Lectura la sinagoga

De la Sud la Nord, în căutarea publicului (II)

Să oboseşti dând autografe şi interviuri e ceva foarte plăcut pentru un autor. Zumzăitul, freamătul din "Kardinale", cafeneaua din patronajul Gazetei de Nord-Vest, de la subsolul imobilului unde se află şi sediul ziarului, se transformaseră de multişor în dezbateri sau veselii ca în preajma Sărbătorilor când eu şi Horia Tabacu continuam să scriem alte şi alte dedicaţii pe cărţile noastre.
Sigur, aş putea spune - ca să nu spună altcineva - că la Satu Mare a fost o întâmplare fericită, beneficiind noi de prietenia lui Valer Marian şi de susţinerea necondiţionată a Gazetei în mediatizarea întâlnirii cu publicul.
Mă grăbesc însă doar să îmi pun întrebarea de ce nu şi în alte părţi cultura nu s-ar baza pe oameni politici, pe oficialităţi (la Satu Mare au fost prezente toate oficiliatăţile de rang înalt ale oraşului şi judeţului), de ce numai acolo, în Nord, se poate întâmpla ca oamenii să vină la o întâlnire cu doi scriitori ca la o sărbătoare, să se bucure de ieşirea din televizorism, din grijile cotidianului? Răspunsul, poate, e conţinut în chiar formularea întrebării, în însăşi comparaţia din intrebare!
Cum nimic nu e perfect pe lumea asta, doar sinusoida rece-cald, probabil o constantă ce tinde spre perfecţiune!, am pornit spre Bistriţa temători. Fusese prea frumos la Satu Mare cât să nu avem unde de îndoieli, temeri că vom fi aduşi cu picioarele pe pământ printr-un duş rece, chiar mai rece decât cele minus 12 grade câte fuseseră la Bistriţa cu o noapte înainte.
Drum până la Dej, printr-un Nord îngheţat şi pustiu, cu peisaje frumoase, dar cu casele mai povârnite, mai triste, mai din secole trecute, peisaj cu care nu eram obişnuit din alte peregrinări prin Nord, apoi de la Dej cu o altă maşină, preluaţi de Gavril Ţermure, editorul meu. Grabă, emoţii pe drum: întâlnirea de la Casa Cărţii "N. Steinhardt" era programată la 12, iar noi eram încă în drum, imaginam oameni care aşteaptă şi ne simţeam oarecum culpabili. Oraş pustiu, rece. Nu am recunoscut mare lucru din oraşul care mă impresionase în vremea studenţiei, cu coşurile sale de gunoi împletite din nuiele, cu calmul şi insemnele breslelor, cu biserica sa evanghelică, atmosferă pe care o regăsisem, aproape nealterată, şi după aceea, la orice venire a mea în Bistriţa. N-a fost să fie, sau a fost să fie, ori a fost să nu fie - pentru a răsuci cuvintele asemenea lui Noica. George Ţâra, Olimpiu Nuşfelean, Alexandru Cristian Miloş şi încă cineva (căruia îi cer mii de scuze că nu i-am reţinut numele!) erau singurii oameni care veniseră la Casa Cărţii. Ne-am retras stingheri din Casa Cărţii la o cafenea din apropiere, considerând că mult mai profitabil este să ne convorbim noi între noi, toţi cei prezenţi, la ceva ce să ne aducă un dram de căldură în suflet şi în trup. Am aflat că sâmbăta nu e zi de lansat cărţi la Bistriţa, mai ales acum în preajma Sărbătorilor de iarnă, când tot omul merge să îşi taie porcul undeva la ţară. Am mai aflat şi că în general e greu aici cu cărţile şi cu literatura pentru că, obicei strămoşesc românesc, scriitorii, deşi un grup mic, sunt divizaţi în o mie şi una de facţiuni, grupuleţe şi, evident, idiosincrazii.
Căldura plăcută din restaurantul gol - nu eram decât noi - unde am mâncat de prânz şi colindele puse la intensitate joasă ca fundal muzical ne-au făcut, totuşi, să trecem oboseala şi dezamăgirea. Viaţa e alcătuită şi din astfel de momente, bucuriile sunt rare şi dezamăgirile dese, în fond, ne-am zis, la opt seara avem tren şi cu drumul până la Bistriţa ne-am apropiat de casă - de aici nu mai avem decât 11 ore de mers, nu 14 ca de la Satu Mare!
Mai era de trecut un hop spre a ne vedea în cuşeta vagonului de dormit şi de acolo, cu voroave şi somn pe apucate, până la Bucureşti - întâlnirea cu publicul şi lecturile la Sinagoga recent restaurată prin strădaniile lui Gavrila Ţermure. Aveam să ne producem, ca să zic aşa, înaintea unui concert, dar speranţele noastre nu erau prea mari - cine să vină cu o oră înainte de concert spre a asculta doi scriitori bucureşteni?!
Ei bine, sala era arhiplină cu o oră înaintea concertului, publicul era elegant ca pentru un concert şi cald ca pentru o întâlnire cu scriitorii. Am avut mari emoţii: eram prima oară în viaţa mea pe scena unui astfel de lăcaş de cult, aveam pentru prima dată în faţă un public venit preponderent pentru muzică şi nu pentru literatură. Ora noastră a trecut repede, iar ea, probabil, s-ar mai fi întins dacă şi noi am fi putut amâna plecarea trenului aşa cum ni s-a spus că ora de începere a concertului mai poate fi un pic amânată. Am regretat plecarea precipitată şi lipsa de timp pentru a da autografe (văzusem multe cărţi de-ale noastre foindu-se prin sală, semn că standul cu cărţi atrăsese atenţia) melomanilor!

Culori, linişte şi frumuseţe

Micuţa, dar foarte cochetă sală Octav Doicescu de pe Calea Victoriei nr. 128 a găzduit la începutul acestei luni prima expoziţie de pictură a Cristinei Ţurlea intitulată « Culori şi culoare ». Cele 50-60 de picturi, realizate în tehnici şi pe materiale –pânză, carton – diferite au o mare calitate: frumuseţea. Un concept –o emoţie, o stare şi un calificativ – de care azi lumea se fereşte din prejudecăţi. Nu ştiu cum şi nici nu se ştie prea bine de ce, pas cu pas, arta modernă a instaurat contorsiunea, brutalitatea, violenţa şi provocarea cu orice preţ a publicului ca note definitorii pentru “arta profundă”. Frumuseţea, emoţia artistică, starea de bine par a fi nu numai vetuste, dar şi ocolite din teama probabil de a nu cădea în kitsch. Există desigur acest risc în momentul în care nu stăpâneşti culoarea sau cuvântul, şi, într-o compoziţie clasică, în compoziţia, viziunea şi intenţionalitatea artistului, derapajele se văd mai bine decât într-una care îşi constituie propriile reguli după starea de moment a creatorului. Peisajele Cristinei Ţurlea îţi plac şi îţi transmit o stare de linişte, de bucurie şi confort spiritual. Să te mai poţi bucura de o fereastră, de un colţ de stradă dintr-un burg, de un acoperiş, de pomii înfloriţi sau dezgoliţi de toamnă, să ai liniştea de a te opri pentru a observa frumuseţea din toate acestea înseamnă un lux într-o lumea accelerată, devoratoare, strâmbă şi nervoasă. Să nu se înţeleagă că avem a face cu o idilizare, cu o pastorală în peisajele Cristinei Ţurlea. Şi nici că stilul este unul vetust, care imprimă oricărei frumuseţi ceva lipsit de viaţă, de trup inert. Sesisez în multe dintre pânzele sale nu numai tehnici şi stiluri ale picturii moderne, dar şi accentuate note polemice, replici energice la clasicizante viziuni. În ciuda unui calm şi a unei nostalgii provocate de semnele nemiloase înscrise de timp pe clădiri, trepte, tonul este energic. Aş zice chiar că tema principală a picturii Cristinei Ţurlea este timpul şi ravagiile sale, dar în faţa cărora nu trebuie să te resemnezi. Linia obligă privirea să se ridice, urcând, iar atunci când ceea ce pictează este de la înălţimea ochilor există un element care verticalizează, înalţă, ducându-se dincolo de rama tabloului. În “Vară” (acoperişul în unghi, dar şi –sau, mai ales – roşul intens, de vâlvătaie, de foc gata să ridice limbile de flacără spre înalt), în “Trepte înflorite”, în “Singurătate 1” şi “Singurătate 2” aceste insemne ale vitalităţii sunt cele mai pregnante. În multe altele, ele trebuie căutate, ghicite, obligându-te să insişti cu privirea asupra picturii: simţi că mai există ceva care îţi scapă, dar ceva esenţial care tensionează imaginea, care îţi creează senzaţia de vertij din “Arşiţă în Dobrogea 2” sau de cea de mister posibil, probabil de dincolo de ferestre din “Intrare”.

Tablourile sunt, în general, de dimensiuni mici. Şi cred că pictoriţa şi-a ales aceste dimensiuni din măcar două motive: mai întâi pentru că pe spaţii mici concetrarea e mai mare deşi imaginea e mai discretă. Or, imaginile surprinse de Cristina Ţurlea nu fac parte din acea categorie care îţi sar în faţă, te copleşesc prin evidenţa lor. Ele sunt ascunse, sunt fragmente “din regiunea de odionioară” şi uneori spre a le sesiza frumuseţea trebuie să le decupezi din ambient. Lumea şi frumuseţea sunt fragmentare – iată ce ne sugerează autoarea. Mai apoi, pentru că, aflată la începuturi, şi-a proiectat picturile ca ambient domestic şi nicidecum pentru săli mari de expoziţii. Iar picturile sale stau foarte bine în spaţii mici creind o atmsferă calmă, caldă, odihnitoare. Faptul că în catalogul expoziţiei fiecare lucrare este însoţită de câteva versuri (Bacovia, Marin Sorescu, Ioan Es. Pop, Ana Blandiana) vine să confirme acest gând: numai în şi întru intimitate asociezi şi îţi şopteşti versuri privind un tablou, nicidecum în publicul larg!

Deşi de dimensiuni relativ mici, picturile strălucesc cu adevărat abia când te depărtezi 10-15 paşi şi le sesisezi profunzimile astfel că le vor sta bine şi în spaţii largi!

Cele câteva abordări în manieră de Chirico sau Gustav Klimt ne oferă şi un posibil traiect al picturii Cristinei Ţurlea. S-ar putea ca următoarea expoziţie (etapă) să fie una a renunţării la figurativ mergând spre stilizările concretului până la a obţine nu desenul ci semnul realului, îmbinând suprarelismul unuia cu avangardismul celuilalt.

În aceeaşi notă a discreţiei rafinate s-a petrecut şi vernisajul: fără discursuri de specialitate docte şi apăsătoare, cu zece feluri de ceaiuri şi o puzderie de dulciuri!

(revista Luceafarul de dimineata 51/2010)

Premiile Clubului de proză

Ultima întâlnire a Clubului de proză din anul 2010, desfăşurat pe 21 decembrie, la Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române a fost una festivă şi de bilanţ la împlinirea unui an de funcţionare. Au fost decernate diplome de excelenţa pentru Cea mai bună carte de proză a anului lui Ştefan Dimitriu « Lasă zilei scârba ei », « Cea mai bună lectură la Secţiunea Prozatori români contemporani » lui Ştefan Mitroi pentru « Dulce ca pelinul », « Cel mai bun debut în volum » lui Horia Tabacu, « Drumul până la Piaţa Romană », şi pentru « Cel mai bun debut la Club » Cenaclului literar de la Colegiul Naţional Sf. Sava.

Clubul l-a avut ca invitat pe Gheorghe Turda, în acordurile extraordinarelor sale colinde membrii Clubului şi-au urat Sărbători fericite şi un 2011 mai bogat, măcar literariceşte!

(Oana-Teodora Călin - Luceafarul de dimineata, 51/2010)

Cubul de proza

La ultima intalnire din acesta an, Clubul de proza va acorda diplome de excelenta, va asculta colinde si isi va prezenta proiectele pentru 2011. De asemenea, membrii Clubului vor participa la sedinta Comitetului Director al Filialei Proza. Pe maine, in acelasi loc, la aceeasi ora spre a ne spune Sarbatori cu bine!

Măgura – 40 de ani de la prima ediţie

Într-un peisaj superb de iarnă, Filiala Sculptură a UAP, Muzeul Judeţean de istorie Buzău şi Asociaţia Pro Euro-Cult au marcat împlinirea a 40 de ani de la prima ediţie a Taberei de Sculptură de la Măgura printr-un simpozion la care au participat Liviu Russu (preşedintele Filialei Sculptură), Sava Stoianov, Dumitru Passima, Valeriu Şuşnea, Gheorghe Maftei. Au fost evocate momente ale primei ediţii, dar şi ale ediţiilor la care au participat autorii de lucrări prezenţi, a avut loc o întâlnire a artiştilor cu elevii paricipanţi la tabăra de creativitate de la Poiana Pinului, a fost vizitată tabăra de sculptură şi a fost anunţată deschiderea site-ului “tabaradesculpturamagura.ro”.

De la Sud la Nord, în căutarea publicului (I)

Am plecat cu trenul de noapte, ca şi altădată. Nu s-au schimbat prea multe : călătoria durează tot 14 ore, vagoanele sunt aceleaşi, cearceafurile - tot îngălbenite, pernele – tot tari, hârtia de la WC este însă acum roz (în rest la fel, probabil făcută tot la Buşteni sau Letea, tot pe aceleaşi role, tot cu aceeaşi celuloză – cine a mers cu trenul sau o foloseşte ştie la ce mă refer !) Confort de clasa I înseamnă doar că voi fi doar cu Horia (Tabacu) în cuşetă şi că în dulăpior am dat peste două sticle (sticluţe, pentru a respecta adevărul) de apă plată. Am făcut pariu pe căldură : frig sau cald ? Ca şi altădată, în vagoanele româneşti, nu există “optim”. E după noroc, ca la 6 din 49, te poţi sufoca sau poţi dârdâi toată noaptea. Am avut şansă: a fost extrem de cald, a fost “hot”, a fost ca la saună. Am deschis (alt noroc, la întoarcere geamul nu s-a lăsat clintit) larg fereastra şi, în ciuda interdicţiei, am fumat pe săturate. O dată cu fumul, mai ieşea şi surplusul de aer fierbinte. Horia a deschis laptopul. Începuseră ştirile, aşa că l-am rugat să-l închidă. În fond, o călătorie ca asta trebuie să te mai şi scoată din ceea ce ştii şi eşti zi de zi. Deşi, un savant, om învăţat, zicea aşa “Îni place să călătoresc, dar din păcate trebuie să mă iau cu mine oriunde m-aş duce”. Multă vreme, noi ne-am luat pe noi, întorcându-ne în timp: şi eu şi el, am fost de multe ori în Nord, avem o grămadă de prieteni acolo şi ni s-au întâmplat multe prin părţile alea, nu mai stătusem noi între noi de groază de timp. Aşa că am avut ce povesti, iar de adormit cred că am adormit tot cu poveştile pe buze şi cu durerea în suflet că timpul trece şi uneori chiar cu senzaţia sfâşietoare că a şi trecut. Mais, passons...

Ne încerca, desigur, emoţia dată de îndoială: se vor fi schimbat oamenii, se vor fi îndepărtat ei de cultul prieteniei, de căldura aia specifică Nordului. Dar, mai ales, ne peocupa întâlnirea noastră cu cititorii: vor mai fi fiind oamenii interesaţi de cărţi, de cultură? Cu cât îl asiguram pe Horia că sătmărenii sunt la fel şi în privinţa raporturilor lor cu cultura, bazându-mă pe admirabilele zile Poesis la care participasem după 1990, cu atât parcă şi pe mine mă rodea mai mult îndoiala. Sigur că ne bucura întoarcerea asta în Nord, sigur că ne ştiam prietenii, dar noi mergeam la Satu Mare şi cu treabă: aveam întâlniri cu cititorii, cu publicul cu cele două cărţi ale noastre “Drumul până la Piaţa Romană” a lui Horia şi “Gde Buharest” a mea. “Gazeta de Nord-Vest » dăduse zilnic articole despre eveniment prezentându-le şi prezentându-ne, prietenul nostru Valer Marian, senator şi director de gazetă, se străduise şi sufleteşte să ne asigure că va fi bine, dar ce altceva decât îndoiala roade mai temeinic sufletul omului ?!

De când am coborât din tren şi am auzit accentul de ardelean get-beget al lui Florin Pop şi am dat ochi şi piept cu năvala, impetuozitatea lui, am intrat. ca să zic aşa, pe făgaşul normal al călătoriilor noastre în Nord. Totul era pus la punct, totul era în program: cazarea la “Aurora” (ce de mai amintiri am eu din hotelul ăsta!), coborârea rapidă la micul dejun (ardelenesc - unii dintre voi veţi fi ştiind ce vrea să însemne asta), discuţiile la “cavei” şi evocările spre a ne reintegra atmosferei sătmărene, urcarea în camere spre a ne odihni un pic şi a ne pregăti de întâlnirea cu cititorii.

Dacă până aici timpul – de la plecarea din Bucureşti – se derulase în lentoarea roţilor de tren, din momentul în care am ajuns la sediul Gazetei de Nord-Vest până în târziul nopţii avea să fie împins ca într-un acclerator de particule. Probabil că scriu şi prea apropiat de eveniment, la câteva ore de când ne-am reîntors la Bucureşti, probabil că şi dorinţa mea de a relata este prea mare, spre a cuprinde aşezat, temeinic ce s-a petrecut. Veţi fi spunând că o întâlnire cu cititorii nu are ce surprindă – nici pe autori, nici pe cititori. Ele au un anume tipar al desfăşurării, uneori chiar un anume tipar al discursurilor, aşa că lasă puţin loc neprevăzutului.

Pentru noi însă a fost fabulos. Pas cu pas, minut cu minut sala « Kardinale », alt loc al multor adăstari de câte ori am trecut prin Satu Mare, se umplea, devenea plină, arhiplină, aproape se sufoca de atâta lume. Pas cu pas, alţi şi alţi oameni ne îmbrăţişau, se bucurau de bună re-vedere, noi, la rându-ne îmbrăşişam şi ne bucuram. Cred că soldaţii întorşi de război au provocat şi au resimţit atâta căldură cum încercam noi atunci.

Intre prieteni la Satu Mare

Sunt dimineţi când te poţi trezi cu gândul, sincer, neconvenţional, că trebuie să-i mulţumeşti unui om. Simţi, poate, că nu e datorie, o formalitate, chiar un calcul, ci aşa pur şi simplu. E o fărâmă de gând care te-a bântuit şi care acum se întrupează în acest impuls. De când am plecat din Satu Mare s-a ivit acest gând al mulţumirii ce se va îndrepta către Valer Marian şi Crina Dunca, spre Voicu D. Rusu şi Florin Pop, către Mircea Ardelean şi Mihai Bledea, Dimitrie Păcuraru şi Marian Voicu, oficialităţilor sătmărene – Csehi Arpad şi Iuliu Ilyes, Mircea Govor şi Adrian Ştef, Ioan Viman şi Octavian Petric, publicului admirabil, prietenilor de demult şi prietenilor pe care ni i-am făcut în acele zile.