Viata ca literatura

N-a dansat decât o vară

Peste ploi, fenomene extreme, inundaţii, furtuni, caniculă ucigătoare şi ravagiile sociale ale crizei, dispariţia Mădălinei Manole a fost mană cerească pentru presă, în special pentru televiziuni. Ingredientele senzaţionalului au fost livrate în chiar producerea şi contextul faptului - sinucidere, chiar în ziua de naştere, la o vârstă care încă produce emoţii, în preajma relansării sale ca artistă. Tragismul morţii vine din caracterul său implacabil. Orice este reparabil pe lumea asta în afara morţii – prieteniile, familiile, iubirile se fac şi se desfac, momentele de tristeţe şi de bucurie au o aceeaşi curbă a producerii şi stingerii lor, desfăşurându-se uneori sinusoidal şi, deci, aproape plictisitor. Moartea închide şi şterge tot. Şi e greu să ne obişnuim cu ea. Chiar dacă trăim zilnic cu ea, ne îmbărbătăm spunând că este doar o parte a ciclului natural al vieţii, că nici viaţa nu ar exista dacă nu şi-ar conţine negaţia etc. etc. etc. Moartea ne pune în faţa definitivului. Cu dispariţia cuiva de lângă noi percepem că definitiv şi fără nicio putinţă de a mai repara, reface, relua ceva din ceea ce a fost am pierdut o bună parte a propriei noastre vieţi. Oricât ar părea de ciudat, suntem profund ataşaţi de rutina zilnică, de obişnuinţele existenţei noastre. Puşi în faţa realităţii că trebuie să ne creăm, pentru a putea trăi mai departe, altele noi suntem speriaţi, panicaţi, debusolaţi. Mereu şi mereu omul este nepregătit pentru moartea celor din jur, mai ales a celor dragi din jurul nostru, şi mai ales profund nepregătiţi pentru propria moarte. Nu suntem pregătiţi nici să o primim, nici să o înţelegem şi nici măcar să vorbim despre  ea. Media a oferit unul dintre cele mai jalnice spectacole în aceste zile. Un număr impresionant de legi, cutume şi norme de bun simţ au fost călcate în picioare în primul rând prin gonflare. Pe fiecare detaliu s-a pus lupa senzaţionalismului care l-a mărit până la monstruozitate. Şi-au dat cu părerea despre sinucideri, normele bisericii ortodoxe privind slujbele de înmormântare, procese psihice profunde, condiţia artistului, viaţa şi mariajele Mădălinei Manole toată puzderia aia de băgători de seamă prezenţi la televiziuni oricând şi vorbind despre orice. Tăcerea prin declinarea competenţelor într-un domeniu sau altul este un semn al bunului simţ. Românii chemaţi să vorbească la televizor nu au bun simţ. Ce treabă are doamna doctor de ochi cu credinţa şi cu atitudinea bisericii ortodoxe privind sinuciderea? Ce relevanţă avea motivul divorţului de primul soţ (şi el răposat, dumnezeu să-l ierte şi pe el) pentru ca doamna avocat să ofere amănunte pe care un avocat şi-un duhovnic ar trebui să le ferece bine în numele bunului simţ? Şi de ce era nevoie să se supraliciteze până la penibil valoarea artistei? De fiecare dată când moare câte-un artist, cioclii televiziunilor descoperă în el o mare valoare, cel mai iubit fiu al naţiei, o pierdere ireparabilă pentru cultura română. Fac aici o paranteză: presa lumii are un departament important în redacţii de ferpare. Sunt fişate sute, mii de personalităţi şi fiecare detaliu şi informaţii sunt riguros verificate. Mai ales într-un necrolog jurnalele nu îşi pot permite să ofere informaţii greşite şi aprecieri înregistrate sub imperiul emoţiilor imediate.Imediat, după ce se decretează, brusc şi probabil de către aceeaşi care ar fi trântit artistului uşa în nas în timpul vieţii acestuia, valoarea inestimabilă, se duc discuţiile spre teme politice şi sociale, se delirează despe condiţia artistului în România. Şi apar alţi şi alţi invitaţi speciali care şi ei au păţit la fel, au fost sau sunt nedreptăţiţi la fel etc. Decenţa, bunul simţ ne invită să nu intrăm –nici măcar să nu ambiţionăm să intrăm – în intimitatea gândurilor, trăirilor unui om care nu şi-a mai putut duce viaţa. Imposibilitatea de a nu mai putea fi împăcat cu tine însuţi se produce în timp şi are în componenta sa fapte, trăiri, spaime, aşteptări, frustrări pe care adesea nici cel în cauză nu le-ar putea numi. Dacă le-ar fi putut numi le-ar fi conştientizat, le-ar fi adus la lumină, le-ar fi analizat şi, poate, s-ar fi împăcat cu ele. Printre altele, s-a spus că Mădălina Manole suferea că nu mai avea succesul de odinioară. Cât timp am condus o revistă cu un uşor accent de mondenitate, am întâlnit şi intervievat oameni ce cunoscuseră gloria. Fuseseră, cei mai mulţi, fericiţii beneficiari ai conjuncturilor excepţionale. Străluciseră o perioadă şi viaţa îi reîntorsese către ceea ce erau ei înainte ca şansa să le surâdă. Cei mai mulţi conştientizaseră că gloria lor se născuse din întâlniri fericite. Nefericiţii nu se împăcau cu pierderea strălucirii de odinioară şi revenirea lor în rândul oamenilor obişnuiţi. Când şansa ne pune mâna în cap, credem că meritul e al nostru. Când ea ne părăseşte, de vină sunt ceilalţi. Şi, totuşi, nimeni, sau mai nimeni, nu îşi ia viaţa din această pricină. E greu de suportat, dar nu imposibil!