Un Nobel. Nici al nostru. Nici pentru noi!

La aflarea veştii ca Herta Muller a câştigat Nobel-ul pentru literatură, lumea mediatică şi culturală românească a jubilat. Era bucuria săracului că un vag cunoscut a luat potul cel mare la 6/49. Proaspăta laureată ne-a pus la punct încă de la primele şi până acum ( e duminică, 11 octombrie) singurele declaraţii: e fericită că a plecat din România, e bucuroasă că nu trăieşte în România, e revoltată că în România nu este cunoscută, nu este apreciată şi că este prea puţin plăcută fiind ea singura care spune adevărul despre România. Aşadar, ni se spune în subtextul declaraţiilor sale, nu mă asimilaţi culturii române şi nici României. Ceea ce mi se pare foarte corect: spiritul identitar este un act de voinţă individuală nu o impunere în numele unei întâmplări: naşterea sau limba vorbită. Mai puţin corect e să vorbească despre singularitatea vocii domniei sale privind critica realităţilor din România, despre lipsa de onoruri de care ar fi suferit în România (ICR-ul ar trebui să ne expună public tot ceea ce a făcut pentru Herta Muller), despre lipsa noastră de respect, prin necunoaşterea operei sau fiinţei domniei sale. Dacă îşi imagina o reîntoarcere în România a la bătrâna doamna din Durrenmat îi înţelegem revolta. Dacă îşi imagina şuvoaie de fani care să se isterizeze ca la un star rock înseamnă că nu ştie ce înseamnă succesul în literatură! Faptul că trântit uşa în nas Norei Iuga (asta pricepem din nedumerirea Norei, găsită într-o scurtă declaraţie) care i-a fost şi traducătoare, şi promotor de publicitate şi entuziastă cititoare este un gest mai mult decât sugestiv. Herta Muller nu vrea să aibă nimic a face cu România. Nici măcar printr-o prietenă. Fostă. Lumea se va împărţi între ce a fost înaintea Nobel-ului şi lumea de după Nobel.