“O parte din drumul meu în literatură a fost marcat de intâlniri cu Marin Preda”
1.Când aţi făcut cunoştinţă cu lumea Moromeţilor şi ce aţi descoperit nou, cu fiecare nivel al lecturii, prin timp?
Sunt întâmplări probabil însrise în destin pentru că altfel nu le găseşti o explicaţie raţională. Eram în clasa a IV-a când am întins mâna, în biblioteca şcolii, după o carte, cam groasă şi cam urâţică, în culorile ei galben cu negru. Pe care am văzut că scria “Moromeţii”. Am citit-o în două nopţi, cu lanterna, sub plapumă, neurmărind cuvinte: cele citite le vedeam, glasurile le auzeam distinct. Mai rârziu, doar pe Dostoieveski l-am mai citit în acelaşi fel, scufundat în lumea lui, dincolo de cuvinte. La vârsta aceea, nu îmi trecea prin cap că voi urma filologia, nu visam să ajung scriitor şi nici măcar nu îmi imaginam că aveam să-l cunosc vreodată pe Marin Preda. Cred că nici nu credeam că există scriitori vii, adică oameni în carne şi oase, cu care să te poţi întâlni pe stradă, să-i vezi şi să-i auzi şi să încerci să ghiceşti pe feţele lor semne scriitoriceşti. Apoi, o bună parte din drumul meu spre şi în literatură a fost marcat de întâlniri cu Marin Preda: mi-am dat licenţa de absolvire a Filologiei cu o lucrare intitulată “Nivele de lectură în opera lui Marin Preda”, am fost şi sunt prieten cu nepoţii lui – Sorin şi Marin -, dar şi cu fratele său Saie, l-am cunoscut şi am făcut un revelion la Mogoşoaia cu Marin Preda, am debutat cu romanul “Carapacea” la Cartea Românească, la care era director Marin Preda. Pe 16 mai 1980, fiul meu împlinea un an şi, înainte de a-i spune lui “la mulţi ani”, a sunat telefonul care m-a anunţat că Marin Preda s-a sfârşit, în condiţiile ştiute, la Mogoşoaia.
“Moromeţii” este cartea la care am revenit periodic, în diverse etape de formare, semn că am simţit nevoia de a mă întoarce la ea spre a regăsi acea plăcere a primei lecturi (şi am găsit-o şi o găsesc şi-acum), dar şi pentru că ştiam că voi afla şi alte înţelesuri cu fiecare nouă lectură.
2.Ce motivaţie ar avea un tânăr născut după 1990 să citească “Moromeţii”? Prin ce mai atrage subiectul romanului pe un adolescent obişnuit cu un cu totul altfel gen de lecturi?
Teoria mai nouă a “databilităţii literaturii” –şi, în general a operelor culturale – reprezintă, în opinia mea, o scuză a lipsei lecturii. Cititul nu-i obligatoriu, iar motivaţia lecturii nu poate fi una legată de subiect pentru că, în sine, literatura nu-i subiect. Cu subiecte dintre cele mai banale, cum ar fi “ea îl iubeşte pe el, el o iubeşte pe ea, dar se opun părinţii”, s-au creat opere rezistente în timp. Marile opere au dimeniuni umane perene în care se regăsesc lectorii oricăror vremuri sau spaţii. În cazul “Moromeţilor”, ca de altfel şi în cazul multor altor opere ale literaturii române, se produce reacţia adversă faţă de tot ceea ce este obligativitate. Manualele noastre de literatură, orele de literatură ar trebui să dezvolte gustul pentru lectură. Dacă Rebreanu va tot fi prezentat ca mare romancier pentru că a scris despre răscoala de la 1907 şi despre drama ţăranului din Ardeal fără pământ, apoi sigur că nu-l va mai citi nimeni. Marin Preda zicea mereu “dacă vrei să omori un scriitor, bagă-l în manuale”.
3.În ce constă forţa narativă a lui Marin Preda? Multe dintre romanele sale – inclusiv “Moromeţii” – au avut parte de ecranizări reuşite şi datorită impactului vizual si descriptiv al scriiturii sale.
Filmele făcute după Marin Preda nu sunt filme de acţiune ci de atmosferă. Forţa narativă a lui Preda este în fapt excepţionala putere de evocare. “Moromeţii” este o evocare. Începe cu o marcă a subiectivităţii - imperfectul este timpul rememorării, al evocării (spune Tudor Vianu în “Arta prozatorilor români”) - şi cu o inducere a unui narator: “timpul părea că are nesfârşită răbdare cu oamenii”. Nu e vorba de timp în sine ci de durată, durata fiind încărcătura subiectivă a timpului. Din acest punct de vedere, “Moromeţii” se apropie de un alt mare prozator român Ion Creangă. Imperfecţiunile de construcţie romaneşti –găsite de unii critici – pleacă de la premiza greşită a unui roman tradiţional. Prima parte a “Moromeţilor” se petrece între sâmbătă după-amiază şi duminică spre noapte, iar scenele au nu numai autonomie epică, dar ele pot fi şi uşor interşanjabile fără ca asta să dăuneze întregului. Preda rezolvă problema credibilităţii înlănţuirii episoadelor prin alegerea unei duminici speciale: duminica Rusaliilor. Satul, pe de o parte îşi duce viaţa lui obişnuită de duminică, iar pe de altă parte întâmpină Căluşul, se pregăteşte de seceriş, are loc serbarea şcolară. Aici, timpul pare că are nesfârşită răbdare, se dilată. Pentru ca în doua parte să se precipite nemaivând decât un singur moment al unei frumuseţi fără timp: plecarea căruţelor, satului către câmp, la seceriş.
4.Care sunt personajele cel mai bine conturate din roman?
Marin Preda are o excepţională putere de a crea din orice personaj unul memorabil: nedumerirea tâmpă a lui Nilă la exerciţiile de la premilitară, familia Pisică şi înşiratul tutunului, cotorul de măr viermănos cu care Guica momeşte copiii şi-i trage de limbă, Ion al lui Miai - protejatul umil al lui Ţugurlan sunt trasate în câteva tuşe, dar care fac personajele pregnante, imediat vizibile, ţi se impregnează pe retină, în toate simţurile. Ilie Moromete este atât de puternic pentru că are o lume la fel de puternic conturată în jurul său.
5.Ce aduce nou Preda faţă de Rebreanu (pentru a lua un singur exemplu) in descrierea tipologiei rurale şi a psihologiei realiste?
Orice mare creator impune o realitate care nu s-a aflat până la el. Asta e condiţia creativităţii – de a realiza o realitate nouă, fie că este vorba de o idee, de un obiect, de un personaj, de o lume. Preda şi Rebreanu nu au prea multe lucruri în comun. Sau au doar la o citire superficială. Faptele şi personajele nu sunt altceva decât instrumentarul de a expune o viziune asupra lumii. La Rebreanu, eu văd mai degrabă un moralist creştin: teza lui fiind că, atunci când omul se lasă dominat de instinctele primare, uitându-l pe Dummnezeu, este înfrânt. Lumea lui Rebreanu este o lume a celor ce s-au depărtat de morala creştină. Nu numai Ion ci şi aproape toate personajele lui eşuează cu excepţia preotului Belciug care îşi reprimă instinctul sexual “ de când îi murise preoteasa nimeni nu-l simţise umblând după muieri” şi care construieşte o biserică. La Preda în schimb, Ilie, singurul purtător/trăitor de timp mitic (numai în mitic timpul îngheaţă şi nimic nu mai devine), este scos brutal din această frumuseţe, şi toţi ceilalalţi vor eşua.Avem a face cu o viziune creştina asupra lumii şi cu una de esenţă mitică. Ambele sunt de găsit în lumea neatinsă de o civilizaţie coruptă şi corupătoare.
6. Între “… se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare” şi “timpul nu mai avea răbdare” se derulează “saga” unei familii de ţărani din Câmpia Dunării. Deşi cu valoare documentară, romanul aparţine, totuşi, beletristicii şi abundă în simboluri: salcâmul şi tăierea lui, copiii din prima şi cea de-a doua căsătorie a lui Ilie Moromete… Vechi si nou, atitudinea faţă de valul de schimbări istorice şi sociale. E doar o imagine a simetriei în literatura lui Preda sau un demers epic abil condus?
Găsesc în formularea întrebării dumneavoastră un son, hai să-i zic, peiorativ: ce e aia valoare documentară şi, mai ales, acest “şi totuşi aparţine literaturii”?! Literatura adevărată nu documentează, pentru aşa ceva sunt făcute actele, documentele, jurnalele. Literatura nu are valoare de document ci de simbol. Cine vrea să ştie despre ţăranii din Câmpia Dunării dinaintea celui de-al doilea război mondial să se adreseze documentelor, studiilor agrare, sociologice, politice, presei vremii ş.a.m.d. Zice, scrie un critic că Preda e subminat de ideologia comunistă pentru că nu aşa vorbeau ţăranii despre Maiestatea sa în poiana fierăriei lui Iocan! Pe mine nu mă interesează în literatură cât de corect politic este un autor ci câtă credibilitate există în constructul realităţii sale. Ţăranii din Siliştea Gumeşti, ţăranii lui Preda din Siliştea Gumeşti sunt absolut credibili când vorbesc despre politică, despre Maiestatea sa în poiana fierăriei din romanul “Moromeţii”. Văd mai degrabă în viziunea distinsului critic un reflex întârziat de proletcultism în judecarea literaturii! Mă văd nevoit să repet : literatura nu-i subiect, literatura nu-i politologie, literatura nu e document sociologic. Ea fundamentează dimensiuni umane în care ne regăsim, ne regăsim într-o altă, nouă realitate, o realitate ficţională care doar are aparenţele realităţii, care este unică, de neaflat înaintea scrierii sale şi de nerepetat!
7.Dacă aţi alege o singură scenă reprezentativă pentru intreg romanul, care ar fi aceea şi de ce?
Fără îndoială aş alege scena tăierii salcâmului, comparabilă cu o altă secvenţă la care ţin enorm, din Rebreanu - scena naşterii. Dar nu pentru că este axa romanului, lumii lui Moromete ci pentru că induce o poveste de dragoste excepţională, de o discreţie pe care tot încerc să o relev. Singura fiinţă care-l înţelege pe Ilie este Catrina. Ea are dimensiunea tragică a prăbuşirii esenţei bărbatului pe care l-a iubit, pe care, poate, îl mai iubeşte. “Aşa de rău am ajuns, Ilie?!” zice Catrina atunci când casele, satul, Ilie însuşi păreau că s-au făcut mai mici. A-l înţelege profund în drama şi metafizica existenţei sale pe cel de lângă tine este singurul semn de iubire. Restul – convenţie şi convenţionalitate socială.
(Interviu realizat de Claudia Daboveanu pentru “Jurnalul Naţional”)
joi, 15 octombrie 2009
marți, 13 octombrie 2009
Mon general, mon general....
Sunt femei frumoase numai la tinereţe şi sunt femei care abia la vârsta deplinei împliniri încep să strălucească, sunt poeţi care sclipesc până la a lua ochii cât sunt tineri şi sunt poeţi ce se deschid cu o prospeţime uluitoare la maturitate. Nici frumuseţea şi nici talentul nu sunt pe viaţă. ”Sunt ani când nu vom şti de-am construit cuvântul/ din trebuinţa vârstei ori plasma unui vis”, scria în tinereţe prietenul meu, acum în Canada, Andrei Roman.
E greu să spui ce se datorează vârstei, exuberanţei, climatului, afectelor şi ce se datorează constructului său cultural, moral în cazul frumuseţii ori talentului unui tânăr. Abia după ce anii trec, pulsiunile se estompează, mediul nu mai e atât de darnic cu tine prin efervescenţă, prin competivitatea la care te supunea, poţi decanta ce a fost conjunctural de ceea ce este fibra puternică a individualităţii. Tinereţea se confundă adesea cu o calitate în sine a individului şi nu ne dăm seama cât adevăr e în spusa: la tinereţe toţi suntem frumoşi, deştepţi şi talentaţi! Ioana Crăciunescu, pentru că de la ea şi de la spectacolul său “Mon general”, au pornit consideraţiile de mai sus, a cunoscut şi frumuseţea vârstei şi talentul tinereţii. Şi ca poetă, şi că actriţă. Şi chiar ca răzvrătită cu gesturi de frondă pentru care o vreme i s-a interzis publicarea. O ştiam de la distanţă, o vedeam în filme sau în piesele de teatru, i-am citit primele volume. Am păstrat acest ecart faţă de ea pentru că se rotea într-o lume pe care voiam să o ştiu doar de la nişte paşi necesari judecăţii limpede. Mult mai târziu lumile noastre s-au intersectat, am zăbovit la multe discuţii, am flecărit, dar ne-am şi expus dialogurilor comic de serioase adesea. Nu depăşim o amicalitate cordială şi nu cred că vreunul dintre noi ne-am pune –unul pe altul- în capul listei cu prieteni necondiţionaţi. Spun toate acestea pentru a da un plus de obiectivitate afirmaţiilor ce vor urma. Ioana trăieşte de câţiva ani într-o efervescenţă uluitoare, în tot ceea ce face având, mai mult ca in primii ani ai tinereţii, o pecete de prospeţime, naturaleţe, dublate de o puternică, profundă creativitate. Starea ei fundamentală este joaca, în fapt jocul ca atribut fundamental al înţelegerii lumii, artei şi al singurului mod în care te poţi cunoaşte profund pe tine. Este o filosofie a existenţei sale, uneori greu încercate, prin care vrea să nu se lase copleşită de ceea ce este chiar existenţa sa. Este veşnic pe drumuri – Japonia, Canada, Franţa fiind pentru ea nu mai departe decât Bulbucata -, vine la Bucureşti cu primul avion de după un spectacol la Paris şi pleacă înapoi spre a se prezenta la un alt spectacol. A reuşit acolo unde multă lume (nu numai români) a eşuat – la Paris. Se zbate pentru proiecte culturale în România la Bulbucata, la Aţel sau la Pelişor, aduce trupe de teatre în România tocmai din îndepărtata Japonie, dar, mai ales, scrie. Scrie acum o poezie nu mult diferită faţă de cea din primele volume, dar o poezie care, în ciuda ludicului, umorului, invitaţiei adesea la descreţirea frunţii se încarcă pas cu pas, vers cu vers de dramatic, de tristeţi atât de profunde încât spre a nu cădea pradă disperării trebuie să le iei un pic peste picior. “Mon general” este în primul rând o viitoare carte de versuri. “Mon general” ca spectacol ne-a dat cheia în care trebuie să o citim: în rama trecutului nostru cu cântece şi marşuri patriotarde, cu atitudini uniformizate, la propriu şi la figurat. “Nu ştiu dacă Ioana Crăciunescu este invitata noastră ori noi suntem invitaţii ei ca figuranţi ai acestui spectacol”, zicea Traian T. Coşovei. Nu, nu cred că am fost figuranţii ci participanţii lumii poetice a Ioanei. Poezia ei, aşa cum se arată azi, se adresează exact lumii de care are nevoie, fără de care nu poate exista. Ceea ce era o doză de artificialitate, prin teatralizare, a dispărut cu totul în ciuda faptului că ea, ca poetă şi actriţă, produce spectacol. În fapt, nu-l produce, îl trăieşte. Cu atâta frenezie, atât de natural, de autentic încât pare a trăi un timp, o vârstă pe care nu a apucat să le trăiască la vremea lor!
E greu să spui ce se datorează vârstei, exuberanţei, climatului, afectelor şi ce se datorează constructului său cultural, moral în cazul frumuseţii ori talentului unui tânăr. Abia după ce anii trec, pulsiunile se estompează, mediul nu mai e atât de darnic cu tine prin efervescenţă, prin competivitatea la care te supunea, poţi decanta ce a fost conjunctural de ceea ce este fibra puternică a individualităţii. Tinereţea se confundă adesea cu o calitate în sine a individului şi nu ne dăm seama cât adevăr e în spusa: la tinereţe toţi suntem frumoşi, deştepţi şi talentaţi! Ioana Crăciunescu, pentru că de la ea şi de la spectacolul său “Mon general”, au pornit consideraţiile de mai sus, a cunoscut şi frumuseţea vârstei şi talentul tinereţii. Şi ca poetă, şi că actriţă. Şi chiar ca răzvrătită cu gesturi de frondă pentru care o vreme i s-a interzis publicarea. O ştiam de la distanţă, o vedeam în filme sau în piesele de teatru, i-am citit primele volume. Am păstrat acest ecart faţă de ea pentru că se rotea într-o lume pe care voiam să o ştiu doar de la nişte paşi necesari judecăţii limpede. Mult mai târziu lumile noastre s-au intersectat, am zăbovit la multe discuţii, am flecărit, dar ne-am şi expus dialogurilor comic de serioase adesea. Nu depăşim o amicalitate cordială şi nu cred că vreunul dintre noi ne-am pune –unul pe altul- în capul listei cu prieteni necondiţionaţi. Spun toate acestea pentru a da un plus de obiectivitate afirmaţiilor ce vor urma. Ioana trăieşte de câţiva ani într-o efervescenţă uluitoare, în tot ceea ce face având, mai mult ca in primii ani ai tinereţii, o pecete de prospeţime, naturaleţe, dublate de o puternică, profundă creativitate. Starea ei fundamentală este joaca, în fapt jocul ca atribut fundamental al înţelegerii lumii, artei şi al singurului mod în care te poţi cunoaşte profund pe tine. Este o filosofie a existenţei sale, uneori greu încercate, prin care vrea să nu se lase copleşită de ceea ce este chiar existenţa sa. Este veşnic pe drumuri – Japonia, Canada, Franţa fiind pentru ea nu mai departe decât Bulbucata -, vine la Bucureşti cu primul avion de după un spectacol la Paris şi pleacă înapoi spre a se prezenta la un alt spectacol. A reuşit acolo unde multă lume (nu numai români) a eşuat – la Paris. Se zbate pentru proiecte culturale în România la Bulbucata, la Aţel sau la Pelişor, aduce trupe de teatre în România tocmai din îndepărtata Japonie, dar, mai ales, scrie. Scrie acum o poezie nu mult diferită faţă de cea din primele volume, dar o poezie care, în ciuda ludicului, umorului, invitaţiei adesea la descreţirea frunţii se încarcă pas cu pas, vers cu vers de dramatic, de tristeţi atât de profunde încât spre a nu cădea pradă disperării trebuie să le iei un pic peste picior. “Mon general” este în primul rând o viitoare carte de versuri. “Mon general” ca spectacol ne-a dat cheia în care trebuie să o citim: în rama trecutului nostru cu cântece şi marşuri patriotarde, cu atitudini uniformizate, la propriu şi la figurat. “Nu ştiu dacă Ioana Crăciunescu este invitata noastră ori noi suntem invitaţii ei ca figuranţi ai acestui spectacol”, zicea Traian T. Coşovei. Nu, nu cred că am fost figuranţii ci participanţii lumii poetice a Ioanei. Poezia ei, aşa cum se arată azi, se adresează exact lumii de care are nevoie, fără de care nu poate exista. Ceea ce era o doză de artificialitate, prin teatralizare, a dispărut cu totul în ciuda faptului că ea, ca poetă şi actriţă, produce spectacol. În fapt, nu-l produce, îl trăieşte. Cu atâta frenezie, atât de natural, de autentic încât pare a trăi un timp, o vârstă pe care nu a apucat să le trăiască la vremea lor!
duminică, 11 octombrie 2009
Un Nobel. Nici al nostru. Nici pentru noi!
La aflarea veştii ca Herta Muller a câştigat Nobel-ul pentru literatură, lumea mediatică şi culturală românească a jubilat. Era bucuria săracului că un vag cunoscut a luat potul cel mare la 6/49. Proaspăta laureată ne-a pus la punct încă de la primele şi până acum ( e duminică, 11 octombrie) singurele declaraţii: e fericită că a plecat din România, e bucuroasă că nu trăieşte în România, e revoltată că în România nu este cunoscută, nu este apreciată şi că este prea puţin plăcută fiind ea singura care spune adevărul despre România. Aşadar, ni se spune în subtextul declaraţiilor sale, nu mă asimilaţi culturii române şi nici României. Ceea ce mi se pare foarte corect: spiritul identitar este un act de voinţă individuală nu o impunere în numele unei întâmplări: naşterea sau limba vorbită. Mai puţin corect e să vorbească despre singularitatea vocii domniei sale privind critica realităţilor din România, despre lipsa de onoruri de care ar fi suferit în România (ICR-ul ar trebui să ne expună public tot ceea ce a făcut pentru Herta Muller), despre lipsa noastră de respect, prin necunoaşterea operei sau fiinţei domniei sale. Dacă îşi imagina o reîntoarcere în România a la bătrâna doamna din Durrenmat îi înţelegem revolta. Dacă îşi imagina şuvoaie de fani care să se isterizeze ca la un star rock înseamnă că nu ştie ce înseamnă succesul în literatură! Faptul că trântit uşa în nas Norei Iuga (asta pricepem din nedumerirea Norei, găsită într-o scurtă declaraţie) care i-a fost şi traducătoare, şi promotor de publicitate şi entuziastă cititoare este un gest mai mult decât sugestiv. Herta Muller nu vrea să aibă nimic a face cu România. Nici măcar printr-o prietenă. Fostă. Lumea se va împărţi între ce a fost înaintea Nobel-ului şi lumea de după Nobel.
joi, 8 octombrie 2009
Viata ca literatura
Banii
Nimic nu-i mai oribil pentru sufletele pure decât discuţiile despre bani. Am uneori senzaţia că sunt oameni care îşi pun, simbolic, mâinile la urechi când în jurul lor se vorbeşte despre ceva atât de nu numaidecât prozaic ci şi de vulgar. Trăind în sfera esenţelor, idealismelor –în care desigur iubirea, nevoia de iubire este esenţa esenţelor – ei par a se detaşa de toate aceste meschinării, chiar lepădându-se de ele, ca de Satana. Dacă s-ar putea, s-ar hrăni cu parfumul înmiresmat al florilor (de câmp, pentru că alea de la florărie costă bani!) Şi, totuşi, viaţa se roteşte, se poziţionează şi este condiţionată de bani. De aceea, marile teme se învârt adesea în jurul acestei probleme a banilor; ce se întâmplă când sunt prea mulţi, ce se petrece când sunt puţini, ce drame/tragedii produce absenţa lor? Nastasia Filipovna aruncă în foc pachetul de o sută de mii de ruble pentru că întreaga ei viaţă a fost marcată de bani: a ajuns metresă din pricina banilor, i se cucereşte dragostea, i se pune la încercare sufletul cu bani. Raskolnikov ucide pentru bani, iar Sonia Marmeladova se prostituează pentru banii atât de necesari supravieţuirii familiei sale. În familia Karamazovilor, disputele sunt mereu legate de banii pe care îi are bătrânul, şi chiar Alioşa se îndreaptă spre Dumnezeu spre a nu cădea pradă viciilor generate de poftele ce vin odată cu banii. Un spririt atât de profund ca al lui Dostoievski ştie că mecanismul emoţiilor, patimilor, virtuţilor şi viciilor este pus în mişcare de bani. Shylock pofteşte, în contul datoriei, câteva hălci de carne din trupul datornicului, supremă filosofie a lumii: datoriile se plătesc cu trupul, carnea şi sângele tău atunci când nu poţi plăti cu bani peşin. Iubirea costă şi nu mă refer aici la prostituţia chiar şi de tip moral. Micile incoveniente legate de absenţa banilor se transformă mai târziu, în orice relaţie, în conflict de sentimente, principii şi îndoieli privind iubirea. Banii, ca principiu coagulant el vieţii, reprezinuă totdeauna background-ul poveştilor, şi foarte adesea principala sursă a conflictelor. Vechiul proverb, afacerile bune fac prietenii buni, vrea să spună că multe amiciţii se pot rupe de la bani. Spre a nu ajunge la ele: nu da şi nu lua bani de la prieteni, dar, mai ale, nu te baza pe nimeni când e vorba de bani. Este ceea ce i se întâmplă Emmei Bovary. Semnând poliţe, împrumutând, amânând scadenţe cu alte poliţe, doamna Bovary se vede în situaţia de a fi executată de portărei, de a i se lua mobila din casa dar, mai ales, ce lucru înfiorător pentru ea! de a fi scăpată de această belea de chiar soţul ei, Charles. Emma crede cu toată tăria că ar fi strivită de generozitatea lui, el ar plăti şi ar ierta-o, dar ea tocmai asta nu vrea.
A da, dar mai ales a primi bani de la cineva este cel mai delicat subiect, cea mai crâncenă dilemă a cuiva. Întreaga delicateţe a lumii se adună tocmai în jurul celui mai josnic lucru din lume, banii. Banii daţi sau primiţi trebuie să fie exoneraţi de orice undă a reproşurilor, a sancţionării sau a presiunilor. De obicei, lumea crede ca numai cel dă ar face presiuni, ei bine, adesea cel ce primeşte pune mai multe condiţii şi creează o presiune mroală mult mai intensă asupra “creditorului”. Impurităţile gesturilor, acţiunilor, cuvintelor cu care se însoţesc cele două acţiuni –a da/a primi - trebuie curăţate până când banii se dematerializează devenind doar un simbol: al compasiunii, al ajutorului, al prieteniei, al iubirii. Se dau în mână sau sunt puşi în plic, se lasă discret pe noptieră sau se inmeaza onest privind drept in ochi pe celălalt, sunt motoliţi, încropiţi din nenumărate fracţiuni sau noi-nouţi, în hârtii cât mai mari? Se mulţumeşte simplu sau cu efuziuni patetice şi jurăminte de returnare imediat ce situaţia financiară groaznică va trece? Sunt primiţi cu delicateţe sau cu acea ricanare “n-aş fi apelat la tine dacă aveam pe altcineva la care să apelez?”
Să ne întoarcem la doamna Bovary. În acel impas, de-acum existenţial, în care se află, ea apelează la Rodolphe, amantul ce o lăsase baltă cu cufărul făcut, după ce îi promisese că vor fugi in lume cu marea lor iubire cu tot. Rodolphe dispăruse vreme de trei ani, dar Emma crede încă în puterea fostei lor iubiri; decât să primească ajutorul soţului mai bine să mai trăiască lecţia umilinţei prin devoalarea ideii că nu mai ea crezuse în acea iubire! “Ei bine, Rodolphe, sunt ruinată. Dă-mi trei mii de franci! (...) Ah, gândi Rodolphe, care dintr-odată se făcuse alb, de asta a venit! Apoi, spuse calm: Scumpă doamnă, nu-i am”. Întreaga scenă a unei posibile împăcări –cu mângâierile lui, cu complimente, cu promisiuni, cu inmuierea ei gata-gata să cedeze încă o dată farmecelor şi cuvintelor lui de cuceritor de provincie – ni se înfăţişează acum în altă lumină: hâdă, plină de prefăcătorie. Sigur, Emma a venit pentru bani, dar imboldul a fost dat de iluzia ei că vine la o fiinţă care a iubit-o cândva. Ceea ce notează Flaubert este adâncirea făgaşului gândirii lui Rodolphe: “Nu minţea deloc. Fără îndoială dacă ar fi avut, i-ar fi dat, cu toate că în general nu e plăcut să faci fapte atât de nobile – dintre toate nenorocirile care se pot prăvăli asupra unei iubiri, a cere bani e lucrul ce mai mai rece şi mai pustiitor”. Emma greşete de două ori: o dată când crede că a fost altceva decât o amantă în plus pentru Rodolphe şi a doua oară când crede că ar fi umilită de generozitatea lui Charles. Raţionament fals şi pentru că nici Charles nu e plin de bani şi nici nu se ştie dacă ar fi putut să o ajute pe Emma cu altceva decât i eliberare sufletească de povara datoriei. Emma ia arsenic, moare, iar Charles se întâlneşte cu Rodolphe. Îi spune acestuia că nu-i poartă pică, ba mai mult “adăugă chiar o vorbă mare, singura pe care a rostit-o vreodată: - E vina fatalităţii”. Ei bine, amantul profesionist, nu are milă nici pentru soţ, nici pentru Emma: “ Rodolpe, care manevrase această fatalitate, îl consideră prea bleg pentru un bărbat în situaţia lui, chiar caraghios şi demn de dispreţ”. Despre moartea Emmei niciun cuvânt!
Nimic nu-i mai oribil pentru sufletele pure decât discuţiile despre bani. Am uneori senzaţia că sunt oameni care îşi pun, simbolic, mâinile la urechi când în jurul lor se vorbeşte despre ceva atât de nu numaidecât prozaic ci şi de vulgar. Trăind în sfera esenţelor, idealismelor –în care desigur iubirea, nevoia de iubire este esenţa esenţelor – ei par a se detaşa de toate aceste meschinării, chiar lepădându-se de ele, ca de Satana. Dacă s-ar putea, s-ar hrăni cu parfumul înmiresmat al florilor (de câmp, pentru că alea de la florărie costă bani!) Şi, totuşi, viaţa se roteşte, se poziţionează şi este condiţionată de bani. De aceea, marile teme se învârt adesea în jurul acestei probleme a banilor; ce se întâmplă când sunt prea mulţi, ce se petrece când sunt puţini, ce drame/tragedii produce absenţa lor? Nastasia Filipovna aruncă în foc pachetul de o sută de mii de ruble pentru că întreaga ei viaţă a fost marcată de bani: a ajuns metresă din pricina banilor, i se cucereşte dragostea, i se pune la încercare sufletul cu bani. Raskolnikov ucide pentru bani, iar Sonia Marmeladova se prostituează pentru banii atât de necesari supravieţuirii familiei sale. În familia Karamazovilor, disputele sunt mereu legate de banii pe care îi are bătrânul, şi chiar Alioşa se îndreaptă spre Dumnezeu spre a nu cădea pradă viciilor generate de poftele ce vin odată cu banii. Un spririt atât de profund ca al lui Dostoievski ştie că mecanismul emoţiilor, patimilor, virtuţilor şi viciilor este pus în mişcare de bani. Shylock pofteşte, în contul datoriei, câteva hălci de carne din trupul datornicului, supremă filosofie a lumii: datoriile se plătesc cu trupul, carnea şi sângele tău atunci când nu poţi plăti cu bani peşin. Iubirea costă şi nu mă refer aici la prostituţia chiar şi de tip moral. Micile incoveniente legate de absenţa banilor se transformă mai târziu, în orice relaţie, în conflict de sentimente, principii şi îndoieli privind iubirea. Banii, ca principiu coagulant el vieţii, reprezinuă totdeauna background-ul poveştilor, şi foarte adesea principala sursă a conflictelor. Vechiul proverb, afacerile bune fac prietenii buni, vrea să spună că multe amiciţii se pot rupe de la bani. Spre a nu ajunge la ele: nu da şi nu lua bani de la prieteni, dar, mai ale, nu te baza pe nimeni când e vorba de bani. Este ceea ce i se întâmplă Emmei Bovary. Semnând poliţe, împrumutând, amânând scadenţe cu alte poliţe, doamna Bovary se vede în situaţia de a fi executată de portărei, de a i se lua mobila din casa dar, mai ales, ce lucru înfiorător pentru ea! de a fi scăpată de această belea de chiar soţul ei, Charles. Emma crede cu toată tăria că ar fi strivită de generozitatea lui, el ar plăti şi ar ierta-o, dar ea tocmai asta nu vrea.
A da, dar mai ales a primi bani de la cineva este cel mai delicat subiect, cea mai crâncenă dilemă a cuiva. Întreaga delicateţe a lumii se adună tocmai în jurul celui mai josnic lucru din lume, banii. Banii daţi sau primiţi trebuie să fie exoneraţi de orice undă a reproşurilor, a sancţionării sau a presiunilor. De obicei, lumea crede ca numai cel dă ar face presiuni, ei bine, adesea cel ce primeşte pune mai multe condiţii şi creează o presiune mroală mult mai intensă asupra “creditorului”. Impurităţile gesturilor, acţiunilor, cuvintelor cu care se însoţesc cele două acţiuni –a da/a primi - trebuie curăţate până când banii se dematerializează devenind doar un simbol: al compasiunii, al ajutorului, al prieteniei, al iubirii. Se dau în mână sau sunt puşi în plic, se lasă discret pe noptieră sau se inmeaza onest privind drept in ochi pe celălalt, sunt motoliţi, încropiţi din nenumărate fracţiuni sau noi-nouţi, în hârtii cât mai mari? Se mulţumeşte simplu sau cu efuziuni patetice şi jurăminte de returnare imediat ce situaţia financiară groaznică va trece? Sunt primiţi cu delicateţe sau cu acea ricanare “n-aş fi apelat la tine dacă aveam pe altcineva la care să apelez?”
Să ne întoarcem la doamna Bovary. În acel impas, de-acum existenţial, în care se află, ea apelează la Rodolphe, amantul ce o lăsase baltă cu cufărul făcut, după ce îi promisese că vor fugi in lume cu marea lor iubire cu tot. Rodolphe dispăruse vreme de trei ani, dar Emma crede încă în puterea fostei lor iubiri; decât să primească ajutorul soţului mai bine să mai trăiască lecţia umilinţei prin devoalarea ideii că nu mai ea crezuse în acea iubire! “Ei bine, Rodolphe, sunt ruinată. Dă-mi trei mii de franci! (...) Ah, gândi Rodolphe, care dintr-odată se făcuse alb, de asta a venit! Apoi, spuse calm: Scumpă doamnă, nu-i am”. Întreaga scenă a unei posibile împăcări –cu mângâierile lui, cu complimente, cu promisiuni, cu inmuierea ei gata-gata să cedeze încă o dată farmecelor şi cuvintelor lui de cuceritor de provincie – ni se înfăţişează acum în altă lumină: hâdă, plină de prefăcătorie. Sigur, Emma a venit pentru bani, dar imboldul a fost dat de iluzia ei că vine la o fiinţă care a iubit-o cândva. Ceea ce notează Flaubert este adâncirea făgaşului gândirii lui Rodolphe: “Nu minţea deloc. Fără îndoială dacă ar fi avut, i-ar fi dat, cu toate că în general nu e plăcut să faci fapte atât de nobile – dintre toate nenorocirile care se pot prăvăli asupra unei iubiri, a cere bani e lucrul ce mai mai rece şi mai pustiitor”. Emma greşete de două ori: o dată când crede că a fost altceva decât o amantă în plus pentru Rodolphe şi a doua oară când crede că ar fi umilită de generozitatea lui Charles. Raţionament fals şi pentru că nici Charles nu e plin de bani şi nici nu se ştie dacă ar fi putut să o ajute pe Emma cu altceva decât i eliberare sufletească de povara datoriei. Emma ia arsenic, moare, iar Charles se întâlneşte cu Rodolphe. Îi spune acestuia că nu-i poartă pică, ba mai mult “adăugă chiar o vorbă mare, singura pe care a rostit-o vreodată: - E vina fatalităţii”. Ei bine, amantul profesionist, nu are milă nici pentru soţ, nici pentru Emma: “ Rodolpe, care manevrase această fatalitate, îl consideră prea bleg pentru un bărbat în situaţia lui, chiar caraghios şi demn de dispreţ”. Despre moartea Emmei niciun cuvânt!
duminică, 4 octombrie 2009
Nino
Serile de poezie şi poezie de la Cafeneaua Muzeului Naţional al Literaturii Române au deseori aerul unui club de prieteni veniţi să celebreze un prieten. În viaţă sau dispărut. Viu însă în versurile şi amintirea adevăraţilor iubitori de artaÎntr-o formulă stabilizată de ceva timp, serile de poezie şi muzică de la Muzeu îţi oferă pentru un ceas şi jumătate-două o gamă de sentimente, unele contradictorii, de la tristeţe la bucurie, de la depresie la exaltare. Tristeţea profundă că mulţi, prea mulţi prieteni s-au grăbit să plece într-o altă lume, nu ştiu dacă neapărat mai bună, dar poate mai puţin violentă, dezumanizată, murdară decât cea lăsată nouă, tristeţea că îi uităm prea repede şi că luaţi cu grijile noastre de fiecare zi nu ne putem rupe de ele spre a le da din timpul nostru un ceas lor –care nu au mai avut timp, bucurie că, totuşi, mai există oameni care cred în prietenie şi nu în cunoştinţele pasagere. Nu vin mulţi la aceste seri. Dar Cafeneaua nu este nici dezolant de goală. Aş spune că vin exact câţi trebuie spre a crea o atmosferă caldă, în care graniţele dintre viaţă şi literatură se permeabilizează. Exişti în interiorul lumii poetice, iar această trăire te purifică, aproape te dematerializează. La 1 octombrie, Ion (Nino) Stratan ar fi împlinit 54 de ani. La 19 octombrie se împlinesc patru ani de la dispariţia sa. A trăit fix o jumătate de secol. Puţin pentru o viaţă de om, suficient pentru a-şi face o viaţă plină de poet. În grupul lunediştilor, a fost o figură aparte, îmbinând ludicul cu amarul, pe Caragiale cu Nichita, revolta cu resemnarea, viaţa cu poezia şi moartea. Iconoclast, incomod pentru autorităţile comuniste, a publicat puţin înainte de ’90. Prezent în volumul colectiv “Aer cu diamante” alături de Mircea Cărtărescu, Florin Iaru şi Traian T. Coşovei, mai reuşeşte doar cu un volum să spargă barierele ce i se puneau mereu şi mereu în cale - “Cinci cântece pentru eroii civilizatori” (1983). După 1990, într-o frenezie vecină cu disperarea că timpul nu va avea răbdare cu el, publică 13 volume, consolidând ceea ce de fapt se arătase a fi încă de la primele volume: un poet tragic, profund, bine individualizat printre colegii săi de generaţie. Traian T. Coşovei l-a prezentat şi l-a evocat în felul său inconfundabil: bonom, prietenos, admirativ. Se vede la Traian că are cultul prieteniei literare, că îi face plăcere să pună în lumină talentul confraţilor, că un poem reuşit al unui autor îi produce o reală încântare. Se bucură de parcă l-ar fi scris el însuşi. Ioana Crăciunescu a mers în spiritul ludicului lui Nino, propunând jocul de-a “Ne iubim” într-un colaj dulce şi amar, comic şi tragic. Îmi place Vlad Ciobanu în această postură de comentator al literaturii care combină talentul de povestitor cu spiritul pătrunzător al observaţiei. Mircea Tiberian umple tot spaţiul, fluidizează cuvintele în sunete, interpretează fiecare text (respectul meu, Mircea, pentru faptul că îi citeşti, profund, pe autorii ce vor fi prezentaţi), discret şi plin oferind chei noi de lectură. Maria Răducan este o voce şi o prezenţă de acolo, din acel lirism puternic şi în şoaptă şi în tânguire, şi în mândrie şi in orgoliu, şi în modestie şi in supunere. Iar pentru ca toate acestea să se întâmple a fost nevoie de Nino!
sâmbătă, 3 octombrie 2009
Viata ca literatura
Domnul Bovary (2)
Înşelatul domn Bovary nu stârneşte nimănui un sentiment de compasiune. De altfel, puţini bărbaţi ar avea parte de un atare sentiment în situaţia lui. O femeie înşelată iscă un potop de simpatii, de revolte, de solidarităţi în jurul suferinţei ei. O femeie părăsită este un dezastru al lumii. O femeie care întâmpină un refuz pune în cumpănă soarta lumii, nedreptatea destinului, lipsa de sensibilitate a tuturor bărbaţilor de pe lumea asta. Ea este spiritul superior, aşadar neînţeles de cei din jur, dar mai ales de cel pe care ea l-a ales să-l ridice la înălţimea idealurilor, în eterul iubirii pe care numai ea ştie să o poarte. O femeie nu poate înţelege cum nu este iubită când ea iubeşte, nu înţelege cum el, pe care ea îl iubeşte, este atât de insensibil încât să nu se topească de emoţie şi de fericire. În schimb, aceeaşi femeie priveşte cu dispreţ, sau cu un plin de umanism gest de ridicare din umeri, atunci când este iubită. Ba, mai mult, are momente în care iubirea altcuiva o agasează, părând că-i maculeze sentimentele pentru celălalt. Pe Emma o stânjeneşte chiar şi faptul că Charles nu îşi dă seama că e înşelat. Pretextele ei de a pleca o zi pe săptămână spre a se întâlni cu Leon sunt atât de futile, atât de cusute cu aţă albă încât crede că e o indecenţă din partea soţului să nu îşi dea seama că ea iubeşte ape altcineva. Este încă o dovadă că ea are dreptate: dacă ar iubi-o cu adevărat şi-ar da seama ce se petrece cu ea. Bietul Charles! Onestul domn Bovary face parte din acea categorie a naivilor care nu gândesc răul. Este incriminat adesea pentru viaţa sa burgheză. E tot ce poate fi mai odios pentru Emma Bovary şi pe urmele ei, în siajul acestei filosofii ce justifică atât adulterul cât şi alte tare morale, dar care şi confundă idealul (revolta împotriva propriei condiţii) cu egoismul (pentru că în orice act de nemulţumire perpetuă, de căutare se află un seniment al profundului şi neţărmuritului respect faţă de sine: eu trebuie să îmi aflu fericirea!) a numeroase femei care aruncă în cârca soţului, partenerului vina de a fi adulteră sau de a înşela. Ce înseamnă această incriminată viaţă burgheză a lui Charles Bovary? Aflat într-o căsnicie arajată de mama-sa, croită din planuri financiare, Charles este supus terorii unei neveste care nu concepe ca bărbatul să nu fie slugă prea supusă şi umilă umorilor şi capriciilor sale. Când o întâlneşte pe Emma el se îndrăgosteşte şi i se promite din răspunsul fetei că va fi iubit. Gesturi, flux fierbinte în momentul în care amândoi se apleacă în căutarea cravaşei, roşeaţa din obrăjorii fetei, acceptul de căsătorie, nunta chiar nu sunt suficiente dovezi pentru un normal că nu a fost nimic silnic pentru femeie?! E domnul Bovary un paranoic interpretând altfel decât normal gesturile Emmei? este el vinovat că lumea în care trăieşte nu numai el, ci şi Emma se îmbată la nuntă, că spune bancuri porcoase sau că drumurile sunt proaste şi-i hurducăie caleaşca în care se află? Crescută la ţară, Emma nu are poezia naturii ci a agitaţiei, a oraşului. Îi plăcea marea numai pe furtună, scrie Flaubert. Nu-i nimic de incriminat că un temperament se plictiseşte în liniştita viaţă la ţară. De incriminat e că Emma, conştient sau nu, se foloseşte de Charles ca de un mijloc. Saturată de lecturi romanţioase –asemănarea cu Don Quijote s-a făcut în numeroase rânduri ! -, Emma aspiră la iubiri, aventuri, viaţă ca în cărţile citite, dar mai ales la ceea ce ea nu este. Charles îi oferă viaţa de familie şi nerozia lui de a se crede iubit. Emma este jalnică, ridicolă în aventurile ei amoroase cu spirite şi caractere mult sub cele ale soţului ei : Rodolphe, cuceritorul de provincie, care amuşinează slăbiciunea ei, e un grobian, Leon e puberul care mai degrabă vrea să îşi rezolve multele frustrări sexuale şi găseşte în femeia mai coaptă decât el un minunat obiect de a-şi dezvolta încrederea în sine. În fond, relaţia cu o femeie măritată îmbină perfect pentru el lipsa de angajament şi orgoliul de bărbat ce se ştie iubit. Pentru el, Emma minte, se perfecţionează în arta disimulării, spre a nu stârni bănuielile lui Charles, are plăcerea adulterului. Principiul după care pare a se ghida Emma Bovary este că orice alt bărbat în afara lui Charles este mai apt de a-i satisface idealul de iubire. Este în fond principiul multor femei ce îşi află astfel justificare pentru însăşi inapetenţa lor de a iubi. Pentru că oricât ar părea de ciudat, Emma nu iubeşte pe nimeni. Iubeşte ideea de iubire –şi ideea de iubire este una de împrumut, romanţios – şi mai ales cred că se iubeşte doar pe ea : lumea ar trebui să fi fost făcută după gusturile sale. Faptul că e altfel e un afront la adresa ei.
Înşelatul domn Bovary nu stârneşte nimănui un sentiment de compasiune. De altfel, puţini bărbaţi ar avea parte de un atare sentiment în situaţia lui. O femeie înşelată iscă un potop de simpatii, de revolte, de solidarităţi în jurul suferinţei ei. O femeie părăsită este un dezastru al lumii. O femeie care întâmpină un refuz pune în cumpănă soarta lumii, nedreptatea destinului, lipsa de sensibilitate a tuturor bărbaţilor de pe lumea asta. Ea este spiritul superior, aşadar neînţeles de cei din jur, dar mai ales de cel pe care ea l-a ales să-l ridice la înălţimea idealurilor, în eterul iubirii pe care numai ea ştie să o poarte. O femeie nu poate înţelege cum nu este iubită când ea iubeşte, nu înţelege cum el, pe care ea îl iubeşte, este atât de insensibil încât să nu se topească de emoţie şi de fericire. În schimb, aceeaşi femeie priveşte cu dispreţ, sau cu un plin de umanism gest de ridicare din umeri, atunci când este iubită. Ba, mai mult, are momente în care iubirea altcuiva o agasează, părând că-i maculeze sentimentele pentru celălalt. Pe Emma o stânjeneşte chiar şi faptul că Charles nu îşi dă seama că e înşelat. Pretextele ei de a pleca o zi pe săptămână spre a se întâlni cu Leon sunt atât de futile, atât de cusute cu aţă albă încât crede că e o indecenţă din partea soţului să nu îşi dea seama că ea iubeşte ape altcineva. Este încă o dovadă că ea are dreptate: dacă ar iubi-o cu adevărat şi-ar da seama ce se petrece cu ea. Bietul Charles! Onestul domn Bovary face parte din acea categorie a naivilor care nu gândesc răul. Este incriminat adesea pentru viaţa sa burgheză. E tot ce poate fi mai odios pentru Emma Bovary şi pe urmele ei, în siajul acestei filosofii ce justifică atât adulterul cât şi alte tare morale, dar care şi confundă idealul (revolta împotriva propriei condiţii) cu egoismul (pentru că în orice act de nemulţumire perpetuă, de căutare se află un seniment al profundului şi neţărmuritului respect faţă de sine: eu trebuie să îmi aflu fericirea!) a numeroase femei care aruncă în cârca soţului, partenerului vina de a fi adulteră sau de a înşela. Ce înseamnă această incriminată viaţă burgheză a lui Charles Bovary? Aflat într-o căsnicie arajată de mama-sa, croită din planuri financiare, Charles este supus terorii unei neveste care nu concepe ca bărbatul să nu fie slugă prea supusă şi umilă umorilor şi capriciilor sale. Când o întâlneşte pe Emma el se îndrăgosteşte şi i se promite din răspunsul fetei că va fi iubit. Gesturi, flux fierbinte în momentul în care amândoi se apleacă în căutarea cravaşei, roşeaţa din obrăjorii fetei, acceptul de căsătorie, nunta chiar nu sunt suficiente dovezi pentru un normal că nu a fost nimic silnic pentru femeie?! E domnul Bovary un paranoic interpretând altfel decât normal gesturile Emmei? este el vinovat că lumea în care trăieşte nu numai el, ci şi Emma se îmbată la nuntă, că spune bancuri porcoase sau că drumurile sunt proaste şi-i hurducăie caleaşca în care se află? Crescută la ţară, Emma nu are poezia naturii ci a agitaţiei, a oraşului. Îi plăcea marea numai pe furtună, scrie Flaubert. Nu-i nimic de incriminat că un temperament se plictiseşte în liniştita viaţă la ţară. De incriminat e că Emma, conştient sau nu, se foloseşte de Charles ca de un mijloc. Saturată de lecturi romanţioase –asemănarea cu Don Quijote s-a făcut în numeroase rânduri ! -, Emma aspiră la iubiri, aventuri, viaţă ca în cărţile citite, dar mai ales la ceea ce ea nu este. Charles îi oferă viaţa de familie şi nerozia lui de a se crede iubit. Emma este jalnică, ridicolă în aventurile ei amoroase cu spirite şi caractere mult sub cele ale soţului ei : Rodolphe, cuceritorul de provincie, care amuşinează slăbiciunea ei, e un grobian, Leon e puberul care mai degrabă vrea să îşi rezolve multele frustrări sexuale şi găseşte în femeia mai coaptă decât el un minunat obiect de a-şi dezvolta încrederea în sine. În fond, relaţia cu o femeie măritată îmbină perfect pentru el lipsa de angajament şi orgoliul de bărbat ce se ştie iubit. Pentru el, Emma minte, se perfecţionează în arta disimulării, spre a nu stârni bănuielile lui Charles, are plăcerea adulterului. Principiul după care pare a se ghida Emma Bovary este că orice alt bărbat în afara lui Charles este mai apt de a-i satisface idealul de iubire. Este în fond principiul multor femei ce îşi află astfel justificare pentru însăşi inapetenţa lor de a iubi. Pentru că oricât ar părea de ciudat, Emma nu iubeşte pe nimeni. Iubeşte ideea de iubire –şi ideea de iubire este una de împrumut, romanţios – şi mai ales cred că se iubeşte doar pe ea : lumea ar trebui să fi fost făcută după gusturile sale. Faptul că e altfel e un afront la adresa ei.
luni, 28 septembrie 2009
O zi din viata lui Ionescu
Când vrei să spui despre un oarecare, despre un român oarecare, anodin, anonim, de rând, fără niciun semn particular îi spui Ionescu sau Popescu. El e omul cenuşiu, el e exponentul unei întregi naţii. El nu e altceva decât splierea unui prototip, turnat într-un tipar de tarele naţiei sale, de mentalităţile, nivelul de cultură, de condiţiile de trai, de aspiraţiile sau lipsa aspiraţiilor sale. Ca să înţelegi o naţie îţi trebuie un exemplar, ca să înţelegi acel exemplar îţi trebuie să-i urmăreşti doar o singură zi din viaţă.
O cucuvea îşi ţipă de pe o creangă semnele ei de care ne speriem cu toţii. Vaietul cucuvelei în noapte este ultimul lucru pe care ai vrea să-l auzi -inima ţi se strânge, pielea se face de găină, gânduri rele îţi trec prin minte. Cu şi în aceste semne de rele prevestiri se trezeşte oraşul în care locuieşte Ionescu. Rând pe rând, geamurile blocurilor se luminează semn că oamenii se smulg din braţele somnului spre a se arunca de bună voie în ghearele unei noi zile. Aşa începe filmul de animaţie al lui Mihai Şurubaru “O zi din viaţa lui Ionescu”. Vechi combatant pe frontul animaţiei, în acelaşi timp om de lume şi cu mulţi amici, încercător de a scoate din inerţie lumea românească prin umor –este fondatorul, realizatorul, redactorul-şef, redactorul, caricaturistul multor reviste de umor ce au debutat cu haz şi s-au stins în tristeţe, semn că românul nu are chiar atât umor precât se crede -, Mihai Şurubaru a adunat o sală plină la cinema “Eforie” la premierea filmului său. Recunosc că nu sunt chiar un fan al animaţiei şi că de la Tom şi Jerry şi Pantera roz am aflat puţine motive să urmăresc desene animate. Nu îmi plac cele violente, în care se tot urmăresc personajele spre a se distruge şi nici cele cu tentă filosofardă, parabolele, meditaţiile. De aceea, am mers la filmul ăsta de animaţie dintr-o mai degrabă simpatie faţă de autor decât cu aşteptări artistice. Pas cu pas, secvenţă cu secvenţă fimul m-a prins, m-a binedispus, m-a făcut pe alocuri să râd în hohote şi în final să îmi creeze un sentiment de culpă, culpa de a judeca înainte de a şti, de a cunoaşte. Personajul lui Şurubaru este un Ionescu burlac, evident urâţel, neîndemnatic, inocent până spre acea credulitate ce seamănă cu prostia, fără de noroc şi tipul perfect pentru cei din jur ce vor să îşi exercite puterea. În locuinţa sa ce poartă toate semnele vieţii anonime şi sărace pe care o duce –sărăcie în toate sensurile – doar motanul, mare, gras, mereu flămând şi degrabă făcător de stricăciuni este un semn al viului. În rest, tot ce face Ionescu este robotizare, rupere de realitate. Bietul de el nu observă că rujata până-n cerul gurii şi siliconată până dincolo de scara blocului şi care i se aruncă de gât în lift –şi pe care vrea să o ia de nevastă – este un transsexuat, nu pricepe ce e cu gonflabila dintr-o vitrină şi nici de ce îi pune unul mâna pe fund, la fabrică repetă mecanic actul de a pune ştampile pe cutiile în care se află o păpuşă hâdă. Lui Ionescu nimic nu îi iese ca lumea: micul dejun se face scrum, biletul câştigător la loto, care, nu-i aşa, i-ar fi putut schimba viaţa, zboară în înaltul cerului, excedat de mecanica gesturilor de la serviciu începe să vadă perechi de sâni în locul porcuşorului din cutie şi, în consecinţă, e dat afară.
Râzi la filmul lui Mihai Şurubaru, dar râzi cam strâmb. Poate pentru că de multe ori te vezi şi pe tine în ipostazele, în întâmplările bietului Ionescu. Şi când la speech-urile de după proiecţie afli că “O zi din viaţa lui Ionescu” este primul film de animaţie sută la sută românesc realizat după 1990, că şi realizatorul a pus jumătate din sumă spre a-l produce şi că cele 30 de minute au costat opt luni de muncă râsul îţi îngheaţă într-o grimasă de durere, nedumerire şi revoltă. Cele trei cucuvele care reapar la finalul filmului spre a da, de data aceasta, stingerea nu prevestesc nici pentru ziua de mâine – a lui Ionescu sau a noastră – nimic bun!
O cucuvea îşi ţipă de pe o creangă semnele ei de care ne speriem cu toţii. Vaietul cucuvelei în noapte este ultimul lucru pe care ai vrea să-l auzi -inima ţi se strânge, pielea se face de găină, gânduri rele îţi trec prin minte. Cu şi în aceste semne de rele prevestiri se trezeşte oraşul în care locuieşte Ionescu. Rând pe rând, geamurile blocurilor se luminează semn că oamenii se smulg din braţele somnului spre a se arunca de bună voie în ghearele unei noi zile. Aşa începe filmul de animaţie al lui Mihai Şurubaru “O zi din viaţa lui Ionescu”. Vechi combatant pe frontul animaţiei, în acelaşi timp om de lume şi cu mulţi amici, încercător de a scoate din inerţie lumea românească prin umor –este fondatorul, realizatorul, redactorul-şef, redactorul, caricaturistul multor reviste de umor ce au debutat cu haz şi s-au stins în tristeţe, semn că românul nu are chiar atât umor precât se crede -, Mihai Şurubaru a adunat o sală plină la cinema “Eforie” la premierea filmului său. Recunosc că nu sunt chiar un fan al animaţiei şi că de la Tom şi Jerry şi Pantera roz am aflat puţine motive să urmăresc desene animate. Nu îmi plac cele violente, în care se tot urmăresc personajele spre a se distruge şi nici cele cu tentă filosofardă, parabolele, meditaţiile. De aceea, am mers la filmul ăsta de animaţie dintr-o mai degrabă simpatie faţă de autor decât cu aşteptări artistice. Pas cu pas, secvenţă cu secvenţă fimul m-a prins, m-a binedispus, m-a făcut pe alocuri să râd în hohote şi în final să îmi creeze un sentiment de culpă, culpa de a judeca înainte de a şti, de a cunoaşte. Personajul lui Şurubaru este un Ionescu burlac, evident urâţel, neîndemnatic, inocent până spre acea credulitate ce seamănă cu prostia, fără de noroc şi tipul perfect pentru cei din jur ce vor să îşi exercite puterea. În locuinţa sa ce poartă toate semnele vieţii anonime şi sărace pe care o duce –sărăcie în toate sensurile – doar motanul, mare, gras, mereu flămând şi degrabă făcător de stricăciuni este un semn al viului. În rest, tot ce face Ionescu este robotizare, rupere de realitate. Bietul de el nu observă că rujata până-n cerul gurii şi siliconată până dincolo de scara blocului şi care i se aruncă de gât în lift –şi pe care vrea să o ia de nevastă – este un transsexuat, nu pricepe ce e cu gonflabila dintr-o vitrină şi nici de ce îi pune unul mâna pe fund, la fabrică repetă mecanic actul de a pune ştampile pe cutiile în care se află o păpuşă hâdă. Lui Ionescu nimic nu îi iese ca lumea: micul dejun se face scrum, biletul câştigător la loto, care, nu-i aşa, i-ar fi putut schimba viaţa, zboară în înaltul cerului, excedat de mecanica gesturilor de la serviciu începe să vadă perechi de sâni în locul porcuşorului din cutie şi, în consecinţă, e dat afară.
Râzi la filmul lui Mihai Şurubaru, dar râzi cam strâmb. Poate pentru că de multe ori te vezi şi pe tine în ipostazele, în întâmplările bietului Ionescu. Şi când la speech-urile de după proiecţie afli că “O zi din viaţa lui Ionescu” este primul film de animaţie sută la sută românesc realizat după 1990, că şi realizatorul a pus jumătate din sumă spre a-l produce şi că cele 30 de minute au costat opt luni de muncă râsul îţi îngheaţă într-o grimasă de durere, nedumerire şi revoltă. Cele trei cucuvele care reapar la finalul filmului spre a da, de data aceasta, stingerea nu prevestesc nici pentru ziua de mâine – a lui Ionescu sau a noastră – nimic bun!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
