La Neptun, ieri, azi şi poate şi mâine (I)

Îi invidiez pe memorialişti. Citesc cu gura căscată, siderat afirmaţii de genul “pe 23 mai, pe la ora 4 după-amiază, mă întâlnesc cu...era îmbrăcat cu… venea de la o… împreună cu” ş.a.m.d. Cum întâmplarea se petrecea cu ani, zeci de ani uneori în urmă, luxul de amănunte mă înfioară şi mă face melancolic şi invidios. Fac un exerciţiu de memorie –oare eu ce făceam exact în aceeaşi zi, sau măcar în acea lună, hai, în acel an? - şi nu reuşesc să îmi aduc aminte prea multe. Jurnale nu am ţinut niciodată (deşi încercări am avut!) aşa că memoria nu e ajutată cu nimic spre a aduce la suprafaţă cu o acuitate cronicărească oameni şi locuri, întâmplări nemaipomenite cu oameni iluştri. Aşadar, nu întâmplări cu scriitori, nu o carte cu prieteni vor fi rândurile de faţă. Vor fi apărând poate din faldurile memoriei, în timp ce voi scrie, şi astfel de întâmplări, dar ceea ce (îmi) propun este ce a vrut să însemne, ce a însemnat şi ce înseamnă Neptunul pentru mine.
Nu ştiu de unde s-a instalat ideea că am fost o generaţie privilegiată! Că suntem noi, optzeciştii, o generaţie ţinută în puf şi cu perne sub fund. Ceea ce ştiu este că porţile larg deschise ale Uniunii s-au închis exact în faţa noastră. Şi-apoi, pe vremea aceea, vorba lui Creangă, nu eram nici noi fitecine - aveam cărţi publicate, aveam premii şi cronici elogioase în revistele literare. Absolvenţi de facultate, unii dintre noi cu medii mari şi foarte mari, ne urmasem drumul stabilit prin legile de atunci, ducându-ne dracului pomană să ne plătim studiile prin efectuarea obligatorie a stagiului în producţie, profesoraşi de ţară înfruntând cu stoicism organele locale sau naveta zilnică extenuantă. Urmând obedient ordinele impuse de partid, conducerea Uniunii ne închisese porţile în nas, iar membrii Consiliului USR (din care făceau parte mulţi care azi nu încetează de a-şi aroga dreptul de a vorbi despre privilegiile generaţiei mele) aveau grija de a da ordine portarului de la Casa Sadoveanu să nu lase picior de nescriitor să calce prin sacrosanctul restaurant, şi să vegheze ca niciun neprimit în USR să nu acceadă la împrumuturile de la Fondul literar ori să beneficieze de vilele de odihnă şi creaţie de la Neptun, Cumpătul ori Valea Vinului. La cârciumă intram fie ilicit, fie giraţi de câte-un senior al lumii literare ceea ce nu însemna că nu stăteam cu teama în suflet că oricând un alt senior nu îşi va exercita autoritatea dată de anii mulţi în care ocupase aceeaşi masă şi acelaşi scaun spre a da ordin să ne scoată pentru a nu-i strica domniei sale peisajul. Vă asigur că nu era deloc plăcut ca un semianalfabet să îţi pună mâna în gât şi să îţi interzică intrarea în sediul Uniunii ori să ţi se oprească 2% pentru Fondul literar din orice publicai sau citeai la radio, iar de împrumuturi şi ajutoare să beneficieze cei ce intraseră în Uniune cu două-trei grupaje de versuri ori cu câte-o placheţică de schiţişoare. Fondul literar s-a volatilizat după 1990, datoriile s-au şters, s-au uitat, cert e ca nimeni nu a dat un ban înapoi, iar noi ce-am cotizat ani de zile (eu am debutat în 1972 şi am intrat în Uniunea în 1990, după 18 ani de cotizare la Fond) am rămas, fie-mi iertată vorba proastă, dar foarte exactă: “şi futuţi şi cu banii luaţi!” În atari condiţii, a obţine ca nemembru al Uniunii o repartiţie pentru o garsonieră la Neptun era o utopie, era o neobrăzare fără margini nu atât să o ceri cât să te gândeşti că o o vei obţine. După ce am intrat în presă, verile, numai la începutul sezonului, pentru că lunile de vârf iulie-august erau privilegiul şefilor şi al şulfelor vechi şi hârşite, mergeam la mare la sindicate. Hotelurile sindicale (nu ştiu dacă erau strict ale presei) erau Craiova, Sibiu, Galaţi (actualul “Cocor”) şi Arad (dar unde nu stătea decât nomenclatura, în general jurnaliştii din suita lui Ceauşescu, de la Agerpres, precum şi securiştii ce împânzeau staţiunea fie că “şeful” era sau nu la mare, dar putea să apară oricând aşa că în jurul “obiectivului” trebuia să fie linişte şi curat). Alegeam mereu Craiova pentru că era apropiat de mare, de Cireşica şi de Casa scriitorilor. Ceea ce m-a şocat a fost întâlnirea cu colegii mei scriitori în propria lor casă. Pe unii îi ştiam de pe holurile redacţiilor revistelor literare. Îi văzusem făcând holistică în aşteptarea câte unui redactor care să le spună măcar că vor fi publicaţi cândva, pe la edituri cărând câte-un manuscris îndosariat cu coperte mereu proaspete ca să nu se vadă avizele nefavorabile de pe la alte edituri. Făceam şi critică literară şi primeam o groază de cărţi cu dedicaţii dintre cele mai penibil-măgulitoare. Ehei, aici era altceva: spatele era mai drept, vorba mai rotundă şi mai alene scoasă dintre maxilare, atitudinea condescendentă, afirmaţiile neutru constatative pline de compătimire “ah, tu eşti la sindicate.. şi...cum e...” Urma apoi o scurtă povestioară cu un ştab al literaturii române care i-ar fi zis, l-ar fi plictisit, i-ar fi promis... oricum era, înţelegeam eu, ceva de bine, de foarte bine, de foarte între ei titanii literaturii române care stăteau la Vilă. Am făcut imprudenţa de a accepta invitaţia (era a lui Ionică Flora care, deşi nu mai trăia în România, venea vară de vară la Neptun cu toată familia) de a petrece o seară pe terasa Vilei. Eram cu fiul meu Ionuţ (cred că avea patru-cinci ani), singurei (cred că mama lui se întorsese la Bucureşti pentru a-şi depune dosarul de titularizare în învăţământ). Copiii au o percepţie mai profundă şi mai exactă a realităţii decât o avem noi, adulţii. Am stat noi pe terasă, eu am vorbit un pic cu Marin Sorescu, altfel destul de rezervat şi de neangrenat în agitaţia lumii de acolo care se pregătea de programul de seară ce includea table, şah, discuţii zgomotoase, şi, dacă mi-aduc bine aminte, un concurs de recitări pentru copiii scriitorilor. Lumea se vânzolea de colo-colo pe lângă masa de pe terasă unde încă stăteam cu Sorescu, şi cu cel mic lipit de mine, extrem de importantă, “cu curu’ plin de griji”, după cum zice un amic cu simţul plasticităţii dezvoltat. “Hai, tata, hai să mergem”, mi-a zis Ionuţ, în timp ce trăgea de mine să mă ridic de pe fotoliul de fier, garnisit cu pernuţe, “hai la noi”. Copilul sesizase mai repede, mai profund şi mai trist decât mine că noi nu eram la noi acolo. Sărind peste ani, zic că această primă întâlnire cu lumea Vilei a avut un impact atât de puternic încât doar o singură dată a acceptat să stea la Vilă, într-un septembrie cu foarte puţină lume. Şi nici atunci prea mult!