Vacanţă

 

Să închid telefonul

Să nu iau laptopul

Să citesc de plăcere

Să nu mă uit la fotbal

Să joc table

Să înot

Să dooooooooooooooorm!

Astăzi e ziua ta: Constantin Stan

Preşedintele Secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, remarcabilul scriitor         Constantin Stan, împlineşte mâine 59 de ani. Îi urăm "La mulţi ani!".

"Mult timp m-am nefericit pentru ziua mea de naştere aşezată în plină vară, când oraşele se golesc de oameni care în vacanţe, care retraşi sub umbrare (ale vieţii), departe de agitaţie şi de chef de prieteni. Cu cine să sărbătoreşti, cine să îşi aducă aminte că vremea trece şi că urarea «La mulţi ani!» nu e decât un semn de îmbărbătare? Acum, îmi dau seama că sunt un fericit care nu mai trebuie să joace rolul sărbătoritului, să îşi creeze iluzii privind mulţimea de prieteni, convertind bănuţii de aramă ai convenţionalităţilor în diamante ale gândurilor şi sentimentelor sincere. Aşa că, dar mai ales în acest an, raportul meu cu timpul e fundamental schimbat, încercând să-l ocup eu pe el, să-i mobilez fiecare secundă, fiecare clipă, nefăcând nimic.

Sunt încă în doliu după moartea mamei mele, venită ca un corolar al unui an lung cât veacul, în care binele nu s-a despărţit de rău ca nişte siamezi, arătându-şi feţele în acelaşi timp, în aceeaşi întâmplare, în acelaşi chip (mai ales al meu).

Am câştigat şi am pierdut (la alegerile din cadrul breslei scriitoriceşti), mi-au apărut două romane - «Trăieşte şi mergi mai departe» şi «Gde Buharest» - care au stârnit interesul unor edituri din străinătate fără să fi fost eu propus în vreun program de traduceri al instituţiilor noastre de cultură (şi multe dintre ele şi de odihnă a spiritului), şi-au fost momente în care pentru prima oară în viaţă mi-am spus că mă voi lăsa de scris, nemaiavând motivaţie, am avut insomnii severe, care mă făceau să am halucinaţii şi să cred că nu e o fericire mai mare pe acest pământ alta decât somnul, am fost penibil şi exaltat, au fost multe, foarte multe momente în care orice proiect de viitor era subminat de vorbele cu care îşi încheia Tolstoi fiecare însemnare din jurnal - d.v.m.t.m («dacă voi mai trăi şi mâine»>), am trăit şi am semănat în existenţele celor din jur tristeţi şi disperări, revolte şi neputinţe, înţelegând că tot ce se întâmplă este fructul propriilor fapte de care noi şi numai noi suntem răspunzători.

Sigur, 59 de ani nu e un început şi nici un capăt de drum. Privind în urmă, mă încearcă mai degrabă sentimentul unei risipiri în dispute mărunte, în cauze care nu mi-au aparţinut, aşa cum este de exemplu cauza presei de după Revoluţie, cauză luată de mine în serios aproape un deceniu, timp în care am îmbogăţit nişte patroni şi am făcut pârtie în politică şi chiar în jurnalism unora prin devoalarea adevărului despre alţii, cu nimic mai buni sau mai răi decât ceilalţi. E un timp pe care îl regret enorm văzând România de azi. Putea ea, biata de Românie, să arate aşa şi fără ca eu să-i fi sacrificat singura mea avuţie - timpul.

De aceea, privind înainte, văd doar salvări pe cont propriu. Ceea ce vrea să însemne o viaţă mai tihnită în casa pe care o tot proiectez în locul casei părinteşti, alături de cea care are ingrata şi temerara misie de a-mi fi stat alături în cele mai negre momente ale existenţei mele, să îmi văd de proiectele mele literare, bucurându-mă să ajung la Paris, pentru prima oară, cu ocazia lansării romanului «Trăieşte şi mergi mai departe», să mă bucur de dimineţile în care voi păşi cu picioarele goale pe iarba din curtea casei mele, şi. poate ca semn că totuşi toată experienţa mea de presă să nu fi fost chiar timp inutil cheltuit, să creez o catedră de «creativitate jurnalistică». D.v.m.t.m., vorba lui Tolstoi."

(Jurnalul national, marti, 27 iulie, 2010)

  

Viata ca literatura

N-a dansat decât o vară

Peste ploi, fenomene extreme, inundaţii, furtuni, caniculă ucigătoare şi ravagiile sociale ale crizei, dispariţia Mădălinei Manole a fost mană cerească pentru presă, în special pentru televiziuni. Ingredientele senzaţionalului au fost livrate în chiar producerea şi contextul faptului - sinucidere, chiar în ziua de naştere, la o vârstă care încă produce emoţii, în preajma relansării sale ca artistă. Tragismul morţii vine din caracterul său implacabil. Orice este reparabil pe lumea asta în afara morţii – prieteniile, familiile, iubirile se fac şi se desfac, momentele de tristeţe şi de bucurie au o aceeaşi curbă a producerii şi stingerii lor, desfăşurându-se uneori sinusoidal şi, deci, aproape plictisitor. Moartea închide şi şterge tot. Şi e greu să ne obişnuim cu ea. Chiar dacă trăim zilnic cu ea, ne îmbărbătăm spunând că este doar o parte a ciclului natural al vieţii, că nici viaţa nu ar exista dacă nu şi-ar conţine negaţia etc. etc. etc. Moartea ne pune în faţa definitivului. Cu dispariţia cuiva de lângă noi percepem că definitiv şi fără nicio putinţă de a mai repara, reface, relua ceva din ceea ce a fost am pierdut o bună parte a propriei noastre vieţi. Oricât ar părea de ciudat, suntem profund ataşaţi de rutina zilnică, de obişnuinţele existenţei noastre. Puşi în faţa realităţii că trebuie să ne creăm, pentru a putea trăi mai departe, altele noi suntem speriaţi, panicaţi, debusolaţi. Mereu şi mereu omul este nepregătit pentru moartea celor din jur, mai ales a celor dragi din jurul nostru, şi mai ales profund nepregătiţi pentru propria moarte. Nu suntem pregătiţi nici să o primim, nici să o înţelegem şi nici măcar să vorbim despre  ea. Media a oferit unul dintre cele mai jalnice spectacole în aceste zile. Un număr impresionant de legi, cutume şi norme de bun simţ au fost călcate în picioare în primul rând prin gonflare. Pe fiecare detaliu s-a pus lupa senzaţionalismului care l-a mărit până la monstruozitate. Şi-au dat cu părerea despre sinucideri, normele bisericii ortodoxe privind slujbele de înmormântare, procese psihice profunde, condiţia artistului, viaţa şi mariajele Mădălinei Manole toată puzderia aia de băgători de seamă prezenţi la televiziuni oricând şi vorbind despre orice. Tăcerea prin declinarea competenţelor într-un domeniu sau altul este un semn al bunului simţ. Românii chemaţi să vorbească la televizor nu au bun simţ. Ce treabă are doamna doctor de ochi cu credinţa şi cu atitudinea bisericii ortodoxe privind sinuciderea? Ce relevanţă avea motivul divorţului de primul soţ (şi el răposat, dumnezeu să-l ierte şi pe el) pentru ca doamna avocat să ofere amănunte pe care un avocat şi-un duhovnic ar trebui să le ferece bine în numele bunului simţ? Şi de ce era nevoie să se supraliciteze până la penibil valoarea artistei? De fiecare dată când moare câte-un artist, cioclii televiziunilor descoperă în el o mare valoare, cel mai iubit fiu al naţiei, o pierdere ireparabilă pentru cultura română. Fac aici o paranteză: presa lumii are un departament important în redacţii de ferpare. Sunt fişate sute, mii de personalităţi şi fiecare detaliu şi informaţii sunt riguros verificate. Mai ales într-un necrolog jurnalele nu îşi pot permite să ofere informaţii greşite şi aprecieri înregistrate sub imperiul emoţiilor imediate.Imediat, după ce se decretează, brusc şi probabil de către aceeaşi care ar fi trântit artistului uşa în nas în timpul vieţii acestuia, valoarea inestimabilă, se duc discuţiile spre teme politice şi sociale, se delirează despe condiţia artistului în România. Şi apar alţi şi alţi invitaţi speciali care şi ei au păţit la fel, au fost sau sunt nedreptăţiţi la fel etc. Decenţa, bunul simţ ne invită să nu intrăm –nici măcar să nu ambiţionăm să intrăm – în intimitatea gândurilor, trăirilor unui om care nu şi-a mai putut duce viaţa. Imposibilitatea de a nu mai putea fi împăcat cu tine însuţi se produce în timp şi are în componenta sa fapte, trăiri, spaime, aşteptări, frustrări pe care adesea nici cel în cauză nu le-ar putea numi. Dacă le-ar fi putut numi le-ar fi conştientizat, le-ar fi adus la lumină, le-ar fi analizat şi, poate, s-ar fi împăcat cu ele. Printre altele, s-a spus că Mădălina Manole suferea că nu mai avea succesul de odinioară. Cât timp am condus o revistă cu un uşor accent de mondenitate, am întâlnit şi intervievat oameni ce cunoscuseră gloria. Fuseseră, cei mai mulţi, fericiţii beneficiari ai conjuncturilor excepţionale. Străluciseră o perioadă şi viaţa îi reîntorsese către ceea ce erau ei înainte ca şansa să le surâdă. Cei mai mulţi conştientizaseră că gloria lor se născuse din întâlniri fericite. Nefericiţii nu se împăcau cu pierderea strălucirii de odinioară şi revenirea lor în rândul oamenilor obişnuiţi. Când şansa ne pune mâna în cap, credem că meritul e al nostru. Când ea ne părăseşte, de vină sunt ceilalţi. Şi, totuşi, nimeni, sau mai nimeni, nu îşi ia viaţa din această pricină. E greu de suportat, dar nu imposibil!

 

 

ce suntem, cine suntem?

Suntem:

ceea ce facem,

ceea ce gandim,

ceea ce cred altii ca suntem!

De cele mai multe ori, suntem doar ceea ce cred altii ca suntem de indata ce faptele, gandurile si sensibilitatile noastre nu ii contrazic de niciun fel.

 

CONCURSUL NAŢIONAL

„LITERATURA MODERNĂ” 
Ediţia II, 30 octombrie 2010


Editura PĂMÂNTUL, în parteneriat cu Filiala Piteşti a U.S.R., Consiliul Judeţean Argeş, Biblioteca Judeţeană Argeş Dinicu Golescu, Centrul Cultural Piteşti, revista Cafeneaua literară şi revista de cultură Argeş organizează în Municipiul Piteşti, în data de 30 octombrie 2010, cea de a doua ediţie a CONCURSULUI NAŢIONAL „LITERATURA MODERNĂ”

Temă şi gen. Intră în concurs manuscrise originale de poezie, proză şi eseu (teorie literară, critică literară, eseu estetic sau filozofic etc.), nepublicate şi neexpediate altor edituri, pentru secţiunea consacraţi, şi două manuscrise pentru secţiunea debut (poezie şi proză).

Secţiuni. Concursul are două secţiuni: debutanţi şi consacraţi, indiferent de vârstă.

Participanţi. În concurs se pot înscrie creatori români din ţară şi din diaspora. Pentru secţiunea consacraţi participanţii pot fi membri sau nemembri ai USR.

Juriu. Juriul este stabilit de organizator.

Premii. Editura Pământul premiază şi editează trei manuscrise câştigătoare la secţiunea consacraţi, câte unul pentru fiecare gen enumerat mai sus, şi două manuscrise la secţiunea debutanţi, câte unul pentru fiecare gen. Fiecărui autor premiat îi revene gratis la data festivităţii de premiere 200 de exemplare ale cărţii premiate.

Date tehnice. Concurenţii vor trimite pe adresa poştală a organizatorului un curriculum vitae şi volumul în manuscris, desecretizat, A4, cules cu corp 14, Times New Roman, distanţa 1 rând, corectat, dar şi volumul în formă electronică pe adresa e-mail de mai jos. Menţionăm că cele două forme de expediţie ale manuscrisului sunt obligatorii. Trimiterea sub o singură formă a manuscrisului şi fără CV, cu precizarea secţiunii la care participă (consacraţi sau debutanţi), nu intră în jurizare. Pentru proză şi eseu sunt admise max. 250 de pagini A4, iar pentru poezie max. 100 de pagini A4.

Vă rugăm ca în manuscris să prezentaţi toate datele de contact (email, telefon, adresă). Manuscrisele nu se înapoiază.

Termen: Plicurile şi volumul în format electronic se primesc până la data de 20 august 2010, inclusiv (data de expediţie a poştei). Manuscrisele sosite după data de 20 august de expediţie a poştei nu se iau în consideraţie.

Adresa organizatorului: SC Pământul ARG SRL, Strada Principală nr. 320, Smeura, com. Moşoaia, cod 117512, jud. Argeş, cu specificaţia: „Pentru Concursul „Literatura modernă”. Tel/Fax 0248/546959; 0729/056968, persoană de contact Gheorghe Frangulea. E-mail pamantul2@yahoo.com

Festivitatea de premiere. Festivitatea de premiere va avea loc la Biblioteca Judeţeană Argeş în ziua de sâmbătă, 30 octombrie ora 15,00, Biblioteca Judeţeană Argeş.

Condiţii speciale. Prezentarea la ridicarea premiului este obligatorie. În caz de neprezentare câştigătorul îşi pierde dreptul asupra volumelor publicate. Organizatorul nu decontează cheltuielile de deplasare.

Câştigătorii cedează dreptul de autor Editurii Pământul pentru 1000 de ex. sau pe o perioadă de un an pe baza de contract.

Responsabil proiect:Virgil Diaconu, director revista Cafeneaua literară.

Organizatori şi parteneri:

Gheorghe Frangulea  Director Editura Pământul    

Constantin Nicolescu  Preşedinte Consiliul Judeţean Argeş  

Nicolae OPREA 
Preşedinte al Filialei Piteşti a USR

Mihail Octavian Sachelarie  -Biblioteca Judeţeană Arges

Carmen Dumitrache  Director Centrul Cultural Piteşti

Confesiuni fără glorie

Izbăvirea de viaţă

A murit mama. Despărţirea definitivă de părinţi e dureroasă şi copleşitoare. Mereu te învinovăţeşti că nu ai făcut destul pentru ei, că le-ai dat prea puţin din timpul altfel cheltuit pe nimicuri, că te-ai pus adesea în slujba altora, uitându-i pe ei. Uneori nici nu aveau nevoie de nimic: doar să te vadă, să te simtă aproape sau, aşa cum imi cerea mama, în ultimele ei zile, să îi ţii de mână. Te învinovăţeşti şi încerci deseori să scapi de culpă spunându-ţi că nu ai fi putut omeneşte să fii tot timpul lîngă ei, că nenorocita asta de viaţă, prin obligaţiile ei zilnice, ne face răi, reci, nepăsători şi grăbiţi. Nu am fost lângă ea în ultimele momente ale vieţii. Probabil şi-ar fi dorit de îndată ce, avea să îmi spună femeia care avea grija ei, mi-a tot repetat numele, m-a strigat, iar mai apoi, copleşită de gândul că nu voi ajunge, s-a liniştit spre a se stinge. Faptul mă va urmări multă vreme de aici înainte. Ca să îmi mai atenuez vinovăţia îmi spun că dramul de speranţă că nu-i totul pierdut m-a ţinut pe loc. Îi mai fusese, în ultimele luni, la fel de rău, ba chiar şi mai rău. Din superstiţie, refuzam, amânând-o, să îmi arate lucrurile ei de înmormântare pentru că şi le tocmise din vreme – cu ce vrea să fie îmbrăcată, unde sunt batistele, doliul, prosoapele, vasele pentru pomenire. În vremea din urmă, nici dânsa nu mai vorbea despre aşa ceva. A fost cucernică toată viaţa şi nu a trecut post pe care să nu-l ţină, Paşte ori Crăciun în care să nu se spovedească şi să se împărtăşească. Dar, atunci când i-am sugerat să-i aduc preotul, m-a privit fără nicio expresie de parcă nu ar fi înţeles ce i-am spus. În momentele multe în care mă acuz îmi spun că ar trebuit să ştiu, să intuiesc, să las totul deoparte şi să fiu la căpătâiul ei.

M-am întrebat mereu dacă am fost un fiu bun. Cât a trăit mi se părea că nu există un altul mai bun decât mine. După ce nici fratele meu Ilie nu a mai fost, cum din toată familia nu mai rămăsesem decât noi doi, am răsfăţat-o, despovărând-o de orice grijă materială, cumpărăturile noastre începând cu ale “bătrânicii” şi abia apoi continuând cu ale noastre. Mergeam de 2-3 ori pe săptămână în Andronache, vorbeam des la telefon, o împăcam deseori cu vecinele ei cu care avea pricini mărunte, de orgolii, aşa cum sunt ele de la o anumită vârstă. Nu părea că bagă în seamă ce fac eu pentru dânsa şi, impulsiv cum sunt, mi-am ieşit din fire în câteva rânduri. Realizez că nu, nu am fost un fiu bun, că am necăjit-o de multe ori prin firea rebelă, de mic predispus la o libertate totală care însemna (înseamnă?) a nu da socoteală nimănui de ceea ce fac. Mi-a spus la un moment dat, dusă pe gânduri: “vezi tu strada asta? Am asfaltat-o cu privirea, aşteptându-te”. Nu m-am apropiat de modelul de fiu pe care şi-l dorise, model întruchipat de tata – calm, întors către sine avea oroare de orice fel de conflict, adevăraţii lui prieteni muriseră în lungul război pe care el l-a făcut de la un capăt la altul: din 22 iunie 1941 până în 9 mai 1945 aşa că nu mai avea decât cunoştinţe cu care împărţea convenţiile vieţii, catifelându-i-se glasul când îi spunea “măi femeie”, aşezând-o în dreapta lui la masa de duminică şi zicându-ne domol: “azi, o să o serviţi voi pe mama la masă”. După moartea lui, petrecută atât de devreme, abia trecuse de 55 de ani, mamei nu-i mai intrase nimeni în voie. Nimeni nu se putea compara cu “omul ei”, niciunul dintre noi nu-i puteam suplini absenţa din viaţa sa.

Chinuită de dureri atroce în ultimele luni, s-a înseninat în sicriu, parcă izbăvită de viaţa dusă 36 de ani fără “omul ei”, singurul ei om vreme de aproape nouă decenii.

 

Confesiuni fără glorie

Povestea cărţilor mele (II)

 Cu un an înaintea evenimentelor din decembrie 1989 am însoţit un ziarist sovietic în Bucureşti şi în ţară. Rusul era băiat vesel, bea bine, cânta bine, ştia Esenin pe dinafară şi era discret – nu a făcut nicio remarcă nepotrivită, nu a întrebat nimic deranjant. Am ieşit din programul oficial, luându-l cu mine la ziua fratelui meu. Unde, iarăşi, nu s-a petrecut nimic nemaipomenit –discuţii, mici şicanări pe tema Basarabiei, celui de-al doilea război mondial, în fine vorbe ca la orice petrecere.

Într-o dimineaţă de iarnă, intrasem deja în 1989, m-a trezit soneria insistentă a telefonului. Cred că era şapte dimineaţă, o oră pe atunci extrem de matinală pentru mine. Am răspuns pe jumătate adormit, zicând “da” la tot ceea ce auzeam de la capătul celălalt al firului. O voce de bărbat îmi cerea să ne vedem în faţa magazinului de electrice de pe Şoseaua Ştefan cel Mare. Abia când eram pe stradă, stăteam pe Barbu Mumuleanu, la doi paşi de locul întâlnirii, am început să realizez” cine dracului era ăla de mă sunase, de ce să mă duc la ora aia la o întâlnire cu un necunoscut, de ce nu l-am întrebat cine e şi mai ales cum o să ne recunoaştem. Cred că nici nu terminasem cu întrebările când, înaintea magazinului cu pricina, doi inşi m-au abordat cu clasicul “tov Stan?”, probabil în loc de “bună dimineaţa”, pentru că era clar că ei mă ştiau pe mine. Eu – pe ei, nu! Politcoşi, dar fermi, m-au urcat într-o maşină, cred obişnuita noastră “Dacie” de o o culoare incertă –gri, bej, alb murdar – habar n-am! – pe locul din dreapta şoferului, iar ei pe bancheta din spate. În timp ce maşina se învârtea prin oraş, părând că nu are nicio ţintă sau că şoferul nu ştie unde să ajungă, am fost luat la întrebări: dacă pe parcursul vizitei tovarăşului ziarist sovietic au avut loc incidente, cine au fost cei care au participat la petrecerea din hotelul de la Satu Mare, ce opinii şi-a exprimat ziaristul sovietic despre România în casa fratelui meu etc. etc. La toate aceste întrebări eu trebuia să răspund fără să îmi întorc capul spre ei: încercasem să mă întorc, dar glasul unuia sunase destul de ameninţător: “rămâneţi în poziţia în care sunteţi”. Aşadar, priveam înainte prin parbrizul maşinii la un oraş care începuse să îmi fie străin, uneori nu reuşeam să am nici cel mai mic reper de recunoaştere, răspundeam calm şi precis pentru că, într-adevăr, nu aveam nimic de ascuns – nu fuseseră incidente, la hotel veniseră prieteni din Satu Mare (nici nu aveam cum să mint pentru că era clar că ştiau foarte bine cine fusese acolo!), la fratele meu se cântase pe versuri din Esenin şi clasicele cântece de pahar în astfel de situaţii. Între timp, maşina părăsise oraşului şi, după zdruncinături, eram pe undeva pe un drum de ţară (judeţean) plin de hârtoape. După vreun sfert de ceas – poate mai mult, poate mai puţin – a oprit. “Coborâţi”, mi s-a spus. Cred că primul gând a fost “mă împuşcă”. Habar n-am de ce m-am gândit la aşa ceva, fusese doar o discuţie, mă lămurisem că băieţii erau de la Securitate, dar nu mă acuzaseră până atunci de nimic, aşa că nu ştiu de unde gândul ăla. Cred , totuşi, că peisajul fusese principalul motiv al declanşării sinistrului gând care nu mă revolta, nu mă aruncase în panică, nu îmi dăduse frisoane când l-am materializat în cuvinte. Era dimineaţă de iarnă, fără zăpadă şi fără frig. De aceea, câmpurile erau învăluite într-o ceaţă gri-întunecat care făcea pustietatea aia şi mai adâncă. Am coborât şi am auzit maşina ambalând şi dispărând în câteva secunde de parcă ar fi înghiţit-o ceaţa aia deasă.

Eram în mijlocul unor câmpuri nearate –m-am gândit stupid “ăştia or fi raportat încheierea arăturilor de toamnă?” – nu aveam niciun reper, nu puteam vedeam nimic din cauza ceţii, eram doar într-un pulover, nu aveam niciun act şi niciun ban cu mine – ieşisem din casă ca tot omul care se duce până în colţ să schimbe două vorbe cu cineva!

Am stat şi-am cumpănit preţ de câteva minute încotro să o iau. Cred că atunci mi-a fulgerat prin minte, pentru a uita imediat, acel “gde Berlin” care devenise pentru mine ‘Gde Buharest”, încotro o fi Bucureştiul? Maşina o luase înainte pe drumul de ţară. Nu ştiam ce putea fi înainte, aşa că mi-am zis că înţelept e să o iau înapoi pe drumul pe care venisem. Mi-a trebui mai mult de un ceas până am ajuns la primele semne umane – nişte case, nişte uliţe, în fine o aşezare. Mi-a mai trebuit o jumătate de oră să întâlnesc un om pe care să-l întreb cum ajung la Bucureşti. Bietul om m-a privit ca pe o stafie, n-a putut rosti niciun cuvânt, doar mi-a arătat cu mâna o direcţie.