Confesiuni fără glorie

Povestea cărţilor mele (II)

 Cu un an înaintea evenimentelor din decembrie 1989 am însoţit un ziarist sovietic în Bucureşti şi în ţară. Rusul era băiat vesel, bea bine, cânta bine, ştia Esenin pe dinafară şi era discret – nu a făcut nicio remarcă nepotrivită, nu a întrebat nimic deranjant. Am ieşit din programul oficial, luându-l cu mine la ziua fratelui meu. Unde, iarăşi, nu s-a petrecut nimic nemaipomenit –discuţii, mici şicanări pe tema Basarabiei, celui de-al doilea război mondial, în fine vorbe ca la orice petrecere.

Într-o dimineaţă de iarnă, intrasem deja în 1989, m-a trezit soneria insistentă a telefonului. Cred că era şapte dimineaţă, o oră pe atunci extrem de matinală pentru mine. Am răspuns pe jumătate adormit, zicând “da” la tot ceea ce auzeam de la capătul celălalt al firului. O voce de bărbat îmi cerea să ne vedem în faţa magazinului de electrice de pe Şoseaua Ştefan cel Mare. Abia când eram pe stradă, stăteam pe Barbu Mumuleanu, la doi paşi de locul întâlnirii, am început să realizez” cine dracului era ăla de mă sunase, de ce să mă duc la ora aia la o întâlnire cu un necunoscut, de ce nu l-am întrebat cine e şi mai ales cum o să ne recunoaştem. Cred că nici nu terminasem cu întrebările când, înaintea magazinului cu pricina, doi inşi m-au abordat cu clasicul “tov Stan?”, probabil în loc de “bună dimineaţa”, pentru că era clar că ei mă ştiau pe mine. Eu – pe ei, nu! Politcoşi, dar fermi, m-au urcat într-o maşină, cred obişnuita noastră “Dacie” de o o culoare incertă –gri, bej, alb murdar – habar n-am! – pe locul din dreapta şoferului, iar ei pe bancheta din spate. În timp ce maşina se învârtea prin oraş, părând că nu are nicio ţintă sau că şoferul nu ştie unde să ajungă, am fost luat la întrebări: dacă pe parcursul vizitei tovarăşului ziarist sovietic au avut loc incidente, cine au fost cei care au participat la petrecerea din hotelul de la Satu Mare, ce opinii şi-a exprimat ziaristul sovietic despre România în casa fratelui meu etc. etc. La toate aceste întrebări eu trebuia să răspund fără să îmi întorc capul spre ei: încercasem să mă întorc, dar glasul unuia sunase destul de ameninţător: “rămâneţi în poziţia în care sunteţi”. Aşadar, priveam înainte prin parbrizul maşinii la un oraş care începuse să îmi fie străin, uneori nu reuşeam să am nici cel mai mic reper de recunoaştere, răspundeam calm şi precis pentru că, într-adevăr, nu aveam nimic de ascuns – nu fuseseră incidente, la hotel veniseră prieteni din Satu Mare (nici nu aveam cum să mint pentru că era clar că ştiau foarte bine cine fusese acolo!), la fratele meu se cântase pe versuri din Esenin şi clasicele cântece de pahar în astfel de situaţii. Între timp, maşina părăsise oraşului şi, după zdruncinături, eram pe undeva pe un drum de ţară (judeţean) plin de hârtoape. După vreun sfert de ceas – poate mai mult, poate mai puţin – a oprit. “Coborâţi”, mi s-a spus. Cred că primul gând a fost “mă împuşcă”. Habar n-am de ce m-am gândit la aşa ceva, fusese doar o discuţie, mă lămurisem că băieţii erau de la Securitate, dar nu mă acuzaseră până atunci de nimic, aşa că nu ştiu de unde gândul ăla. Cred , totuşi, că peisajul fusese principalul motiv al declanşării sinistrului gând care nu mă revolta, nu mă aruncase în panică, nu îmi dăduse frisoane când l-am materializat în cuvinte. Era dimineaţă de iarnă, fără zăpadă şi fără frig. De aceea, câmpurile erau învăluite într-o ceaţă gri-întunecat care făcea pustietatea aia şi mai adâncă. Am coborât şi am auzit maşina ambalând şi dispărând în câteva secunde de parcă ar fi înghiţit-o ceaţa aia deasă.

Eram în mijlocul unor câmpuri nearate –m-am gândit stupid “ăştia or fi raportat încheierea arăturilor de toamnă?” – nu aveam niciun reper, nu puteam vedeam nimic din cauza ceţii, eram doar într-un pulover, nu aveam niciun act şi niciun ban cu mine – ieşisem din casă ca tot omul care se duce până în colţ să schimbe două vorbe cu cineva!

Am stat şi-am cumpănit preţ de câteva minute încotro să o iau. Cred că atunci mi-a fulgerat prin minte, pentru a uita imediat, acel “gde Berlin” care devenise pentru mine ‘Gde Buharest”, încotro o fi Bucureştiul? Maşina o luase înainte pe drumul de ţară. Nu ştiam ce putea fi înainte, aşa că mi-am zis că înţelept e să o iau înapoi pe drumul pe care venisem. Mi-a trebui mai mult de un ceas până am ajuns la primele semne umane – nişte case, nişte uliţe, în fine o aşezare. Mi-a mai trebuit o jumătate de oră să întâlnesc un om pe care să-l întreb cum ajung la Bucureşti. Bietul om m-a privit ca pe o stafie, n-a putut rosti niciun cuvânt, doar mi-a arătat cu mâna o direcţie.