Alex. Ştefănescu, preşedintele juriului:
„ Abia acum, la bătrâneţe, la Iaşi, l-am descoperit pe Ion Mureşan”
- Sunteţi preşedintele juriului de la prima ediţie a “Petrecerii cu poezie, prieteni şi…trufe de cioclată”, o întrecere pe scenă a poeţilor, un turnir cavaleresc cu poeme pe post de florete. E complicat să jurizezi aşa ceva?
- N-am fost preşedinte de la prima ediţie, dar m-am străduit să ajung numărul 1 şi, iată, am ajuns. E complicat să deliberezi, ca membru al unui asemenea juriu, pentru că Emil Stratan invită de obicei numai poeţi de valoare, greu de ierarhizat. Optezi, cu maxim discernământ, pentru unul din zece şi toată lumea constată, şi pe bună dreptate, că ai nedreptăţit nouă.
- Care sunt criteriile care primează în ochii juraţilor?
- Valoarea în sine a textelor citite, dar şi modul cum autorul a făcut selecţia, cum a apărut în faţa publicului etc. Dacă poeţii sunt foarte apropiaţi ca valoare, se ia în considerare şi... felul în care s-au purtat în seara precedentă cu preşedintele juriului.
- Poeţii sunt nişte copii mari predispuşi la joc, dar degrabă supărăcioşi, dispuşi să îşi ia jucăriile şi să plece. Povestiţi-ne o o întâmplare amuzantă de încălcare a regulilor jocului!
- La una din ediţii mi-a revenit rolul de a prefaţa recitalul fiecăruia dintre poeţi. Ileana Mălăncioiu, care mereu îmi reproşează că o iubesc mai mult pe Ana Blandiana decât pe ea, s-a declarat de data aceasta foarte mulţumită de modul cum am prezentat-o şi chiar m-a sărutat pe obraji. Seara însă, la banchetul de despărţire, mi-a spus, îmbufnată, că s-a mai gândit şi că şi-a dat seama că, atunci când vorbeam despre ea, în faţa publicului, mă gândeam de fapt la Ana Blandiana.
- Aţi descoperit, aţi redescoperit vreun poet auzindu-l citindu-şi poeziile în aceste două ediţii ale “Petrecerilor…”?
-- Da, spre ruşinea mea, abia acum, la bătrâneţe, la Iaşi, l-am descoperit pe Ion Mureşan, care, cu poemele lui lungi, discursiv-metafizice, îi transportă pe cititori (sau pe cei în faţa cărora îşi declamă poemele) în alte lumi, de unde ei parcă n-ar mai vrea să se întoarcă.
- Imaginaţi-vă într-o confruntare a criticilor pe o scenă. Care ar fi textul cu care v-aţi prezenta pentru a seduce publicul?
- M-aş prezenta cu un... poem pe care l-am compus pentru marele poet Emil Brumaru:
Brumaru are vergi cu care bate
Sălbatic epitetele prea dulci
Şi-un păr căzut de mari şi vechi păcate
În care nu e bine să te-ncurci.
El doarme-n cărămidă, trist, la Iaşi
Visând la fete roz din capitală,
C-un pix de-argint le face copilaşi,
Apoi, cerându-şi scuze, le înşeală.
În fiecare număr din Rom. lit.
Îşi plânge-amar iubirile defuncte,
Iar noi mereu avem de-nlocuit
Cuvântul-mit cu p şi puncte-puncte.
Înzăpezit printre scrisori de-amor
Originale, dar şi apocrife,
Brumaru-adună sârme vechi şi sfori
În care vede tandre hieroglife.
El criticilor nu le dă la cap
Cum fac atâţia scriitori români,
Ci stă cu ei închis într-un dulap
Pe întuneric două săptămâni.
Nimeni nu ştie dacă-i maltratează,
Dacă-i răsfaţă cu un ceai rusesc
Sau dacă de ceva îi operează,
Dar la ieşire criticii zâmbesc.
(Puteti citi interviul http://www.revistaluceafarul.ro/)
vineri, 19 noiembrie 2010
A treia Petrecere cu poezie, prieteni si...trufe de ciocolata
EMIL STRATAN, directorul comitetului de organizare
« Câştigătorul nu e unul; căştigători suntem toţi şi mai ales iubitorii de poezie”
- ,, Petrecere cu poezie, prieteni şi...trufe de ciocolată,, a ajuns la a treia ediţie. Care sunt principalele învăţăminte trase după desfăşurarea primelor două ediţii?
Uneori, diagnosticianul nu e acelaşi cu terapeutul. Şi, atunci, culeg impresii, observaţii de la poeţi, de la spectatori sau de la sponsori. Ei pun diagnosticul, iar eu încep să tratez marile sau micile imperfecţiuni. Astfel, cea de-a treia ediţie a festivalului va avea o altă audienţă.
Se ştie că românul este doctor în tot ceea ce fac alţii, motiv pentru care vreau să ţin cont în special de observaţiile connaisseur-urilor; sunt cele pe care abia le aştept.
- Cine mai citeşte astăzi poezie?
Ştim cu toţii că tinerii de azi citesc foarte puţin. Dacă e să mă refer la poezie, lucrurile stau şi mai grav. În ciuda faptului că unii părinţii le impun odraslelor să citească, aceştia îşi depozitează cărţile pe noptieră, fără să le deschidă. În şcoli, aşa-zisele lecturi obligatorii sunt ignorate chiar şi de profesori. Totul se rezumă la comentariile ,,dictate,, de dascăli şi atât. Vorba lui Cărtărescu, dacă eşti în manual, fii sigur că nu vei fi citit. În librării, rafturile de poezie s-au restrâns, colecţiile se sting şi cum poetul este considerat un neadaptat, un iresponsabil desăvârşit, sau mai simplu spus, nu va fi considerat nicicum. Dispare ceva preţios şi chiar piere sub ochii noştri – poezia. Editurile se deschid doar vechilor poeţi şi nu se mai străduie să le caute succesorii.
- E greu să convingi poeţii să participe la o întrecere care până la urmă este şi una a orgoliilor de îndată ce doar unul va fi alesul?
Nu pot spune că nu ţin cont de orgolii, dar nu ele sunt cele care primează. Câştigătorul nu e unul; căştigători suntem toţi şi mai ales iubitorii de poezie. Concursul nu e pentru poeţi, e pentru spectatori. Ştim cu toţii cât de mult agrează românul ideea de competiţie. Să nu uităm că totuşi fiecare poet este premiat, iar marele premiu este decis şi de sală. Sunt convins că fără poezie lumea va fi mai urâtă, vom semăna din în ce mai mult cu nişte laptop-uri mergătoare. Vom plânge soft şi ne vom bucura hard.
- Care sunt ecourile, cum se face legătura între două ediţii?
Dintre cele mai proaste. Dacă la prima ediţie, ne-am putut permite să invităm şasesprezece poeţi, la cea de-a doua opt, iar la a treia ediţie, invităm doar şapte. E trist, dar ce poate face un singur om, care nu se poate lăuda cu o prea mare putere de convingere. Ceea ce fac eu, nu este de zona mea de competenţă, dar dragostea pentru frumos m-a împins către oameni frumoşi. Ei sunt cei cărora le datorez, aceste :Petreceri cu poezie, prieteni şi... trufe de ciocolată”. Să mă rezum doar la profesia mea, nu mă satisface; sunt convins că pot să fac mai multe, şi că menirea mea este să nu mă bucur de unul singur. Dacă am avut şansa să ajung într-a lume a frumosului, consider că e de obligaţia mea să o împart cu ieşenii şi nu numai. Mireasma trandafirilor oferiţi rămâne întotdeauna în mâna celui care îi oferă.
- Ce este nou în acest an?
Am încercat şi cred că am şi reuşit să organizez Galele Iaşului Universitar. Ce presupune asta ? Presupune un număr de douăsprezece premii, de la medicină la teatru, de la poezie la management cultural, de la artă plastică şi critică de teatru, de la proză la muzică de cameră. Asta înseamnă un juriu „talentat” şi un primar cucerit de artă. Ca să nu mai vorbesc de cei doi rectori, prof. dr. Vasile Astărăstoaie şi prof. dr. Doru Tompea (mă folosesc de ordinea alfabetică). Nu în ultimul rând, vechii prieteni de la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi Complex Hotelier Unirea (sc Metex), care au considerat să ni se alăture. Ca în fiecare an, nu va lipsi nici jazz-ul, Mircea Tiberian et Company; nu va lipsi nici teatrul, Rodica Mandache et Company. Ne vom bucura cu toţii. Vom fi purtaţi într-o lume medievală de formaţia Pontice.
- 2010 nu a fost un an uşor pentru nimeni – bani puţini, criză, disponibilizări, şomaj, scumpiri, impozite mari. Cui i-a mai ars de investiţii, sponsorizări în cultură în coniţiile acestea?
Mie şi prietenilor mei. Cu toate acestea, în ciuda tuturor greutăţilor financiare, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să pot convinge trei prestigioase universităţi ieşene, aş aminti aici, Universitatea „Petre Andrei”, reprezentată de preşedintele Fundaţiei „Petre Andrei”, d-l conferenţiar Sorin Bocancea, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa”, reprezentată de doamna Daniela Druguş, administrator general al Universităţii, Universitatea de Arte „George Enescu” să organizăm Galele Iaşului Universitar. Nu pot să-i uit nici pe cei care din motive independente de voinţa lor nu au putut să mai fie alături de noi, cum ar fi TVR Iaşi – reprezentată de directorul său, Vasile Arhire. Vreau să cred că la ediţia viitoare nu va ezita să ni se alăture.
= Prima ediţie s-a fixat într-un elegant album, a doua a lansat Academia de Poezie, ce produs editorial va marca această a treia ediţie?
Nu am văduvit nici a treia ediţie a Petrecerii de noutăţi editoriale şi, anume vom publica nume de seamă ale culturii române, e vorba de dr. N. C. Paulescu, Gr. T. Popa, Sorin Vieru, Mihai Şora, alături de Ion Mureşan, Dinu Flămând, Nichita Danilov, Ioan Groşan, Constantin Stan, Dinu Huminiuc, Colecţia de poezie „Neo”, editată de editura „Tracus Arte”.
(Puteti citi interviul http://www.revistaluceafarul.ro/)
« Câştigătorul nu e unul; căştigători suntem toţi şi mai ales iubitorii de poezie”
- ,, Petrecere cu poezie, prieteni şi...trufe de ciocolată,, a ajuns la a treia ediţie. Care sunt principalele învăţăminte trase după desfăşurarea primelor două ediţii?
Uneori, diagnosticianul nu e acelaşi cu terapeutul. Şi, atunci, culeg impresii, observaţii de la poeţi, de la spectatori sau de la sponsori. Ei pun diagnosticul, iar eu încep să tratez marile sau micile imperfecţiuni. Astfel, cea de-a treia ediţie a festivalului va avea o altă audienţă.
Se ştie că românul este doctor în tot ceea ce fac alţii, motiv pentru care vreau să ţin cont în special de observaţiile connaisseur-urilor; sunt cele pe care abia le aştept.
- Cine mai citeşte astăzi poezie?
Ştim cu toţii că tinerii de azi citesc foarte puţin. Dacă e să mă refer la poezie, lucrurile stau şi mai grav. În ciuda faptului că unii părinţii le impun odraslelor să citească, aceştia îşi depozitează cărţile pe noptieră, fără să le deschidă. În şcoli, aşa-zisele lecturi obligatorii sunt ignorate chiar şi de profesori. Totul se rezumă la comentariile ,,dictate,, de dascăli şi atât. Vorba lui Cărtărescu, dacă eşti în manual, fii sigur că nu vei fi citit. În librării, rafturile de poezie s-au restrâns, colecţiile se sting şi cum poetul este considerat un neadaptat, un iresponsabil desăvârşit, sau mai simplu spus, nu va fi considerat nicicum. Dispare ceva preţios şi chiar piere sub ochii noştri – poezia. Editurile se deschid doar vechilor poeţi şi nu se mai străduie să le caute succesorii.
- E greu să convingi poeţii să participe la o întrecere care până la urmă este şi una a orgoliilor de îndată ce doar unul va fi alesul?
Nu pot spune că nu ţin cont de orgolii, dar nu ele sunt cele care primează. Câştigătorul nu e unul; căştigători suntem toţi şi mai ales iubitorii de poezie. Concursul nu e pentru poeţi, e pentru spectatori. Ştim cu toţii cât de mult agrează românul ideea de competiţie. Să nu uităm că totuşi fiecare poet este premiat, iar marele premiu este decis şi de sală. Sunt convins că fără poezie lumea va fi mai urâtă, vom semăna din în ce mai mult cu nişte laptop-uri mergătoare. Vom plânge soft şi ne vom bucura hard.
- Care sunt ecourile, cum se face legătura între două ediţii?
Dintre cele mai proaste. Dacă la prima ediţie, ne-am putut permite să invităm şasesprezece poeţi, la cea de-a doua opt, iar la a treia ediţie, invităm doar şapte. E trist, dar ce poate face un singur om, care nu se poate lăuda cu o prea mare putere de convingere. Ceea ce fac eu, nu este de zona mea de competenţă, dar dragostea pentru frumos m-a împins către oameni frumoşi. Ei sunt cei cărora le datorez, aceste :Petreceri cu poezie, prieteni şi... trufe de ciocolată”. Să mă rezum doar la profesia mea, nu mă satisface; sunt convins că pot să fac mai multe, şi că menirea mea este să nu mă bucur de unul singur. Dacă am avut şansa să ajung într-a lume a frumosului, consider că e de obligaţia mea să o împart cu ieşenii şi nu numai. Mireasma trandafirilor oferiţi rămâne întotdeauna în mâna celui care îi oferă.
- Ce este nou în acest an?
Am încercat şi cred că am şi reuşit să organizez Galele Iaşului Universitar. Ce presupune asta ? Presupune un număr de douăsprezece premii, de la medicină la teatru, de la poezie la management cultural, de la artă plastică şi critică de teatru, de la proză la muzică de cameră. Asta înseamnă un juriu „talentat” şi un primar cucerit de artă. Ca să nu mai vorbesc de cei doi rectori, prof. dr. Vasile Astărăstoaie şi prof. dr. Doru Tompea (mă folosesc de ordinea alfabetică). Nu în ultimul rând, vechii prieteni de la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi Complex Hotelier Unirea (sc Metex), care au considerat să ni se alăture. Ca în fiecare an, nu va lipsi nici jazz-ul, Mircea Tiberian et Company; nu va lipsi nici teatrul, Rodica Mandache et Company. Ne vom bucura cu toţii. Vom fi purtaţi într-o lume medievală de formaţia Pontice.
- 2010 nu a fost un an uşor pentru nimeni – bani puţini, criză, disponibilizări, şomaj, scumpiri, impozite mari. Cui i-a mai ars de investiţii, sponsorizări în cultură în coniţiile acestea?
Mie şi prietenilor mei. Cu toate acestea, în ciuda tuturor greutăţilor financiare, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să pot convinge trei prestigioase universităţi ieşene, aş aminti aici, Universitatea „Petre Andrei”, reprezentată de preşedintele Fundaţiei „Petre Andrei”, d-l conferenţiar Sorin Bocancea, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa”, reprezentată de doamna Daniela Druguş, administrator general al Universităţii, Universitatea de Arte „George Enescu” să organizăm Galele Iaşului Universitar. Nu pot să-i uit nici pe cei care din motive independente de voinţa lor nu au putut să mai fie alături de noi, cum ar fi TVR Iaşi – reprezentată de directorul său, Vasile Arhire. Vreau să cred că la ediţia viitoare nu va ezita să ni se alăture.
= Prima ediţie s-a fixat într-un elegant album, a doua a lansat Academia de Poezie, ce produs editorial va marca această a treia ediţie?
Nu am văduvit nici a treia ediţie a Petrecerii de noutăţi editoriale şi, anume vom publica nume de seamă ale culturii române, e vorba de dr. N. C. Paulescu, Gr. T. Popa, Sorin Vieru, Mihai Şora, alături de Ion Mureşan, Dinu Flămând, Nichita Danilov, Ioan Groşan, Constantin Stan, Dinu Huminiuc, Colecţia de poezie „Neo”, editată de editura „Tracus Arte”.
(Puteti citi interviul http://www.revistaluceafarul.ro/)
vineri, 12 noiembrie 2010
Îngerul de maine
de Constantin Stan
O vreme şi Zinei îi plăcuse la „Tunel“. Era în ultimul an la actorie, spera că va depăşi rolurile de subretă în care era mereu distribuită, iar succesul pe care-l avusese tânărul Petrache, aspirant la gloria unui Tonitza, cu un portret al ei, la vernisajul expoziţiei sale, e-adevărat într-o galerie cam obscură, poate o făcuse să vadă cu ochi mai blânzi ceea ce peste ani avea să numească „adunătura de rataţi de care te-ai înconjurat”, „beţivi care mai mult vorbesc decât produc”, „ziarişti scormonitori în pleava societăţii, atârnaţi de faima unui ţigan analfabet”. Viaţa lui Serafim era previzibilă, aşa că Zina nu aştepta să fie invitată ori să i se fixeze o anume oră spre a se vedea la „Tunel”. Lui toată lumea îi ştia programul şi mai ales cele două-trei locuri în care putea fi găsit: până spre prânz era acasă, lenevind în pat, înconjurat de patru-cinci cărţi - nu putea să citească una de la un capăt la altul, citea zece-douăzeci de pagini din una, lua alta, apoi încă una şi tot aşa -, câteva ceasuri la prânz era la Capşa, în drum spre sau de la redacţie. Doar dinspre prânz până spre lăsarea nopţii nimeni nu l-ar fi găsit, pentru că nimeni nu-l vedea, nimeni nu ştia unde dispare. Iar seara şi nopţile era la „Tunel” sau la Socol în Ferentari. La cârciuma din mahala se ducea însă târziu după miezul nopţii, aşa că Zina ştia că în jur de zece-unsprezece îl afla aici. Venea de la teatru de obicei. Când nu juca - şi asta se întâmpla destul de des -, fie se uita cu nesaţ la aceeaşi piesă de teatru jucată de colegii ei, fie făcea un tur al sălilor. Era înnebunită după teatru: pupilele i se dilatau, intra în transă şi tot corpul îi devenea rigid, înţepenit în scaun, minute bune după încheierea spectacolului gura îi rămânea încleştată. Serafim o însoţise la câteva premiere şi-apoi renunţase: se simţea inutil, iar uneori chiar penibil, mai ales când, după ce starea cataleptică, în care ea se scufunda urmărind spectacolul, trecea, se ducea val-vârtej la cabinele actorilor spre a-i îmbrăţişa (cunoscuţi sau necunoscuţi), plângând de emoţie. Serafim nu ştia ce face Zina în restul timpului. Îi evitase elegant lumea, cunoştea doar câteva amice şi câţiva colegi, cu care Zina îi făcuse cunoştinţă în diverse împrejurări, dar pe care el îi uita aproape imediat. Nu şi-o imagina niciodată la şcoala de actorie, la ieşirile în oraş sau în afara oraşului cu grupul, ştia foarte vag pe unde stă şi mai nimic despre ai ei. Părea că ia act de ea numai când era lângă el, dar mai ales în acele minute ce treceau de la intrarea ei în local până când ajungea la masa lui: nu se îmbrăca altfel decât celelalte femei, era mereu în ton cu ce se poartă, dar alegea un mic accesoriu care să ducă la extravagant, iar întreaga ei prezenţă emana senzualitatea damelor întreţinute şi o inocenţă de studentă ce face mari eforturi băneşti spre a fi bine îmbrăcată. Nu mergea, ci părea că pluteşte prin fumul „Tunelului”, cu ochii fixaţi pe Serafim.
(intregul fragment din romanul cu acelasi titlu puteti citi pe http://www.revistaluceafarul.ro/)
O vreme şi Zinei îi plăcuse la „Tunel“. Era în ultimul an la actorie, spera că va depăşi rolurile de subretă în care era mereu distribuită, iar succesul pe care-l avusese tânărul Petrache, aspirant la gloria unui Tonitza, cu un portret al ei, la vernisajul expoziţiei sale, e-adevărat într-o galerie cam obscură, poate o făcuse să vadă cu ochi mai blânzi ceea ce peste ani avea să numească „adunătura de rataţi de care te-ai înconjurat”, „beţivi care mai mult vorbesc decât produc”, „ziarişti scormonitori în pleava societăţii, atârnaţi de faima unui ţigan analfabet”. Viaţa lui Serafim era previzibilă, aşa că Zina nu aştepta să fie invitată ori să i se fixeze o anume oră spre a se vedea la „Tunel”. Lui toată lumea îi ştia programul şi mai ales cele două-trei locuri în care putea fi găsit: până spre prânz era acasă, lenevind în pat, înconjurat de patru-cinci cărţi - nu putea să citească una de la un capăt la altul, citea zece-douăzeci de pagini din una, lua alta, apoi încă una şi tot aşa -, câteva ceasuri la prânz era la Capşa, în drum spre sau de la redacţie. Doar dinspre prânz până spre lăsarea nopţii nimeni nu l-ar fi găsit, pentru că nimeni nu-l vedea, nimeni nu ştia unde dispare. Iar seara şi nopţile era la „Tunel” sau la Socol în Ferentari. La cârciuma din mahala se ducea însă târziu după miezul nopţii, aşa că Zina ştia că în jur de zece-unsprezece îl afla aici. Venea de la teatru de obicei. Când nu juca - şi asta se întâmpla destul de des -, fie se uita cu nesaţ la aceeaşi piesă de teatru jucată de colegii ei, fie făcea un tur al sălilor. Era înnebunită după teatru: pupilele i se dilatau, intra în transă şi tot corpul îi devenea rigid, înţepenit în scaun, minute bune după încheierea spectacolului gura îi rămânea încleştată. Serafim o însoţise la câteva premiere şi-apoi renunţase: se simţea inutil, iar uneori chiar penibil, mai ales când, după ce starea cataleptică, în care ea se scufunda urmărind spectacolul, trecea, se ducea val-vârtej la cabinele actorilor spre a-i îmbrăţişa (cunoscuţi sau necunoscuţi), plângând de emoţie. Serafim nu ştia ce face Zina în restul timpului. Îi evitase elegant lumea, cunoştea doar câteva amice şi câţiva colegi, cu care Zina îi făcuse cunoştinţă în diverse împrejurări, dar pe care el îi uita aproape imediat. Nu şi-o imagina niciodată la şcoala de actorie, la ieşirile în oraş sau în afara oraşului cu grupul, ştia foarte vag pe unde stă şi mai nimic despre ai ei. Părea că ia act de ea numai când era lângă el, dar mai ales în acele minute ce treceau de la intrarea ei în local până când ajungea la masa lui: nu se îmbrăca altfel decât celelalte femei, era mereu în ton cu ce se poartă, dar alegea un mic accesoriu care să ducă la extravagant, iar întreaga ei prezenţă emana senzualitatea damelor întreţinute şi o inocenţă de studentă ce face mari eforturi băneşti spre a fi bine îmbrăcată. Nu mergea, ci părea că pluteşte prin fumul „Tunelului”, cu ochii fixaţi pe Serafim.
(intregul fragment din romanul cu acelasi titlu puteti citi pe http://www.revistaluceafarul.ro/)
duminică, 7 noiembrie 2010
În umbra menestrelului
După o viaţă tumultoasă şi adesea istovitoare, cu presiunea predării zilnice, cu superficialitatea care e inclusă în relatarea rapidă a evenimentului, gazetarul priveşte în gol: rămân atât de puţine lucruri în urma lui, ar fi vrut să aprofundeze câteva subiecte, dar parşiva meserie nu i-a lăsat niciodată răgazul necesar. Societatea de consum s-a exersat întâi în jurnalism şi a căpătat proporţii apocaliptice tot aici - aproape tot ce se face e pentru aici, acum, pentru 24 de ore sau chiar mai puţin. Palidă consolare că materia publicistică de acum va căpăta valoare –documentară – odată cu trecerea timpului şi va fi citită cu lăcomie peste o sută de ani. Sunt puţini jurnalişti care pot rupe acest cerc vicios al meseriei lor. Şi şi mai puţini sunt jurnaliştii români ce, scânteindu-le un subiect, au tenacitatea, harul şi şansa de a-l urmări, de a-l adânci şi de a-l face să lumineze mai mult decât o emisiune sau o ediţie. Mircea Pospai este unul dintre norocoşi. Jurnalistul de la radio Craiova nu a fost un risipitor cu ceea ce putea fi doar efemeridele activităţii sale publicistice, adunându-şi în volume multele reportaje, investigaţii sau consemnări realizate ca sarcini de serviciu.. Cred însă că a dat lovitura jurnalistică abia acum, cu o carte ce s-a adunat din zeci de emisiuni şi zeci de ore de convorbiri cu Tudor Gheorghe realizate săptămânal la radio. Tomul se cheamă “Tudor Gheorghe. În umbra menestrelului” şi a apărut la editura “Scrisul românesc” din Craiova. Practic, este o biografie a lui Tudor Gheorghe, este un Tudor Gheorghe povestindu-şi viaţa provocat fiin de către jurnalist. Gospodăreşte, cronologic, cu bogate informaţii şi fapte de viaţă care capacitează cititorul ca şi un roman de aventuri, vie acum şi vie şi în viitor ca importantă sursă de informaţii pentru orice cercetător al lumii teatrului românesc. Tudor Gheorghe are o memorie fabuloasă nu neapărat numai afectivă, readucând, aşadar, nu numai atmosfera anilor ‘60 din lumea viitorilor actori, evocă în portrete oamenii pe care i-a avut aproape, nu numai Craiova debutului său actoricesc sau a modului în care se făceau repartiţiile absolvenţilor de teatru în anii ‘60, ci şi repertorii, distribuţii, regizori. Sunt informaţii care s-ar fi obţinut cu greu, cercetându-se programe, afişe, cronici, jurnale. Chiar şi în ciudata, misterioasa lume a teatrului, atât cea vizibilă pe scenă cât şi, sau mai ales, în cea din culise, nu există totdeauna câte un pasionat care să noteze zilnic ce se petrece aşa cum a făcut-o Candid Stoica pentru Teatrul de Comedie în al său admirabil jurnal publicat cu titlul “Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei”.
“Tudor Gheorghe. În umbra menestrelului” nu se poate povesti. Pentru că ar însemna să o rescrii aproape în întregime. Iar a decupa secvenţe ar însemna să comiţi o nedreptate unora alegând altele. Principala calitate este dată tocmai de cascada de întâmplări, de evocări, de portrete care fac lectura palpitantă. Poţi fi de acord sau nu cu unele dintre afirmaţii, te poţi îndoi de veridicitatea unor scene, dar în niciun caz nu te plictiseşti. Descoperi un Tudor Gheorghe pe de o parte aşa cum îl ştiai de pe scenă deştept, tăios, hâtru, admirabil cunoscător al poeziei române, adesea melancolic şi nostalgic, dar şi unul pe care doar îl bănuiai - întors către sine, reţinut în a-şi exterioriza trăirile profunde, amărăciunile unei existenţe nu totdeauna mergând din triumf în triumf. Din acest punct de vedere titlul îmi pare de o ambiguitate fericită. Primul înţeles ar fi cel al unei modestii cu care jurnalistul se aşază faţă de interlocutorul său, în umbra uriaşei sale staturi artistice, un artist al cărui nume îl aşez şi-l rostesc astfel - Maria Tănase-Tudor Gheorghe-Gheorghe Zamfir. Desigur, un jurnalist deştept ştie să se aşeze discret vizavi de un astfel de subiect, lăsându-l să ocupe prim-planul, să asculte şi să intervină doar spre a-l stârni în a continua confesiunile şi povestirile sale. Orice om se destăinuie în faţa cuiva în care are încredere. Cu atât mai mult un artist, o personalitate aduce la lumină trăiri, fapte, gânduri nerostite până atunci numai dacă are deplină încredere în jurnalist, în capacitatea sa de a reda fidel, fără distorsiuni şi fără interpretări deformatoare, spusele lui. Mircea Pospai a reuşit să fie un bun ascultător care să-l facă pe Tudor Gheorghe să-şi aducă aminte lucruri pe care probabil nu şi-ar fi imaginat că sunt atât de vii în memoria lui, dar şi un bun scriitor care nu i-a trădat spiritul, adevărul celor spuse. O a doua înţelegere a titlului este cea a nostalgiei lui Tudor Gheorghe: în umbra menestrelului a stat un actor. Un tânăr actor ce pornise admirabil în teatru, dar care nu s-a împlinit aşa cum semnele şi astrele talentului său o arătau. Este tema care apare aşa cum se iveşte şi o temă simfonică, uneori discret, abia auzit, alteori ieşind puternic la lumină. Dar mereu şi mereu prezentă. Şi care face din această carte un roman al unui vis frânt, niciodată pierdut si tocmai de aceea dramatic.
După o viaţă tumultoasă şi adesea istovitoare, cu presiunea predării zilnice, cu superficialitatea care e inclusă în relatarea rapidă a evenimentului, gazetarul priveşte în gol: rămân atât de puţine lucruri în urma lui, ar fi vrut să aprofundeze câteva subiecte, dar parşiva meserie nu i-a lăsat niciodată răgazul necesar. Societatea de consum s-a exersat întâi în jurnalism şi a căpătat proporţii apocaliptice tot aici - aproape tot ce se face e pentru aici, acum, pentru 24 de ore sau chiar mai puţin. Palidă consolare că materia publicistică de acum va căpăta valoare –documentară – odată cu trecerea timpului şi va fi citită cu lăcomie peste o sută de ani. Sunt puţini jurnalişti care pot rupe acest cerc vicios al meseriei lor. Şi şi mai puţini sunt jurnaliştii români ce, scânteindu-le un subiect, au tenacitatea, harul şi şansa de a-l urmări, de a-l adânci şi de a-l face să lumineze mai mult decât o emisiune sau o ediţie. Mircea Pospai este unul dintre norocoşi. Jurnalistul de la radio Craiova nu a fost un risipitor cu ceea ce putea fi doar efemeridele activităţii sale publicistice, adunându-şi în volume multele reportaje, investigaţii sau consemnări realizate ca sarcini de serviciu.. Cred însă că a dat lovitura jurnalistică abia acum, cu o carte ce s-a adunat din zeci de emisiuni şi zeci de ore de convorbiri cu Tudor Gheorghe realizate săptămânal la radio. Tomul se cheamă “Tudor Gheorghe. În umbra menestrelului” şi a apărut la editura “Scrisul românesc” din Craiova. Practic, este o biografie a lui Tudor Gheorghe, este un Tudor Gheorghe povestindu-şi viaţa provocat fiin de către jurnalist. Gospodăreşte, cronologic, cu bogate informaţii şi fapte de viaţă care capacitează cititorul ca şi un roman de aventuri, vie acum şi vie şi în viitor ca importantă sursă de informaţii pentru orice cercetător al lumii teatrului românesc. Tudor Gheorghe are o memorie fabuloasă nu neapărat numai afectivă, readucând, aşadar, nu numai atmosfera anilor ‘60 din lumea viitorilor actori, evocă în portrete oamenii pe care i-a avut aproape, nu numai Craiova debutului său actoricesc sau a modului în care se făceau repartiţiile absolvenţilor de teatru în anii ‘60, ci şi repertorii, distribuţii, regizori. Sunt informaţii care s-ar fi obţinut cu greu, cercetându-se programe, afişe, cronici, jurnale. Chiar şi în ciudata, misterioasa lume a teatrului, atât cea vizibilă pe scenă cât şi, sau mai ales, în cea din culise, nu există totdeauna câte un pasionat care să noteze zilnic ce se petrece aşa cum a făcut-o Candid Stoica pentru Teatrul de Comedie în al său admirabil jurnal publicat cu titlul “Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei”.
“Tudor Gheorghe. În umbra menestrelului” nu se poate povesti. Pentru că ar însemna să o rescrii aproape în întregime. Iar a decupa secvenţe ar însemna să comiţi o nedreptate unora alegând altele. Principala calitate este dată tocmai de cascada de întâmplări, de evocări, de portrete care fac lectura palpitantă. Poţi fi de acord sau nu cu unele dintre afirmaţii, te poţi îndoi de veridicitatea unor scene, dar în niciun caz nu te plictiseşti. Descoperi un Tudor Gheorghe pe de o parte aşa cum îl ştiai de pe scenă deştept, tăios, hâtru, admirabil cunoscător al poeziei române, adesea melancolic şi nostalgic, dar şi unul pe care doar îl bănuiai - întors către sine, reţinut în a-şi exterioriza trăirile profunde, amărăciunile unei existenţe nu totdeauna mergând din triumf în triumf. Din acest punct de vedere titlul îmi pare de o ambiguitate fericită. Primul înţeles ar fi cel al unei modestii cu care jurnalistul se aşază faţă de interlocutorul său, în umbra uriaşei sale staturi artistice, un artist al cărui nume îl aşez şi-l rostesc astfel - Maria Tănase-Tudor Gheorghe-Gheorghe Zamfir. Desigur, un jurnalist deştept ştie să se aşeze discret vizavi de un astfel de subiect, lăsându-l să ocupe prim-planul, să asculte şi să intervină doar spre a-l stârni în a continua confesiunile şi povestirile sale. Orice om se destăinuie în faţa cuiva în care are încredere. Cu atât mai mult un artist, o personalitate aduce la lumină trăiri, fapte, gânduri nerostite până atunci numai dacă are deplină încredere în jurnalist, în capacitatea sa de a reda fidel, fără distorsiuni şi fără interpretări deformatoare, spusele lui. Mircea Pospai a reuşit să fie un bun ascultător care să-l facă pe Tudor Gheorghe să-şi aducă aminte lucruri pe care probabil nu şi-ar fi imaginat că sunt atât de vii în memoria lui, dar şi un bun scriitor care nu i-a trădat spiritul, adevărul celor spuse. O a doua înţelegere a titlului este cea a nostalgiei lui Tudor Gheorghe: în umbra menestrelului a stat un actor. Un tânăr actor ce pornise admirabil în teatru, dar care nu s-a împlinit aşa cum semnele şi astrele talentului său o arătau. Este tema care apare aşa cum se iveşte şi o temă simfonică, uneori discret, abia auzit, alteori ieşind puternic la lumină. Dar mereu şi mereu prezentă. Şi care face din această carte un roman al unui vis frânt, niciodată pierdut si tocmai de aceea dramatic.
sâmbătă, 6 noiembrie 2010
Un an de la alegeri
Comitetul Director al Filialei Proză Bucureşti a USR, s-a întrunit joi, 4 noiembrie 2010, într-o şedinţă la care au fost invitaţi şi membrii secţiei, având ca subiect “Un an de la alegeri”. Analiza activităţii Comitetului Director a avut ca punct de reper programul cu care s-a prezentat la alegeri preşedintele Filialei şi proiectul propus şi asumat de CD la prima sa întrunire după alegeri, constatând atât plusuri cât şi minusuri.
Aşa cum şi-a propus, Comitetul Diretor s-a întrunit lunar –cu excepţia vacanţei de vară, - şedinţele având caracter informal şi rezolvând activităţi curente de Filială. Chiar dacă un membru CD a lipsit constant, motivat, fiind plecat din ţară, la post, CD a avut totdeauna cvorumul necesar supunerii la vot a tuturor deciziilor luate. CD a fost completat, după dispariţia lui Mircea Micu, cu Nicolae Stelea care întrunise la alegeri cel mai mare număr de voturi “sub linie”.
Membrii CD precum şi membrii Filialei au fost informaţi de către cei doi reprezentanţi în Consiliul USR – Constantin Stan şi Aurel Maria Baros – despre tot ce s-a discutat şi s-a hotărât în şedinţele de Consiliu şi de Comitet Director ale Uniunii, precum şi cele discutate şi decise la singura întrunire a CD a Filialei Bucureşti.
CD al Filialei Proză a analizat în două întâlniri dosarele - 32 - depuse pentru primire în USR şi a stabilit, prin vot, să fie înaintate 12 dintre ele Comisiei de Validare. Patru dintre ele au primit acceptul Comisiei, astfel că noii membri ai Filialei Proză sunt: Ion Vianu (titular), Alexandru Păduraru, Şerban Tomşa şi Daniela Zeca-Buzura (stagiari).
Două proiecte culturale au fost derulate în acest an:
Clubul de proză, desfăşurat în fiecare lună, la şi în colaborare cu Muzeul Naţional Literaturii, a prezentat şi a oferit lecturi publice pentru prozatori români contemporani - Mircea Maliţa, Denis Dinulescu, Ioan Groşan, Ştefania Coşovei, Lucia Verona. Au fost prezentate peste 50 de noutăţi editoriale ale prozatorilor bucureştenişi a oferit prime lecturi unor tineri prozatori. Întâlnirile lunare ale Clubului au beneficiat de materiale informative în publicaţia “Şapte seri”, de cronici în revista “Luceafărul de dimineaţa”, de relatări şi interviuri la TVR Cultural la fiecare şedinţă.
Clubul de proză, la care participă constant 30—35 de prozatori bucureşteni, nu a beneficiat de niciun fel de sprijin – financiar, logistic sau de promovare - din partea USR sau ASB.
Sărbătorirea colegilor născuţi în aceeaşi lună prin invitarea lor la şedinţa CD din luna respectivă, prezentarea lor şi ciocnirea unei cupe de şampanie a pornit cu entuziasm din partea prozatorilor bucureşteni, unii dintre ei participând chiar alături de familie la evenimentul CD, şi a sfârşit în totala lipsă de interes a multora dintre ei, astfel încât Comitetul Director a decis întreruperea proiectului după un an de zile. “Sărbătorirea…” a beneficiat de sponsorizarea doamnei Mariana Şipoş, a preşedintelui Filialei şi a ASB
CD a informat la timp şi detaliat membrii secţiei despre lecturile publice şi a oferit spaţiu în cadrul Clubului de proză, asigurând şi mediatizarea lor.
La capitolul nerealizări vom semnala
- necontinuarea proiectului site-ului “Prozatori de Bucureşti” – datorită faptului că nu a fost obţinută de la ASB suma necesară cumpărării domeniului şi a găzduirii acestuia
- necoagularea unei echipe capabile să pună în act proiectul Festivalului de proză de la Bucureşti prin atragere de surse de finanţare şi sponsori, prin convingerea autorităţilor de a fi parteneri în realizarea evenimentului
- neaflarea de parteneri în cadrul CD al Filialei Bucureşti care să susţină iniţiativele Secţiei Proză: validarea premiilor ASB de către Comitetul Director, nominalizarea de către Secţii a cărţilor şi autorilor la premiile ASB, neimpunerea candidatului propus de Secţie în Juriul de decernare a premiilor
Pentru viitorul an, CD îşi propune
- continuarea Clubului de proză
- editarea şi tipărirea unei reviste anuale “Clubul de proză”
- realizarea Festivalului de Proză de la Bucureşti
- realizarea unui proiect de parteneriat cu scriitorii bulgari pentru o tabără de creaţie comună care să se desfăşoare alternativ la Balcic şi Neptun.
Preşedintele Filialei Bucureşti, Horia Gârbea, nu a dat curs invitatiei de a participa la şedinţa Comitetului Director al Secţiei Proză.
Comitetul Director al Filialei Proză Bucureşti a USR, s-a întrunit joi, 4 noiembrie 2010, într-o şedinţă la care au fost invitaţi şi membrii secţiei, având ca subiect “Un an de la alegeri”. Analiza activităţii Comitetului Director a avut ca punct de reper programul cu care s-a prezentat la alegeri preşedintele Filialei şi proiectul propus şi asumat de CD la prima sa întrunire după alegeri, constatând atât plusuri cât şi minusuri.
Aşa cum şi-a propus, Comitetul Diretor s-a întrunit lunar –cu excepţia vacanţei de vară, - şedinţele având caracter informal şi rezolvând activităţi curente de Filială. Chiar dacă un membru CD a lipsit constant, motivat, fiind plecat din ţară, la post, CD a avut totdeauna cvorumul necesar supunerii la vot a tuturor deciziilor luate. CD a fost completat, după dispariţia lui Mircea Micu, cu Nicolae Stelea care întrunise la alegeri cel mai mare număr de voturi “sub linie”.
Membrii CD precum şi membrii Filialei au fost informaţi de către cei doi reprezentanţi în Consiliul USR – Constantin Stan şi Aurel Maria Baros – despre tot ce s-a discutat şi s-a hotărât în şedinţele de Consiliu şi de Comitet Director ale Uniunii, precum şi cele discutate şi decise la singura întrunire a CD a Filialei Bucureşti.
CD al Filialei Proză a analizat în două întâlniri dosarele - 32 - depuse pentru primire în USR şi a stabilit, prin vot, să fie înaintate 12 dintre ele Comisiei de Validare. Patru dintre ele au primit acceptul Comisiei, astfel că noii membri ai Filialei Proză sunt: Ion Vianu (titular), Alexandru Păduraru, Şerban Tomşa şi Daniela Zeca-Buzura (stagiari).
Două proiecte culturale au fost derulate în acest an:
Clubul de proză, desfăşurat în fiecare lună, la şi în colaborare cu Muzeul Naţional Literaturii, a prezentat şi a oferit lecturi publice pentru prozatori români contemporani - Mircea Maliţa, Denis Dinulescu, Ioan Groşan, Ştefania Coşovei, Lucia Verona. Au fost prezentate peste 50 de noutăţi editoriale ale prozatorilor bucureştenişi a oferit prime lecturi unor tineri prozatori. Întâlnirile lunare ale Clubului au beneficiat de materiale informative în publicaţia “Şapte seri”, de cronici în revista “Luceafărul de dimineaţa”, de relatări şi interviuri la TVR Cultural la fiecare şedinţă.
Clubul de proză, la care participă constant 30—35 de prozatori bucureşteni, nu a beneficiat de niciun fel de sprijin – financiar, logistic sau de promovare - din partea USR sau ASB.
Sărbătorirea colegilor născuţi în aceeaşi lună prin invitarea lor la şedinţa CD din luna respectivă, prezentarea lor şi ciocnirea unei cupe de şampanie a pornit cu entuziasm din partea prozatorilor bucureşteni, unii dintre ei participând chiar alături de familie la evenimentul CD, şi a sfârşit în totala lipsă de interes a multora dintre ei, astfel încât Comitetul Director a decis întreruperea proiectului după un an de zile. “Sărbătorirea…” a beneficiat de sponsorizarea doamnei Mariana Şipoş, a preşedintelui Filialei şi a ASB
CD a informat la timp şi detaliat membrii secţiei despre lecturile publice şi a oferit spaţiu în cadrul Clubului de proză, asigurând şi mediatizarea lor.
La capitolul nerealizări vom semnala
- necontinuarea proiectului site-ului “Prozatori de Bucureşti” – datorită faptului că nu a fost obţinută de la ASB suma necesară cumpărării domeniului şi a găzduirii acestuia
- necoagularea unei echipe capabile să pună în act proiectul Festivalului de proză de la Bucureşti prin atragere de surse de finanţare şi sponsori, prin convingerea autorităţilor de a fi parteneri în realizarea evenimentului
- neaflarea de parteneri în cadrul CD al Filialei Bucureşti care să susţină iniţiativele Secţiei Proză: validarea premiilor ASB de către Comitetul Director, nominalizarea de către Secţii a cărţilor şi autorilor la premiile ASB, neimpunerea candidatului propus de Secţie în Juriul de decernare a premiilor
Pentru viitorul an, CD îşi propune
- continuarea Clubului de proză
- editarea şi tipărirea unei reviste anuale “Clubul de proză”
- realizarea Festivalului de Proză de la Bucureşti
- realizarea unui proiect de parteneriat cu scriitorii bulgari pentru o tabără de creaţie comună care să se desfăşoare alternativ la Balcic şi Neptun.
Preşedintele Filialei Bucureşti, Horia Gârbea, nu a dat curs invitatiei de a participa la şedinţa Comitetului Director al Secţiei Proză.
marți, 2 noiembrie 2010
Furt. Prin ignoranţă sau nu, dar tot furt
Aflu de la Gelu Negrea că, de curând, o tânără, pe numele ei Adina Roseti, a debutat la editura Curtea-Veche cu un roman al cărui titlu este “Deadline”. Am verificat informaţia şi am rămas siderat: chiar aşa e. Cum nu cred în coincidenţe şi nici în fenomene paranormale, nu îmi rămâne decât să cred că domnişoarei, plăcându-i foarte tare, titlul romanului meu “Deadline”, şi l-a însuşit ca pe un bun găsit la marginea drumului. Romanul meu a apărut în 2003, la editura Floare Albastră, a fost comentat, enumerat, ştiut, menţionat de câtre mine atât în bibliografia cărţilor mele cât şi pe coperta a IV-a a romanului “Gerda”, 2004, editura Cartea Românească, premiat de Academia Română, cât şi pe coperta a IV-a a altui roman “Trăieşte şi mergi mai departe”, editura Pămantul, 2009 (premiat de câteva ori în acest an şi nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din România).
Ignoranţa nu poate fi invocată ca scuză. Este un principiu de drept roman. Dar şi un principiu al bunului simţ.
Voi soma editura să retragă de pe piaţă cartea, eventual să o republice cu un alt titlu. Iar tinerei autoare îi voi cere să îşi ceară scuze în mod public.
În caz contrar, mă voi vedea obligat să mă adresez justiţiei, prin Copyro, organism de gestionare colectivă a drepturilor de autor, al cărui membru sunt, acuzând, în baza Legii privind dreptul de proprietate intelectuală, editura şi autoarea de furt.
Ignoranţa nu poate fi invocată ca scuză. Este un principiu de drept roman. Dar şi un principiu al bunului simţ.
Voi soma editura să retragă de pe piaţă cartea, eventual să o republice cu un alt titlu. Iar tinerei autoare îi voi cere să îşi ceară scuze în mod public.
În caz contrar, mă voi vedea obligat să mă adresez justiţiei, prin Copyro, organism de gestionare colectivă a drepturilor de autor, al cărui membru sunt, acuzând, în baza Legii privind dreptul de proprietate intelectuală, editura şi autoarea de furt.
luni, 1 noiembrie 2010
Cititul şi trăitul
Când începi să vezi că oamenii din jurul tău seamănă teribil de bine cu personaje de romane nu e indicat să dai vina pe literatură. Şi nici să crezi că ai luat-o razna nu e prea confortabil să crezi. Cel mai bine e să priveşti spectacolul lumii în care trăieşti cu oarece detaşare şi să te întrebi cu luciditate: eu ce personaj joc? Din ce roman am coborât şi din ce ţesătură de fapte, intrigi şi viziuni sunt alcătuit? Sunt eu sigur că viaţa asta e chiar viaţa mea, că mi-am ales-o singur-singurel? Că mi-o duc, bine sau rău, glorios sau penibil, orgolios ori umil, pe cont propriu, că tot ceea ce sunt şi fac înseamnă fruct al propriei voinţe şi consecinţă a actelor mele? M-a scris cineva iar eu acum nu fac decât să mă conformez tiparului croit, prizonier al cuvintelor imaginate de altul sau mi-am scris eu însumi textul în care să mă simt cât mai confortabil? Pentru că a trăi confortabil înseamnă a trăi în acord cu părerea pe care o ai tu despre tine, adică în acord cu textul existenţei tale. Viaţa în sine este un text ficţional, poate mai puţin logic şi mai puţin sever în demonstraţii decât literatura, dar la fel de coerent prin aşezarea faptelor în textura imaginarului. Ne imaginăm cum trebuie să arate, să se exprime şi să se comporte oamenii de lângă noi, ne imaginăm cum trebuie să fie o existenţă plenară, ne imaginăm cariere, iubiri, fericiri, tristeţi şi dezamăgiri. Suntem raţionali numai în măsura în care imaginarul nostru este coincide, vremelnic, iluzoriu sau nu, cu viaţa din jurul nostru. Probabil ca asta şi numi starea de fericire. în rest – fiecare e o corabie a propriilor nebunii. Când nebuniile seamănă unele cu altele avem senzaţia că ne aflăm în deplină armonie: noi cu noi, noi cu ceilalţi, noi cu universul. O altă formă a alienării, desigur.
În fapt, deformaţi de lecturi, trăim în acelaşi mecanism al lecturii: încercăm să anticipăm ce se petrece în continuare, arătându-ne satisfăcuţi dacă am ghicit corect, sau dimpotrivă încercându-ne un sentiment de frustrare (de vină este întotdeauna celălalt!) dacă aşteptările noastre sunt înşelate. În acelaşi mod, deformant, citim şi trăim adesea ceea ce ne imaginăm că este scris/trăit şi nu ceea ce este scris/trăit. Este modul nostru de a forţa realitatea –scripturală sau nu – de a se conforma proiecţiilor dorinţelor noastre. Lumile se amestecă, imaginarul şi realul au graniţe fluide, trec dintr-unul în altul. Ne surprindem adesea povestind diferit acelaşi lucru. luminând, accetuând unele detalii, omiţând altele. În aparenţă, faptele nu se schimbă, sensul – întotdeauna. Deformâm voit, suntem mincinoşi, ne plictisim noi înşine de a spune aceleaşi lucruri şi atunci le imaginăm, povestim în funcţie de ceea ce memoria (mai) aduce la suprafaţă, sau in functie de publicul avutm pe moment, la dispozitie? Suntem influenţaţi de ceea ce s-a mai întâmplat după cele petrecute? Toate acestea la un loc, la care se adaugă mereu dorinţa noastră de obliga realitatea să fie ceea ce ne dorim. Ceea ce ne-am fi dorit să fie. Adică, facem literatură, ne plasăm în ficţional, conferindu-I prin informaţii verificabile şi de netăgăduit o aură de autenticitate.
Când începi să vezi că oamenii din jurul tău seamănă teribil de bine cu personaje de romane nu e indicat să dai vina pe literatură. Şi nici să crezi că ai luat-o razna nu e prea confortabil să crezi. Cel mai bine e să priveşti spectacolul lumii în care trăieşti cu oarece detaşare şi să te întrebi cu luciditate: eu ce personaj joc? Din ce roman am coborât şi din ce ţesătură de fapte, intrigi şi viziuni sunt alcătuit? Sunt eu sigur că viaţa asta e chiar viaţa mea, că mi-am ales-o singur-singurel? Că mi-o duc, bine sau rău, glorios sau penibil, orgolios ori umil, pe cont propriu, că tot ceea ce sunt şi fac înseamnă fruct al propriei voinţe şi consecinţă a actelor mele? M-a scris cineva iar eu acum nu fac decât să mă conformez tiparului croit, prizonier al cuvintelor imaginate de altul sau mi-am scris eu însumi textul în care să mă simt cât mai confortabil? Pentru că a trăi confortabil înseamnă a trăi în acord cu părerea pe care o ai tu despre tine, adică în acord cu textul existenţei tale. Viaţa în sine este un text ficţional, poate mai puţin logic şi mai puţin sever în demonstraţii decât literatura, dar la fel de coerent prin aşezarea faptelor în textura imaginarului. Ne imaginăm cum trebuie să arate, să se exprime şi să se comporte oamenii de lângă noi, ne imaginăm cum trebuie să fie o existenţă plenară, ne imaginăm cariere, iubiri, fericiri, tristeţi şi dezamăgiri. Suntem raţionali numai în măsura în care imaginarul nostru este coincide, vremelnic, iluzoriu sau nu, cu viaţa din jurul nostru. Probabil ca asta şi numi starea de fericire. în rest – fiecare e o corabie a propriilor nebunii. Când nebuniile seamănă unele cu altele avem senzaţia că ne aflăm în deplină armonie: noi cu noi, noi cu ceilalţi, noi cu universul. O altă formă a alienării, desigur.
În fapt, deformaţi de lecturi, trăim în acelaşi mecanism al lecturii: încercăm să anticipăm ce se petrece în continuare, arătându-ne satisfăcuţi dacă am ghicit corect, sau dimpotrivă încercându-ne un sentiment de frustrare (de vină este întotdeauna celălalt!) dacă aşteptările noastre sunt înşelate. În acelaşi mod, deformant, citim şi trăim adesea ceea ce ne imaginăm că este scris/trăit şi nu ceea ce este scris/trăit. Este modul nostru de a forţa realitatea –scripturală sau nu – de a se conforma proiecţiilor dorinţelor noastre. Lumile se amestecă, imaginarul şi realul au graniţe fluide, trec dintr-unul în altul. Ne surprindem adesea povestind diferit acelaşi lucru. luminând, accetuând unele detalii, omiţând altele. În aparenţă, faptele nu se schimbă, sensul – întotdeauna. Deformâm voit, suntem mincinoşi, ne plictisim noi înşine de a spune aceleaşi lucruri şi atunci le imaginăm, povestim în funcţie de ceea ce memoria (mai) aduce la suprafaţă, sau in functie de publicul avutm pe moment, la dispozitie? Suntem influenţaţi de ceea ce s-a mai întâmplat după cele petrecute? Toate acestea la un loc, la care se adaugă mereu dorinţa noastră de obliga realitatea să fie ceea ce ne dorim. Ceea ce ne-am fi dorit să fie. Adică, facem literatură, ne plasăm în ficţional, conferindu-I prin informaţii verificabile şi de netăgăduit o aură de autenticitate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
