Lectura la sinagoga

De la Sud la Nord, în căutarea publicului (II)

Să oboseşti dând autografe şi interviuri e ceva foarte plăcut pentru un autor. Zumzăitul, freamătul din "Kardinale", cafeneaua din patronajul Gazetei de Nord-Vest, de la subsolul imobilului unde se află şi sediul ziarului, se transformaseră de multişor în dezbateri sau veselii ca în preajma Sărbătorilor când eu şi Horia Tabacu continuam să scriem alte şi alte dedicaţii pe cărţile noastre.
Sigur, aş putea spune - ca să nu spună altcineva - că la Satu Mare a fost o întâmplare fericită, beneficiind noi de prietenia lui Valer Marian şi de susţinerea necondiţionată a Gazetei în mediatizarea întâlnirii cu publicul.
Mă grăbesc însă doar să îmi pun întrebarea de ce nu şi în alte părţi cultura nu s-ar baza pe oameni politici, pe oficialităţi (la Satu Mare au fost prezente toate oficiliatăţile de rang înalt ale oraşului şi judeţului), de ce numai acolo, în Nord, se poate întâmpla ca oamenii să vină la o întâlnire cu doi scriitori ca la o sărbătoare, să se bucure de ieşirea din televizorism, din grijile cotidianului? Răspunsul, poate, e conţinut în chiar formularea întrebării, în însăşi comparaţia din intrebare!
Cum nimic nu e perfect pe lumea asta, doar sinusoida rece-cald, probabil o constantă ce tinde spre perfecţiune!, am pornit spre Bistriţa temători. Fusese prea frumos la Satu Mare cât să nu avem unde de îndoieli, temeri că vom fi aduşi cu picioarele pe pământ printr-un duş rece, chiar mai rece decât cele minus 12 grade câte fuseseră la Bistriţa cu o noapte înainte.
Drum până la Dej, printr-un Nord îngheţat şi pustiu, cu peisaje frumoase, dar cu casele mai povârnite, mai triste, mai din secole trecute, peisaj cu care nu eram obişnuit din alte peregrinări prin Nord, apoi de la Dej cu o altă maşină, preluaţi de Gavril Ţermure, editorul meu. Grabă, emoţii pe drum: întâlnirea de la Casa Cărţii "N. Steinhardt" era programată la 12, iar noi eram încă în drum, imaginam oameni care aşteaptă şi ne simţeam oarecum culpabili. Oraş pustiu, rece. Nu am recunoscut mare lucru din oraşul care mă impresionase în vremea studenţiei, cu coşurile sale de gunoi împletite din nuiele, cu calmul şi insemnele breslelor, cu biserica sa evanghelică, atmosferă pe care o regăsisem, aproape nealterată, şi după aceea, la orice venire a mea în Bistriţa. N-a fost să fie, sau a fost să fie, ori a fost să nu fie - pentru a răsuci cuvintele asemenea lui Noica. George Ţâra, Olimpiu Nuşfelean, Alexandru Cristian Miloş şi încă cineva (căruia îi cer mii de scuze că nu i-am reţinut numele!) erau singurii oameni care veniseră la Casa Cărţii. Ne-am retras stingheri din Casa Cărţii la o cafenea din apropiere, considerând că mult mai profitabil este să ne convorbim noi între noi, toţi cei prezenţi, la ceva ce să ne aducă un dram de căldură în suflet şi în trup. Am aflat că sâmbăta nu e zi de lansat cărţi la Bistriţa, mai ales acum în preajma Sărbătorilor de iarnă, când tot omul merge să îşi taie porcul undeva la ţară. Am mai aflat şi că în general e greu aici cu cărţile şi cu literatura pentru că, obicei strămoşesc românesc, scriitorii, deşi un grup mic, sunt divizaţi în o mie şi una de facţiuni, grupuleţe şi, evident, idiosincrazii.
Căldura plăcută din restaurantul gol - nu eram decât noi - unde am mâncat de prânz şi colindele puse la intensitate joasă ca fundal muzical ne-au făcut, totuşi, să trecem oboseala şi dezamăgirea. Viaţa e alcătuită şi din astfel de momente, bucuriile sunt rare şi dezamăgirile dese, în fond, ne-am zis, la opt seara avem tren şi cu drumul până la Bistriţa ne-am apropiat de casă - de aici nu mai avem decât 11 ore de mers, nu 14 ca de la Satu Mare!
Mai era de trecut un hop spre a ne vedea în cuşeta vagonului de dormit şi de acolo, cu voroave şi somn pe apucate, până la Bucureşti - întâlnirea cu publicul şi lecturile la Sinagoga recent restaurată prin strădaniile lui Gavrila Ţermure. Aveam să ne producem, ca să zic aşa, înaintea unui concert, dar speranţele noastre nu erau prea mari - cine să vină cu o oră înainte de concert spre a asculta doi scriitori bucureşteni?!
Ei bine, sala era arhiplină cu o oră înaintea concertului, publicul era elegant ca pentru un concert şi cald ca pentru o întâlnire cu scriitorii. Am avut mari emoţii: eram prima oară în viaţa mea pe scena unui astfel de lăcaş de cult, aveam pentru prima dată în faţă un public venit preponderent pentru muzică şi nu pentru literatură. Ora noastră a trecut repede, iar ea, probabil, s-ar mai fi întins dacă şi noi am fi putut amâna plecarea trenului aşa cum ni s-a spus că ora de începere a concertului mai poate fi un pic amânată. Am regretat plecarea precipitată şi lipsa de timp pentru a da autografe (văzusem multe cărţi de-ale noastre foindu-se prin sală, semn că standul cu cărţi atrăsese atenţia) melomanilor!