De la magic la ritualic, de la ritualic la existenta (II)
“Europolis”, filmul lui Cornel Gheorghiţă, spune povestea lui Luca Apostol: plecat din ţară, din Sulina mai precis, la începutul instaurării puterii comuniste, declarat mort de către autorităţi, şi având un mormânt în cimitirul oraşului-port, el moare cu adevărat în Franţa, în casa sa de pe ţărmul Atlanticului. Sora sa, Magdalena, şi nepotul, Nae, merg în Franţa spre a prelua moştenirea. Ultima dorinţă a lui Luca a fost să fie incinerat, iar cenuşa să-i fie adusă la Sulina şi pusă în pământul natal într-un sicriu bizar sub forma unui măgar. Pe drumul de întoarcere –drum simbolic al rătăcirii sufletului în timpul celor 40 de zile cât se mai află pe pământ – Magdalena moare şi este adusă acasă în acelaşi straniu sicriu, alături de urna în care se află cenuşa fratelui său.
Am rezumat întâmplările pentru că aceasta a fost calea –ficţională, a unei povestiri – aleasă de scenarist şi de regizor spre a ne vorbi despre tema morţii, dar şi pentru că magicul, simbolicul se află cuprins în existenţă, se întrupează şi se degradează în ea. Contextualizarea, alegerea Sulinei ca fundal al temei se leagă pe de o parte de ideea cosmopolitismului de odinioară al portului liber (cosmopolitism ce-l aşeza în statutul de cetate universală, de polis european), iar pe de altă parte de condiţia oricărui port: provizoratul (existenţă rapidă consumată – sosire doar spre a pleca). Stabil este pământul în care ne întoarcem cu toţii, după cum ni se arată în Biblie: “din pământ ai venit, în pământ te vei întoarce”. Tema morţii oraşului – care ar fi trebuit, în opinia mea, să acompanieze tema morţii individuale, ca insemn al vanităţilor deşarte de pe acest pământ - nu este decât vag atinsă, din păcate! Bine lucrat în secvenţele pregătirii sufletului pentru lumea de dincolo, filmul propune un personaj –Magdalena – extrem de interesant căruia Adriana Trandafir îi dă o întrupare convingătoare. Filmul mi se pare mai degrabă a propune povestea tragică a destinului Magdalenei decât pe cea mai obscură (esteticeşte vorbind) a lui Luca. Nu ştiu şi cât de voită a fost aceasta în intenţia scenaristului şi regizorului Cornel Gheorghuiţă, dar un lucru e cert: un simbol se întrupează mult mai sigur, mai pregnant când nu este căutat cu lumânarea! Magdalena este ceea ce orice femeie este pe acest pământ: legată de viaţă, de existenţă, de pământ, de teluric prin faptul că dă naştere vieţii, beghind, ocrotind crescând noile vieţi şi conştientă că, totuşi, această viaţă este lesne trecătoare. De aici, grija, preocuparea ei constantă de a se îngriji de viaţa de dincolo cu gesturi, ritualuri şi credinţe străvechi pe care le pune în existenţă şi în ordine fără să le fi învăţat şi fără să le fi îmbrăţişat livresc. Ea nu şi-a proiectat întoarcerea acasă spectaculos (şi excentric precum Luca), vămile prin care trece (autorităţile portuare) nu mai sunt tezist aduse (ca vama prin care trec sicriul sub formă de măgar şi urna cu cenuşă ale lui Luca). Pierzându-se în detalii şi deschizând piste pe care nu le urmăreşte până la capăt (pista anticomunistă a lui Luca, pista comorii pe care o tot caută nepotul său Nae, nebuloasa legătură cu şamanismul african) Cornel Ghoerghiţă diluează filmul. Sunt secvenţe căutat simbolice dar seci, fără a produce emoţii (incinerarea), sunt inserturi de documentar cărora nu li se află motivaţia (datele despre Sulina), sunt simboluri obscure sau obscurizate (motivul măgarului care apare într-o scurtă secvenţă cu Luca filmat la Sulina, cu sicriul in formă de măgar în care doreşte Luca să fie adus acasă, cu măgarul viu pe care la graniţa cu Ungaria un personaj de tip să zicem şamanic i-l predă ca pe un talisman, ca pe-un dat sfânt etc.). La schimb, filmul produce secvenţe memorabile în aproape orice apariţie a personajului Magdalena, în scenele de satiră socială (justă observaţia Iuliei Blaga că unele vin din Kusturica). Calitatea imaginii este un atuu important al filmului, iar actorii – în ordine, cu un plus evident pentru Adriana Trandafir.
Un film bun, interesant care provoacă şi, mai ales, nu plictiseşte.
vineri, 14 ianuarie 2011
marți, 11 ianuarie 2011
Cerneala simpatică
Vânătoare de cai
Mă găsesc într-o listă a celor ce-au scris despre debutul lui Ion Bledea, petrecut în 1977. Eu însumi, prin memorie voluntară, nu aş fi adus la suprafaţă întămplarea. Nici acum nu îmi amintesc prea bine împrejurările în care am scris despre el, cu atât mai puţin ştiu textul. Dar pot reface contextul: ştiu că de cunoscut l-am cunoscut după ce i-am citit volumul, aşadar trebuie ca cineva să îmi fi semnalat apariţia, mai ştiu că scriam critică literară la “Luceafărul” fără să o practic într-o rubrică astfel că eram liber de a-mi alege cărţile şi autorii pe care voiam să-i comentez. Din prima lectură îmi aminteam cu pregnanţă atmosfera povestirilor fără să pot rezuma vreuna ori să-mi fi amprentat memoria vreun personaj. Îmi mai aduc aminte că am avut revelaţia unui talent uriaş, venit în literatură gata format, puternic, fără nicio undă de şovăire, de căutare aşa cum e specific debutanţilor. Ne-am cunoscut, aproape inevitabil, mai apoi, ne-am întâlnit deseori fără să ne căutăm anume, şi, probabil, în multe nopţi duse ca în anii tinereţii să fi vorbit şi despre literatură, despre cărţile noastre, mai ales despre cele pe care le vom scrie. Era zgârcit cu mărturisirile, mai degrabă avea un fel de pudibonderie în a vorbi despre proiectele lui, dar mai ales cred că succesul enorm înregistrat cu “Vânătoare de cai” îl copleşise. Ca orice autor lucid ştia că riscul de a dezamăgi cu o a doua carte este mai ucigător decât eşecul primeia. De aici, amânarea, autoexigenţa necruţătoare şi chiar renunţarea la scris în unele cazuri. Succesul lui sclipitor a ţinut ceva vreme, dar cum nu părea a se afiliat la vreo grupare literară, autocondamnându-se el însuşi la izolare - trăitor la Satu Mare şi ziarist frenetic şi adesea nestrunit - pas cu pas omul Bledea a luat locul scriitorului Bledea. Bun camarad, risipitor cu darurile sale, mai ales cu timpul său, Ion era gazda ideală la Satu Mare şi prietenul care îţi răvăşea viaţa când sosea la Bucureşti. Prin 1981-1982, când ţineam o rubrică de interviuri la Luceafărul cu tinerii scriitori, am încercat să-l impun pentru o astfel de convorbire, convins fiind că este unul dintre tinerii de mare talent şi cu o personalitate deja formată în literatură. Propunerea mea de a avea un dialog cu el a fost mereu amânată, cred că adesea motivul invocat fiind că nu are decât o singură carte.
Nici eu nu i-am mai recitit volumul vreme îndelungată. Psihologic vorbind cred că era vorba de acelaşi mecansim ca şi în cazul lui: amânam de teama de a nu fi dezamăgit la o nouă lectură. Reapariţia în cercul tău de cunoscuţi a prietenilor de demult readuce şi tentaţia lecturilor de odinioară. Horia Tabacu a redeschis lumea aceea de demult, recitise Bledea şi îmi vorbea despre el. Apoi, am mers cu Horia la Satu Mare, la nişte întâlniri cu cititorii, s-au redeschis cutii ale întâmplărilor de demult, cele mai multe cu Ion protagonist, abia apăruse o editie nouă (cred că abia a doua!) la Dacia a volumului său de debut. Suficiente motive spre a mă apuca de o relectura volumului “Vânătoare de cai”
Temerile mele s-au risipit de la primele pagini. Timpul nu depusese pe ele nici praful databilităţii, nici zgura vreunei mode. Întâlneam aceeaşi atmosferă stranie, densă, apăsătoare sub care bănui că se ascunde ceva terifiant. Toate povestirile sale sunt construite prin decuparea unei secvenţe existenţiale, scurte, foarte scurte, augmentate prin senzitiv. Relatarea efectului fără cauză, absenţa contextualizărilor impun o lectură mereu în gardă. Ceea ce lipseşte trebuie completat apelând tu, cititor, la relaţionări, şi la descifrări. Tema vânătorii ne duce cu gândul spre lumea arhaică, motivul calului - spre civilizaţie, insemnul fiind atât al nobilităţii, al războinicului, cât şi al falicului. Vânătoarea de cai sălbatici, pânda şi hăituirea sunt mereu sortite eşecului în povestirile lui Bledea. În locul eroicului – presupus într-o vânătoare - se insinuează lamentabilul, înfrângerea, laşitatea. Dar gestul ritualic trebuie înfăptuit astfel că vânătoarea se transformă în ucidere, crimă efetuată asupra unor fiinţe nevinovate: propriul cal, alţi oameni (în felul acesta trebuie înţelese, cred eu, povestirile “de război”), stelele de pe cer ce sclipesc asemenea ochilor unor lupi. Fiecare povestire este o parabolă, iar întregul volum îşi află o unitate excepţională nu numai decât prin topos, personaje (care migrează dintr-una în alta) în tema vânătorii gulrog-ului, temă care apare şi dispare, are ecouri stinse spre a reveni mai apoi în forţă asemenea unei teme simfonice. Gulrog-ul este o creatură mitică, poate din aceeaşi familie cu inorogul şi cu orice altă fiinţă mitologică cu corn în frunte. Gulrogul îşi semnalează prezenţa, dar nu se lasă văzut, sunetele scoase de el sunt embleme ale fricii, ale terorii, ale groazei. Vânarea lui este vânarea propriei frici, a acelei spaime nedefinite, aparent fără motiv, care cuprinde omul în multe momente ale existenţei sale. Dar omul este condamnat să trăiască în şi cu propria frică, astfel încât vânarea gulrogului este mereu un eşec.
Povestirea “Călăreţul” mi se pare a fi bijuteria acestui volum, întru totul remarcabil de altfel. Un călăreţ străbate în fiecare dimineaţă uliţa principală a unui sat, la aceeaşi oră, în acelaşi trap mărunt al calului, fără ca nimeni să ştie cine e, de unde vine şi unde se duce. Oamenii îşi reglează mersul vieţii după apariţiile sale, se trezesc la ora când trece, îl urmăresc de la fereastră şi discută îndelung când observă că şi-a schimbat pintenii. Copiii îi ridică o barieră pentru a-l opri, pentru a-l deturna, pentru a-l scoate din obişnuit, dar călăreţul trece prin ea aşa cum va continua să treacă ani în şir, monoton, acelaşi. “Într-o zi n-a mai venit, dar pe noi nu ne interesează poveştile despre călăreţii care nu mai există”.
Scrise între 1969 şi 1973 (adică aproape în adolescenţă) şi publicate în 1977 (la prima vârsta a tinereţii), povestirile lui Ion Bledea sunt la o relectură mult mai profunde: dispariţia lumii arhaice şi înlocuirea ei cu o lumea modernă a fricii şi singurătăţii, degradarea mitului în rutină ucigătoare, nelinistea care transformă vânătorul în vânat (sau ucigaş) sunt teme care tulbură profund omul modern.
(Luceafarul de dimineata, nr. 2/2011)
Mă găsesc într-o listă a celor ce-au scris despre debutul lui Ion Bledea, petrecut în 1977. Eu însumi, prin memorie voluntară, nu aş fi adus la suprafaţă întămplarea. Nici acum nu îmi amintesc prea bine împrejurările în care am scris despre el, cu atât mai puţin ştiu textul. Dar pot reface contextul: ştiu că de cunoscut l-am cunoscut după ce i-am citit volumul, aşadar trebuie ca cineva să îmi fi semnalat apariţia, mai ştiu că scriam critică literară la “Luceafărul” fără să o practic într-o rubrică astfel că eram liber de a-mi alege cărţile şi autorii pe care voiam să-i comentez. Din prima lectură îmi aminteam cu pregnanţă atmosfera povestirilor fără să pot rezuma vreuna ori să-mi fi amprentat memoria vreun personaj. Îmi mai aduc aminte că am avut revelaţia unui talent uriaş, venit în literatură gata format, puternic, fără nicio undă de şovăire, de căutare aşa cum e specific debutanţilor. Ne-am cunoscut, aproape inevitabil, mai apoi, ne-am întâlnit deseori fără să ne căutăm anume, şi, probabil, în multe nopţi duse ca în anii tinereţii să fi vorbit şi despre literatură, despre cărţile noastre, mai ales despre cele pe care le vom scrie. Era zgârcit cu mărturisirile, mai degrabă avea un fel de pudibonderie în a vorbi despre proiectele lui, dar mai ales cred că succesul enorm înregistrat cu “Vânătoare de cai” îl copleşise. Ca orice autor lucid ştia că riscul de a dezamăgi cu o a doua carte este mai ucigător decât eşecul primeia. De aici, amânarea, autoexigenţa necruţătoare şi chiar renunţarea la scris în unele cazuri. Succesul lui sclipitor a ţinut ceva vreme, dar cum nu părea a se afiliat la vreo grupare literară, autocondamnându-se el însuşi la izolare - trăitor la Satu Mare şi ziarist frenetic şi adesea nestrunit - pas cu pas omul Bledea a luat locul scriitorului Bledea. Bun camarad, risipitor cu darurile sale, mai ales cu timpul său, Ion era gazda ideală la Satu Mare şi prietenul care îţi răvăşea viaţa când sosea la Bucureşti. Prin 1981-1982, când ţineam o rubrică de interviuri la Luceafărul cu tinerii scriitori, am încercat să-l impun pentru o astfel de convorbire, convins fiind că este unul dintre tinerii de mare talent şi cu o personalitate deja formată în literatură. Propunerea mea de a avea un dialog cu el a fost mereu amânată, cred că adesea motivul invocat fiind că nu are decât o singură carte.
Nici eu nu i-am mai recitit volumul vreme îndelungată. Psihologic vorbind cred că era vorba de acelaşi mecansim ca şi în cazul lui: amânam de teama de a nu fi dezamăgit la o nouă lectură. Reapariţia în cercul tău de cunoscuţi a prietenilor de demult readuce şi tentaţia lecturilor de odinioară. Horia Tabacu a redeschis lumea aceea de demult, recitise Bledea şi îmi vorbea despre el. Apoi, am mers cu Horia la Satu Mare, la nişte întâlniri cu cititorii, s-au redeschis cutii ale întâmplărilor de demult, cele mai multe cu Ion protagonist, abia apăruse o editie nouă (cred că abia a doua!) la Dacia a volumului său de debut. Suficiente motive spre a mă apuca de o relectura volumului “Vânătoare de cai”
Temerile mele s-au risipit de la primele pagini. Timpul nu depusese pe ele nici praful databilităţii, nici zgura vreunei mode. Întâlneam aceeaşi atmosferă stranie, densă, apăsătoare sub care bănui că se ascunde ceva terifiant. Toate povestirile sale sunt construite prin decuparea unei secvenţe existenţiale, scurte, foarte scurte, augmentate prin senzitiv. Relatarea efectului fără cauză, absenţa contextualizărilor impun o lectură mereu în gardă. Ceea ce lipseşte trebuie completat apelând tu, cititor, la relaţionări, şi la descifrări. Tema vânătorii ne duce cu gândul spre lumea arhaică, motivul calului - spre civilizaţie, insemnul fiind atât al nobilităţii, al războinicului, cât şi al falicului. Vânătoarea de cai sălbatici, pânda şi hăituirea sunt mereu sortite eşecului în povestirile lui Bledea. În locul eroicului – presupus într-o vânătoare - se insinuează lamentabilul, înfrângerea, laşitatea. Dar gestul ritualic trebuie înfăptuit astfel că vânătoarea se transformă în ucidere, crimă efetuată asupra unor fiinţe nevinovate: propriul cal, alţi oameni (în felul acesta trebuie înţelese, cred eu, povestirile “de război”), stelele de pe cer ce sclipesc asemenea ochilor unor lupi. Fiecare povestire este o parabolă, iar întregul volum îşi află o unitate excepţională nu numai decât prin topos, personaje (care migrează dintr-una în alta) în tema vânătorii gulrog-ului, temă care apare şi dispare, are ecouri stinse spre a reveni mai apoi în forţă asemenea unei teme simfonice. Gulrog-ul este o creatură mitică, poate din aceeaşi familie cu inorogul şi cu orice altă fiinţă mitologică cu corn în frunte. Gulrogul îşi semnalează prezenţa, dar nu se lasă văzut, sunetele scoase de el sunt embleme ale fricii, ale terorii, ale groazei. Vânarea lui este vânarea propriei frici, a acelei spaime nedefinite, aparent fără motiv, care cuprinde omul în multe momente ale existenţei sale. Dar omul este condamnat să trăiască în şi cu propria frică, astfel încât vânarea gulrogului este mereu un eşec.
Povestirea “Călăreţul” mi se pare a fi bijuteria acestui volum, întru totul remarcabil de altfel. Un călăreţ străbate în fiecare dimineaţă uliţa principală a unui sat, la aceeaşi oră, în acelaşi trap mărunt al calului, fără ca nimeni să ştie cine e, de unde vine şi unde se duce. Oamenii îşi reglează mersul vieţii după apariţiile sale, se trezesc la ora când trece, îl urmăresc de la fereastră şi discută îndelung când observă că şi-a schimbat pintenii. Copiii îi ridică o barieră pentru a-l opri, pentru a-l deturna, pentru a-l scoate din obişnuit, dar călăreţul trece prin ea aşa cum va continua să treacă ani în şir, monoton, acelaşi. “Într-o zi n-a mai venit, dar pe noi nu ne interesează poveştile despre călăreţii care nu mai există”.
Scrise între 1969 şi 1973 (adică aproape în adolescenţă) şi publicate în 1977 (la prima vârsta a tinereţii), povestirile lui Ion Bledea sunt la o relectură mult mai profunde: dispariţia lumii arhaice şi înlocuirea ei cu o lumea modernă a fricii şi singurătăţii, degradarea mitului în rutină ucigătoare, nelinistea care transformă vânătorul în vânat (sau ucigaş) sunt teme care tulbură profund omul modern.
(Luceafarul de dimineata, nr. 2/2011)
luni, 10 ianuarie 2011
Europolis
De la magic la ritualic, de la ritualic la existenţă
Ciudat destin mai au şi unele locuri! Istoria lor pare a cuprinde un bâlci al vanităţilor omeneşti şi un destin care trebuie să amintească mereu şi mereu că suntem degrabă pieritori. Fala şi mărirea, opulenţa şi efervescenţa sunt erodate din interior de cariul morţii. Înaintea pierii însă se află prăbuşirea, decăderea, trecerea în opusul său. Miezul este cariat, rămân doar suprafeţele ce trimit scânteieri din fastul de odinioară, scânteieri ce răzbat aleatoriu şi incoerent de sub pudra groasă a mizeriei fie ea materiale, fie umane. Sulina este o istorie a lumii în mărirea şi decăderea ei, coborâtă parcă direct din Eclesiastul care ne aminteşte că totu-i deşertăciune pe acest pământ şi că, în mod ciudat, doar moartea este perenă, sigură şi dătătoare de rădăcini. În “Citind Lolita în Teheran”, Azar Nafisi scrie că în felul în care ne despărţim de oameni ne arătăm adevăratele sentimente pe care le-am avut faţă de ei. Parafrazând-o, aş spune că în felul în care ne pregătim de moarte ne exprimăm adevărata valoare pe care am arătat-o vieţii. Vieţii în general, vieţii noastre în special. Sulina a avut momentul de glorie, opulenţă şi superficialitate poleită – 5000 de locuitori din 27 de naţii ale pământului, o înfloritoare viaţa economică, diplomatică, negustorească , un porto franco îm care viaţa strălucea în prezenteismul fără grija viitorului îi creau specificitatea şi stranietatea. La care, desigur, se adăugau elementele naturale care o modelau şi care, poate, impuneau o filosofie a deşertăciunilor pământeşti şi ai unei puteri de dincolo de noi: “Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul său ca să răsară iarăşi... Vântul suflă către mizazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, el trece neîncetat prin cercurile sale...Toate fluviile curg în mare dar marea nu se umple căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat”. Această eternă reîntoarcere, pentru ca viaţa să o ia din nou de la capăt, este, cred, esenţa creştinismului. Nu cred că este nevoie să apelăm la Mircea Eliade spre a înţelege ritualurile de înmormântare. Ele se supun credinţei creştine a pregătirii de plecare în lumea de dincolo, “acolo unde nici durere nici întristare nu se mai află”. 40 de zile, sufletul încă hălăduieşte împrejurul casei sale ori se întoarce la casa sa, bea apă din vasul pus la streaşină, simte mirosul de mâncare şi uneori chiar dă semn, răvăşind lucrurile, de prezenţa sa. El, sufletul, trebuie să plece în lumea de dincolo după ce-şi va fi încheiat socotelile cu lumea asta. Dar, “greu se mai desparte sufletul de trup”!
Toate aceste gânduri mi-au fost stârnite de “Europolis”, filmul lui Cornel Gheorghiţă, care a avut premiera la sfârşitul anului trecut. Am început, aşadar, cu concluziile pentru că expunându-mi gândurile stârnite, am făcut şi o judecată de valoare asupra producţiei regizorului român, trăitor în Franţa, debutant întârziat (are 52 de ani) în lungmetrajul artistic. Eu cer de la un fapt artistic nu numai emoţia ci şi acea tulburare, meditaţie, răvăşire în urma parcurgerii lui. Iar “Europolis” m-a ţinut în priză, mai apoi m-a făcut să meditez. Ca orice limbaj, şi limbajul artistic are o dublă funcţionalitate: reflexivitatea şi autoreflexivitatea. “Europolis” reuşeşte aceasta dublă funcţionalitate.
Cu titlul lui Jean Bart şi ansamblul de idei din Mircea Eliade, declară regizorul, “Europolis” este un film al ultimelor zile pe care sufletul le petrece în această lume, înaintea trecerii sale dincolo. Sigur, totul este spus într-o poveste. Mesajul este inclus, iar filosofia nu este expusă esesistic sau provocator.
Iată povestea: Luca Apostol a părăsit Sulina şi funcţia sa de la Comandamentul portului liber Sulina la venirea la putere a comunismului, autorităţile l-au declarat mort, iar rudele i-au rostuit un mormânt în cimitirul oraşului. Autorităţile au mai lansat zvonul că Luca ar fi delapidat o importantă sumă de bani pe care nepotul său o bănuie a fi ascunsă, îngropată–asemenea oricărei comori- pe undeva prin împrejurimile oraşului. Numai că din Franţa, sora lui Luca, Magdalena, primeşte o înştiinţare oficială despre moartea fratelui său. Ne aflăm la Sulina, la câţiva ani după căderea comunismului şi viaţa de odinioară a oraşului s-a stins, singurele repere ale trecutului său fiind câteva secvenţe filmate – în care Luca apare jucându-se pe plaja cu un magar - şi fotografiile de familie. Paragina e evidentă, colţii sărăciei se ivesc rânjnd de peste tot, insemnele noii vieţi –un bar cu dansatoare la bară, clasicul butic alimentat cu mărfuri cumpărate cu bani de împrumut etc. – nu fac decât să o accentueze. Magdalena, soră, şi Nae, nepot, trebuie să meargă în Franţa spre a participa la deschiderea succesiunii, dar şi pentru funeraliile răposatului. Ei se transmută într-o altă lume: cu alte obişnuinţe, alte tradiţii, altă obiectualitate. O percep ca fiind stranie şi străină, aşa cum stranie şi străină îi pare Magdalenei şi viaţa fratelui său printre străini. Dacă întreaga sa viaţă a fost una a integrătrii în această nouă lume (se căsătoreşte cu o africană, îşi cumpără o casă tipic frantuzească, îmbrăţişează şamanismul ghidat fiind de cumnatul său care îi e şimaestru şi servitor devotat, cere să fie incienerat) mortea îi cere să se întoarcă acasă, la origini, la rădăcini. Drumul din Franţa până la Sulina este un drum simbolic al sufletului întorcându-se acasă.
Ciudat destin mai au şi unele locuri! Istoria lor pare a cuprinde un bâlci al vanităţilor omeneşti şi un destin care trebuie să amintească mereu şi mereu că suntem degrabă pieritori. Fala şi mărirea, opulenţa şi efervescenţa sunt erodate din interior de cariul morţii. Înaintea pierii însă se află prăbuşirea, decăderea, trecerea în opusul său. Miezul este cariat, rămân doar suprafeţele ce trimit scânteieri din fastul de odinioară, scânteieri ce răzbat aleatoriu şi incoerent de sub pudra groasă a mizeriei fie ea materiale, fie umane. Sulina este o istorie a lumii în mărirea şi decăderea ei, coborâtă parcă direct din Eclesiastul care ne aminteşte că totu-i deşertăciune pe acest pământ şi că, în mod ciudat, doar moartea este perenă, sigură şi dătătoare de rădăcini. În “Citind Lolita în Teheran”, Azar Nafisi scrie că în felul în care ne despărţim de oameni ne arătăm adevăratele sentimente pe care le-am avut faţă de ei. Parafrazând-o, aş spune că în felul în care ne pregătim de moarte ne exprimăm adevărata valoare pe care am arătat-o vieţii. Vieţii în general, vieţii noastre în special. Sulina a avut momentul de glorie, opulenţă şi superficialitate poleită – 5000 de locuitori din 27 de naţii ale pământului, o înfloritoare viaţa economică, diplomatică, negustorească , un porto franco îm care viaţa strălucea în prezenteismul fără grija viitorului îi creau specificitatea şi stranietatea. La care, desigur, se adăugau elementele naturale care o modelau şi care, poate, impuneau o filosofie a deşertăciunilor pământeşti şi ai unei puteri de dincolo de noi: “Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul său ca să răsară iarăşi... Vântul suflă către mizazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, el trece neîncetat prin cercurile sale...Toate fluviile curg în mare dar marea nu se umple căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat”. Această eternă reîntoarcere, pentru ca viaţa să o ia din nou de la capăt, este, cred, esenţa creştinismului. Nu cred că este nevoie să apelăm la Mircea Eliade spre a înţelege ritualurile de înmormântare. Ele se supun credinţei creştine a pregătirii de plecare în lumea de dincolo, “acolo unde nici durere nici întristare nu se mai află”. 40 de zile, sufletul încă hălăduieşte împrejurul casei sale ori se întoarce la casa sa, bea apă din vasul pus la streaşină, simte mirosul de mâncare şi uneori chiar dă semn, răvăşind lucrurile, de prezenţa sa. El, sufletul, trebuie să plece în lumea de dincolo după ce-şi va fi încheiat socotelile cu lumea asta. Dar, “greu se mai desparte sufletul de trup”!
Toate aceste gânduri mi-au fost stârnite de “Europolis”, filmul lui Cornel Gheorghiţă, care a avut premiera la sfârşitul anului trecut. Am început, aşadar, cu concluziile pentru că expunându-mi gândurile stârnite, am făcut şi o judecată de valoare asupra producţiei regizorului român, trăitor în Franţa, debutant întârziat (are 52 de ani) în lungmetrajul artistic. Eu cer de la un fapt artistic nu numai emoţia ci şi acea tulburare, meditaţie, răvăşire în urma parcurgerii lui. Iar “Europolis” m-a ţinut în priză, mai apoi m-a făcut să meditez. Ca orice limbaj, şi limbajul artistic are o dublă funcţionalitate: reflexivitatea şi autoreflexivitatea. “Europolis” reuşeşte aceasta dublă funcţionalitate.
Cu titlul lui Jean Bart şi ansamblul de idei din Mircea Eliade, declară regizorul, “Europolis” este un film al ultimelor zile pe care sufletul le petrece în această lume, înaintea trecerii sale dincolo. Sigur, totul este spus într-o poveste. Mesajul este inclus, iar filosofia nu este expusă esesistic sau provocator.
Iată povestea: Luca Apostol a părăsit Sulina şi funcţia sa de la Comandamentul portului liber Sulina la venirea la putere a comunismului, autorităţile l-au declarat mort, iar rudele i-au rostuit un mormânt în cimitirul oraşului. Autorităţile au mai lansat zvonul că Luca ar fi delapidat o importantă sumă de bani pe care nepotul său o bănuie a fi ascunsă, îngropată–asemenea oricărei comori- pe undeva prin împrejurimile oraşului. Numai că din Franţa, sora lui Luca, Magdalena, primeşte o înştiinţare oficială despre moartea fratelui său. Ne aflăm la Sulina, la câţiva ani după căderea comunismului şi viaţa de odinioară a oraşului s-a stins, singurele repere ale trecutului său fiind câteva secvenţe filmate – în care Luca apare jucându-se pe plaja cu un magar - şi fotografiile de familie. Paragina e evidentă, colţii sărăciei se ivesc rânjnd de peste tot, insemnele noii vieţi –un bar cu dansatoare la bară, clasicul butic alimentat cu mărfuri cumpărate cu bani de împrumut etc. – nu fac decât să o accentueze. Magdalena, soră, şi Nae, nepot, trebuie să meargă în Franţa spre a participa la deschiderea succesiunii, dar şi pentru funeraliile răposatului. Ei se transmută într-o altă lume: cu alte obişnuinţe, alte tradiţii, altă obiectualitate. O percep ca fiind stranie şi străină, aşa cum stranie şi străină îi pare Magdalenei şi viaţa fratelui său printre străini. Dacă întreaga sa viaţă a fost una a integrătrii în această nouă lume (se căsătoreşte cu o africană, îşi cumpără o casă tipic frantuzească, îmbrăţişează şamanismul ghidat fiind de cumnatul său care îi e şimaestru şi servitor devotat, cere să fie incienerat) mortea îi cere să se întoarcă acasă, la origini, la rădăcini. Drumul din Franţa până la Sulina este un drum simbolic al sufletului întorcându-se acasă.
joi, 6 ianuarie 2011
miercuri, 5 ianuarie 2011
In larg
Barca pe maluri
Copil din marginea Bucureştiului, am crescut pe lacurile ce bordează oraşul la nord, trecând dintr-unul în altul: Herăstrău, Tei, Colentina. Cam în dreptul km 13, calea ferată Bucureşti-Constanţa despărţea lacul ce venea dinspre Pipera-Tunari de cele ce se duceau spre râul Colentina. Ele aveau nume banale - ”Alimentara” -, poetice – “Arini” sau misterios-înfiorătoare “Mila Morţii”. Cum cam pe aici se desfăşurau aproape toate jocurile copilăriei, înotul era obligatoriu. Nu era sport, era, deseori, chiar supravieţuirea. Am învăţat de la o vârstă aşa de fragedă să înot încât şi azi mai degrabă aş trece o apă înotând decât să o traversez pe pod sau pe o punte.
Cu toate acestea, bărcile erau pentru noi o altă lume. Bărci se aflau pe lacul Cişmigiului ori al Teiului, iar ele erau bani! Bani pentru alte haine decât echipamentul nostru de vacanţă de vară – pantalonii scurţi şi-un tricou, bani pentru tramvaiul care ne-ar fi dus spre centru, bani pentru închiriat bărcuţele, bani pentru, măcar, o îngheţată pe băţ sau o vată de zahăr ars, produse cu care te întâlneai în jurul debarcaderului sau pe aleile ce duceau spre el la tot pasul şi care trimiteau către tine nişte arome mai ceva decât cofetăriile pariziene. Educaţi şi autoeducaţi în filosofia lui “când nu e, nici nu trebuie”, barca pe valuri a rămas pentru noi undeva departe, tare departe, într-un ungher al speranţelor, un mic vis pe care îl înfundam tot mai adânc în minte spre a nu a mai da ghes să iasă la suprafaţă. Foloseam, în scopuri practice –pescuitul, sau pentru amuzament, tot ceea ce putea pluti pe lacurile noastre. Cum cartierul nostru Andronache descoperise cu frenezie meseria de bază a vremuriloe noi –şoferitul-, nu ne-a fost greu să improvizăm din anvelopele aruncate, ori lăsate - ce mare neglijenţă din partea proprietarilor -, nesupravegheate, ambarcaţiuni. În fapt, nişte obiecte plutitoare care ne mai alinau însă dorul călătoriilor pe întinsul apelor. Fiecare îmbunătăţire era o revoluţie: înlocuirea mâinilor cu vâsle a necesitat aflarea celui mai bun material din care puteau fi confecţionate, construirea unui fund de barcă a impus găsirea celei mai bune soluţii de lipit două cauciucuri, menţinerea în starea de plutire a obiectelor ne-au dus la marea descoperirea geografică a unei benzinării care avea un compresor ce ne scutea de eforturile chinuitoare de a umfla ditamai cauciucurile cu pompa de la bicicletă!
Când am reuşit să punem la punct toate aceste detalii şi impozanta noastră ambarcaţiune mai avea nevoie doar de apa pe care să plutească, ne-am dat seama că venise toamna. Or, toamna, după cum se ştie, aduce cu sine cea mai urâtă veste care se poate da unui copil: începe şcoala.
Barca noastră avea să rămână pe mal, agăţată de creanga unui vişin ce sărăcea de frunze în fiecare dimineaţă, tristă, din ce mai tristă, semănând din ce în ce mai mult cu o barză, cu un cocor ce nu îşi putuse lua zborul către ţările calde.
(Magazin nautic, 4 ianuarie 2011)
Copil din marginea Bucureştiului, am crescut pe lacurile ce bordează oraşul la nord, trecând dintr-unul în altul: Herăstrău, Tei, Colentina. Cam în dreptul km 13, calea ferată Bucureşti-Constanţa despărţea lacul ce venea dinspre Pipera-Tunari de cele ce se duceau spre râul Colentina. Ele aveau nume banale - ”Alimentara” -, poetice – “Arini” sau misterios-înfiorătoare “Mila Morţii”. Cum cam pe aici se desfăşurau aproape toate jocurile copilăriei, înotul era obligatoriu. Nu era sport, era, deseori, chiar supravieţuirea. Am învăţat de la o vârstă aşa de fragedă să înot încât şi azi mai degrabă aş trece o apă înotând decât să o traversez pe pod sau pe o punte.
Cu toate acestea, bărcile erau pentru noi o altă lume. Bărci se aflau pe lacul Cişmigiului ori al Teiului, iar ele erau bani! Bani pentru alte haine decât echipamentul nostru de vacanţă de vară – pantalonii scurţi şi-un tricou, bani pentru tramvaiul care ne-ar fi dus spre centru, bani pentru închiriat bărcuţele, bani pentru, măcar, o îngheţată pe băţ sau o vată de zahăr ars, produse cu care te întâlneai în jurul debarcaderului sau pe aleile ce duceau spre el la tot pasul şi care trimiteau către tine nişte arome mai ceva decât cofetăriile pariziene. Educaţi şi autoeducaţi în filosofia lui “când nu e, nici nu trebuie”, barca pe valuri a rămas pentru noi undeva departe, tare departe, într-un ungher al speranţelor, un mic vis pe care îl înfundam tot mai adânc în minte spre a nu a mai da ghes să iasă la suprafaţă. Foloseam, în scopuri practice –pescuitul, sau pentru amuzament, tot ceea ce putea pluti pe lacurile noastre. Cum cartierul nostru Andronache descoperise cu frenezie meseria de bază a vremuriloe noi –şoferitul-, nu ne-a fost greu să improvizăm din anvelopele aruncate, ori lăsate - ce mare neglijenţă din partea proprietarilor -, nesupravegheate, ambarcaţiuni. În fapt, nişte obiecte plutitoare care ne mai alinau însă dorul călătoriilor pe întinsul apelor. Fiecare îmbunătăţire era o revoluţie: înlocuirea mâinilor cu vâsle a necesitat aflarea celui mai bun material din care puteau fi confecţionate, construirea unui fund de barcă a impus găsirea celei mai bune soluţii de lipit două cauciucuri, menţinerea în starea de plutire a obiectelor ne-au dus la marea descoperirea geografică a unei benzinării care avea un compresor ce ne scutea de eforturile chinuitoare de a umfla ditamai cauciucurile cu pompa de la bicicletă!
Când am reuşit să punem la punct toate aceste detalii şi impozanta noastră ambarcaţiune mai avea nevoie doar de apa pe care să plutească, ne-am dat seama că venise toamna. Or, toamna, după cum se ştie, aduce cu sine cea mai urâtă veste care se poate da unui copil: începe şcoala.
Barca noastră avea să rămână pe mal, agăţată de creanga unui vişin ce sărăcea de frunze în fiecare dimineaţă, tristă, din ce mai tristă, semănând din ce în ce mai mult cu o barză, cu un cocor ce nu îşi putuse lua zborul către ţările calde.
(Magazin nautic, 4 ianuarie 2011)
luni, 3 ianuarie 2011
Cerneala simpatică
Taina colii scrise
În copilărie, descoperisem, citind, bănuiesc, într-o carte sau poate la primele ore mai serioase de chimie, că există o cerneală care face ca scrisul să rămână invizibil. Foaia albă conţinea un mesaj pe care alţi ochi nu puteau să-l vadă. Destinatarul încălzea foaia albă de hârtie la o flacără mică şi atunci se producea minunea: apăreau literele, literele compuneau cuvinte, cuvintele se aşezau într-o scrisorică. Sigur că toată truda asta a noastră se consuma pentru prostioare, nicidecum pentru marile mistere ce ne dominau viaţa pe atunci (o întâlnire conspirativă pentru a merge la furat cireşe, de exemplu) sau pentru ceea ce nu am fi avut curaj să spunem/scriem apăsat şi clar. Cred că nici nu era important ce ne transmiteam unul altuia. Colosal era că puteam avea o lume misterioasă, secretă, ferită de privirile indiscrete ale celor de lângă noi şi că intrarea în acest univers se putea face numai prin cunoaşterea codului. Şi şi mai intense erau clipele în care aşteptam să se ivească, pe foaia albă, semnele înscrise. Le priveam fascinat cum răsar, plimbând flacăra chibritului sub foaie de parcă aş fi fost un magician inversând ordinea lumii: mă imaginam scriind cu flacăra spre deosebire de toţi ceilalţi care, prozaic, scriau cu tocul sau cu stilourile Pelican (stilourile alea cu rezervor detaşabil care ne umpleau mâinile şi faţa de cerneală).
Probabil de la aceste jocuri de-a lumea secretă să fi învăţat şi să citesc căutând sub paginile înnegrite de plumbul în care se încrustaseră literele –sau în scrisorile pe care le primeam – am avut o bogată şi agitată lume epistolară în adolescenţă! – adevăratul mesaj pe care le-ar fi conţinut. Rămăsesem cu această idee (obsesie?) de a pătrunde dincolo de bariera pe care mi-o aşezau cuvintele în faţă, de zidul pe care îl făceau spre a ascunde misteriosul adevăr. Pentru mine, pagina înnegrită de semne era poarta prin care intram în lumea celuilalt dincolo de cuvinte. Citeam localizarea lui Liviu “Gangurile Paleologului” şi mi-l imaginam în boxa din subsolul blocului în care locuia, amenajată acum pentru un mic atelier, cu cana de ceai lângă el (el bea ceai, eu am urât dintotdeauna ceaiul - reflex probabil al copilăriei terorizate de cana de ceai pe care trebuia să o înghit în fiecare dimineaţă), cu foile în ordine, scriind şi din când în când ridicându-se de la măsuţa-birou spre a mai îndrepta un obiect sau doar a face câţiva paşi semn la el de nehotărâre sau, dimpotrivă, de nestrămutată decizie luată. Scria Blues în dreapta paginii, sus, “Zimnicea” şi ştiam că vrea să spună sunt acasă, m-am întors de la Dunăre, am draci – ceea ce pentru el acoperea o paletă largă de emoţii şi fapte - se certase cu ai lui, descoperise încă o subtilitate la Proust, auzise o formaţie despre care nu ştia, îl intrigase un text al lui Borges şi, cu cerneală simpatică, “şi mai vii şi tu să îmi dai veştile astea”! Acest tip de lectură mă prindea şi în cazul lui Dostoievski, Cehov sau Dickens : nu citeam cuvinte ci vedeam ce se petrece, auzeam vocile personajelor, le urmăream mişcându-se, imaginarul lumii urmărite se suprapunea imaginarului pe care eu îl cream.
Abia mai apoi, în acelaşi timp cu lectura, aveam să scormonesc în sensul celor ce se petreceau. Ce voia să mi se spună cu toate acestea, ce sens aveau, spre ce mă îndreptau? Îmi dădeam uneori seama, cu ciudă, că există un prag pe care nu-l pot trece, că există ceva ce scapă înţelegerii mele. Probabil aşa am descoperit critica literară care mă făcea să mă întorc la text (măcar în minte!) spre a pricepe, spre a fi de acord cu mesajul astfel descifrat sau dimpotrivă.
Sunt puţine cărţile care mi-au oferit această glisare de la text la interpretare, de la interpretare înapoi la text şi tot aşa până la a-mi deveni o necesitate relectura lor. Cele mai multe cărţi nu mai au nimic sub cuvintele cu care acoperă pagina albă. Oricât m-aş strădui eu ca în copilărie să trec pe sub ele o flacără care să îmi aducă la suprafaţă mesajul ascuns, nimic nu se iveşte. Altele, sub paginile cărora bănuisem, citisem, sub aceeaşi flacără a vârstei, a empatiilor, a altor emoţii lumi şi sensuri profunde îmi spun că magica mea cerneală simpatică s-a evaporat, s-a uscat, nu a fost niciodată ori se întrupase numai în frenezia lecturilor mele.
Există un timp de citit şi un altul de re-citit. Complicatele resorturi psihologice ale relecturii se pot reduce până la urmă la esenţa memoriei: există ceva ce s-a fixat şi nu îţi dă pace, trebuie să revii asupra sa. Treci de fapt dintr-o vârstă în alta atunci când simţi nevoia de a reveni asupra unor lecturi. Şi ai trecut vârsta bineînţeles atunci când înţelegi mai mult.
(Cerneala simpatica este o rubrica saptamanala in revista Luceafarul de dimineata - apare in fiecare miercuri)
În copilărie, descoperisem, citind, bănuiesc, într-o carte sau poate la primele ore mai serioase de chimie, că există o cerneală care face ca scrisul să rămână invizibil. Foaia albă conţinea un mesaj pe care alţi ochi nu puteau să-l vadă. Destinatarul încălzea foaia albă de hârtie la o flacără mică şi atunci se producea minunea: apăreau literele, literele compuneau cuvinte, cuvintele se aşezau într-o scrisorică. Sigur că toată truda asta a noastră se consuma pentru prostioare, nicidecum pentru marile mistere ce ne dominau viaţa pe atunci (o întâlnire conspirativă pentru a merge la furat cireşe, de exemplu) sau pentru ceea ce nu am fi avut curaj să spunem/scriem apăsat şi clar. Cred că nici nu era important ce ne transmiteam unul altuia. Colosal era că puteam avea o lume misterioasă, secretă, ferită de privirile indiscrete ale celor de lângă noi şi că intrarea în acest univers se putea face numai prin cunoaşterea codului. Şi şi mai intense erau clipele în care aşteptam să se ivească, pe foaia albă, semnele înscrise. Le priveam fascinat cum răsar, plimbând flacăra chibritului sub foaie de parcă aş fi fost un magician inversând ordinea lumii: mă imaginam scriind cu flacăra spre deosebire de toţi ceilalţi care, prozaic, scriau cu tocul sau cu stilourile Pelican (stilourile alea cu rezervor detaşabil care ne umpleau mâinile şi faţa de cerneală).
Probabil de la aceste jocuri de-a lumea secretă să fi învăţat şi să citesc căutând sub paginile înnegrite de plumbul în care se încrustaseră literele –sau în scrisorile pe care le primeam – am avut o bogată şi agitată lume epistolară în adolescenţă! – adevăratul mesaj pe care le-ar fi conţinut. Rămăsesem cu această idee (obsesie?) de a pătrunde dincolo de bariera pe care mi-o aşezau cuvintele în faţă, de zidul pe care îl făceau spre a ascunde misteriosul adevăr. Pentru mine, pagina înnegrită de semne era poarta prin care intram în lumea celuilalt dincolo de cuvinte. Citeam localizarea lui Liviu “Gangurile Paleologului” şi mi-l imaginam în boxa din subsolul blocului în care locuia, amenajată acum pentru un mic atelier, cu cana de ceai lângă el (el bea ceai, eu am urât dintotdeauna ceaiul - reflex probabil al copilăriei terorizate de cana de ceai pe care trebuia să o înghit în fiecare dimineaţă), cu foile în ordine, scriind şi din când în când ridicându-se de la măsuţa-birou spre a mai îndrepta un obiect sau doar a face câţiva paşi semn la el de nehotărâre sau, dimpotrivă, de nestrămutată decizie luată. Scria Blues în dreapta paginii, sus, “Zimnicea” şi ştiam că vrea să spună sunt acasă, m-am întors de la Dunăre, am draci – ceea ce pentru el acoperea o paletă largă de emoţii şi fapte - se certase cu ai lui, descoperise încă o subtilitate la Proust, auzise o formaţie despre care nu ştia, îl intrigase un text al lui Borges şi, cu cerneală simpatică, “şi mai vii şi tu să îmi dai veştile astea”! Acest tip de lectură mă prindea şi în cazul lui Dostoievski, Cehov sau Dickens : nu citeam cuvinte ci vedeam ce se petrece, auzeam vocile personajelor, le urmăream mişcându-se, imaginarul lumii urmărite se suprapunea imaginarului pe care eu îl cream.
Abia mai apoi, în acelaşi timp cu lectura, aveam să scormonesc în sensul celor ce se petreceau. Ce voia să mi se spună cu toate acestea, ce sens aveau, spre ce mă îndreptau? Îmi dădeam uneori seama, cu ciudă, că există un prag pe care nu-l pot trece, că există ceva ce scapă înţelegerii mele. Probabil aşa am descoperit critica literară care mă făcea să mă întorc la text (măcar în minte!) spre a pricepe, spre a fi de acord cu mesajul astfel descifrat sau dimpotrivă.
Sunt puţine cărţile care mi-au oferit această glisare de la text la interpretare, de la interpretare înapoi la text şi tot aşa până la a-mi deveni o necesitate relectura lor. Cele mai multe cărţi nu mai au nimic sub cuvintele cu care acoperă pagina albă. Oricât m-aş strădui eu ca în copilărie să trec pe sub ele o flacără care să îmi aducă la suprafaţă mesajul ascuns, nimic nu se iveşte. Altele, sub paginile cărora bănuisem, citisem, sub aceeaşi flacără a vârstei, a empatiilor, a altor emoţii lumi şi sensuri profunde îmi spun că magica mea cerneală simpatică s-a evaporat, s-a uscat, nu a fost niciodată ori se întrupase numai în frenezia lecturilor mele.
Există un timp de citit şi un altul de re-citit. Complicatele resorturi psihologice ale relecturii se pot reduce până la urmă la esenţa memoriei: există ceva ce s-a fixat şi nu îţi dă pace, trebuie să revii asupra sa. Treci de fapt dintr-o vârstă în alta atunci când simţi nevoia de a reveni asupra unor lecturi. Şi ai trecut vârsta bineînţeles atunci când înţelegi mai mult.
(Cerneala simpatica este o rubrica saptamanala in revista Luceafarul de dimineata - apare in fiecare miercuri)
duminică, 2 ianuarie 2011
Dupa (mai mult de) 40 de ani
Ne-am adunat cu greu de prin poieni spre a merge la Poiana Pinului acolo unde în prezenţa copiilor din zone defavorizate de la tabăra de creativitate (altă iniţiativă culturală a Asociaţiei Pro Euro-Cult), vreme de câteva ceasuri, sculptorii au vorbit despre începuturile Măgurii, despre propriile lucrări, despre artă şi arta plastică, au depănat amintiri şi au răspuns la întrebări. “Învăţaţi să observaţi, să priviţi cele ce vă înconjoară – numai aşa veţi ajunge la creativitate”, a fost sfatul dat copiilor.
Pentru că mulţi se întreabă (şi mă întreabă) ce legărură există între mine ca literat şi sculptură le răspund acum acum printr-o mică dezvăluire biografică: am fost coleg de liceu şi de bancă, în urmă cu mai bine de patru decenii, cu Liviu Russu, acum preşedintele Fialialei Sculptură a U.A.P, la o clasă de matematică-fizică (secţia reală, cum se numea pe atunci) la liceul “G. Coşbuc” din Bucureşti. Am făcut cu el revista liceului, am pus în scenă cu el spectacole de muzică, poezie şi lumini, am pus pe pereţii liceului o revistă cu deviza hippy “Je veux regarder Dieu en face”, am visat în subsolul blocului din Paleologu cum vom ajunge noi artişti, am petrecut zile, nopţi, veri şi ierni în atelierele lui şi ale prietenilor săi care mai apoi au devenit şi prietenii mei, cum e cazul bunului de Neculai Păduraru. În afara acestei bogate prietenii nu am alte beneficii de la evenimentele pe care le organizez pentru Măgura şi alte tabere de sculptură, pentru taberele pe care le-am organizat şi le voi mai organiza pentru copii şi tineri, tabere unde sper să înveţe să îşi afle propria identitate cu ajutorul creativitaţii. Atât şi nimic mai mult! Mie îmi umple viaţa şi sufletul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
