Viata ca literatura

Un buchet mic, mic de tot, de ghiocei

Nu mai era vreme nici de sanie pentru că strada iţea mai degrabă pete negre, colţi de pietre şi băltoace decât insule aproximativ albe de zăpadă, dar nici de biciclete pentru că, a rebours, strada oferea mai degrabă băltoace, pete de zăpadă cândva albă decât pavaj sigur sub cauciucurile roţilor şi-aşa tocite. Nu mai era vreme nici de fotbalul jucat mai mult din abilitatea de a te ţine pe picioare pe gheaţă decât din iscusinţa de a dribla din glezne şi din şmecheriile de a privi într-o parte şi de a pasa exact în partea cealaltă. De sus, cernea o ploaie mocănească, în stropi mici şi reci, cu vădita intenţie de a face strada, pământul, oamenii lichizi. Era acea vreme despre care unii zic că te face melancolic, dar eu cred că mai degrabă te rebegeşte, îţi împinge umerii către gât, îţi afundă adânc mâinile în buzunare şi te face să simţi că tu şi lumea sunteţi făcuţi din nişte goluri mari şi iremediabile. Ne adunam, ca de obicei, « la colţ » - fiecare grup avea colţul lui – ceea ce pentru noi însemna în faţa fostei cârciumi a lui Socol, acum salon de dans şi magazin de pâine. Veneam de parcă ne-am fi dus la tăiere : agale, târşâind bocancii de iarnă, cu fesurile adânc trase pe frunte şi fără niciun chef de vorbă. Ce chin pentru noi orice sfârşit de februarie ! Mai ales, sau poate tocmai de aceea, că după februarie urmează martie, iar martie începe exact cu 1 martie. Mai mult de această zi eram noi trişti şi apatici, lingavi în gesturi şi stări. Fără să ştim, şi fără să se fi ştiut pe vremea aceea, în rândul grupului nostru de copii şi preadolescenţi, se instala, parşivă, nu astenia de primăvară ci depresia de 1 martie.
Ştiam că scenariul se va repeta. Unul dintre noi avea să arunce aşa, într-o doară, şovăitor şi incitant în acelaşi timp: “Ce facem, mai mergem la....” Chiar dacă nu îşi termina propunerea, cu toţii ştiam pentru că toţi, sunt sigur, aveau în minte acelaşi lucru: să mergem după ghiocei la “Creţuleasca”. Creţuleasca era o pădure. Ca să ajungem acolo, traversam cartierul - Andronache -, străbăteam întreaga pădure Andronache, luam în picioare noroiul unor drumuri de ţară şi al unor câmpuri –care acum s-au semănat cu vile ce ţin de Ştefăneşti-Pipera -,şi-apoi, printr-o spărtură a gardului din plasă, intram în tărâmul pe care nu-l exploram decât atunci, în ultima zi a lui februarie, care în memoria mea, afectivă, desigur, nu a căzut decât duminica. Pădurea Creţuleasca era o rezervaţie –îmi spun acum că probabil ţinea de Staţiunea de cercetări pomicole “Miciurin”, de la Ştefăneşti – cu căprioare, fazani (lupi, în imaginaţia noastră pentru că altfel nu i-am văzut niciodată)– şi...ghiocei. Numai aici se aflau ghiocei, nu şi în pădurea noastră, ce-avea să înflorească mai târziu cu violete, micşunele şi brebenei. Ne îngheţau mâinile în zăpada ce mai strângea ca într-un corset plăpândele flori, ne udam picioarele şi ne amorţeau de frig, dar, după câteva ceasuri, fiecare, după noroc sau ştiinţa de a găsi – ţinea în mână un buchet de ghiocei. Ne întorceam pe acelaşi drum zdrenţuiţi, flămânzi şi obosiţi ca taţii noştri de la Stalingrad, dar victorioşi! Acasă, aveam să-i pun într-un borcan cu apă, dormind iepureşte de grija lor: dacă se vor ofili, dacă Ioana, soru-mea, care pleca mai devreme la şcoală, nu va avea altceva mai bun de făcut decât să-i ia spre a-i da profesoarei de istorie, preferata ei, dacă până şi Ilie, cam aerian în tot ce însemna realitatea în care trăia, s-ar fi trezit deodată cu gândul că e 1 martie şi ar fi cazul să ducă un buchet de ghiocei la şcoală? Cumplite scenarii mă mai torturau în noaptea aia! Când dădeam cu ochii a doua zi dimineaţa cu ei, mă inunda un val de căldură: fierbinte, fierbinte, moleşitor şi mai moleşitor. Urma partea cea mai grea: făcutul bucheţelelor, elegant, nu? legate cu aţă, şi palmarea lor astfel încât mama să nu sesiseze ce moşmondeam şi cu ce gânduri moşmondeam eu prin casă înainte de plecarea la şcoală.
Ne readunam de parcă ne-am fi dat întâlnire la oră fixă în drum spre şcoală. Şi niciunul nu vorbea. Eram preocupaţi de ceve anume. Şi de cineva anume, pot mărturisi eu acum. Fiecare, fără să recunoască nici picat cu ceară, avea o amoare, o coleguţă pentru care suspina amarnic, pentru care făcea minuni pe terenul de handbal al şcolii, ţipa şi îmbrâncea fetele în pauză numai pe ea –nu, şi pentru care bătuse atâta amar de drum să culeagă ghiocei. Apropierea de porţile şcolii aducea parcă jale şi durere, ne uitam spre clădirea dreptunghiulară, vopsită în galben, aşa cum se uită unul abia condamnat către zidurile închisorii sale. Era devreme, foarte dreveme –totdeauna de 1 martie ajungeam chiar cu femeia de serviciu care abia de terminase curăţenia şi aţâţa focurile în sobele mari de teracotă din clase. Ca să ne lase să intrăm de la ora aia prestam la cărat lemne, la mutat pianul din sala de muzică spre a mătura ea pe sub el. Dar ce nu am fi fost în stare să facem spre a putea să punem ghioceii în pupitrele băncilor fără a fi văzuţi de nimeni! Ne spuneam că îi vom ţine acolo până la pauza mare, apoi îi vom lua, curajoşi, ne vom îndrepta spre ea, cea mai frumoasă colegă de pe acest pământ, numit cartierul Andronache, şi-i vom întinde demn, galanţi şi îndrăgostiţi.
În fiecare an, bucheţelele noastre de ghiocei aveau însă aceeaşi soartă - rămâneau să se ofilească în pupitrele băncilor noastre neştiuti, nevorbiţi, nedăruiţi, şi ca orice mare iubire neîmpărtăşită, purtaţi în suflet toată viaţa.

Tutea

Mana, tremurândă, punctează pe cuvertură fiecare cuvânt –cheie al declaraţiei sale către Liiceanu. L-a rugat pe un tânăr să o citească – el e slăbit, bolnav şi uşor bâlbâit. De la un moment dat, nu mai aud nimic, dar înţeleg tot. Ţuţea ştie textul pe dinafară şi-l rosteşte doar cu buzele odată cu tânărul, iar eu il pot citi din mişcarea lor, cuvânt cu cuvânt, iar urmărindu-i mâna am  şi esenţialul, aşa cum l-a gândit, cum îl gândeşte Petre Ţuţea - « nu căderea mărului l-a condus pe Newton spre descoperirea Legii gravitaţiei ci inspiraţia ».
Secvenţa din filmul lui Sorin Ilieşiu din 1990 – cu puţin timp înainte ca Petre Ţuţea să fie internat – este inedită. Şi needitată. Cu atât mai emoţionantă, zic eu. Ce nu înţeleg este de ce o fi fost cenzurată, de ce a gândit cineva, atunci în 1990, şi apoi în 1993, că este, că poate fi subversivă?
Doar pentru această secvenţă şi tot merita să fi fost aseară la « Vocile lui Ţuţea » de la ICR !

Grandeur et decadence

Piaţa Colentina se intinde in fata mea ca degetul de golaşă, vorba lui Rebreanu. Golaşă de cumpărători pentru că altfel tarabele sunt pline de legume şi fructe atât de bine lustruite încât par din ceară. Singurele produse româneşti sunt: nişte gulii şi ridichii de-alea negre şi un borcan de ardei iute murat. Legumele şi fructele europene au preţuri… europene: strugurii - 20 de lei, ardeiul gras – 25 de lei, prunele renglote 2o etc.
Din fereastra magazinului de mâncare pentru câini şi pisici rânjeşte sărăcia grandorii de alt'dat sub forma unui anunţ “Nu vindem pe datorie”!

Cam asa a fost la Club

Clubul de proza, a doua intalnire

Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române va găzdui, marţi 23 februarie, de la orele 17, cea de-a doua întâlnire a Clubului de proză, proiect al secţiei proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Vor fi prezentate volumele lui Ştefan Dimitriu - “Lasă zilei scârba ei”, Mircea Constantinescu – “Oraşul de la parter”, Iftimie Nesfântu – “Povestiri despre Dumnezeu”, Lucia Verona ‘ “Fără canguri”, Corneliu Ostahie  “Artişti, ateliere, galerii – Ghid facultativ de încântat privirea”. Seniorul serii, Ioan Groşan, va citi un fragment dintr-un roman la care migăleşte de mai multă vreme, iar tinerii, dar foarte promiţătorii, prozatori Ioana-Cosmina Filip şi Adrian Diniş vor da garanţii, sunt sigur, că sunt nume ce se pot impune în peisajul prozei române contemporane.

Politica si delicatese comice

Sâmbătă seara, o sun îngrijorat pe mama. Are o vârstă venerabilă şi în ultima vreme nu s-a simţit deloc bine. Cu inima cât un purice, ca de fiecare dată când telefonul sună mult timp, o aud într-un fundal de voci războinice. Imi dau seama într-un târziu ca are televizorul dat foarte tare. “Ce faci?” o întreb. “Vor să-l dea jos pe Vanghelie”, îmi răspunde ea, lăsându-mă cu gura căscată. “Şi de ce te interesează pe dumneata dacă îl dau sau nu jos pe Vanghelie?” “Păi, eu la ce mă mai uit”, imi zice ea senină. Pentru bunăstarea sprirituală a mamei, evident că m-am rugat în gând să nu-l dea ăia jos pe Vanghelie. La ce s-ar mai uita dumneaei acum când marii comici de pe vremea ei, Tomazian şi Birlic, nu mai sunt ?!

Niste fete

Guy are 33 de ani şi s-a decis să se însoare. Nu o poate face până când nu îşi pune în ordine viaţa amoroasă, bogată şi agitată, dinaintea mariajului. Întocmeşte o listă cu femeile care i-au trecut prin viaţă şi faţă de care crede că a greşit cu ceva şi ajunge în cele din urmă la un număr rezonabil, cinci, pe care le va căuta, va sta de vorbă, spre a se asigura că lucrurile sunt clare între ei. De fapt, Guy vrea să aibă conştiinţa împăcată, explicându-se şi cerând clemenţă. El vrea să pornească în noua sa viaţă senin şi fără obligaţii morale şi, deci, fără resentimente din partea fostelor iubite. Sam este iubita din colegiu. Doi ani de iubire, doi ani de jurăminte şi promisiuni sfârşiţi abrupt: balul de absolvire îl află pe Guy alături de altcineva. În momentul reîntâlnirii lor – după 15 ani - Sam e măritată cu un banal manager de magazin (aşa crede Guy), cu un copil, dar lovitura primită atunci în adolescenţă doare încă, şi doare al naibii de tare. Tyler a fost iubirea de gen sportiv: fata veselă, dezinhibată, cu umor, gata şi la reîntâlnirea lor să mai facă o partidă de amor, dar care nici ea nu poate uita cearceafurile de numere de telefon la care suna Guy şi pe care ea le vedea pe factura ei. Cu Lindsay, profesoară universitară ceva mai coaptă decât Guy, relaţia a căpătat turnura unui scandal amoros pentru că ea s-a petrecut la universitatea unde amândoi predau şi la care mai preda şi soţul femeii. Guy a dispărut, Lindsay a rămas să suporte blamul, bârfa, dispreţul celor din jur şi bunătatea soţului. Bobby îi reproşează că el se simţea atras de sora ei geamănă, Billy, deşi “înţelegi, eram identice”, şi nu poate fi deloc convinsă că ea a fost iubirea vieţii lui, că pe ea o iubeşte şi-acum şi o poate mărturisi chiar dacă e în pragul căsătoriei. Reggie a aşteptat 15 ani să se mărite cu el. Avea 12 ani, 11 precizează ea pentru că se întâmpla înainte de miezul nopţii, când, la aniversarea ei, el a sărutat-o şi i-a pus mâna pe fund. Atunci, în noaptea aceea, ea nu a mai fost niciodată fetiţă asemenea colegelor ei de şcoală. 
Piesa lui Neil LaBute – alte două, BASH şi “The shape of things”, i se joacă la Teatrul Act de mai multă vreme – este antrenantă, are replică bună, umor şi fulguraţii de dramă. Nu îşi propune abordări abisale (deşi parcă povestea lui Reggie merita să fie un subiect în sine). Mesajul este unul clar şi comun: femeile percep diferit şi mai grav relaţiile decât bărbaţii, fiind marcate profund, până la imposibilitatea de a uita şi de a-şi reprima durerea, de ceea ce bărbaţilor li se par a fi simple întâmplări ale vieţii. Femeile pornesc într-o relaţie cu gândul că va fi eternă şi frumoasă. A fi părăsite, a nu mai fi iubite –fără niciun motiv palpabil – înseamnă un dezastru existenţial, nu numai amoros, producând răni adânci şi resentimente pe măsură. Guy (care înseamnă ca substantiv comun un tip, adică un bărbat ca orice bărbat) nu pricepe unde a greşit şi nici dacă a greşit: la 18 ani nu era pregătit pentru a-şi duce o viaţa ca bărbat însurat, alături de Sam, Tyler nu a dat niciodată semn că vrea altceva decât o relaţie jovială, sportivă, bazată în special pe nebuniile din pat, Lindasay nu era chiar o copilă să nu ştie la ce se expune având o relaţie extraconjugală cu un coleg de catedră, Bobby poate cultiva competiţia cu sora ei geamănă doar în mintea ei, Reggie a perceput un sărut incert ca pe unul amoros, sexual şi ca pe un angajament pe viaţă. Neil LaBute ştie ca nu poţi avea succes fără a face pe plac publicului feminin, aşa că piesa lui este o punere la zid a bărbatului superficial, fricos ori laş care crede că viaţa este un şir de întâmplări, relaţii, aventuri care nu lasă urme, sau oricum, nu lasă făgaşuri prea adânci. Personal, era gata-gata să mă înduioşez de soarta femeilor, nişte îngeraşi cu aripioare venite dintr-o şi trăind într-o lume a purităţii, a sentimentelor eterne, totdeauna părăsite şi niciodată părăsind, trădând, minţind, înşelând! Sau, atunci când fac toate astea, sunt animate de abisuri existenţiale, de adâncimi pe care simpluţii de bărbaţi nu le vor înţelege niciodată.
Spectacolul Teatrului “George Ciprian” din Buzău (văzut la “Nottara”) este curat, neplictisitor (ceea ce în sine e o performanţă în zilele noastre), bine lucrat regizoral. Distribuţia are cap de afiş pe Catrinel Dumitrescu (rolul Lindsay venindu-i perfect şi făcându-l perfect) şi pe Vlad Zamfirescu (bun, dar oarecum neconectat la rol). Celelalte patru fete sunt tinere actriţe aflate pe nivele diferite ale profesiei. Diana Cavallioti (cunoscută şi din filmele “Amintiri din epoca de aur”, “Restul e tăcere” şi “Cloroform”) reuşeşte să transmită emoţia şi să-i dea personajului o adâncime pe măsura singurei drame adevărate şi profunde trăite de cele cinci fete, iar Cristina Florea este naturală şi bine aşezată în rolul de zvăpăiată, nonşalantă, superficială care îşi maschează adevăratele trăiri. Irina Velcescu (Sam) pare a fi copleşită de diferenţa dintre vârsta sa şi vârsta personajului pe care îl interpretează (o femeie la 33 de ani, resemnată şi înfundată în grijile dar şi bucuriile mici ale căsniciei), în timp ce Andreea Vasile nu a găsit (ori poate regizorul nu i-a găsit) tonul, expresivitatea care să ne dumirească de ce ea a fost singura şi adevărata iubire a lui Guy. Dar, una peste alta, piesa ţine în priză spectatorii (pe durata a aproape două ore şi jumătate), transmite căldura şi emoţia unui fapt artistic care îşi propune să semnaleze şi nu să aprofundeze, adică să râdem, să ne întrebăm şi, evnetual, să o luăm de la capăt.