"Mama ei de nemernicie romaneasca"

Se sarbatoresc o suta de ani de la nasterea
lui Constantin Noica. Bogatei bibliografii dedicate operei si vietii filosofului se vor adauga in acest an numeroase alte titluri. Unele mai inspirate, altele mai putin, dar nu asta conteaza. Important e sa invatam pas cu pas sa ne aducem valorile in prim-planul vietii noastre culturale si sa ne insusim invatamintele lor. Si sa ducem la implinire proiectele lor. Unul dintre proiectele care aproape l-au obsedat pe Constantin Noica a fost facsimilarea manuscriselor eminesciene. „Aici este un laborator, daca vreti, este subsolul geniului lui, daca vreti, este haosul germinativ", scria Noica.

De la donarea lor de catre Maiorescu la inceputul secolului XX, cele 14.000 de pagini s-au deteriorat incetul cu incetul astfel incat la un moment dat „ele nu mai puteau fi nici macar privite fara riscul de a le distruge aproape de tot", dupa cum zicea academicianul Eugen Simion. Au fost mai multe incercari, intinse pe vreo 40 de ani din viata lui Constantin Noica, de a gasi o modalitate de a le facsimila. De a gasi o modalitate in toate sensurile; de la aflarea unei tehnici care sa redea fara a altera manuscrisul pana la sustinerea financiara a unui astfel de proiect. Au fost multe piedici, au fost multe retineri pentru ca asa cum s-a vazut din timpul vietii sale pana la vremurile noastre detractorii lui Eminescu sunt cel putin la fel de aprigi ca si admiratorii sai.Cele 44 de caiete cu manuscrise au fost
facsimilate. Lucrarea a inceput in 2004 si s-a incheiat de 15 iunie, ziua poetului, anul acesta. Ducerea unui proiect pana la capat, in conditiile in care noi, romanii, nu excelam la asa ceva, ar fi trebuit sa fie un moment de sarbatoare. Numai ca au aparut contestatarii. Si cel mai ciudat e ca ei au aparut din zone culturale, negand insasi valoarea demersului, si, sugerand, prin asta, negarea valorii manuscriselor eminesciene. Lor li s-a asociat, extrem de bizar, un om de afaceri din Timisoara care a facut un denunt penal la DNA impotriva ordonatorului de proiect, profesorul Eugen Simion. Motivul denuntului „cheltuirea nejustificata a banului public". Am citit argumentele partilor aflate in conflict. Este clar ca avem a face cu o mistificare din partea celor care au facut denuntul. Si o rea-credinta din partea celor ce au preluat otova acuzele. Profesorul Eugen Simion aduce probele indubitabile ale actelor contabile care arata ca de exemplu nu s-au cheltuit 2,41 milioane dolari ci numai ceva peste 900.000. Ca o buna parte a lor s-a reintors la buget prin tiparirea caietelor la Monitorul Oficial. Ca profesorul nu a primit nici un leut pentru munca de coordonare. Ca Mircia Dumitrescu, cel care a reusit sa afle o tehnica impecabila de a reproduce manuscrisele, a lucrat si el cu o echipa de studenti neplatiti.Mi-am pus si am ramas cu intrebarea: 
de ce acest denunt? Care sunt resorturile unei astfel de campanii. Nu vad alt raspuns, mai concret si mai aducator de lumini, decat „mama ei de nemernicie romaneasca".

Piedici in calea universalizarii

Optimistii spun ca succesele filmelor romanesti (mai ales la Cannes), prezentele constante ale unor scriitori romani in librarii occidentale sau in intalnirile lor cu cititori la Viena, Stockholm sau Frankfurt, precum si cateva prezente la expozitii internationale ale artistilor nostri plastici sunt semne ale unei noi pozitionari a culturii romane in lume. Pesimistii contraataca afirmand ca nici Cannes-ul nu mai e ce-a fost odata, ca dupa atatea premii regizorii romani tot nu sunt invitati sa faca filme „afara", ca tot greu gasesc producatori si ca tot la tata resurselor de stat se suge, ca acele traduceri sunt adesea realizate pe bani romanesti si la edituri minuscule, ca intalnirile cu cititorii din strainatate daca nu sunt orchestrate de catre Institutele noastre culturale au loc pe undeva prin cafenele (literare, desigur, dar tot cafenele) unde publicul are componenta si aerul ceaiului de la ora cinci, ca suntem vizibili mai ales prin samanta de scandal cu care insotim prezentele noastre prin expozitii. Fundamental putem pune intrebarea: cu 
ce anume vine cultura romana in peisajul culturii universale spre a atrage atentia, spre a se impune, spre a capata vocea distincta, respectata si onorata asa cum sunt alte culturi ale lumii? Raspunsul cred ca este usor stanjenitor pentru noi, daca vrem sa nu ne furam singuri caciula. Cu mai nimic specific, profund si original. Succesele recente (indiferent de domeniul artistic) au la origini interesul lumii occidentale pentru o realitate bizara pentru ei: lumea comunista romaneasca. Evenimentele din decembrie 1989 ne-au asezat in ochii strainilor ca pe o lume stranie, intunecata, unde violenta, dezumanizarea capata aspecte de „ev mediu", dupa cum chiar ne-a aruncat-o in fata Pascal Bruckner, pe care noi continuam sa-l traducem si sa-l adulam, in ciuda faptului ca este un autor mai degraba galagios decat valoros. Asadar, interesul este unul mai degraba sociologic si politic decat estetic. Cronicile, alea cate sunt, pedaleaza pe critica politica si sociala, pe oroarea mentalitatilor si comportamentelor. Stiind toate acestea, stiind ca asa ceva se cere, cei mai destepti autori realizeaza opere direct pentru export, neinteresati deloc de publicul autohton. Iar atunci cand se produce pentru piata interna, nu putini sunt cei care ne ofera in fapt daca nu plagiate macar imitatii dupa ceea ce este de succes in Occident. Am fost socat sa vad cat de mult seamana filmul lui Tudor Giurgiu - „Legaturi bolnavicioase" - cu filmul lui Bernardo Bertolucci „Visatorii", si, in consenta cat de mult seamana romanul Ceciliei Stefanescu „Legaturi bolnavicioase" cu romanul lui Gilbert Adair „Visatorii". Subiect, cadre, lumini, si chiar actori cautati a semana cu cei ai lui Bertolucci, dar 1) fara metafizica si fara profunzimea originalului, 2) in maniera vulgar-romaneasca (tendinta tot mai evidenta in cinematografia romaneasca). Nu putem lua operele mari ale lumii de dincolo, a le prelucra in cheie romaneasca si a le retrimite pe piata culturala a lumii cu pretentii de originalitate. Acelasi sentiment de imitatie il intalnim 
si la „Pescuit sportiv », o copie mult prea palida a „Cutitului in apa" al lui Polanski, dupa cum, daca am cauta cu atentie sursele, am fi profund intrigati de asemnarile dintre multe romane en vogue romanesti si succese straine. In fine, intr-o alta ordine de idei, cand ne entuziasmam de „Politist, adjectiv" ar trebui sa ne uitam in sala aproape goala. De ce sa ne raportam la acest reper? Pentru ca noul val a acuzat ca arta celor mai batrani se rupsese de public, se osificase. Ei, uite, au venit ei, care vorbesc ca pe strada, care au teme rupte de pe strada si care aduna 10 spectatori sau 100 de exemplare vandute!

Gde Buharest

Acum se gasea acasa si ofta din greu pe lavicioara. Se odihnea inaintea ultimului castravecior care, macar ca abia se ducea pe gat fara un strop de votca, avea ceva din savoarea spirtoasa a licorii. Uitandu-se la fundul imens al Marfuscai, intra in pacat si se intreba daca dumneaei, Marfa, o arata goala la fel ca Ludmila. Ca Cervenkova, adica, isi lua el seama. Parea ca, de cand o vazuse iesind goala din baie, suprafata neteda a mintii sale prinsese mici unduiri de nelinisti. Mai intai ca nu era ziua lor de baie si, deci, Cervenkova nu avea de ce sa se dezbrace. Iar daca se dezbracase, nu avea de ce sa treaca de perdeaua ce despartea cele doua familii plimbandu-i-se pe sub nas de parca ar fi stiut ca dumnealui nu doarme, ci tine ochii intredeschisi si capul teapan cat sa nu o sperie. Si nu era vorba de o trecere rapida prin camera, ci de una lenta, cu incetinitorul. Ba chiar cu un stop-cadru prelungit! Probabil ca, daca si-ar fi ales alt traseu prin camera si alt loc unde sa se opreasca, Ivan Mihailovici nu ar fi vazut nimic, pentru ca ochii lui intredeschisi si nemiscarea faceau ca privirea sa fie captiva unui singur punct din incapere, de parca s-ar fi uitat pe vizor.

Fragmente din romanul in curs de aparitie pot fi citite la:
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/roman-serial-gde-buharest-7-prin-gaura-cheii-4642096/

"Scrisul mi-a fost singurul refugiu..."

"În două etape ale vieţii ne bucurăm că a mai trecut un an; la tinereţe, când ne grăbim, într-o superbă inconştienţă, să irosim timpul, sperând noi că viaţa ne va aduce întâmplări refuzate până atunci, şi la bătrâneţe, când nu numai fiecare an, ci şi fiecare zi este o victorie a fiinţei noastre asupra fragilităţii şi puţinătăţii timpului ce ni s-a dat. În rest, şi mai ales la deplina maturitate, trecerea asta ni se aşază ca o piatră în rucsacul tot mai greu cu care urcăm muntele. Şi tot acum nu mai aşteptăm ziua de naştere, Revelionul sau altă sărbătoare spre a ne evalua greşelile (multe) şi izbânzile (puţine), defectele (împovărătoare) şi calităţile (atât de greu vizibile uneori şi pentru noi, nu numai pentru cei din jur).

Tot mai des conştientizez că scrisul mi-a fost singurul refugiu, reazem şi prieten adevărat, având tăria de a nu-l trăda şi de a nu mă trăda în momentele de mare cumpănă omenească. Decernarea premiului Academiei Române pentru romanul «Gerrda» nu are echivalent, ca bucurie şi împlinire, în viaţa mea obişnuită. Este o carte pe care am simţit-o de la bun început ca fiind una importantă, am avut răbdarea de a o şlefui, secvenţă cu secvenţă, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, mai întâi în minte vreme de 23 de ani.


Integral pe:
http://www.jurnalul.ro/stire-calendar/astazi-e-ziua-ta-constantin-stan-515905.html

gasca si diavolul

Dupa indelungi asteptari, Nicolae Manolescu si-a tiparit „Istoria critica a literaturii romane". Lansarea a avut loc la Targul de carte „Gaudeamus" din toamna trecuta.

Dupa efervescenta primelor zile sau poate chiar saptamani, vanzarile par a fi scazute, iar impozantul tom se afla azi aproape pe fiecare raft al librariilor si aproape pe orice taraba. Intre timp, desigur, au aparut si cronici. Unele laudative, altele de contestare. Astfel de reactii sunt firesti atata vreme cat o istorie este o selectie subiectiva a autorului ei si, in consecinta, nu poate multumi pe toata lumea. Dar, lui N. Manolescu i s-au reprosat lucruri de fond, nu numai atat scapari inadmisibile, titluri gresite ale cartilor, datari cam dupa ureche. Daniel Cristea-Enache, o autoritate a criticii tinere, i-a demontat esafodajul informativ, demonstrand matematic imposibilitatea ca autorul sa fi parcurs/lecturat, asa cum a declarat, intregul material asupra caruia se pronunta.



Articolul integral se poate citi la adresa: http://www.qmagazine.ro/articole/3542/Cultura-in-vremuri-de-bejenie-Gasca-si-diavolul.html

INTERVIU CU CONSTANTIN STAN

Scris de DUMITRU AUGUSTIN DOMAN

«Proza şaizecistă îşi epuizase valenţele creatoare. Se oficializase. Mima libertatea şi curajul...» – Dragă Constantin Stan, cum am putea începe acest interviu despre generaţia ’80 căreia îi aparţii? Aşa cum veşnicia s-a născut la sat, generaţia ’80 s-a născut la Bucureşti! Când, unde anume, cum? E bine aşa? – Se poate începe şi aşa, dar şi cu povestea etichetei ăsteia, că altfel nu o pot numi, „generaţia ’80”. Ştiu că în fond nu are prea mare importanţă pălăria sub care te pune cineva, clasificările sunt bune pentru uzul didactic, ca etichetele pe sertăraşe, să ştii cât de cât ce e înăuntru, dar în acest caz povestea ascunde şi o mică/mare diversiune. Sintagma a fost pusă în circulaţie cred de Gheorghe Crăciun şi a fost lărgită devenind atât de încăpătoare încât nu mai spune nimic. M-am găsit în Antologia de la Paralela 45: Generaţia ’80 în proză scurtă alături de autori care înjuraseră vârtos Desantul şi textualismul. Sintagma „generaţia ‚’80” a apărut mult după ce noi aproape ne despărţisem ca grup, adică după apariţia Desantului, în 1983, În fapt, nu cred că aparţin acestei generaţii decât în datele biografice, şi alea aproximative. În 1970, când am intrat în facultate, am avut şansa de a fi rapid integrat unui grup, cu un an-doi mai mare decât mine. Nu ştiu cu ce le-am captat eu o aşa mare încredere şi onoare, dar ştiu că m-am aşezat confortabil lângă ei, fizic şi spiritual. Fizic pentru că la şedinţele de cenaclu la Junimea se păstra oarecum în jurul profesorului Crohmălniceanu un fel de ierarhie. Nu fitecine se aşeza în preajma profesorului! Spiritual, pentru că am aderat cu mult entuziasm la ceea ce se propunea.

Cititi interviul in intregime pe:
http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=blogcategory&id=222&Itemid=104

Mai multe feluri de furturi

Sculptorului Neculai Paduraru i s-au furat
 sase lucrari. Politia e de parere ca s-a operat ziua, in amiaza mare si ca s-a venit la pont fix. Hotii au spart lacatul, au incarcat lucrarile probabil intr-o furgoneta si s-au facut nevazuti. De aici, de la un banal mod de operare, incep sa se complice lucrurile. Mai intai ca atelierul lui Paduraru este pe strada „Ermil Pangratti". Adica, pe strada aia cu Televiziunea romana, cu un impozant sediu al unei banci, cu alte numeroase vile, vilute, complexe de locuit de lux, multe cu paza si alte multe cu camere de supraveghere. Pangratti, adica strada aia care da in Dorobanti, la nici zece pasi de unde incepe Cartierul Primaverii, ala in care au trait si traiesc stabii nostri. Asa ca furtul de la atelierul unde Florin Codre isi toarna statuia ecvestra a lui Carol I, de pe strada Gherghitei, din cartierul Colentina, cu mai putina paza si mult mai putine camere de supraveghere, pare chiar o gainarie.

Cititi materialul integral pe http://www.qmagazine.ro/articole/3656/Mai-multe-feluri-de-furturi.html

REPORTAJ / Un erou al timpurilor noastre

Dupa ce-a impus inadaptatul ca personaj-cheie al unei lungi perioade a societatii romanesti, literatura a ramas fara un tip exponential pentru zilele noastre. A ramas fara el pentru ca nu-l recunoaste sau nu vrea sa stie de existenta sa. Acesta mi se pare a fi nemultumitul, vesnicul nemultumit.
Citiţi în continuare articolul în Ziarul de duminică.