Omul cu ferastrăul

Nimeni nu a tresărit. Printre atâţia alţi “diverşi”, unii mici, alţii mai mari, vorba poetului, cu talente care mai de care mai bizare, apariţia sa a trecut lesne neobservată. Catalogat la bizarerii alături de omul care mănâncă lame de ras, omul care cântă la burtă sau puzderia de iluzionişti, un angrenaj din care să scoţi muzică stelară ce mai conta! Tuburi şi un ferăstrău şi sunete care, desigur, aduceau a ceva din altă lume. Probabil că pentru cei mai mulţi din sală momentul a fost ceva amuzant. Probabil însă că dintre milioanele de telespectatori de la “Românii au talent” unii să fi simţit aceeaşi enormă tristeţe pe care am încercat-o eu. Sunt convins că vor mai fi existând oameni care să îşi aducă aminte de fermecătorul “omul-orchestră’ care era prin anii ’80 Bendict Popescu, Ben Popescu cum îşi zicea sau cum îl ştiam noi. Cu muzicuţă, cu frunză, cu fluier, cu tobe şi alămuri, Ben Popescu oferea la “Serbările Scânteii tineretului” (dar şi la cenaclul “Flacăra” din câte îmi mai aduc aminte) un recital de virtuoz, cu o voce încântătoare, cântând din toate, uneori în acelaşi timp la două-trei, un folk altcum decât se făcea atunci. Îşi compunea singur, îşi făcea orchestraţia singur. Apărea pe scenă încărcat de toate instrumentele sale ca un pom de Crăciun şi pentru câteva zeci de minute sala se scufunda într-o tăcere respectuoasă şi melancolică, spre a vui de aplauze la sfârşitul minirecitalului. Îmi pare rău că nu am păstrat niciun exemplar din “Scanteia tinereului” în care am scris despre “Serbările Scânteii tineretului”, îmi pare rău că pe vremea aceea nu erau computere care să păstreze în memoria lor textele şi fotografiile de la spectacol. Mă bazez pe memoria mea –afectivă – şi vă cer să mă credeţi pe cuvânt că Ben Popescu era un artist, că despre el se vorbea în aceiaşi termeni elogioşi ca despre orice folkist din acea vreme.
Aşa cum s-a prezentat pe scena unui spectacol în care şi ridicolul face parte din el, pensionarul Benedict Popescu, căzut din altă lume, speriat de sală şi de juriu, îndatoritor pentru a nu supăra (iar eu spun îndatoritor spre a nu spune dur, cinic “umil”), plecând trist şi cu corpul încovoiat nu numai de ani la aflarea verdictului –care însemna “nu, nu aveţi talent” – Benedict Popescu mi-a oferit cele mai triste momente ale vieţii mele din ultima perioadă. Ce să se fi întâmplat de când nu ne-am mai văzut, ce instrumente s-au sfărâmat pentru ca un artist care a cunoscut momentele frumoase ale succesului să se arate pe scenă ca unul care aflat la pensie cântă la ferăstrău ?
Să se fi înşelat atâta lume cu privire la calităţile sale atunci la tinereţe? Nu cred. Pe aceeaşi scenă pe care cânta Ben Popescu apăreau mereu doi copii timizi şi frumoşi: unul cu vioara, altul la pian. Copilul de la vioară se numea Alexandru Tomescu. Nu eram noi cei mai pricepuţi descoperitori de talente la muzică clasică, dar sunetul viorii sale ne obliga să spunem în culise: “copilul ăsta o să ajungă mare, mare de tot!” Mare este acum cel pe care-l cunoaşteţi ca violonistul Alexandru Tomescu.
Ar fi avut cineva curajul să spună că peste ani Ben Popescu va fi un pensionar oarecare, bizar, care va vrea să impresioneze un juriu şi un public tăind cu ferastrăul timpul în două jumătăţi atât de inegale?