De la mobilă –fotolii, canapele, măsuţe, cuiere – până la neînsemnatele obiecte care colorează viaţa –suporturi de şerveţele, accesorii de prins părul doamnelor, panglici, solniţe- se amestecă, se sprijină şi se însingurează într-un târg de antichităţi. Obiectele nu sunt numai învelite în stratul vâscos al timpului ci şi în mantia amintirilor, istoriilor -unele dramatice, altele anoste, cele mai multe tragice – ale unor oameni şi familii. Cu excepţia cărţilor nu aş cumpăra nimic dintr-un astfel de bazar. Mai întâi că obiectele astea au farmec numai împreună, alăturarea lor pe o măsuţă, la un stand, într-o prăvălioară configurând un concret al unei abstracţiuni: timpul.Cu cât împerecherea lor este mai întâmplătoare cu atât sporeşte farmecul. Cum nu mi-am croit o casă a întoarcerii în timp ci una în care fiecare obiect are o funcţionalitate precisă –chiar dacă această funcţionalitate înseamnă inclusiv capacitatea de a-mi bucura privirea sau a o face pur şi simplu frumoasă -, nu aş găsi modul şi spaţiul în care să aşez lucruri alese de un altul pentru un alt climat, o altă viziune asupra lui şi a lumii în care ar vrea să trăiască. Pentru că în fond asta înseamnă casa noastră: o proiecţie a lumii în care am vrea să trăim, iluzionându-ne că trăim în ea prin microuniversul pe care ni-l creăm. Apoi, nu aş cumpăra astfel de obiecte de anticariat şi antichităţi pentru că mental aş fi copleşit, mi-ar produce o stare de disconfort profund poveştile adormite în obiecte. Ar fi asemenea unei prezenţe străine în casă, o prezenţă despre care nu aş putea spune că este benefică sau purtătoare de rău. Vâlva –aşa cum este numit viul, spiritul fiecărui obiect – este ciudată şi, se spune, bântuitoare şi adesea răzbunătoare! În fine, cum nici colecţionar nu sunt –odată cu pierderea în condiţii ciudate a clasoarelor mele de timbre, adunate cu atâta evlavie, pasiune şi sacrificii în copilărie am pierdut şi pasiunea de a ordona timpul în colecţii -, nu aş găsi un rost în a cumpăra feţe de masă, păhăruţe de lichior, pendule, ceasuri de purtat la vestă, fotografii de familie şi mai ştiu eu ce alte nimicuri frumoase şi inutile.
Cu toate acestea, atunci când am prilejul şi buna (sau reaua) dispoziţie îmi place să trec prin târgurile de antichităţi pentru a privi, dar mai ales pentru a sparge monotonia timpului linear şi ireversibil, jucându-mă imaginar cu simultaneitatea sau dezordinea în care apar vremurile demult trecute. Într-un târg sau magazin de anticihităţi sunt contemporan, simultan, cu tot ce s-a trăit până acum. Senzaţia asta, recunosc, îmi creează o bună dispoziţie de învingător: iată că timpul poate fi recuperat, ţinut pe loc şi chiar învins.
Prozaic însă, aş spune că multimea de târguri –trecând prin ţară în acest concediu, am putu sesiza că aproape fiecare mare localitate îşi avea ca eveniment un astfel de târg – spune despre starea noastră de sărăcire. Ele nu diferă decât, să spun aşa, prin calitatea ofertei de amărâtele oboare unde vând clanţe, capace de WC-uri, cuie, lanţuri de bicicletă, ciocane, şurubelniţe, şnururi, agrafe –toate vechi, uzate, mâncate de rugină sau de mizerie. Celor ce vând le prisoseşte marfa de îndată ce se dispensează de ea în schimbul câtorva bănuţi. Raporturile dintre târguri şi oboare se schimbă când e vorba de raporturile umane: la obor se vine cu mărunţişurile din casă cu gândul că va fi existând cineva mai sărac decât tine care nu îşi permite un cleşte nou, dar care are absolută nevoie de un cleşte, în timp ce la târgul şi magazinele de anticihităţi se vine cu speranţa că vor mai fi existând oameni suficient de bogaţi dispuşi să îşi cumpere un trecut cu ştaif.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu