Cronica literara

LUMEA ÎN OGLINDĂ – Constantin Stan : „GDE BUHAREST”

de Stefan Dimitriu 

Voind să intre cu bisturiul şi cu microscopul, ca un medic legist, în tumora malignă a comunismului, a acelei anomalii politice, sociale, economice şi culturale pe care a suportat-o o bună parte din omenire în frământatul veac XX, Constantin Stan sapă la rădăcinile răului, în patria Marii Revoluţiei Socialiste din Octombrie. Aici, chiar în inima Moscovei, într-o clădire de pe vremea ţarilor, într-un birou cât un aeroport, luminat de un candelabru cu 128 de braţe (poate sediul central al KGB?), îl descoperim pe neînsemnatul Ivan Mihailovici Saproşkinov, cândva activist de partid, ajuns acum un funcţionar pârlit din timpul mandatului înnoitor al lui Mişa Gorbaciov. Păstrător şi mânuitor al unor dosare despre care nu vom şti niciodată ce conţin şi la ce folosesc, el este însuşi simbolul unei birocraţii veşnice, misterioase şi ameninţătoare. Petrecându-şi cele opt ore şi jumătate de stat la slujbă între teroarea clipelor ce trebuie să treacă până la următorul gât de votcă, tras la intervale regulate din sticluţa ascunsă cu grijă, şi apropierea orei când şefa serviciului, Marfa Stanilova, va veni să-i ceară vraful de dosare din ziua respectivă ori să-i caute, ca orice şef autoritar şi nesuferit, cine ştie ce pricini, Ivan Mihailovici îşi mai aruncă din când în când ochii pe fereastră, către turlele bisericii Vasili Blajenâi ori către forfota neîncetată din faţa renumitelor magazine ŢUM şi GUM.

Dar, de cele mai multe ori, plonjează în amintirile vieţii sale, din care încearcă să înţeleagă ceva. Ceea ce ni-l arată pe măruntul funcţionar moscovit la fel de bezmetic, de golit de substanţă, de înalte idealuri sau de înţelegerea lumii în care trăieşte, atât în cursul îndeletnicirilor sale actuale, cât şi în lunga-i viaţă care îl transportase până aici.

Născut într-un sat obscur şi absolvent, fără strălucire, al unei şcoli tehnice („la ce bun atâta sminteală, când tu va trebui să ştii doar cum se dă drumul maşinii, unde şi cum trebuie să aşezi bucata de fier, cât timp trebuie să o laşi acolo?”), fusese selectat, la repartiţie, de un important ştab comunist de la raion, Tovkolea (gândit şi scris exact aşa!), care întrezărise în el companionul de nădejde şi sluga ideală („Îl fac activist, ce vă holbaţi aşa, ca nişte boi?”). Şi timpul avea să arate că Tovkolea nu se înşelase. Vania (adică Ivan Mihailovici) învăţase foarte repede să aibă grijă ca nimeni altul de geanta de activist a Tovarăşului (s-o poarte, s-o încuie cu eforturi supraomeneşti atunci când era burduşită din cale-afară cu documente, cu votcă ori cu afumături, să nu-şi dezlipească o clipă ochii de la ea), să slujească de martor incontestabil în orice împrejurare („a văzut şi tovarăşul Saproşkinov”, deşi, de obicei, tovarăşul Saproşkinov nu văzuse nimic, ori „să vă spună tovarăşul, că nu-i mort”), dar mai ales să-l asiste pe şef în momentele cele mai delicate (când, după îngurgitarea obişnuită a unor cantităţi imense de alcool, „cădea, în sensul cel mai adevărat al cuvântului, oriunde s-ar fi aflat: sub masa de la cârciumă, pe uliţă, în drumul scurt de la GAZ-ul raionului la casa unde aveau să doarmă, ori de pe scaunul câte unui prezidiu”). Dar şi mai util şi mai inventiv se dovedise inimosul Vania, atunci când, la trezire, Tovkolea trebuia să găsească pe masa din casa de oaspeţi a partidului oala cu lapte covăsit, castraveciorul acru ori gheba murată şi, neapărat, stacana cu votcă, pentru a-şi putea reîncepe cu un nou avât revoluţionar viaţa lui de activist neînfricat, aflat într-o permanentă luptă cu duşmanii de clasă ori cu feluritele devieri de la linia justă a partidului.

Tot în lungile ore de birou, petrecute între ispita gâtului de votcă, teama de Marfa Stanilova şi tentaţia unei fugitive priviri aruncate pe fereastra dinspre zidurile Kremlinului, Ivan Mihailovici are timp să-şi scruteze şi copilăria sa amărâtă, cu un tată întors târziu din război, fără un picior, după ce fusese ani de zile prizonier „na Rumunja”, cum îl auzea urlând uneori, când se-mbăta criţă şi-şi bătea bestial mult prea răbdătoarea sa nevastă, cu pumnii şi cu tot ce găsea prin jur, inclusiv cu piciorul lui de lemn. Târziu şi din întâmplare, Vania aflase ce ştia de multă vreme tot satul, şi anume că nici nu era de fapt băiatul acelui ţăran rus, invalid de război, soţ al mamei sale, ci al unui ostaş român care ajunsese cu frontul până în satul lor şi până sub fustele maică-sii. Situaţie pe care-o constatase apoi la o bună parte din copiii satului născuţi în timpul războiului şi puţin după aceea care, atunci când nu fuseseră zămisliţi de câte-un schilod lăsat la vatră, precum Kiril, care-şi răspândise sămânţa prin jumătate de sat, primiseră scânteia de viaţă de la prolificii inamici. Pentru că – înţelesese şi el – aşa era la război de când lumea: nu se lupta numai cu armele propriu-zise (puşti, săbii, tunuri sau alte cele), ci şi cu „vrednicia prohaburilor”. Idee care – să ţinem minte – va rodi la un moment dat, într-un anumit fel, în mintea lui Ivan Mihailovici.  

Dar, prin aceiaşi ochi înceţoşaţi de consumul exagerat de votcă ai lui Ivan Mihailovici, Constantin Stan mai are timp să observe, de-a lungul ingeniosului său roman, o mulţime de alte lucruri legate de viaţa oamenilor de rând din măreaţa patrie a comunismului biruitor: traiul în comun, într-un apartament mic, despărţit în două doar de-o perdea soioasă şi găurită, a familiei Saproşkinov şi a unei mai tinere familii (Ludmila şi Boris Cervenkov), cu o viaţă de noapte tumultuoasă; discuţiile de bodegă, cu mâinile înfipte în decolteul bogat al ospătăriţei, în legătură cu glaznostul şi perestroika lui Mihail Sergheevici, şi folosirea ca argument suprem, în disputa verbală, a scaunului trântit în ţeasta preopinentului; amintiri culese de ici şi colo, despre neuitatele zile de doliu naţional prilejuite de trecerea în nefiinţă a tovarăşului Stalin, când, pentru cinstirea memoriei celui dispărut, au fost interzişi nu numai clopoţeii de la gâtul vacilor, dar scoase în afara legii şi „scandalurile şi bătăile într-un cadru neorganizat”; ori raportări la uriaşa personalitate a tătucului Lenin, conservat nu numai în spiritul nemuritoarelor sale teze, dar şi în trupul aşezat pe vecie în mausoleul din faţa Kremlinului, încât puteai zice „că şi tovarăşul Lenin e cât se poate de viu, doar că se odihneşte puţin”.    

Pe acest fundal au loc perestroika şi glasnostul lui Mişa Gorbaciov, pe care Ivan Mihailovici Saproşkinov le înţelege cu atât mai puţin, cu cât cea mai înfocată militantă pentru înnoire, pentru drepturile omului, pentru libertăţi şi desuuri occidentale nu este altcineva decât vecina sa, Ludmila Cervenkova, târfa care dăduse la o parte şi pentru el, un moşneag rablagit şi cu pantalonii în vine, perdeaua şi ifosele ce-i despărţeau în mod obişnuit. Totuşi, pentru că vremurile se schimbaseră într-adevăr, nu neapărat în sensul cel mai bun al cuvântului, într-un final pe jumătate realist, pe jumătate delirant, Ivan Mihailovici îl dă în gât pe fostul său binefăcător, inconfundabilul Tovkolea, pentru un oribil asasinat săvârşit de acesta din conştiinţă revoluţionară. Totuşi, asasinul – ca de altfel toţi ceilalţi de teapa lui – nu-şi primeşte pedeapsa meritată, el nici măcar nu se căieşte, ci se justifică, greşise şi el  „din devotament neţărmurit”, „aşa au fost vremurile”, „eram tineri şi credeam că aia e calea cea bună”. Şi gata procesul comunismului! Unde am mai văzut noi asta?

Sfârşitul romanului – surprinzător – este pe cât de fantastic, pe atât de simbolic. Evaluându-şi din nou viaţa sa, în primul rând pe cea biologică, Ivan Mihailovici nu mai concepe s-o vadă decât într-o simetrie perfectă cu a altui individ de seama lui, născut undeva, la un alt capăt de lume, din sămânţa soţului mamei sale. Dacă, în timpul războiului, un ostaş român a violat-o pe maică-sa, atunci şi un ostaş rus, tatăl său din acte, a violat cu siguranţă o româncă. Cu ochii aţintiţi pe un atlas geografic şi purtând în spate ruscacul smuls de sub capul falsului tată, Ivan Mihailovici este gata să pornească în călătoria vieţii sale, pentru a-şi întâlni fratele de suflet, de conştiinţă, de angoasă, de chin metafizic. Fratele pe care este sigur că-l va găsi la Bucureşti. Ceea ce vrea să ne sugereze că, aşezată-n oglindă, lumea poate părea la fel de nedreaptă şi la fel de absurdă şi la fel de confuză, fie că o priveşti de la Moscova, fie că o vezi de la Bucureşti. Unde s-a urmat întocmai, o bună bucată de vreme, modelul păgubos de la Răsărit. Şi unde, deşi desprinşi formal de vechile dogme comuniste şi legaţi cum suntem acum, în aparenţă trup şi suflet, de structurile euro-atlantice, continuăm să ne luptăm, la fel de spectaculos şi la fel de ineficient, cu urmele şi cu ponoasele trecutului. Şi iată cum cartea lui Constantin Stan, care părea că bate alte câmpii, se întoarce acasă şi se constituie într-unul din cele mai originale şi mai necesare romane româneşti, despre o lume a noastră, privită însă printr-o lentilă mai ciudată, poate chiar printr-un ochean invers dar, în acelaşi timp, extrem de revelator.

Pornită lin, amuzant, uşor livresc, parcă ieşită – ca toată marea proză modernă rusească – de sub mantaua lui Gogol, povestirea lui Constantin Stan pare, la început, o parodie superioară, cu un cult al amănuntului derizoriu, cu un umor duios şi cu un firesc al absurdului cotidian, pe care doar marii scriitori ruşi au ştiut să-l pună în pagină de-a lungul veacurilor din urmă. Treptat, însă, autorul se desprinde, exact atât cât trebuie, de această manieră, devenind tot mai mult el însuşi şi stăpânind cu mână sigură şi cu mijloace care ţin strict de măiestria sa materia cărţii. Construind cu migală fiecare frază, fiecare alineat, fiecare pagină, Constantin Stan îi conferă romanului său o muzică aparte care, captată cu ochii, îţi inundă mareic sufletul. Chiar şi personajele detestabile (de fapt, altele nici nu prea sunt!) au muzica lor, care fac din ele nişte individualităţi demne de reţinut. Iată de pildă o descriere sumară a relaţiilor lui Vania cu Tovkolea: „Misiile de noapte erau tare afurisite, căci tovarăşul cântărea câteva puduri iar când se îmbăta devenea inert ca o focă moartă şi mai nemulţumit decât un activist la şedinţele de plan: îl boscorodea, nu-i plăcea nimic şi nu se străduia şi el măcar o ţâră să stea până i se trag cizmele, lipite de obiele de parcă ar fi fost date cu clei. Iar rubaşca, ehei rubaşca n-ar fi nimerit să iasă de pe capul tovarăşului nici dacă i-ar fi sărit toţi nasturii!” Cred că nu există pagină să nu conţină formulări memorabile, din care nu lipseşte niciodată ironia subţire sau umorul de bună calitate, cum ar fi : „Conştiinţa lui Ivan Mihailovici mergea, ca şi el, cu trei paşi în urma conştiinţei tovarăşului. Cum totul pe lumea asta e ordonat şi clar, am putea spune că şi conştiinţa lui Ivan Mihailovici Saproşkinov nu făcea altceva decât să ducă geanta conştiinţei tovarăşului”. Tot aşa, unul din multele blesteme adresate în gând încruntatei şefe de serviciu, Marfa Stanilova: „Fi-i-ar viaţa numai o luptă de clasă!” Ori una din atitudinile de şedinţă ale personajului principal: „Ivan Mihailovici nu asculta niciodată ce se vorbeşte de la o tribună sau de la un microfon. Îşi educase urechile în lungi şi repetate manifestaţii publice”. Ori una din multele formulări cu parfum apodictic: „Să ferească Dumnezeu istoria de ambiţiile unei femei! Provoacă revoluţii, după care îi lasă pe bărbaţi să le înfăptuiască”. Ori, în legătură cu lungimea nasului său, de care Ivan Mihailovici nu uita în nicio împrejurare: „Nu i-ar fi trecut niciodată prin cap să se închipuie jumătatea fără de care Tovkolea nu ar fi fost întreg, cam cum n-ar fi fost Marx fără Engels, şi Stalin fără Lenin”. 

Dar câte n-ar mai fi încă de spus despre această carte admirabilă!

 

Vacanţă

 

Să închid telefonul

Să nu iau laptopul

Să citesc de plăcere

Să nu mă uit la fotbal

Să joc table

Să înot

Să dooooooooooooooorm!

Astăzi e ziua ta: Constantin Stan

Preşedintele Secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, remarcabilul scriitor         Constantin Stan, împlineşte mâine 59 de ani. Îi urăm "La mulţi ani!".

"Mult timp m-am nefericit pentru ziua mea de naştere aşezată în plină vară, când oraşele se golesc de oameni care în vacanţe, care retraşi sub umbrare (ale vieţii), departe de agitaţie şi de chef de prieteni. Cu cine să sărbătoreşti, cine să îşi aducă aminte că vremea trece şi că urarea «La mulţi ani!» nu e decât un semn de îmbărbătare? Acum, îmi dau seama că sunt un fericit care nu mai trebuie să joace rolul sărbătoritului, să îşi creeze iluzii privind mulţimea de prieteni, convertind bănuţii de aramă ai convenţionalităţilor în diamante ale gândurilor şi sentimentelor sincere. Aşa că, dar mai ales în acest an, raportul meu cu timpul e fundamental schimbat, încercând să-l ocup eu pe el, să-i mobilez fiecare secundă, fiecare clipă, nefăcând nimic.

Sunt încă în doliu după moartea mamei mele, venită ca un corolar al unui an lung cât veacul, în care binele nu s-a despărţit de rău ca nişte siamezi, arătându-şi feţele în acelaşi timp, în aceeaşi întâmplare, în acelaşi chip (mai ales al meu).

Am câştigat şi am pierdut (la alegerile din cadrul breslei scriitoriceşti), mi-au apărut două romane - «Trăieşte şi mergi mai departe» şi «Gde Buharest» - care au stârnit interesul unor edituri din străinătate fără să fi fost eu propus în vreun program de traduceri al instituţiilor noastre de cultură (şi multe dintre ele şi de odihnă a spiritului), şi-au fost momente în care pentru prima oară în viaţă mi-am spus că mă voi lăsa de scris, nemaiavând motivaţie, am avut insomnii severe, care mă făceau să am halucinaţii şi să cred că nu e o fericire mai mare pe acest pământ alta decât somnul, am fost penibil şi exaltat, au fost multe, foarte multe momente în care orice proiect de viitor era subminat de vorbele cu care îşi încheia Tolstoi fiecare însemnare din jurnal - d.v.m.t.m («dacă voi mai trăi şi mâine»>), am trăit şi am semănat în existenţele celor din jur tristeţi şi disperări, revolte şi neputinţe, înţelegând că tot ce se întâmplă este fructul propriilor fapte de care noi şi numai noi suntem răspunzători.

Sigur, 59 de ani nu e un început şi nici un capăt de drum. Privind în urmă, mă încearcă mai degrabă sentimentul unei risipiri în dispute mărunte, în cauze care nu mi-au aparţinut, aşa cum este de exemplu cauza presei de după Revoluţie, cauză luată de mine în serios aproape un deceniu, timp în care am îmbogăţit nişte patroni şi am făcut pârtie în politică şi chiar în jurnalism unora prin devoalarea adevărului despre alţii, cu nimic mai buni sau mai răi decât ceilalţi. E un timp pe care îl regret enorm văzând România de azi. Putea ea, biata de Românie, să arate aşa şi fără ca eu să-i fi sacrificat singura mea avuţie - timpul.

De aceea, privind înainte, văd doar salvări pe cont propriu. Ceea ce vrea să însemne o viaţă mai tihnită în casa pe care o tot proiectez în locul casei părinteşti, alături de cea care are ingrata şi temerara misie de a-mi fi stat alături în cele mai negre momente ale existenţei mele, să îmi văd de proiectele mele literare, bucurându-mă să ajung la Paris, pentru prima oară, cu ocazia lansării romanului «Trăieşte şi mergi mai departe», să mă bucur de dimineţile în care voi păşi cu picioarele goale pe iarba din curtea casei mele, şi. poate ca semn că totuşi toată experienţa mea de presă să nu fi fost chiar timp inutil cheltuit, să creez o catedră de «creativitate jurnalistică». D.v.m.t.m., vorba lui Tolstoi."

(Jurnalul national, marti, 27 iulie, 2010)

  

Viata ca literatura

N-a dansat decât o vară

Peste ploi, fenomene extreme, inundaţii, furtuni, caniculă ucigătoare şi ravagiile sociale ale crizei, dispariţia Mădălinei Manole a fost mană cerească pentru presă, în special pentru televiziuni. Ingredientele senzaţionalului au fost livrate în chiar producerea şi contextul faptului - sinucidere, chiar în ziua de naştere, la o vârstă care încă produce emoţii, în preajma relansării sale ca artistă. Tragismul morţii vine din caracterul său implacabil. Orice este reparabil pe lumea asta în afara morţii – prieteniile, familiile, iubirile se fac şi se desfac, momentele de tristeţe şi de bucurie au o aceeaşi curbă a producerii şi stingerii lor, desfăşurându-se uneori sinusoidal şi, deci, aproape plictisitor. Moartea închide şi şterge tot. Şi e greu să ne obişnuim cu ea. Chiar dacă trăim zilnic cu ea, ne îmbărbătăm spunând că este doar o parte a ciclului natural al vieţii, că nici viaţa nu ar exista dacă nu şi-ar conţine negaţia etc. etc. etc. Moartea ne pune în faţa definitivului. Cu dispariţia cuiva de lângă noi percepem că definitiv şi fără nicio putinţă de a mai repara, reface, relua ceva din ceea ce a fost am pierdut o bună parte a propriei noastre vieţi. Oricât ar părea de ciudat, suntem profund ataşaţi de rutina zilnică, de obişnuinţele existenţei noastre. Puşi în faţa realităţii că trebuie să ne creăm, pentru a putea trăi mai departe, altele noi suntem speriaţi, panicaţi, debusolaţi. Mereu şi mereu omul este nepregătit pentru moartea celor din jur, mai ales a celor dragi din jurul nostru, şi mai ales profund nepregătiţi pentru propria moarte. Nu suntem pregătiţi nici să o primim, nici să o înţelegem şi nici măcar să vorbim despre  ea. Media a oferit unul dintre cele mai jalnice spectacole în aceste zile. Un număr impresionant de legi, cutume şi norme de bun simţ au fost călcate în picioare în primul rând prin gonflare. Pe fiecare detaliu s-a pus lupa senzaţionalismului care l-a mărit până la monstruozitate. Şi-au dat cu părerea despre sinucideri, normele bisericii ortodoxe privind slujbele de înmormântare, procese psihice profunde, condiţia artistului, viaţa şi mariajele Mădălinei Manole toată puzderia aia de băgători de seamă prezenţi la televiziuni oricând şi vorbind despre orice. Tăcerea prin declinarea competenţelor într-un domeniu sau altul este un semn al bunului simţ. Românii chemaţi să vorbească la televizor nu au bun simţ. Ce treabă are doamna doctor de ochi cu credinţa şi cu atitudinea bisericii ortodoxe privind sinuciderea? Ce relevanţă avea motivul divorţului de primul soţ (şi el răposat, dumnezeu să-l ierte şi pe el) pentru ca doamna avocat să ofere amănunte pe care un avocat şi-un duhovnic ar trebui să le ferece bine în numele bunului simţ? Şi de ce era nevoie să se supraliciteze până la penibil valoarea artistei? De fiecare dată când moare câte-un artist, cioclii televiziunilor descoperă în el o mare valoare, cel mai iubit fiu al naţiei, o pierdere ireparabilă pentru cultura română. Fac aici o paranteză: presa lumii are un departament important în redacţii de ferpare. Sunt fişate sute, mii de personalităţi şi fiecare detaliu şi informaţii sunt riguros verificate. Mai ales într-un necrolog jurnalele nu îşi pot permite să ofere informaţii greşite şi aprecieri înregistrate sub imperiul emoţiilor imediate.Imediat, după ce se decretează, brusc şi probabil de către aceeaşi care ar fi trântit artistului uşa în nas în timpul vieţii acestuia, valoarea inestimabilă, se duc discuţiile spre teme politice şi sociale, se delirează despe condiţia artistului în România. Şi apar alţi şi alţi invitaţi speciali care şi ei au păţit la fel, au fost sau sunt nedreptăţiţi la fel etc. Decenţa, bunul simţ ne invită să nu intrăm –nici măcar să nu ambiţionăm să intrăm – în intimitatea gândurilor, trăirilor unui om care nu şi-a mai putut duce viaţa. Imposibilitatea de a nu mai putea fi împăcat cu tine însuţi se produce în timp şi are în componenta sa fapte, trăiri, spaime, aşteptări, frustrări pe care adesea nici cel în cauză nu le-ar putea numi. Dacă le-ar fi putut numi le-ar fi conştientizat, le-ar fi adus la lumină, le-ar fi analizat şi, poate, s-ar fi împăcat cu ele. Printre altele, s-a spus că Mădălina Manole suferea că nu mai avea succesul de odinioară. Cât timp am condus o revistă cu un uşor accent de mondenitate, am întâlnit şi intervievat oameni ce cunoscuseră gloria. Fuseseră, cei mai mulţi, fericiţii beneficiari ai conjuncturilor excepţionale. Străluciseră o perioadă şi viaţa îi reîntorsese către ceea ce erau ei înainte ca şansa să le surâdă. Cei mai mulţi conştientizaseră că gloria lor se născuse din întâlniri fericite. Nefericiţii nu se împăcau cu pierderea strălucirii de odinioară şi revenirea lor în rândul oamenilor obişnuiţi. Când şansa ne pune mâna în cap, credem că meritul e al nostru. Când ea ne părăseşte, de vină sunt ceilalţi. Şi, totuşi, nimeni, sau mai nimeni, nu îşi ia viaţa din această pricină. E greu de suportat, dar nu imposibil!

 

 

ce suntem, cine suntem?

Suntem:

ceea ce facem,

ceea ce gandim,

ceea ce cred altii ca suntem!

De cele mai multe ori, suntem doar ceea ce cred altii ca suntem de indata ce faptele, gandurile si sensibilitatile noastre nu ii contrazic de niciun fel.

 

CONCURSUL NAŢIONAL

„LITERATURA MODERNĂ” 
Ediţia II, 30 octombrie 2010


Editura PĂMÂNTUL, în parteneriat cu Filiala Piteşti a U.S.R., Consiliul Judeţean Argeş, Biblioteca Judeţeană Argeş Dinicu Golescu, Centrul Cultural Piteşti, revista Cafeneaua literară şi revista de cultură Argeş organizează în Municipiul Piteşti, în data de 30 octombrie 2010, cea de a doua ediţie a CONCURSULUI NAŢIONAL „LITERATURA MODERNĂ”

Temă şi gen. Intră în concurs manuscrise originale de poezie, proză şi eseu (teorie literară, critică literară, eseu estetic sau filozofic etc.), nepublicate şi neexpediate altor edituri, pentru secţiunea consacraţi, şi două manuscrise pentru secţiunea debut (poezie şi proză).

Secţiuni. Concursul are două secţiuni: debutanţi şi consacraţi, indiferent de vârstă.

Participanţi. În concurs se pot înscrie creatori români din ţară şi din diaspora. Pentru secţiunea consacraţi participanţii pot fi membri sau nemembri ai USR.

Juriu. Juriul este stabilit de organizator.

Premii. Editura Pământul premiază şi editează trei manuscrise câştigătoare la secţiunea consacraţi, câte unul pentru fiecare gen enumerat mai sus, şi două manuscrise la secţiunea debutanţi, câte unul pentru fiecare gen. Fiecărui autor premiat îi revene gratis la data festivităţii de premiere 200 de exemplare ale cărţii premiate.

Date tehnice. Concurenţii vor trimite pe adresa poştală a organizatorului un curriculum vitae şi volumul în manuscris, desecretizat, A4, cules cu corp 14, Times New Roman, distanţa 1 rând, corectat, dar şi volumul în formă electronică pe adresa e-mail de mai jos. Menţionăm că cele două forme de expediţie ale manuscrisului sunt obligatorii. Trimiterea sub o singură formă a manuscrisului şi fără CV, cu precizarea secţiunii la care participă (consacraţi sau debutanţi), nu intră în jurizare. Pentru proză şi eseu sunt admise max. 250 de pagini A4, iar pentru poezie max. 100 de pagini A4.

Vă rugăm ca în manuscris să prezentaţi toate datele de contact (email, telefon, adresă). Manuscrisele nu se înapoiază.

Termen: Plicurile şi volumul în format electronic se primesc până la data de 20 august 2010, inclusiv (data de expediţie a poştei). Manuscrisele sosite după data de 20 august de expediţie a poştei nu se iau în consideraţie.

Adresa organizatorului: SC Pământul ARG SRL, Strada Principală nr. 320, Smeura, com. Moşoaia, cod 117512, jud. Argeş, cu specificaţia: „Pentru Concursul „Literatura modernă”. Tel/Fax 0248/546959; 0729/056968, persoană de contact Gheorghe Frangulea. E-mail pamantul2@yahoo.com

Festivitatea de premiere. Festivitatea de premiere va avea loc la Biblioteca Judeţeană Argeş în ziua de sâmbătă, 30 octombrie ora 15,00, Biblioteca Judeţeană Argeş.

Condiţii speciale. Prezentarea la ridicarea premiului este obligatorie. În caz de neprezentare câştigătorul îşi pierde dreptul asupra volumelor publicate. Organizatorul nu decontează cheltuielile de deplasare.

Câştigătorii cedează dreptul de autor Editurii Pământul pentru 1000 de ex. sau pe o perioadă de un an pe baza de contract.

Responsabil proiect:Virgil Diaconu, director revista Cafeneaua literară.

Organizatori şi parteneri:

Gheorghe Frangulea  Director Editura Pământul    

Constantin Nicolescu  Preşedinte Consiliul Judeţean Argeş  

Nicolae OPREA 
Preşedinte al Filialei Piteşti a USR

Mihail Octavian Sachelarie  -Biblioteca Judeţeană Arges

Carmen Dumitrache  Director Centrul Cultural Piteşti

Confesiuni fără glorie

Izbăvirea de viaţă

A murit mama. Despărţirea definitivă de părinţi e dureroasă şi copleşitoare. Mereu te învinovăţeşti că nu ai făcut destul pentru ei, că le-ai dat prea puţin din timpul altfel cheltuit pe nimicuri, că te-ai pus adesea în slujba altora, uitându-i pe ei. Uneori nici nu aveau nevoie de nimic: doar să te vadă, să te simtă aproape sau, aşa cum imi cerea mama, în ultimele ei zile, să îi ţii de mână. Te învinovăţeşti şi încerci deseori să scapi de culpă spunându-ţi că nu ai fi putut omeneşte să fii tot timpul lîngă ei, că nenorocita asta de viaţă, prin obligaţiile ei zilnice, ne face răi, reci, nepăsători şi grăbiţi. Nu am fost lângă ea în ultimele momente ale vieţii. Probabil şi-ar fi dorit de îndată ce, avea să îmi spună femeia care avea grija ei, mi-a tot repetat numele, m-a strigat, iar mai apoi, copleşită de gândul că nu voi ajunge, s-a liniştit spre a se stinge. Faptul mă va urmări multă vreme de aici înainte. Ca să îmi mai atenuez vinovăţia îmi spun că dramul de speranţă că nu-i totul pierdut m-a ţinut pe loc. Îi mai fusese, în ultimele luni, la fel de rău, ba chiar şi mai rău. Din superstiţie, refuzam, amânând-o, să îmi arate lucrurile ei de înmormântare pentru că şi le tocmise din vreme – cu ce vrea să fie îmbrăcată, unde sunt batistele, doliul, prosoapele, vasele pentru pomenire. În vremea din urmă, nici dânsa nu mai vorbea despre aşa ceva. A fost cucernică toată viaţa şi nu a trecut post pe care să nu-l ţină, Paşte ori Crăciun în care să nu se spovedească şi să se împărtăşească. Dar, atunci când i-am sugerat să-i aduc preotul, m-a privit fără nicio expresie de parcă nu ar fi înţeles ce i-am spus. În momentele multe în care mă acuz îmi spun că ar trebuit să ştiu, să intuiesc, să las totul deoparte şi să fiu la căpătâiul ei.

M-am întrebat mereu dacă am fost un fiu bun. Cât a trăit mi se părea că nu există un altul mai bun decât mine. După ce nici fratele meu Ilie nu a mai fost, cum din toată familia nu mai rămăsesem decât noi doi, am răsfăţat-o, despovărând-o de orice grijă materială, cumpărăturile noastre începând cu ale “bătrânicii” şi abia apoi continuând cu ale noastre. Mergeam de 2-3 ori pe săptămână în Andronache, vorbeam des la telefon, o împăcam deseori cu vecinele ei cu care avea pricini mărunte, de orgolii, aşa cum sunt ele de la o anumită vârstă. Nu părea că bagă în seamă ce fac eu pentru dânsa şi, impulsiv cum sunt, mi-am ieşit din fire în câteva rânduri. Realizez că nu, nu am fost un fiu bun, că am necăjit-o de multe ori prin firea rebelă, de mic predispus la o libertate totală care însemna (înseamnă?) a nu da socoteală nimănui de ceea ce fac. Mi-a spus la un moment dat, dusă pe gânduri: “vezi tu strada asta? Am asfaltat-o cu privirea, aşteptându-te”. Nu m-am apropiat de modelul de fiu pe care şi-l dorise, model întruchipat de tata – calm, întors către sine avea oroare de orice fel de conflict, adevăraţii lui prieteni muriseră în lungul război pe care el l-a făcut de la un capăt la altul: din 22 iunie 1941 până în 9 mai 1945 aşa că nu mai avea decât cunoştinţe cu care împărţea convenţiile vieţii, catifelându-i-se glasul când îi spunea “măi femeie”, aşezând-o în dreapta lui la masa de duminică şi zicându-ne domol: “azi, o să o serviţi voi pe mama la masă”. După moartea lui, petrecută atât de devreme, abia trecuse de 55 de ani, mamei nu-i mai intrase nimeni în voie. Nimeni nu se putea compara cu “omul ei”, niciunul dintre noi nu-i puteam suplini absenţa din viaţa sa.

Chinuită de dureri atroce în ultimele luni, s-a înseninat în sicriu, parcă izbăvită de viaţa dusă 36 de ani fără “omul ei”, singurul ei om vreme de aproape nouă decenii.