Confesiuni fără glorie

Izbăvirea de viaţă

A murit mama. Despărţirea definitivă de părinţi e dureroasă şi copleşitoare. Mereu te învinovăţeşti că nu ai făcut destul pentru ei, că le-ai dat prea puţin din timpul altfel cheltuit pe nimicuri, că te-ai pus adesea în slujba altora, uitându-i pe ei. Uneori nici nu aveau nevoie de nimic: doar să te vadă, să te simtă aproape sau, aşa cum imi cerea mama, în ultimele ei zile, să îi ţii de mână. Te învinovăţeşti şi încerci deseori să scapi de culpă spunându-ţi că nu ai fi putut omeneşte să fii tot timpul lîngă ei, că nenorocita asta de viaţă, prin obligaţiile ei zilnice, ne face răi, reci, nepăsători şi grăbiţi. Nu am fost lângă ea în ultimele momente ale vieţii. Probabil şi-ar fi dorit de îndată ce, avea să îmi spună femeia care avea grija ei, mi-a tot repetat numele, m-a strigat, iar mai apoi, copleşită de gândul că nu voi ajunge, s-a liniştit spre a se stinge. Faptul mă va urmări multă vreme de aici înainte. Ca să îmi mai atenuez vinovăţia îmi spun că dramul de speranţă că nu-i totul pierdut m-a ţinut pe loc. Îi mai fusese, în ultimele luni, la fel de rău, ba chiar şi mai rău. Din superstiţie, refuzam, amânând-o, să îmi arate lucrurile ei de înmormântare pentru că şi le tocmise din vreme – cu ce vrea să fie îmbrăcată, unde sunt batistele, doliul, prosoapele, vasele pentru pomenire. În vremea din urmă, nici dânsa nu mai vorbea despre aşa ceva. A fost cucernică toată viaţa şi nu a trecut post pe care să nu-l ţină, Paşte ori Crăciun în care să nu se spovedească şi să se împărtăşească. Dar, atunci când i-am sugerat să-i aduc preotul, m-a privit fără nicio expresie de parcă nu ar fi înţeles ce i-am spus. În momentele multe în care mă acuz îmi spun că ar trebuit să ştiu, să intuiesc, să las totul deoparte şi să fiu la căpătâiul ei.

M-am întrebat mereu dacă am fost un fiu bun. Cât a trăit mi se părea că nu există un altul mai bun decât mine. După ce nici fratele meu Ilie nu a mai fost, cum din toată familia nu mai rămăsesem decât noi doi, am răsfăţat-o, despovărând-o de orice grijă materială, cumpărăturile noastre începând cu ale “bătrânicii” şi abia apoi continuând cu ale noastre. Mergeam de 2-3 ori pe săptămână în Andronache, vorbeam des la telefon, o împăcam deseori cu vecinele ei cu care avea pricini mărunte, de orgolii, aşa cum sunt ele de la o anumită vârstă. Nu părea că bagă în seamă ce fac eu pentru dânsa şi, impulsiv cum sunt, mi-am ieşit din fire în câteva rânduri. Realizez că nu, nu am fost un fiu bun, că am necăjit-o de multe ori prin firea rebelă, de mic predispus la o libertate totală care însemna (înseamnă?) a nu da socoteală nimănui de ceea ce fac. Mi-a spus la un moment dat, dusă pe gânduri: “vezi tu strada asta? Am asfaltat-o cu privirea, aşteptându-te”. Nu m-am apropiat de modelul de fiu pe care şi-l dorise, model întruchipat de tata – calm, întors către sine avea oroare de orice fel de conflict, adevăraţii lui prieteni muriseră în lungul război pe care el l-a făcut de la un capăt la altul: din 22 iunie 1941 până în 9 mai 1945 aşa că nu mai avea decât cunoştinţe cu care împărţea convenţiile vieţii, catifelându-i-se glasul când îi spunea “măi femeie”, aşezând-o în dreapta lui la masa de duminică şi zicându-ne domol: “azi, o să o serviţi voi pe mama la masă”. După moartea lui, petrecută atât de devreme, abia trecuse de 55 de ani, mamei nu-i mai intrase nimeni în voie. Nimeni nu se putea compara cu “omul ei”, niciunul dintre noi nu-i puteam suplini absenţa din viaţa sa.

Chinuită de dureri atroce în ultimele luni, s-a înseninat în sicriu, parcă izbăvită de viaţa dusă 36 de ani fără “omul ei”, singurul ei om vreme de aproape nouă decenii.