marți, 11 ianuarie 2011

Cerneala simpatică

Vânătoare de cai

Mă găsesc într-o listă a celor ce-au scris despre debutul lui Ion Bledea, petrecut în 1977. Eu însumi, prin memorie voluntară, nu aş fi adus la suprafaţă întămplarea. Nici acum nu îmi amintesc prea bine împrejurările în care am scris despre el, cu atât mai puţin ştiu textul. Dar pot reface contextul: ştiu că de cunoscut l-am cunoscut după ce i-am citit volumul, aşadar trebuie ca cineva să îmi fi semnalat apariţia, mai ştiu că scriam critică literară la “Luceafărul” fără să o practic într-o rubrică astfel că eram liber de a-mi alege cărţile şi autorii pe care voiam să-i comentez. Din prima lectură îmi aminteam cu pregnanţă atmosfera povestirilor fără să pot rezuma vreuna ori să-mi fi amprentat memoria vreun personaj. Îmi mai aduc aminte că am avut revelaţia unui talent uriaş, venit în literatură gata format, puternic, fără nicio undă de şovăire, de căutare aşa cum e specific debutanţilor. Ne-am cunoscut, aproape inevitabil, mai apoi, ne-am întâlnit deseori fără să ne căutăm anume, şi, probabil, în multe nopţi duse ca în anii tinereţii să fi vorbit şi despre literatură, despre cărţile noastre, mai ales despre cele pe care le vom scrie. Era zgârcit cu mărturisirile, mai degrabă avea un fel de pudibonderie în a vorbi despre proiectele lui, dar mai ales cred că succesul enorm înregistrat cu “Vânătoare de cai” îl copleşise. Ca orice autor lucid ştia că riscul de a dezamăgi cu o a doua carte este mai ucigător decât eşecul primeia. De aici, amânarea, autoexigenţa necruţătoare şi chiar renunţarea la scris în unele cazuri. Succesul lui sclipitor a ţinut ceva vreme, dar cum nu părea a se afiliat la vreo grupare literară, autocondamnându-se el însuşi la izolare - trăitor la Satu Mare şi ziarist frenetic şi adesea nestrunit - pas cu pas omul Bledea a luat locul scriitorului Bledea. Bun camarad, risipitor cu darurile sale, mai ales cu timpul său, Ion era gazda ideală la Satu Mare şi prietenul care îţi răvăşea viaţa când sosea la Bucureşti. Prin 1981-1982, când ţineam o rubrică de interviuri la Luceafărul cu tinerii scriitori, am încercat să-l impun pentru o astfel de convorbire, convins fiind că este unul dintre tinerii de mare talent şi cu o personalitate deja formată în literatură. Propunerea mea de a avea un dialog cu el a fost mereu amânată, cred că adesea motivul invocat fiind că nu are decât o singură carte.
Nici eu nu i-am mai recitit volumul vreme îndelungată. Psihologic vorbind cred că era vorba de acelaşi mecansim ca şi în cazul lui: amânam de teama de a nu fi dezamăgit la o nouă lectură. Reapariţia în cercul tău de cunoscuţi a prietenilor de demult readuce şi tentaţia lecturilor de odinioară. Horia Tabacu a redeschis lumea aceea de demult, recitise Bledea şi îmi vorbea despre el. Apoi, am mers cu Horia la Satu Mare, la nişte întâlniri cu cititorii, s-au redeschis cutii ale întâmplărilor de demult, cele mai multe cu Ion protagonist, abia apăruse o editie nouă (cred că abia a doua!) la Dacia a volumului său de debut. Suficiente motive spre a mă apuca de o relectura volumului “Vânătoare de cai”
Temerile mele s-au risipit de la primele pagini. Timpul nu depusese pe ele nici praful databilităţii, nici zgura vreunei mode. Întâlneam aceeaşi atmosferă stranie, densă, apăsătoare sub care bănui că se ascunde ceva terifiant. Toate povestirile sale sunt construite prin decuparea unei secvenţe existenţiale, scurte, foarte scurte, augmentate prin senzitiv. Relatarea efectului fără cauză, absenţa contextualizărilor impun o lectură mereu în gardă. Ceea ce lipseşte trebuie completat apelând tu, cititor, la relaţionări, şi la descifrări. Tema vânătorii ne duce cu gândul spre lumea arhaică, motivul calului - spre civilizaţie, insemnul fiind atât al nobilităţii, al războinicului, cât şi al falicului. Vânătoarea de cai sălbatici, pânda şi hăituirea sunt mereu sortite eşecului în povestirile lui Bledea. În locul eroicului – presupus într-o vânătoare - se insinuează lamentabilul, înfrângerea, laşitatea. Dar gestul ritualic trebuie înfăptuit astfel că vânătoarea se transformă în ucidere, crimă efetuată asupra unor fiinţe nevinovate: propriul cal, alţi oameni (în felul acesta trebuie înţelese, cred eu, povestirile “de război”), stelele de pe cer ce sclipesc asemenea ochilor unor lupi. Fiecare povestire este o parabolă, iar întregul volum îşi află o unitate excepţională nu numai decât prin topos, personaje (care migrează dintr-una în alta) în tema vânătorii gulrog-ului, temă care apare şi dispare, are ecouri stinse spre a reveni mai apoi în forţă asemenea unei teme simfonice. Gulrog-ul este o creatură mitică, poate din aceeaşi familie cu inorogul şi cu orice altă fiinţă mitologică cu corn în frunte. Gulrogul îşi semnalează prezenţa, dar nu se lasă văzut, sunetele scoase de el sunt embleme ale fricii, ale terorii, ale groazei. Vânarea lui este vânarea propriei frici, a acelei spaime nedefinite, aparent fără motiv, care cuprinde omul în multe momente ale existenţei sale. Dar omul este condamnat să trăiască în şi cu propria frică, astfel încât vânarea gulrogului este mereu un eşec.
Povestirea “Călăreţul” mi se pare a fi bijuteria acestui volum, întru totul remarcabil de altfel. Un călăreţ străbate în fiecare dimineaţă uliţa principală a unui sat, la aceeaşi oră, în acelaşi trap mărunt al calului, fără ca nimeni să ştie cine e, de unde vine şi unde se duce. Oamenii îşi reglează mersul vieţii după apariţiile sale, se trezesc la ora când trece, îl urmăresc de la fereastră şi discută îndelung când observă că şi-a schimbat pintenii. Copiii îi ridică o barieră pentru a-l opri, pentru a-l deturna, pentru a-l scoate din obişnuit, dar călăreţul trece prin ea aşa cum va continua să treacă ani în şir, monoton, acelaşi. “Într-o zi n-a mai venit, dar pe noi nu ne interesează poveştile despre călăreţii care nu mai există”.
Scrise între 1969 şi 1973 (adică aproape în adolescenţă) şi publicate în 1977 (la prima vârsta a tinereţii), povestirile lui Ion Bledea sunt la o relectură mult mai profunde: dispariţia lumii arhaice şi înlocuirea ei cu o lumea modernă a fricii şi singurătăţii, degradarea mitului în rutină ucigătoare, nelinistea care transformă vânătorul în vânat (sau ucigaş) sunt teme care tulbură profund omul modern.

(Luceafarul de dimineata, nr. 2/2011)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
©Constantin Stan 2009. Toate drepturile rezervate.