Lansare-evocare Constantin Stan. Ultima sa carte: Confesiuni fără glorie

Editura Tracus Arte şi Muzeul Literaturii Române ne invită să ne reamintim de cel care a fost scriitorul Constantin Stan prin intermediul ultimei sale cărţi - Confesiuni fără glorie - pe care a apucat să o răsfoiască înainte de a ne părăsi.

Lansarea va avea loc marţi, 25 octombrie, la Muzeul Literaturii Române, ora 13.00.

Descărcaţi afişul!

Sonia Cristina Stan

Costi Stan a murit!

Dragul meu soţ, scriitorul Constantin Stan, a murit. Acest mesaj este postat de către mine, Sonia Cristina Stan, soţia lui. M-am adunat cu greu pentru a-l scrie, întrucât mâine, 27 septembrie, Clubul său de proză se va redeschide fără el, la ora 17.00 la Muzeul Literaturii Române. Nu ştiu dacă voi putea rezista sufleteşte pentru a fi alături de voi, toţi cei care i-aţi fost aproape. Nu am încă seninătatea şi distanţa necesare pentru a vorbi cu duioşie despre soţul meu mort. Sau pentru a auzi vorbindu-se despre el. Sper că veţi înţelege.

Înainte de a muri, ca dovadă spremă de încredere, mi-a cedat parolele tuturor conturilor lui de pe internet - mail, blog şi Facebook. Îi rog pe toţi cei care s-ar putea simţi agresaţi de acest lucru să înţeleagă că acum nu mai contează micile sau marile lui secrete, pe care, dacă el a considerat că am dreptul să le ştiu, înseamnă că eu nu le pot folosi decât în spiritul a ceea ce şi-ar fi dorit el.

Pe acest blog, vor fi postate numai materiale privitoare la activitatea şi viaţa sa, atunci când mă voi putea aduna pentru asta.

Dacă sunt lucruri pe care trebuie să le ştiu despre drepturile sale de autor, despre activitatea sa de orice fel, dacă vă pot ajuta cu toate chestiunile rămase neîncheiate, mă puteţi găsi la adresa: soniacristinastan@yahoo.com sau la telefonul: 0740.389.550.

Dumnezeu să ni-l odihnească în pace!

Sonia Cristina Stan

Lumea lui Neculai

Momentul prim al întâlnirii mele cu Neculai Păduraru este de nereconstituit pentru mine. Ştiu împrejurările: fusesem coleg de liceu cu Liviu Russu, făcusem cu el tot felul de proiecte, ne scriam uneori şi zilnic după ce ne despărţeam de la liceu, visam să scoatem o carte împreună – “Nu fi trist, Bucuresci” – drept care băteam oraşul de la aeroportul, în construcţie, Otopeni până la fosta Cruce de piatră. El avea să se transfere la Liceul de artă, parcă prin clasa a XI-a, după un monstruos conflict cu profesoara de chimie, eu rămăsesem la liceul “G. Coşbuc”, purtam în continuare corespondenţa şi ne vedeam deseori spre a tocmi planuri literare şi artistice. Aveam să reuşesc la Filo, el, un an mai târziu, la Sculptură (deşi fuseseră în acel an doar patru locuri!), ne vedeam acum în subsolul blocului în care locuia din Paleologu, unde Liviu amenajase un atelier şi în care eu îmi adusesem maşina de scris, manuscrise şi împreună aşezam acolo tot felul de visuri artistice. Apoi, viaţa de student a fiecăruia ne-a despărţit, ne-am văzut rar, dar ne-am reluat vorbele şi întâlnirile după finalul studiilor noastre. El avea un atelier, dat de Uniunea Artiştilor Plastici, pe Sarmisegetura, la numărul 6, unde mă duceam adesea pentru că era în drumul meu (fiind undeva la Sf Gheorghe unde întorcea 21 cu care ajungeam acasă). Aici l-am cunoscut pe Neculai. Nu îmi amintesc exact momentul. Stăruitoare în mintea mea este clipa în care l-am auzit povestind. Povestind despre viaţa lui de copil, despre satul lui moldovenesc cu un nume atât de neobişnuit Sagna, despre o realitate pe atât de concretă pe atât de fabuloasă. Glasul lui dulce, moldovenesc, întreaga blajinătate a omului Neculai P aduncând pe sanie o mare lumină, ce trecea peste poartă şi peste zăpadă, plimbându-se prin ogradă, pe la ferestre şi uşiăduraru făceau şi mai terifiante, în fantasticul lor, povestirile, amintirile sau coşmarurile sale. Le uitasem, desigur. Păstram în minte sentimentul adânc şi tulburător al poveştilor sale din copilăria sa. Le-am regăsit în cartea sa “Zidul şi alte lumi colorate” (editura Dana Art, 2010): “Am scris despre părinţi pentru că ei au însemnat, pentru mine, lumina vieţii mele. Cred că Dumnezeu i-a chemat să mai facă ceva şi în cer. Imaginaţi-vă o noapte îmstelată, o noapte de iarnă, cu ger şi cu zăpadă cât gardurile. O noapte în care tata se întorcea de la pădure aducând pe sanie o mare lumină ce trecea peste poartă şi peste zăpadă, plimbându-se prin ogradă, pe la ferestre şi pe la uşi, iar noi lui Dumnezeu îi eram supuşi. Mama, surorile şi fraţii priveau la lumina din ogradă şi nu ştiau ce să creadă. Îşi făceau cruce şi se închinau în faţa icoanei. Eu stăteam şi am văzut-o pe mama cum a luat cheile din grindă, ca să deschidă uşa de la tindă. Tata a intrat în casă cu faţa îmbujorată, cu lumina în palme, pe care a sfărâmat-o şi a împrăştiat-o pe jos şi toţi eram bucuroşi, La marginea patului am văzut cerul înstelat. M-am apropiat de stele şi le-am mutat din loc, încercând să mă joc şi nimeni nu ar fi putut minunea s-o strivească – lumina caldă şi cerească – din stele pornită, pe jos împânzită. Dar nu erau stele. Nu ştiam ce erau. Eram convins că visez.”
La fel este şi întreaga sa operă plastică, indiferent că e vorba de sculptură sau de pictură – lume care topeşte realul şi fantasticul până la a nu mai ştii ce este real, imaginar, visare, coşmar. Privindu-i personajele, pentru că în orice act al creaţiei sale el aşază povestea unui personaj, te afli într-o dramatică viziune şi într-o zguduitoare dilemă: lumea umană pe care o ştiai până atunci a căpătat forme diforme, coşmareşti, s-a metalizat în instalaţii complicate parcă adaptându-se lumii industrializate în care trăim cu toţii sau această lume a instalaţiilor de care suntem înconjuraţi, terorizaţi adesea –uneori fără să conştietizăm aceasta – devine vie împrumutându-ne viaţa, sufletul, trăirile? Şi, indiferent că e una sau alta, nu cumva lumea aceasta diformă, terifiantă, înseamnă viitorul lumii umane? Nu cumva aşa vom ajunge cu toţii? Sau nu cumva cu toţii, chiar în acest moment, suntem aşa şi singurul care ne vede cu adevărat cum suntem este el, artistul?
În puţine cazuri am mai avut această reacţie în faţa operei de artă, aşa cum o am când văd lucrările lui Neculai Păduraru: insemnele unei realităţi mediate, transfigurate, artistice rămân într-un con de umbră faţă de ceea ce îţi transmite. Pătrunzi într-o lume reală nu artistică, în ciuda faptului că ea nu are datele lumii care te înconjoară, deci nu cultivă ceea ce obişnuit numim realism. “De fapt, spune Neculai Păduraru în cartea sa, nu poveştile sunt în prim plan, ci efectul lor asupra spiritului nostru. Refuzând povestea, n-o să îmţelegem ce se află în spatele ei. Eu am încercat să aflu ce se găseşte în spatele poveştilor şi am aflat ce fel de emoţii au declanşat ele pentru realizarea imaginilor din opera mea (instalaţia stelară a tatei). Poveştile – reale sau imaginare – sunt izvoarele din care am băut când mi-a fost sete.”
Expoziţia de pictură de la Mogoşoaia a lui Neculai Păduraru, deschisă sâmbătă 11 iunie, este copleşitoare. Prin numărul lucrărilor şi prin unitatea unei opere care se întinde de undeva de prin anii 67-68 până în 2011. “Tehno-mitologiile” sale sunt stranii prin iluzia ce ţi-o creează că ele fac parte din chiar universul tău chiar dacă nu le-ai întâlnit, nu le-ai văzut în viaţa de zi cu zi niciodată. În puţine cazuri am văzut opere de artă care să copleşească mai întâi şi mai întâi prin senzaţiile, emoţiile pe care ţi le induc şi mai apoi prin ceea ce prezintă sau reprezintă ele. Abia după ce ţi se pare că lumea din picturile sale este lumea care te înconjoară observi ciudăţenia personajelor care transmit aşa ceva. Picioarele lor nu sunt la fel, nu au ochi, capul este o instalaţie, întregul corp este asamblu de fier, nimic nu este simetric, dar totul este unitar în sentimentul pe care ţi-l transmit.
Fabulos!
Fără îndoială că Neculai Păduraru este unul din marii noştri artişti plastici.

De la Formula 3 in viziunea lui Petre Apostol

http://www.youtube.com/watch?v=Te3qOQgmPGQ

Luceferist de patru decenii (III)

În 1974 terminam facultatea. Ceea ce fusese cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele se încheia dezastruos, răvăşitor. Când m-am întors de la Festivalul artei studenţeşti, în martie, spre finalul lunii parcă, unde primisem premiul pentru proză de la un juriu compus din D.R. Popescu, Constantin Chiriţă şi Eugen Simion, l-am aflat pe tata internat la spitalul Colentina. Nu avea să-l mai părăsească decât cu părăsirea vieţii la începutul lui mai. Am vrut să nu mă prezint la ultima sesiune din ultimul meu an de facultate, intenţionând să repet anul al patrulea, dar toată lumea a tras de mine, au fost examene la care a trebuit să fac doar act de prezenţă spre a promova. Aveam câteva lucrări de licenţă pe care trebuia să le fac pentru că deja primisem avans pentru ele (îmi rotunjeam veniturile prin întocmire de lucrări de licenţă în special pentru studenţii de la fără frecvenţă încă din anul al treilea). Le-am făcut pe-alea, iar pe a mea - “Nivele de lectură în opera lui Marin Preda” -, am scris-o direct la maşina de scris în vreo 30-36 de ore fără întrerupere. Am fost singurul absolvent care m-am prezentat cu o lucrare de licenţă în coperţile unui dosar de 0,90 lei, fapt ce l-a deranjat teribil pe un critic român, profesor în filologie, care mi-a mai reproşat că am venit în doliu spre a impresiona comisia. Mi-a luat apărarea profesorul Dumitru Micu cu care toată iarna lui 1974 mă întâlnisem la Biblioteca Academiei şi unde nu cred că respectivul critic care ţinea atât de mult la aparenţe şi-a tocit vreodată coatele să citească şi altceva decât cărţile despre care scria. Cu 9,69 media generală şi cu buletin de Bucureşti (repartiţiile se făceau pe priorităţi: apropiere de domiciliu, apropiere de nevastă etc. etc.), Bucureştiul fiind declarat oraş închis pentru absolvenţi, m-am trezit profesor de limba franceză în comuna Brazii, judeţul Ilfov (acum, e în judeţul Ialomiţa), adică un loc uitat de Dumnezeu, pe drum judeţean, la peste 50 km de casă. Am făcut, patru ani, navetă zilnică, sculându-mă la patru şi jumătate, întorcându-mă la 15,30-16 acasă. Rememorez toate acestea spre a putea înţelege cititorul de acum al acestor rânduri ce-a însemnat pentru mine, în acel 1974, premiul revistei Luceafărul pentru publicistică şi ce-a însemnat pentru mine, profesor navetist, rubricile pe care revista mi le dăduse: mai întâi cea de televiziune, mai apoi, cea de radio, pe care aveam să o ţin cred vreo 5-6 ani. Spre a mă ţine în priză, revista îmi ceruse să scriu rubrica de televiziune, în vara lui 1975, inclusiv din armată. Trimiteam de la Vânju Mare, prin poşta română, rubrica, în condiţiile în care vedeam ceea ce ne lăsa armata să vedem: telejurnalele şi emisiunea duminicală dedicată glorioasei noastre armate. Am sfârşit armata sublocotenent de infanterie şi aşa am rămas toată viaţa, chit că am trecut la “Scânteia tineretului” şi cei mai merituoşi au fost trecuţi la o armă “nobilă”, politruc, după cum le ziceau, chit că am fost concentrat o lună cu scoatere din producţie, dar probabil nu am corespuns politic şi am fost singurul neavansat în grad nici măcar după această concentrare.
În toată această perioadă, revista Luceafărul a fost punctul meu de reazăm, ca să-i zic aşa. În primul rând, pentru că eram de-al casei, pentru că îmi făcea o plăcere enormă să-i întâlnesc şi să schimb câteva cuvinte cu Marius Robescu (care, dacă mi-aduc bine aminte, a răspuns într-o vreme de rubrici şi lui îi dădeaum “radioul”), Grigore Hagiu, Dan Cristea, Dorin Tudoran, Teodor Balş, Nicolae Velea, Sânziana Pop (cu care, în câteva rânduri, am fost, împreună cu alţi colegi - Sorin Preda, Corneliu Ostahie, Liliana Ursu, Radu Anton Roman – în Apuseni, în Deltă, la Vama Veche). Mai apoi, pentru că revista a scris despre toate romanele mele, chiar dacă asta a însemnat, aşa cum avea să mi-o spună un critic, că voi avea stigmatul de luceferist şi că el personal nu va scrie nciodată despre mine. S-a ţinut de cuvânt, scriind însă conştiincios despre autori care astăzi sunt deconspiraţi ca fiind tare apropiaţi Securităţii. Aici, trebuie să rememorez ceva ce mi-a spus Alexandru Ivasiuc. L-am cunoscut la o şedinţă a cenaclului Junimea, îi plăcuse ce citisem şi îmi făcuse onoarea de a mă invita la el casă, pe Pictor Iscovescu. La un moment dat, avea să îmi spună “dreptul de a spune adevărul este funcţie de poziţia socială şi politică pe care o ai, domnu’ Stan, ceea ce spune şeful statului nu am eu dreptul să spun, ceea ce spun eu nu ai dumneata dreptul!” În lumina acestei afirmaţii, curajul de care s-a făcut mare tapaj al unor scriitori români, dovediţi azi colaboratori ai Securităţii, ar trebui reconsiderat, cernut de zgura groasă a intereselor Securităţii ca “adevărul” să fie scris numai de cei ce se aflau sub controlul lor direct. Aşadar, în multe cazuri, curajul, supralicitat în perioada comunistă de către unii critici vizavi de nu ştiu care autor, păleşte până la anulare când acest autor se dovedeşte a fi fost colaborator al Securităţii, căruia i se plăteau notele şi în felul acesta sau căruia i se sugerau, prin arta manipulării, ce adevăruri să spună!
În ultima perioadă a comunismului, eram la “România pitorească”, o revistă care avea sediul în centrul Bucureştiului, aşa că drumurile mele la Casa Scânteii s-au rărit pas cu pas până la a nu mă mai duce deloc. Asta a însemnat că şi colaborarea mea cu Luceafărul s-a rărit până la anulare. Apoi, după 1990, literatura nu m-a mai interesat ani buni. Dezamăgit de presa politică, dezamăgit de tot ce se petrecea în România am revenit la literatură. Şi la colaborarea cu Luceafărul. Probabil că şi acum lumea subţire strâmbă din nas, “ah, la Luceafărul scrii?!” “Da”, zic eu.

Formula 3: Constantin Stan, Mircea Struţeanu şi Bogdan Coşa

Miercuri, 1 iunie, ora 18.00, la Clubului Ţăranului Român de la MŢR

Revista Observator cultural vă invită să participaţi, şi la început de vară, la o întîlnire cu trei personalităţi din lumea culturală românească. „Formula 3“ îi are ca invitaţi pe prozatorii Constantin Stan şi Bogdan Coşa şi pe fotograful Mircea Struţeanu. Evenimentul va fi găzduit de Clubul Ţăranului, din cadrul Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, miercuri, 1 iunie, începînd cu ora 18.00.

Constantin STAN (n. 28 iulie 1951, Bucureşti) a absolvit Facultatea de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti şi frecventat Cenaclul „Junimea“ condus de Ovid S. Crohmălniceanu. A debutat cu proză în revista Luceafărul, în 1972. Printre volumele publicate se numără Carapacea, Cartea Românească, 1979, Nopți de trecere, Cartea Românească, 1984; Vară tîrzie, Editura Militară, 1986, Iubire fără natură moartă, Biblioteca Română, 1990, Provizoriu, Sud (proză scurtă), Paralela 45, 2000, Viața ca literatură, Fundația Pro, 2001. Ultimul său roman, Gde Buharest (Charmides, 2010) a fost recompensat cu Premiul revistei Luceafarul de dimineaţă şi a fost nominalizat la Premiile Observator cultural pe anul 2010.

Ţine, în Ziarul de duminică, rubrica săptămînală „Reportaj“, încă de la primul număr.

Mircea STRUŢEANU (n. 30 aprilie1984, Bucureşti), este fotograf freelancer. A absolvit Facultatea de Geografie, secţia Protecţia Mediului, şi un master în Peisaje. Este pasionat de natură şi de călătorii, străbătînd mai mult de zece ţări din Asia. Predă şi cursuri de escaladă, sport la care este campion naţional.

Ultimul său proiect fotografic a fost dedicat portretizării, în alb-negru, a 55 de scriitori români contemporani, expoziţia fiind vernisată la ICR, în perioada 3-17 martie 2011. Proiectul urmează să fie dus mai departe de Mircea Struţeanu, care îşi propune să suprindă, prin obiectiv, cît mai multe chipuri de scriitori români.

Bogdan COŞA (n. 24 ianuarie 1989, Codlea). Absolvent al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Transilvania“ din Braşov, specializarea Limba şi Literatura Română – Limba şi Literatura Engleză, promoţia 2010, şi în prezent este masterand al Facultăţii de Litere (Universitatea din Bucureşti), secţia Teoria Literaturii şi Literatură Comparată. Publica articole şi texte literare în revistele Observator cultural, Cultura, Tomis, Astra, precum şi în reviste exclusiv on-line, precum www.boomlit.com sau www.clubliterar.com.

Romanul său, Poker, a cîştigat Premiul de Debut al Editurii Cartea Românească, în 2011, lansarea avînd loc în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest (25-29 mai 2011).

Partenerii evenimentului „Formula 3“ sînt: Muzeul Ţăranului Român, Radio România Cultural, LiterNet, Polirom, Casa de Pariuri Literare, Cartea Românească.

Luceferist de patru decenii (II)

Ravisanta, boema, frumoasa redacţie de pe Ana Ipătescu a “Luceafărului” avea să se mute la Casa Scânteii şi pentru că regimului ceauşist lumea scriitoricească îi cam stătea în gât, dar şi pentru că sacul său gol trebuia umplut chiar şi din ciupeli. Clădirea avea să fie dată Consulatului Italiei mi se pare, oricum, cuiva care să plătească în valută chiria. La etajul al treilea, în corpul C, îşi vor găsi adăpost şi “Luceafărul” şi “România literară”, pe holuri diferite, aş zice antagonice. Urcând, te aflai într-un hol mare şi trebuia să te decizi la dreapta sau la stânga pentru a merge la una din redacţii! Nu îmi mai aduc bine aminte anul, dar cred că nu voi uita niciodată prima întâlnire cu noul sediu al redacţiei “Luceafărul” la Casa Scânteii. Ehe, Casa Scânteii nu era sat fără câini, la toate intrările erau portari cerberi care îţi puneau rapid o simbolică mână în piept întrebându-te la cine vrei să mergi, dacă ai bon de intrare etc. etc. etc. Se terminase frenezia ajungerii sus, la cucurigul imobilului de pe Ana Ipătescu, doar aşa, pentru a mai vedea şi a mai fi văzut, pentru a duce un manuscris ori pentru a face corectura joi seară. Trecut de portar, am ajuns la etajul al treilea pe un hol semiîntunecat şi lung cât o zi de post, mi se părea. Şi pe stânga şi pe dreapta - uşi semnalând evident birouri. Pe ele – nicio indicaţie. Ce să faci? Să le deschizi pe fiecare aflând ce căutai, să aştepţi să apară cineva pentru a întreba? Am optat, nefericit, pentru a doua variantă şi am aşteptat, şi am aşteptat, şi am aşteptat! Într-un foarte târziu a apărut o siluetă masivă, legănându-se de parcă ar fi fost pe o apă şi valurile l-ar fi împins când spre dreapta când spre stânga. O jumătate de cămaşă era în pantaloni, cealaltă flutura agale la fiecare mişcare. Silueta aia deschidea fiecare uşă, se uita şi o închidea la loc. Când s-a apropiat, am înţeles şi ce spunea după ce o închidea “deci, nu-i aici” A trecut de mine fără să mă bage în seamă şi după faptul că la ultima uşă de pe partea stângă a păşit înăuntru şi după ceva timp a ieşit de-acolo scuturând mâinile am înţeles că omul căutase şi, culmea, şi găsise WC-ul instituţiei. M-a reperat, m-a întrebat nu ce caut pe-acolo ci ceva mult mai amical şi mai profund: ‘joci şah?” Şi dacă n-aş fi văzut în viaţa mea o tablă de şah nu aş fi ratat un moment ca ăla, aşa că am intrat amândoi într-un birou destul de mare, în care nu se mai afla nimeni, şi am început să jucăm. Faptul că am reuşit să câştig şi eu o partidă din vreo patru jucate a fost ceva mai convingător decât proza pe care mi-o girase fără să mă cunoască în ochii lui Nicolae Velea.
Mi-e greu să spun că am fost prieteni. Nu ne căutam în afara redacţiei, nu am fost la alte întâmplări cu sau fără scriitori împreună, dar Nicoale Velea lăsa altele deoparte, când mă vedea în redacţie, şi conspirativ plecam amândoi la una mică, de obicei la “Triumf, în sectorul ospătăriţei căreia îi zicea “Fiţa filosofiţa”.Cred doar că avea o slăbiciune pentru mine. În ciuda a ceea se spunea şi s-a spus şi mai târziu, Nicoale Velea era un abulic, nicidecum un băutor. Plecam de la Casa Scânteii pe jos până la “Triumf”, zăboveam acolo cât ne ţineau banii, puţini, pe care eu îi aveam şi pe care el îi făcuse rost de la şah sau de la “munca de la om la om”, mă boscorodea pentru că risipeam banii pe apă minerală – mai mereu spre final ne lipseau doi-trei lei să mai luăm una mică iar el zicea “apa, apa ta minerală, aia ne-a mâncat votca!” -, continuam plimbarea spre Piaţa Dorobanţi şi din străfundurile buzunarelor mai ivea de una mică la “Primăvara”. Astea se petreceau din primăvară până toamna sesisez eu acum pentru că, iată, nu îmi aduc aminte să fi băut ceva cu el în timpul iernii. Şi nici în alte locuri decât în cele pe care le-am pomenit. Am auzit poveşti fabuloase petrecute de nea Lică în Casa Scriitorilor, la nea Jerca sau la Hanul Prahova. Nu am fost martor, nu am fost părtaş la ele. Nu ştiu nici acum cu cine a fost la Hanul Prahova în acea ultima zi de ianuarie a lui 1987.
Cât timp acopeream distanţa de la Casa Scânteii la “Triumf” tăcea. Iar la masă, nu vorbea nici literatură, nici nu evoca timpul trecut, nici nu incrimina timpul prezent. Mintea îi era sclipitoare, vie, tăioasă şi mereu dornică să evadeze în lumile construite de el. Fundamental, cred că era obosit şi, să îmi ierte familia sa cele ce le spun acum, nefericit. Avea acea deznădejde dostoievskiană din replica “dumneavoastră, domnilor, nu ştiţi ce înseamnă să nu ai o acasă”. Mă luase ca pretext cred, mă făcuse personaj al povestirii pe care mi-o spunea: cum avea să mă însoare cu o doctoriţă, evident mai în vârstă decât mine, dar la fel de urâtă, ceea ce era un avantaj pentru mine, mă asigura nea Lică, şi cum doctoriţa asta având o casă cu livadă chiar în centrul Bucureştiului nu va avea altceva de făcut decât să se bucure că noi doi stăm acolo, în livadă, spre a ne servi ea cu de toate. De fapt, citându-l pe profesorul Eugen Simion, “gândurile (erau, n.n.) întotdeauna mai adânci decât cuvintele care le exprimau”. Şi nu era nici uitare că sunt însurat şi că-l mângâia pe Ionuţ când mai luam copilul la redacţie, nu era nici neuitare, ci, cred, doar visare la ce-ar fi vrut el pentru sine însuşi.
Bonom adesea, cu spaima de definitiv cuprinzându-i întreaga sa fiinţă –de-aia cred că a şi scris atât de puţin! -, Nicolae Velea era numai în aparenţă un sucit. Lipsa noastră de înţelegere, graba şi superficialitatea puteau să-l aşeze într-o vorbă în dodii. Era exact şi tăios. Rămăseseră de pomină vorbele sale către redactorul şef (nou) al Luceafărului care-l apostrofase văzându-l plecat cam la ora la care ar fi trebuit să înceapă programul: “este ultima dată când vă mai permit să plecaţi din redacţie”, la care Nicoale Velea îi răspunsese “hai să fie penultima dată!”