Piedici in calea universalizarii

Optimistii spun ca succesele filmelor romanesti (mai ales la Cannes), prezentele constante ale unor scriitori romani in librarii occidentale sau in intalnirile lor cu cititori la Viena, Stockholm sau Frankfurt, precum si cateva prezente la expozitii internationale ale artistilor nostri plastici sunt semne ale unei noi pozitionari a culturii romane in lume. Pesimistii contraataca afirmand ca nici Cannes-ul nu mai e ce-a fost odata, ca dupa atatea premii regizorii romani tot nu sunt invitati sa faca filme „afara", ca tot greu gasesc producatori si ca tot la tata resurselor de stat se suge, ca acele traduceri sunt adesea realizate pe bani romanesti si la edituri minuscule, ca intalnirile cu cititorii din strainatate daca nu sunt orchestrate de catre Institutele noastre culturale au loc pe undeva prin cafenele (literare, desigur, dar tot cafenele) unde publicul are componenta si aerul ceaiului de la ora cinci, ca suntem vizibili mai ales prin samanta de scandal cu care insotim prezentele noastre prin expozitii. Fundamental putem pune intrebarea: cu 
ce anume vine cultura romana in peisajul culturii universale spre a atrage atentia, spre a se impune, spre a capata vocea distincta, respectata si onorata asa cum sunt alte culturi ale lumii? Raspunsul cred ca este usor stanjenitor pentru noi, daca vrem sa nu ne furam singuri caciula. Cu mai nimic specific, profund si original. Succesele recente (indiferent de domeniul artistic) au la origini interesul lumii occidentale pentru o realitate bizara pentru ei: lumea comunista romaneasca. Evenimentele din decembrie 1989 ne-au asezat in ochii strainilor ca pe o lume stranie, intunecata, unde violenta, dezumanizarea capata aspecte de „ev mediu", dupa cum chiar ne-a aruncat-o in fata Pascal Bruckner, pe care noi continuam sa-l traducem si sa-l adulam, in ciuda faptului ca este un autor mai degraba galagios decat valoros. Asadar, interesul este unul mai degraba sociologic si politic decat estetic. Cronicile, alea cate sunt, pedaleaza pe critica politica si sociala, pe oroarea mentalitatilor si comportamentelor. Stiind toate acestea, stiind ca asa ceva se cere, cei mai destepti autori realizeaza opere direct pentru export, neinteresati deloc de publicul autohton. Iar atunci cand se produce pentru piata interna, nu putini sunt cei care ne ofera in fapt daca nu plagiate macar imitatii dupa ceea ce este de succes in Occident. Am fost socat sa vad cat de mult seamana filmul lui Tudor Giurgiu - „Legaturi bolnavicioase" - cu filmul lui Bernardo Bertolucci „Visatorii", si, in consenta cat de mult seamana romanul Ceciliei Stefanescu „Legaturi bolnavicioase" cu romanul lui Gilbert Adair „Visatorii". Subiect, cadre, lumini, si chiar actori cautati a semana cu cei ai lui Bertolucci, dar 1) fara metafizica si fara profunzimea originalului, 2) in maniera vulgar-romaneasca (tendinta tot mai evidenta in cinematografia romaneasca). Nu putem lua operele mari ale lumii de dincolo, a le prelucra in cheie romaneasca si a le retrimite pe piata culturala a lumii cu pretentii de originalitate. Acelasi sentiment de imitatie il intalnim 
si la „Pescuit sportiv », o copie mult prea palida a „Cutitului in apa" al lui Polanski, dupa cum, daca am cauta cu atentie sursele, am fi profund intrigati de asemnarile dintre multe romane en vogue romanesti si succese straine. In fine, intr-o alta ordine de idei, cand ne entuziasmam de „Politist, adjectiv" ar trebui sa ne uitam in sala aproape goala. De ce sa ne raportam la acest reper? Pentru ca noul val a acuzat ca arta celor mai batrani se rupsese de public, se osificase. Ei, uite, au venit ei, care vorbesc ca pe strada, care au teme rupte de pe strada si care aduna 10 spectatori sau 100 de exemplare vandute!