Confesiuni fără glorie

Mîşkin

Primele lecturi te afundă în lumea cuvintelor fără să le mai percepi. Nu parcurgi cuvinte ci în mintea ta se derulează scene, vezi personajele şi chiar le auzi. Asemenea unui naiv spectator de teatru, simţi uneori nevoia de a interveni, de a-i spune personajului cu care te confuzi ce i se pregăteşte, ce ai aflat tu şi el încă nu ştie. Reacţionezi ca în viaţă. Urăşti sau iubeşti alături de personajul tău cu aceeaşi intensitate.
De la primele pagini, cele in care se descrie întoarcerea sa în Rusia, în acel “sfârşit de noiembrie neguros şi rece “ l-am îndrăgit pe prinţul Mîşkin. Deşi, pe atunci, nu înţelegeam multe din ceea ce făcea şi îmi era ciudă că nu mă ascultă, pentru că mă rugam, în gând, de exemplu, să nu se apropie de vaza despre care Aglaia Epancina îi spusese să stea departe altfel sigur o va sparge. Înflăcărat şi pierzându-se în focul propriei pasiuni, Mîşkinul meu îndrăgostit, aşteptând febril momentul în care se va anunţa logodna lui cu Aglaia, nu are nimic mai bun de făcut decât să se apropie pas cu pas, să îşi rotească mâinile şi…gata catastrofa! Sparge vaza, logodna se amână sine die, Aglaia îşi dă seama că, în fapt, nu aşa ceva îşi dorise, că al ei Cavaler al Tristei Figuri nu e decât un biet neîndemânatec, un om bun pentru orice dar nu pentru o aşa chestiune serioasă, cum e căsătoria ei. Prinţul Mîşkin e un inocent. Adică, un om care nu gândeşte răul. Care se simte atras în primul rând de cei aflaţi într-o dramatică suferinţă. În casa Nastasiei Filipovna, la care s-au adunat toţi cei care în fapt sunt răspunzători de viaţa, rătăcirile şi acuta ei nevoie de autoflagelare, dispreţuindu-se chiar mai mult decât o fac ceilalţi, şi care, acum, o presează să ia o hotărâre, hotărâre în fond pe care şi-o doresc ei, prinţul face un gest care îi lasă pe toţi fără grai: o cere el de nevastă, o imploră să-l ridice pe el, nevolnicul, până la sublimul suferinţei ei. În ochii celorlalţi, este atât de neajutorat încât ideea că s-ar putea căsători cu cineva pare de neconceput, darămite cu Nastasia Filipovna! Deasupra oricăror altor calităţi umane, Prinţul pune suferinţa. Numai un om profund, numai un om care a cunoscut răutatea, nedreptatea, umilinţa şi a fost rănit merită nu numai compasiunea ci şi întreaga, sincera şi necondiţionata noastră dragoste, pare a fi mesajul pe care îl trimite Mîşkin. S-a spus că prinţul Mîşkin este asemenea lui Isus. Tind să cred că Prinţul îl recunoaşte pe Isus în orice om chinuit de suferinţe sufleteşti, de îndoieli şi de nesfârşitul drum al Golgotei pe care numai oameni ca Nastasia Filipovna sunt chemaţi să-l parcurgă. Isus se ştie Cel Ales. Prinţul Mîşkin nu ar păcătui să se creadă un ales, ştie că Dumnezeu îi încearcă doar pe cei cu adevărat aleşi de El.
Înţeleg că, în fapt, în ruseşte “idiot” înseamnă inocent. Probabil că datele sale biografice, înşelătoare în roman, i-au făcut pe traducători să folosească un cuvânt cu conotaţii nu tocmai măgulitoare. Ni se spune că mintea lui nu a depăşit-o pe cea a unui copil cât a fost în sanatoriu, că cei mai buni prieteni ai lui erau copiii, că epilepsia îi conferă o sensibilitate aparte, că înaintea crizelor poate vedea cu claritate ceea ce se va petrece. Desigur, Prinţul este un copil pentru că numai în copilărie şi în copilăria omenirii nu există răul. Desigur, Prinţul e bolnav atâta vreme cât înţelegem boala ca fiind o abatere de la normalitate. El e excepţia în lumea terifiantă a gândurilor şi vieţii disimulate, a cameleonismului, a intrigilor şi a închinării la un zeu care corupe totul – Banul. În compartimentul trenului Varşovia-Petersburg, primele discuţii între personajele a căror viaţă se va împleti de-a lungul întâmplărilor referă la bani: Lev Nicolaevici Mîşkin este posibil moştenitorul unei mari averi şi un om care nu are pe nimeni care să-l întreţină, în casa Nastasiei Filipovna, Parfion Rogolin vine cu un pachet în care se află o sută de mii de ruble. Când le aruncă în foc, figurile se desfigurează, sufletele celor mai mulţi ard odată cu hârtiile. Mîşkin şi Nastasia Filipovna (Rogojin e în transă şi şi-a pierdut simţul realului) desfid banii, dar amândoi ştiu ce valoare are gestul lui Parfion. Prinţul Mîşkin, cel incapabil să îşi poarte singur de grijă, trăind inocent, despovărat de grijile materiale, şi Nastasia Filipovna, întreţinuta, amanta de lux, ascunsă ochilor lumii, nu pun preţ pe banii lui Rogojin, pe bani în general. Unul pentru că nu are valoarea lor, ea – pentru că ştie ce înseamnă această valoare, câtă umilinţă, durere aduc şi cât de mult poate schimonosi sufletele. Prinţul înţelege că Nastasia e bolnavă, bolnavă sufleteşte, adânc şi poate iremediabil, iar viaţa ei alături de un om ca Rogojin, cu tenebrele, cu exprimările violente ale patimilor sale, este o altfel de pedeapsă pe care şi-o dă singură.
Revin din când la romanul lui Dostoievski şi observ vă miile de cărţi citite, anii trecuţi nu au modificat prima lectură – nu pot citi “Idiotul” altfel decât prima oară, abolind cuvintele şi lăsându-mă purtat în lumea Prinţului meu. Şi acum mi-e necaz şi îmi vine să-l iau de mână şi să-l duc în partea opusă salonului Epancinilor spre a nu se apropia de vaza aducătoare de nenorociri. Îmi doream căsătoria lui Lev Nicolaevici cu Aglaia Epancina? Nu, nu cred asta ci pur şi simplu voiam ca Prinţul meu să nu se facă de râs. Să nu mă facă de râs. Să nu mă fac eu de râs!

Viaţa ca literatură

Ca un croncănit de ciori, dimineaţa de toamnă

Croncănitul unor ciori ce se învârteau în jurul turlei bisericii s-au lovit în plumburiul zilei de toamnă întorcându-se cu un ecou reverbat până în copilărie - cerul cenuşiu şi stolurile de ciori anunţau iremediabila plecare a verii şi, şi mai dramatic, începutul şcolii. În cele câteva fracţiuni de secundă, m-am revăzut în ograda mătuşii mele, în faţa grădiniţei cu flori de toamnă aşteptând ca ai mei să îşi încheie ceremonialul de rămas bun de la rude spre a porni spre casă. Nu erau numai zile fericite acolo în satul unde mi-am petrecut multe dintre vacanţele de vară, dar plecarea mă întrista fără măsură. De fapt, acel moment, acele câteva minute în care eu mă învârteam fără rost, îmbrăcat deja de oraş, mă dureau fizic prin înstrăinarea de mine însumi. Atunci, în chiar acea clipă, nu ştiam cine sunt şi ce vreau. Hainele de orăşean pe trupul ars de soarele torid, nemilos al câmpiei, plin de zgârâieturi, de cicatrice ale unor lovituri de care nu ţinusem seama până atunci, frizura dresând sălbăticia părului crescut de-a valma o vară întreagă, picioarele strâmtorate în perechea de pantofi sau sandale noi –niciodată ai mei nu ghiceau cât voi creşte în acea vacanţă – nu se potriveau cu praful din mijlocul ogrăzii, cu căruţa înveşmântată cu macatele bune pentru ca noi, orăşenii, să stăm comozi până la şoseaua de unde aveam să luăm maşina spre Bucureşti. Eram străin în locul care până atunci fusese paradisul vacanţei, în hainele care mă legau de oraş, de cartier, de prietenii pe care îi uitasem o vară. Eram al nimănui într-un tărâm al nimănui, două trupuri, două biografii, două stări incompatibile. Simţeam fizic această dedublare, tot astfel cum foarte rar în vis te poţi dedubla spre a te vedea pe tine însuţi, ca într-un straniu şi terifiant exerciţiu de extracorporalitate. Prin imaginea în oglindă, prin fotografii şi acum, mai nou, prin înregistrări video din viaţa de zi cu zi, ai zice că eşti obişnuit cu propriu-ti trup, cu propria imagine. Nu mă simt straniu când mă văd în astfel de imagini, în schimb rarele momente în care în vis mă pot vedea îmi transmit un sentiment de teamă, de alt tărâm în care m-aş afla. Cu atât mai intense sunt aceste senzaţii când ele se produc ca în urmă cu câteva zile în curtea bisericii Andronache când m-am văzut copil sun cerul gri al lui septemnrie, când am auzit nu croncănitul ciorilor din acel moment ci acel croncănit al ciorilor de demult. Miimi, probabil, de secundă de o intensitate dureroasă, fizic dureroasă, bulversantă ca un presentiment al unui iremediaibil de care iei act abia acum.
În următoarele fracţiuni de secundă, mi s-au succedat –ori s-au suprapus – frânturi de existenţă legate sau nu de cei plecaţi –tata, mama, sora mea, fratele meu -. de nopţile de Înviere, de orele de franceză din clasa generală –şcoala în care am învăţat e la doi paşi de biserică, ore în care profesoara mă ţinea în prima bancă între două colege ca să nu mă mai plictisesc şi să o tulesc pe geam la meciul de fotbal, şi din nou chipul înseninat de moarte al mamei, părând că doarme, împăcată şi fără durerile atroce şi răvăşitoare, şi o întrebare care mă tot torturează cu insistenţa ei în ultima vreme, vine, revine, o aud pe toate tonurile, de la stridenţe la şoaptă, de la vinovăţie la împăcare şi neputinţă, pare a-mi da pace o vreme, doar spre a amăgi cu absenţa ei şi a o face şi mai sfredelitoare şi mai înfricoşătoare, atât de înfricoşătoare încât nu o pot repeta: doar o aud rostită de o voce ce este şi nu este a mea.
Şi revenirea bruscă şi brutală în realitatea imediată, în viaţa ce se cere trăită până la capăt, chiar dacă ea îşi află o lipsă de sens cât cearta între doi cerşetori ce apăruseră, cât fusesem eu în altă lume. în curtea bisericii. “Ai ajuns să te dea afară şi de la poarta cimitirului că nu te mai saturi”, îi zicea ea bărbatului ce îşi trecea punga de plastic goală dintr-o mână în alta.
O pungă d-aia transparentă, goală, pe care, fără să o vadă ceilalţi, o purtăm mai toată viaţa, trecând-o dintr-o mână în alta, frământând-o a pagubă, a speranţă, sortită mereu să fie umplută din/de prea plinul iluziilor noastre.

Clubul de proza

Clubul de proza isi reia intalnirile marti, 28 septembrie, orele 17, la Rotonda Muzeului National al Literaturii Romane cu o lansare dezbatere despre volumul lui Horia Tabacu "Drumul pana la Piata Romana".
Alaturi de afisul obisnuit, pentru fiecare intalnire a Clubului, Claudiu Barsila va realiza unul personalizat, unicat, iar la vara vom realiza o expozitie "Afisele Clubului" probabil tot in Rotonda MNLR.

Un senzaționalism postmodern
De Dan Cristea

Parodie și pastișă la nivel superior, plin de haz și ironie, romanul lui Constantin Stan își anunță încă de la debutul său, unul surprinzător, care ne poartă chiar în inima Moscovei, câteva din preocupările lui de bază: "Ce plictiseală! își spuse Ivan Mihailovici Saproșkinov. Stătea la biroul lui cu ferestre ce dădeau în Piață și, ca de obicei, privea fără niciun gând cupola aurită a bisericii . Ușor mahmur bineînțeles, își număra încă o dată rublele din buzunar și zilele până la salariu. Transforma rublele în copeici, copeicile le așeza în fișicuri, fișicurile le convertea în păhăruțe de vodcă. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multă parcimonie pe tot programul său de lucru - care putea fi de opt, zece sau peste zece ore, dar nu lua în calcul nenorocenia orelor suplimentare, ci doar atât: ziua de muncă de opt ore - și ofta din greu. Asta ar mai merge când bei de plăcere, mesteci castraveciori, stai singur la o măsuță din colțul bodegii și privești cu nesaț mujicii care nu știu cine ești tu și de ce îi privești cu atâta drag, Marfa Stanilova e departe, iar tu, ca un pervers mic, sorbi încet, cu înghițituri mici, dar mici de tot, votca. Dar cum să faci asta în timpul orelor de serviciu ? La slujbă, timpul trece încet, încet de tot, și nu-l poți sorbi cu înghițituri mici, mici de tot ca pe votcă. Cu cât trece mai greu cu atât devine mai dens, mai gros ca fumul de mahorcă într-o cameră niciodată aerisită. Pentru Ivan Mihailovici Saproșkinov, timpul, atunci când se află la serviciu, este vâscos ca o plasmă ce se întinde în tot biroul, prin care trebuie să-ți croiești drum. Nu e o mare greutate să tai smogul ăla mergând până la fereastră, întorcându-te pe alt drum ocolitor, prin fața fișierelor, la birou. Nu e greu, dar e sâcâitor, neplăcut, simți cum ceva ți se împotrivește și uneori chiar ți se lipește de haine, de față - mai ales când ești proaspăt ras - și de mâini. Când ajunge înapoi la masa, la scaunul său trebuie să scuture bine degetele de parcă nu ar fi trecut printr-un birou de funcționar cumsecade ci prin cine știe ce masă cleioasă, lipicioasă".
Din pasajul pe care l-am citat, se poate observa cu ușurință, pe lângă scriitura "plină", suculentă a autorului, încărcată de surprize stilistice (concretețea pe care o obține, de pildă, în definirea timpului dens, vâscos al orelor de serviciu, spre deosebire de cele petrecute la crâșmă), faptul că eroul pe care acesta îl are în vedere, transcriindu-l într-un fel, este, în ce privește unele atribute tradiționale, personajul nemurit de proza rusă, în special de cea a lui Gogol și Cehov, funcționarul umil, inconsistent, adeseori "plictisit", adeseori "mahmur", de cele mai multe ori însă abulic și tembel, lipsit de esență și de realitate sufletească. Personajul lui Constantin Stan, Ivan Mihailovici Saproșkinov, este, indiscutabil, "ieșit" într-o anume măsură din "mantaua" lui Gogol, dar prozatorul îl trece, cu modificările de rigoare, prin anii de după război, prin vremurile lui Hrușciov, când debutează ca activist de partid, fixân- du-l apoi în epoca glasnostului și perestroikăi lui Gorbaciov, când lucrează într-o Instituție misterioasă, într-un birou la care se ajunge ca printr-un "labirint", și unde nu se găsesc altceva decât "fișete, rafturi, seifuri masive", toate conținând același lucru - dosare ("mai mici ori mai voluminoase, mai îngălbenite de vreme sau noi-nouțe").
Folosind stilul indirect liber, în care vocea naratorului lasă uneori să se audă și vocea personajelor, romanul cuprinde "biografia" lui Ivan Mihailovici Saproșkinov, adusă în prezent, și așezată, pe de altă parte, într-o narațiune necronologică, unde se intersectează evenimente petrecute în epoci diferite. "Istoria" lui Saproșkinov, precum și întregul roman, care face adesea loc fantasticului și supranaturalului, se prezintă ca o combinație de poncife epice, de locuri comune, de topoi, atât ai stilului umil-funcționăresc (pastișa), cât și ai discursului ideologic bolșevic (parodia), cu elemente senzaționale. De natura senzaționalismului e astfel originea lui Saproșkinov, care se naște dintr-o mamă rusoaică și un soldat român, "care, naiba știe cum ajunsese, cum se rătăcise de ai lui, de război, de frică, de moarte prin părțile alea". După copilăria petrecută în sat, sub ochii nemiloși ai unui tată vitreg, întors infirm din război, de unde fusese dat dispărut, viața personajului capătă o "curioasă turnură" când ajunge la oraș. Terminând școala, fără nicio înclinație și fără niciun gând de viitor, acest personaj șters, fără șira spinării, care "ar fi putut face orice cu aceeași conștiinciozitate, fără nicio tulburare sufletească", e luat sub aripa lui protectoare de către un ștab de partid local, Tovkolea, care îl unge activist și îl transformă în omul său de încredere. Tot partidul, mai bine zis Tovkolea, sunt cei care i-o scot în cale pe Marfușca (Marfa Stanilova), care își dă acceptul la căsătoria cu Ivan Mihailovici "printr-o sfioasă privire pusă în podea". Relația dintre cei doi soți, total lipsită de orice iubire, de orice afecțiune sau de orice atracție sexuală (Marfa apare mai degrabă ca o femeie-bărbat), prilejuiește romancierului pagini remarcabile, aflate printre cele mai bune din roman. Deși, cum scrie autorul, "viața lor a semănat cu o baltă d-aia în care nu se încrețește un vălișor, doar mătasea broaștei crește ca o râie deasupra ei înverzind-o, o baltă care apoi scade și devine o apă puturoasă, de care se feresc toți, cu scârbă", o stranie osmoză, în ce-l privește pe Ivan Mihailovici, se petrece între serviciu și nevastă: "Marfa și slujba păruseră de-o veșnicie și pentru o veșnicie legate. Se trezise cu ea și-acasă și la serviciu fără să știe vreodată cum s-a procopsit cu dânsa. Nici dacă ar fi făcut un serios efort de memorie nu și-ar fi putut aduce aminte dacă toate acele bagatele săvârșite între doi oameni înainte de a se decide să rămână o viață împreună s-au consumat vreodată și între ei".
Precum Akaki Akakievici, eroul lui Gogol, personajul lui Constantin Stan, "slujbaș conștiincios", dar netulburat de probleme de conștiință (când se mai întâmplă să fie cuprins de gânduri, capul lui Ivan Mihailovici, notează romancierul, "atârnă greu, inert și-l doare îngrozitor, nu mai e ceva aparținând trupului său ci un sac de pietre la gâtul unui biet om"), afectează faptul că n-ar ști cine l-a adus în instituția "dosarelor", acolo unde, spre mulțumirea lui, domnește o "ordine desăvârșită". "Cârcotașii" însă afirmă că angajarea lui ca funcționar a fost răsplata că l-a "turnat" la Securitate pe Tovkolea, binefăcătorul său, care, într-una din campaniile propagandistice purtate la sate, împușcase un mujic. Ivan Mihailovici semnase delațiunea dictată de un tânăr securist în vremuri schimbate din punct de vedere politic. Un comentariu umoristic al autorului precede dezvăluirea faptei, susținând ritos, în spiritul dosarelor găzduite de Instituție, că "spiritul a ceea ce a fost scris... nu se disipează, nu moare, ci ia alt corp, se întrupează din nou și din nou pentru că totul se pierde pe lumea asta în afara a ceea ce a fost odată scris".
Umorul romanului e legat în special de prezentul povestirii, atunci când în "existența bine tocmită până atunci" a lui Ivan Mihailovici, care crede în "perfectul echilibru al lumii în general și al lumii sale, al vieții sale, în particular", se produc evenimente nemaiîntâlnite. Efectele lecturii lui Gogol din Nasul, producătoare de ceea ce Raicu numea un "fantastic al banalității, al deriziunii" se pot citi în filigran. Astfel, într-o zi obișnuită ca oricare alta, Marfa Stanilova rostește vorbele următoare, care introduc în roman senzații de irealitate: "Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduiești mai mult". Cuvinte ambigui, la care Saproșkinov rămâne cu gura căscată, "nu pentru că era pentru prima dată când Marfa Stanilova avea a-i face o observație, a-i da un sfat, a-i furniza o afirmație prețioasă, ci pentru că, pentru întâia oară, Marfa Stanilova deschidea gura spre a spune și altceva decât un număr de dosare". Cuvintele acestea, care pentru înțelegerea personajului par să nu aibă nici un referent, îl tulbură însă atât de tare încât Ivan Mihailovici încearcă tălmăcirea lor cu ajutorul altora. Astfel observă, de pildă, că "unii se străduiesc să se îmbete" ("Dădeau cănile peste cap cu atâta temeinicie încât era clar că asta vor"). Pe de altă parte, pentru Nina Pavlovna, ospătărița de la cârciuma unde se "afumă" Ivan Mihailovici, vorbele au un înțeles sexual: "Eu, săraca de mine, Înălțimea voastră, mă străduiesc cât pot, dar nu pot mai mult că îmi intră în cur nenorocitele alea de navete, iar în picioare n-am cum, ar trebui dumnealui să se străduiască din fund mai multișor". Lucrurile nu se opresc însă aici, căci intervin și alte întâmplări, unele chiar de domeniul irealității, și a căror vedere îi dau personajului lui Constantin Stan "senzația că îi vor sări ochii din cap" sau că "așa ceva nu era cu putință". Astfel, Ludmila Cervenkova, tânăra colocatară din apartamentul de două camere pe care Marfa și Ivan Mihailovici îl împart cu o altă familie, i se arată goală pușcă, Marfa Stanilova însăși apare înaintea sa cu un imens papion roz, iar pentru a pune capac tuturor acestor surprize nemaivăzute, fundul ei începe să-i vorbească lui Saproșkinov. "Un fund apocaliptic, acoperit cu straturi-straturi de îmbrăcăminte, un fund care privit cu obstinație căpăta chip, trup, personalitate, un fund care se detașa de chiar posesoarea lui și care îl făcu aproape să leșine când auzi ce îi spunea: Ivan Mihailovici ar trebui să se străduiască mai mult". Explicația "realistă" la aceste scene paradoxale, cu conotații sexuale, s-ar putea găsi în imensa cantitate de vodcă pe care o îngurgitează zilnic Ivan Mihailovici, capabil de a cugeta la spirtoasa băutură în termenii cei mai lirici.
După cum se poate remarca, prozatorul rescrie în limbaj propriu, cu elocvente reușite stilistice, scene care ne reamintesc de Gogol (paragrafele în care fundul Marfei se detașează de posesoarea lui, cele în care un gând se detașează de cel care îl gândește, luând-o "fuguța pe scări, grăbindu-se să ajungă la birou înainte"sau cele în care un obiect, precum geanta lui Tovkolea, se separă de proprietarul lui, transformându-se într-un soi de fetiș). Rescrie, de asemmenea, scene care ne reamintesc, în genere, de marea proză rusă (tablourile de cârciumă, melodramaticul, lacrimogenul ori idilicul unor peisaje), după cum transpune parodic, de această dată, câteva din clișeele ideologiei bolșevice (forța colectivelor, trăncăneala "umanistă") sau mizerabiliste peisaje ale cotidianului sovietic. Una din scenele cele mai comice din roman are loc atunci când tânăra Ludmila, "luată de avântul său oratoric și copleșită de gândul celor ce s-au sacrificat", se trezește făcând amor cu deloc apetisantul Ivan Mihailovici. Încheierea e plină de haz: "Uite ce mi-ai făcut, Ivan Mihailovici. Trebuie să fac din nou duș și o să se supere Borenka (soțul ei -n.n.) pentru că iarăși i-am consumat apa caldă !".
La sfârșitul acestor "surprize", care îl scot din banalitatea traiului cotidian, Ivan Mihailovici se simte capabil să dea curs unui "gând obscur, ce-i dădea târcoale de ceva vreme". Acela de a merge la București, într-un loc pe care numai harta i-l descoperă. Convins că "lumea e întocmită pe principiul simetriei perfecte", acest personaj comic, întrupat într-un slujbaș conștiincios, mulțumit de sine, crede astfel că, la București, și-ar putea găsi un "frate", zămislit de o româncă și un soldat rus. E vorba de materia celorlalte volume, căci proiectul lui Constantin Stan e conceput ca o trilogie. Primul volum din aceasta se dovedește a fi o proză umoristică excelentă, postmodernă, îmbinând la un nivel superior pastișa și parodia.

Constantin Stan, Gde Buharest, Editura Charmides, 2010, 153 de pagini

Sub lupă

Mondenităţi cu iz de mici

Printr-o întortocheată pasare a unei invitaţii, m-am trezit la o agapă. O publicaţie îşi sărbătorea un an de când nu ştiu ce făcuse: fusese preluată de altcineva, îşi schimbase formula grafică, în fine nu contează prea mult, la noi, românii, prilejuri de a o pune de una mică, de a încinge un chef se află fără prea mare efort de imaginaţie şi gândire. Mai fusesem la Clubul Diplomaţilor în urmă cu doi ani, în aprilie 2008, când Uniunea Scriitorilor îşi sărbătorise un veac de existenţă.. Atunci, nu era un eveniment monden, înr-o bună măsură nu făcusem altceva decât să mutăm onorata adunare din Sala Oglinzilor şi, eventual, restaurantul nostru, cu oameni şi atmosferă, într-un alt loc. Frumos, ce-i drept, cu ştaif, şi cu o peluză de vis în acea zi de aprilie în care ploaia îi dăduse un verde superb. Ei, şi “iacată-mă-s, mămucă” –vorba lui Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariu – la ceas de seară companion al obişnuiţilor vieţii mondene, ăi de se duc la toate astea ca la serviciu: Ogică, Lis, Costin Mărculescu, Duban, Codrin Ştefănescu, Botezatu şi un stol de prezentatoare de lenjerie intimă, şi mulţi, mulţi alţii pe care nu-I cunoşteam nici de la televizor. Din sectorul presă nu ştiam pe nimeni: deh, altă lume, altă generaţie. Noroc cu fotoreporterii –aceiaşi de ani de zile – cu care mă ştiam şi cu fostul meu student, Kamara, care a intrigat atmosfera şi a făcut să se pornească o ploaie de blitz-uri îmbrăţişându-mă cu multă deferenţă, ca pe un fost profesor care cerea să se vorbească mai în şoaptă la seminar pentru că fetiţa lui, de niciun an, cu care venea la şcoală, adormise. Am căscat gura pe-acolo, am admirat mulţimea de bodyguarzi, atât de deşi încât am crezut că va veni Obama însuşi la reuniunea aia, amicul cu care eram şi-a umplut în mai multe rânduri farfurii cu ce puseseră pe masă, am pălăvrăgit cu el despre subiecte importante cum ar fi cine e ăla, dar ălalt şi mersul prozei europene, am revenit de pe terasă când a început parada de modă să vedem şi noi de aproape şi pe viu chiloţei, sutiene, celulite şi silicoane. I-am admirat făţuca de pisic satisfăcut după ce-a smântânit oalele de lapte a lui Botezatu şi mersul lui de podium, copiat desigur de la marii creatori de haine din lume, mi-au zgârâiat urechile entuziasmele şi vorbele umflate la decernarea premiilor şi iarăşi ne-am retras pe terasă de unde venea un miros îmbietor de miel făcut la proţap. Ne-am aşezat gospodareşte farfuriile în faţă, ne-am încântat de aerul subţire vestitor de toamnă lungă, am bârfit în voie, îndeosebi starea de criză (financiară şi economică în care se află ţara şi noi). Tout pres, ca să mă exprim într-o limbă care nu se practică în lumea mondenă, două creaturi feminine, arătând întru totul -la trup, vorbă şi port - ca două obişnuite ale cluburilor unde se bagă evenimente de mondenităţi, înfulecau mici cu o poftă pe care nu am mai văzut-o din timpurile în care se găseau grătare în gura Oborului!
Am mai băut un “J&B” cu amicul şi-am plecat acasă.

Sub lupă

Există decenţă şi după Playboy

Pare frivol să scriu despre petrecerea Playboy la care a venit Pamela Anderson în aceste zile în care România se pregăteşte de proteste de stradă, în care guvernanţii emit legi şi decrete peste noapte şi pe sub mână care măresc birurile, vârsta de pensionare, iar băncile au trecut “la tehnica jupuirii pe viu” (Mircea Horia Simionescu în “Ingeniosul bine temperat”-“Tehnica jupurii pe viu în relaţiile dintre Imperiul Otoman şi satul Gulia-Tărtăşeşti”) în relaţiile cu clienţii. Pare, dar mă voi strădui să arăt că nu e chiar atât de monden şi de uşurel.
Pamela Anderson a fost invitată la o petrecere privată, desfăşurată în fosta reşedinţă a lui Ceauşescu de la Snagov. Viaţa şi silicoanele Pamelei Anderson au făcut de mai multe ori înconjurul lumii. Vedeta are acum 43 de ani şi tot silicoane. A coborât din avion şi a mers până la hotel în nişte pantalonaşi scurţi care îi arătau picioarele nu prea drăguţe, după gustul meu. La petrecere, a venit însă într-o rochie neagră, bine decoltată, sexy cu măsură. A declarat că cei mai sexy bărbaţi sunt cei generoşi, dar cuvintele ei nu i-au făcut pe bărbaţi să bage prea adânc mâna în buzunar la licitaţie. 10.000 de euro pentru 15 minute de întâlnire cu Pamela Anderson mi se par puţini, meschini, aş zice, în condiţiile în care în cluburile de fiţe se sparg în numai câteva minute banii ăştia. La petrecere au fost 1000 de persoane dintre care să zicem că jumătate au fost bărbaţi foarte potenţi, financiar vorbind. De ce să dea alde Mahăru sau mai ştiu eu cine nişte bani ca să converseze un sfert de ceas cu PM? Să-l coste aproape 1000 de euro cuvântul? Să se zgâiască la decolteul ei fără să pună mâna să vadă ce calitate au silicoanele vedetei? Să-l simtă în spate, ameninţător, pe unul dintre bodyguarzii ei care au păzit-o şi la petrecere de parcă ar fi fost prin Afganistan sau la “Bardezi” din comuna Pocreaca? Să se ducă banii ăştia pe apa sâmbetei pentru o Fundaţie de ajutorarea copiilor? Mersi, dar nu se-nghite pe malul Dâmboviţei sau Snagovului aşa ceva. Pamelei Anderson îi vor ieşi vorbe. Că nici nu-i aşa cum se vedea în poze, că a venit cu nasu’ pe sus, că nici nu ştia prea bine unde se află. Obişnuiţi cu vedetuzdele noastre care după ce pozează prin reviste pentru bărbaţi uită să îşi mai scoată vestimentaţia de pe ele apărând tot aşa şi pe la petreceri, mahării nu au înţeles probabil că vedeta a venit ca la un job. A făcut ce s-a scris în contract, a luat banii şi a plecat. Lăsându-i cu vedetele locale care se năpustiseră pe scenă în ţinute foarte, foarte sumare. Ţinute de care până şi Pamela s-a ruşinat şi a coborât de acolo discret, dar ferm. A tăiat nu numai orice elan de cuceritor al unui dâmboviţean cu bani, ci şi inducerea unei confuzii. A afişat sobrietatea unei vedete care nu coboară din paginile Playboy-ului sau din viaţa ei direct în paturile –destul de meschine, le-am văzut şi eu, pe vremea când vila era accesibilă şi românilor care nu poartă frumoase nume precum Sida, Mahăru etc.– ale unei vile, chiar dacă ea a aparţinut lui Ceauşescu. Şi chiar dacă erau pe-acolo nişte bărbaţi dispuşi la generozitate. Numai că o femeie care se respectă trebuie să ştie să spună “nu’ atunci când trebuie. Indiferent de miză sau de bani, indiferent de conjuncturi, de ambient sau de stări. Iar cele mai deştepte femei sunt cele care spun “nu” atunci când este cel mai uşor să spună asta. Cu atâţia grobieni în jur, cu atâtea creaturi feminine dispuse la orice în seara aceea, în cea următoare şi în general în toate serile şi la orice oră, Pamelei Anderson i-a fost lesne să se detaşeze, să afişeze o mină de funcţionară venită, din obligaţie, la petrecerea firmei la care lucrează. Să nu amestecăm planurile, pare a fi sugerat vedeta, şi mai ales să nu ne porcim. În fine, să nu vă porciţi!

Viaţa ca literatură

Noaptea, în larg

Abia când mi-am întocmit volumul de proză scurtă “Provizoriu, Sud”, adunând eu pentru prima oară povestiri scrise în anii de tinereţe, mi-am dat seama cât de prezentă era marea în preocupările, în subiectele noastre zilnice şi mai apoi literare. Când Horia Tabacu mi-a trimis volumul său “Drumul până la Piaţa Romană” în format electronic, înainte de a-l da la tipar, mi-am cristalizat ideea că marea este o constantă a generaţiei noastre. De Horia mă leagă o prietenie de decenii deşi biografiile noastră încep să aibă puncte comune abia odată cu facultatea. El e băiat de centru, s-a născut, a copilărit şi-a şi-a dus o bună parte din viaţă în blocul Union, adică în perimetrul zero al Bucureştiului, buricul-buricului, cum s-ar zice, a fost ghid inclusiv pe litoral, a cunoscut şi cunoaşte în amănunt lumea şi viaţa mondenă a oraşului, a avut dintotdeauna şi are şarmul omului umblat prin toate mediile. Eu sunt copil de marginea Bucureştiului. Aşadar, vieţile noastre au fost construite pe alte temelii. Biografiile au început să aibă tangenţe odată cu Filologia, mai apoi cu naveta făcută ca profesori stagiari, cu intrarea în redacţii: el la “Informaţia Bucureştiului”, eu – la “Scânteia tineretului”. Cu mult, mult timp în urmă, i-am citit nişte proze care m-au convins să mă ţin de el, să-i tot zic să scrie, să publice. Venea cu o altă lume decât cea îndeobşte a noastră, a junimiştilor, o lume scăpătată, apusă, insuliţe de viaţă dinaintea instaurării comunismului, lumi care pluteau în derivă pe oceanul proletar: lumea hipodromului şi a jucătorilor de pariuri la Ploieşti, a bătrânilor scrobiţi din case care miroseau a solemnitate, rafinament şi crepuscul. S-a lăsat greu convins să îşi adune povestirile într-un volum. Nu vedea nicio motivaţie în a tipări. M-a întrebat, după ce am luat premiul Academiei pentru “Gerda”, cu ce bani m-am ales după o aşa carte şi după un aşa succes. A fost dezamăgit când a aflat. Şi, totuşi, anul acesta a scos “Drumul până la Piaţa Romană”, un excepţional volum de povestiri despre care voi scrie altădată. Pentru rândurile de faţă vreau să semnalez doar povestirea care se cheamă “Noaptea, în larg”. Trei prieteni –doi băieţi şi o fată -, aflaţi la o vârstă a aşezării, 30 de ani, petrec la mare un concediu fără griji, regăsindu-se, amăgitor, ca în vremea adolescenţei. Cei doi tineri o iubesc, amândoi, pe tânara femeie –şi ea pe ei, exact ca atunci demult - sunt sociabili, glumeţi, oamenii îi îndrăgesc imediat, hotelul este unul de lux, mâncarea bună, barurile de noapte oferă relaxare. Un vapor, un yacht, staţionat undeva în larg, le stârneşte curiozitatea şi brusc pofta de aventură. Se decid să înoate până la el, deşi nu ştiu ce vor găsi şi cum vor fi întâmpinaţi. Pe yacht e doar o familie - doamna şi domnul Boudon – care nu se miră, nu se intrigă de apariţia unor musafiri veniţi din apă. Ei sunt politicoşi, doamna se scuză pentru deranj şi pentru ţinuta cam prea de casă, domnul le arată camera în care îşi practică hobby-ul – meteorologia. Sunt serviţi cu prăjiturele ţinute exlusiv pentru astfel de ocazii, deci suficient de vechi, dar încă bune. Fiecare obiect de pe vapor are o istorie, aşadar, o etichetă care marchează data la care a fost achiziţionat şi, evident, locul. Familia Boudon a văzut multe locuri. Abia când se vor întoarce la mal, cei trei vor constata ca Boudon-ii nu întrebaseră nimic despre ei. Notaţia, de factură behavior-istă, a stilului lui Horia creează adâncimi de parabolă. Vaporul din larg, cu solitudininea, inaccesibilitatea şi luminile lui misterioase, poate fi lumea occidentală la care visam toţi românii pe-atunci, dar poate fi, în sens uman, şi idealul la care tindem toţi. Depărtat şi inabordabil, ne fascinează, ajunşi la el, atingându-l, trecându-l în concret, e searbăd, convenţional, lipsit de emoţia vieţii. Pentru cei trei, yacht-ul poate fi şi idealul la care visaseră în adolescenţa lor, dar şi proiecţia vieţii lor viitoare; visurile, patimile, exaltarea, frenezia, toate se vor stinge în nişte amintiri pe care vor pune etichete, datându-le, numai bune de arătat unor eventuali musafiri, unor cunoştinţe, golindu-le de orice freamăt.
Pentru generaţia mea, marea a fost un spaţiu spiritual. Am învăţat multe despre noi, despre lume, despre viaţă, despre degradarea idealului în existenţă, despre vremea care trece şi care niciodată nu se va mai întoarce, despre lumea civilizată care e şi ipocrită şi dezumanizată în politeţea şi convenţionalismul ei, despre iubiri imposibile şi aventuri care marchează toată viaţa.