Patraş, Ovidiu Pecican, Vasile Spiridon şi Slavomir Gvozdenovici (pentru literatura în limba minorităţilor) a selectat următoarele volume:

Poezie

Caius Dobrescu, Euromorphotikon, roman în versuri, Ed. Tracus Arte
Ion Mureşan, Cartea Alcool, Ed. Charmides
Robert Şerban, Moartea parafină, Ed. Cartea Românească
Ana Blandiana, Patria mea A4, Ed. Humanitas
Mircea Cărtărescu, Nimic, Ed. Humanitas


Proză

Gabriela Adameşteanu, Provizorat, Ed. Polirom
Constantin Stan, Gde Buharest, Ed. Charmides
Nichita Danilov, Ambasadorul invizibil, Ed. Polirom
Radu Aldulescu, Ana Maria şi îngerii, Ed. Cartea Românească
Radu Mareş, Cînd ne vom întoarce, Ed. Limes


Dramaturgie

Mircea M. Ionescu, Dresorul lui Casanova, Ed. Play
Radu Macrinici, Jack lunetistul, Ed. Unitext
Radu Ţuculescu, Dragul meu Micşa, Ed. Eikon


Literatură pentru copii şi tineret

Juriul de nominalizări recomandă un singur titlu care poate fi luat în discuţie spre premiere dintre cele patru volume depuse:

Sînziana Popescu, Drumul Anei prin Valea Plângerii, Mediamorphosis

Critică şi istorie literară, eseu

Mihai Dinu, Un alt Bolintineanu – gînduri despre natura poeziei, Ed. Spandugino,
Cornel Ungureanu, Şantier 2. În căutarea lui Mircea Eliade, Ed. Cartea Românească
Ion Pop, Între avangardă şi ariergardă, Ed. Vinea
Irina Petraş, Literatura română contemporană. Prelungiri, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă
Sorin Lavric, 10 eseuri, Ed. Humanitas


Premiul pentru traduceri din literatura universală
şi premiul Fundaţiei Andrei Bantaş

Domnica Drumea şi Petru Ilieşu, Allen Ginsberg, Howl şi alte poeme, Ed. Polirom
Mioara Caragea, José Saramago, Călătoria elefantului, Ed. Polirom
Ştefania Mincu, Umberto Eco, Cimitirul din Praga, Ed. Polirom
Rareş Moldovan, Thomas Pynchon, Curcubeul gravitaţiei, Ed. Polirom
George Volceanov şi Violeta Popa, William Shakespeare – Opere, vol. I: Sonete; Furtuna
Gabriela şi Constantin Abăluţă Henri Michaux, Voyage en Grande Garabagne/ Călătorie în Marea Garabanie, Ed. Paralela 45

Premii speciale (publicistică, memorii, jurnale etc.)

Matei Vişniec, Cronica ideilor tulburătoare, Ed. Polirom,
Ileana Mălăncioiu, Exerciţii de supravieţuire, Ed. Polirom,
Cassian Maria Spiridon – Farmecul discret al dreptei cumpăniri, Ed. Eikon
Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Ed. Polirom,
Ion Vianu, Amor intellectualis, Ed. Polirom
Doina Uricariu, Maxilarul inferior, Ed. Polirom

Debut

Raluca Dună, Eu, Autorul, Ed. Tracus Arte,
Anca Haţiegan, Cărţile omului dublu, Ed. Limes,
Adrian Buzdugan, Capela excomunicaţilor, Ed. Humanitas,
Sorin Despot, apasă, Ed. Cartea Românească
Liga Tudurachi, Cuvintele care ucid, Ed. Limes

Premiul pentru literatură în limbile minorităţilor

Liubinca Perinaţ Stancov, Exerciţii pentru un soare postum, poezii, limba sârbă
Cedomir Mnilenovici, Sonete, poezii, limba sârbă
Draga Mirianici, Rădăcini şi stele, poezii, limba sârbă


Premiul Naţional de Literatură

Gabriel Dimisianu
Fănuş Neagu

Junimea – anii de ucenicie (II)

Cine venea pentru întâia oară la Junimea, înainte chiar de a fi auzit ceva, îşi fixa atenţia pe grupul celor patru care păreau să domine fie şi prin felul în care se aşezau: de-a dreapta lui Crohmălniceanu – Iova, fumând întruna, fără să scape din ochi foile de pe care “victima” citise, mai totdeauna foarte aproape de el Crăciun – abstras, serios, adus de spate şi cu o voce parcă sugrumată la început, apoi din ce în ce mai fluentă şi mai fermă, Gicu Ene rispit prin spatele lor, Orlando (Nedelciu) într-o poziţie din care să cuprindă întreaga sală a clubului Universitas de pe Schitu Măgureanu, afişând bunătate, bonomie şi o stare perpetuă de optimism. Mai apoi, grupul avea să fie completat de statura impozantă a lui Ionică Flora (mereu încovoiat parcă spre a nu-i privi pe toţi de la înălţime), Emil Paraschivoiu cu pletele lungi şi nasul acvilin, Meşterul (Ioan Lăcustă) ce era imposibil să nu te frapeze prin asemănarea uimitoare cu Labiş.
Pas cu pas, “liricii” şi “romanticii”, “imnicii” şi “oniricii” nu au mai călcat pe la cenaclu. Vorbesc, desigur, de cei oficiali pentru că, altfel, la Junimea, de-a lungul anilor în care a funcţionat nucleul de mai sus, s-au perindat sumedenie de opţiuni literare, de atitudini şi formule, iar grupul, ca să zic aşa, a fost extrem de receptiv la nou veniţi – Cornelia Maria Savu, Traian T. Coşovei, George Cuşnarencu, Nic. Iliescu, Sorin Preda, Nino Stratan, Mircea Cărtărescu, Madi Marin, Florin Iaru şi mulţi, mulţi alţii care mai întâi au trecut pe aici spre a primi binecuvântarea, chiar dacă mai târziu, simţind direcţia accentuat prozastică a Junimii, au fondat Cenaclul de luni, de poezie.
Dacă disputele de idei au mai fost semnalate, vreau să rememorez aici dezbaterile noastre – de data aceasta – asupra actului publicării. În primii doi ani mai ales, a dominat ideea că a publica echivala cu a transforma textul tău într-o marfă, ceea ce era de neacceptat pentru grupul dur al cenaclului: Crăciun, Iova, Ene, şi era de discutat, de pe principii economice, în viziunea lui Nedelciu. A mai publica în reviste sau în volum era perceput, de asemenea, ca un act de compromis. Textul se transforma într-un text oficial prin simplul fapt că fusese acceptat, tipărit de-un mecanism supus controlului oficial. Aşadar, mai mulţi ani, s-a produs o presiune constantă asupra celor din Junimea de a nu tipări. Excepţie făcea Ioan Flora pentru că venea din Banatul sârbesc, pentru că i se înţelegea nevoia de a se confrunta cu publicul limbii materne şi pentru că se cam ştia că se va întoarce în Iugoslavia după ce va fi absolvit studiile. Oricum, atunci când venea vorba de publicare se cerea atitudine radicală, ceea ce voia să însemne garanţia că textul nu va fi folosit ca marfă, ajustat adică spre a putea fi comercializat. Debutul târziu al lui George Crăciun se poate explica şi prin acest principiu, nu numai prin felul său mai domol, mai aşezat şi mai prudent cu care aborda orice. După o perioadă lungă în care a scris poezie, George a abandonat cel puţin declarativ demersul poetic. Îşi va cuprinde o bună parte a producţiei poetice în Acte originale/copii legalizate, ca pe-un element al gramaticii generative a textului. Pun abandonarea poeziei şi pe seama caracterului lui George: de-o tenacitate şi luciditate ieşite din comun, proiect şi construcţie proprie, probabil că şi-a evaluat puterile, şansele, să zicem, în poezie, având la îndemână ca reper pe bunul său prieten Ionică Flora. Iar Ioan era încă de pe atunci prin întreaga sa fibră Poetul, primirea excepţională care i se făcuse prin vorbele lui Geo Bogza la debutul în România literară conferindu-i parcă de la bun început statutul de privilegiat în ale poeziei în grup. După cum cred că prietenia îndelungată şi profundă cu Mircea Nedelciu s-ar fi putut să-l îndemne spre proză. Între cei doi a fost o prietenie specială, altfel poate decât a celorlalţi din grup încă din timpul facultăţii. După facultate, au purtat o corespondenţă asiduă, şi-au petrecut multe vacanţe împreună, frecventau acelaşi cerc de prieteni (mai ales în lumea artiştilor plastici), împărtăşeau aceeaşi pasiune a fotografiatului, ambii erau fermecaţi (şi ţineau legături profunde) de scriitorii „Şcolii de la Târgovişte”. La începuturi, amândoi erau fanatici ai prozei scurte (dar înţeleasă ca text prozastic şi nu ca nuvelă, povestire etc.) iar pe cărţile lor de debut nu-i nici o precizare (nuvele etc.) Debutul meu cu roman – Carapacea – a fost incendiar taxat o noapte întreagă în podul de pe Uranus (în care locuia Iova) ca fiind o imensă trădare a spiritului de grup, de compromis făcut spre a publica.
Am fost foarte amărât o vreme. Mi-a trecut când şi Mircea, şi Iova, şi Crăciun, şi Meşterul Lăcustă au trecut la roman. Iar acum, de numele lui George se leagă mai ales romanul său Pupa russa.