Cronica literara

LUMEA ÎN OGLINDĂ – Constantin Stan : „GDE BUHAREST”

de Stefan Dimitriu 

Voind să intre cu bisturiul şi cu microscopul, ca un medic legist, în tumora malignă a comunismului, a acelei anomalii politice, sociale, economice şi culturale pe care a suportat-o o bună parte din omenire în frământatul veac XX, Constantin Stan sapă la rădăcinile răului, în patria Marii Revoluţiei Socialiste din Octombrie. Aici, chiar în inima Moscovei, într-o clădire de pe vremea ţarilor, într-un birou cât un aeroport, luminat de un candelabru cu 128 de braţe (poate sediul central al KGB?), îl descoperim pe neînsemnatul Ivan Mihailovici Saproşkinov, cândva activist de partid, ajuns acum un funcţionar pârlit din timpul mandatului înnoitor al lui Mişa Gorbaciov. Păstrător şi mânuitor al unor dosare despre care nu vom şti niciodată ce conţin şi la ce folosesc, el este însuşi simbolul unei birocraţii veşnice, misterioase şi ameninţătoare. Petrecându-şi cele opt ore şi jumătate de stat la slujbă între teroarea clipelor ce trebuie să treacă până la următorul gât de votcă, tras la intervale regulate din sticluţa ascunsă cu grijă, şi apropierea orei când şefa serviciului, Marfa Stanilova, va veni să-i ceară vraful de dosare din ziua respectivă ori să-i caute, ca orice şef autoritar şi nesuferit, cine ştie ce pricini, Ivan Mihailovici îşi mai aruncă din când în când ochii pe fereastră, către turlele bisericii Vasili Blajenâi ori către forfota neîncetată din faţa renumitelor magazine ŢUM şi GUM.

Dar, de cele mai multe ori, plonjează în amintirile vieţii sale, din care încearcă să înţeleagă ceva. Ceea ce ni-l arată pe măruntul funcţionar moscovit la fel de bezmetic, de golit de substanţă, de înalte idealuri sau de înţelegerea lumii în care trăieşte, atât în cursul îndeletnicirilor sale actuale, cât şi în lunga-i viaţă care îl transportase până aici.

Născut într-un sat obscur şi absolvent, fără strălucire, al unei şcoli tehnice („la ce bun atâta sminteală, când tu va trebui să ştii doar cum se dă drumul maşinii, unde şi cum trebuie să aşezi bucata de fier, cât timp trebuie să o laşi acolo?”), fusese selectat, la repartiţie, de un important ştab comunist de la raion, Tovkolea (gândit şi scris exact aşa!), care întrezărise în el companionul de nădejde şi sluga ideală („Îl fac activist, ce vă holbaţi aşa, ca nişte boi?”). Şi timpul avea să arate că Tovkolea nu se înşelase. Vania (adică Ivan Mihailovici) învăţase foarte repede să aibă grijă ca nimeni altul de geanta de activist a Tovarăşului (s-o poarte, s-o încuie cu eforturi supraomeneşti atunci când era burduşită din cale-afară cu documente, cu votcă ori cu afumături, să nu-şi dezlipească o clipă ochii de la ea), să slujească de martor incontestabil în orice împrejurare („a văzut şi tovarăşul Saproşkinov”, deşi, de obicei, tovarăşul Saproşkinov nu văzuse nimic, ori „să vă spună tovarăşul, că nu-i mort”), dar mai ales să-l asiste pe şef în momentele cele mai delicate (când, după îngurgitarea obişnuită a unor cantităţi imense de alcool, „cădea, în sensul cel mai adevărat al cuvântului, oriunde s-ar fi aflat: sub masa de la cârciumă, pe uliţă, în drumul scurt de la GAZ-ul raionului la casa unde aveau să doarmă, ori de pe scaunul câte unui prezidiu”). Dar şi mai util şi mai inventiv se dovedise inimosul Vania, atunci când, la trezire, Tovkolea trebuia să găsească pe masa din casa de oaspeţi a partidului oala cu lapte covăsit, castraveciorul acru ori gheba murată şi, neapărat, stacana cu votcă, pentru a-şi putea reîncepe cu un nou avât revoluţionar viaţa lui de activist neînfricat, aflat într-o permanentă luptă cu duşmanii de clasă ori cu feluritele devieri de la linia justă a partidului.

Tot în lungile ore de birou, petrecute între ispita gâtului de votcă, teama de Marfa Stanilova şi tentaţia unei fugitive priviri aruncate pe fereastra dinspre zidurile Kremlinului, Ivan Mihailovici are timp să-şi scruteze şi copilăria sa amărâtă, cu un tată întors târziu din război, fără un picior, după ce fusese ani de zile prizonier „na Rumunja”, cum îl auzea urlând uneori, când se-mbăta criţă şi-şi bătea bestial mult prea răbdătoarea sa nevastă, cu pumnii şi cu tot ce găsea prin jur, inclusiv cu piciorul lui de lemn. Târziu şi din întâmplare, Vania aflase ce ştia de multă vreme tot satul, şi anume că nici nu era de fapt băiatul acelui ţăran rus, invalid de război, soţ al mamei sale, ci al unui ostaş român care ajunsese cu frontul până în satul lor şi până sub fustele maică-sii. Situaţie pe care-o constatase apoi la o bună parte din copiii satului născuţi în timpul războiului şi puţin după aceea care, atunci când nu fuseseră zămisliţi de câte-un schilod lăsat la vatră, precum Kiril, care-şi răspândise sămânţa prin jumătate de sat, primiseră scânteia de viaţă de la prolificii inamici. Pentru că – înţelesese şi el – aşa era la război de când lumea: nu se lupta numai cu armele propriu-zise (puşti, săbii, tunuri sau alte cele), ci şi cu „vrednicia prohaburilor”. Idee care – să ţinem minte – va rodi la un moment dat, într-un anumit fel, în mintea lui Ivan Mihailovici.  

Dar, prin aceiaşi ochi înceţoşaţi de consumul exagerat de votcă ai lui Ivan Mihailovici, Constantin Stan mai are timp să observe, de-a lungul ingeniosului său roman, o mulţime de alte lucruri legate de viaţa oamenilor de rând din măreaţa patrie a comunismului biruitor: traiul în comun, într-un apartament mic, despărţit în două doar de-o perdea soioasă şi găurită, a familiei Saproşkinov şi a unei mai tinere familii (Ludmila şi Boris Cervenkov), cu o viaţă de noapte tumultuoasă; discuţiile de bodegă, cu mâinile înfipte în decolteul bogat al ospătăriţei, în legătură cu glaznostul şi perestroika lui Mihail Sergheevici, şi folosirea ca argument suprem, în disputa verbală, a scaunului trântit în ţeasta preopinentului; amintiri culese de ici şi colo, despre neuitatele zile de doliu naţional prilejuite de trecerea în nefiinţă a tovarăşului Stalin, când, pentru cinstirea memoriei celui dispărut, au fost interzişi nu numai clopoţeii de la gâtul vacilor, dar scoase în afara legii şi „scandalurile şi bătăile într-un cadru neorganizat”; ori raportări la uriaşa personalitate a tătucului Lenin, conservat nu numai în spiritul nemuritoarelor sale teze, dar şi în trupul aşezat pe vecie în mausoleul din faţa Kremlinului, încât puteai zice „că şi tovarăşul Lenin e cât se poate de viu, doar că se odihneşte puţin”.    

Pe acest fundal au loc perestroika şi glasnostul lui Mişa Gorbaciov, pe care Ivan Mihailovici Saproşkinov le înţelege cu atât mai puţin, cu cât cea mai înfocată militantă pentru înnoire, pentru drepturile omului, pentru libertăţi şi desuuri occidentale nu este altcineva decât vecina sa, Ludmila Cervenkova, târfa care dăduse la o parte şi pentru el, un moşneag rablagit şi cu pantalonii în vine, perdeaua şi ifosele ce-i despărţeau în mod obişnuit. Totuşi, pentru că vremurile se schimbaseră într-adevăr, nu neapărat în sensul cel mai bun al cuvântului, într-un final pe jumătate realist, pe jumătate delirant, Ivan Mihailovici îl dă în gât pe fostul său binefăcător, inconfundabilul Tovkolea, pentru un oribil asasinat săvârşit de acesta din conştiinţă revoluţionară. Totuşi, asasinul – ca de altfel toţi ceilalţi de teapa lui – nu-şi primeşte pedeapsa meritată, el nici măcar nu se căieşte, ci se justifică, greşise şi el  „din devotament neţărmurit”, „aşa au fost vremurile”, „eram tineri şi credeam că aia e calea cea bună”. Şi gata procesul comunismului! Unde am mai văzut noi asta?

Sfârşitul romanului – surprinzător – este pe cât de fantastic, pe atât de simbolic. Evaluându-şi din nou viaţa sa, în primul rând pe cea biologică, Ivan Mihailovici nu mai concepe s-o vadă decât într-o simetrie perfectă cu a altui individ de seama lui, născut undeva, la un alt capăt de lume, din sămânţa soţului mamei sale. Dacă, în timpul războiului, un ostaş român a violat-o pe maică-sa, atunci şi un ostaş rus, tatăl său din acte, a violat cu siguranţă o româncă. Cu ochii aţintiţi pe un atlas geografic şi purtând în spate ruscacul smuls de sub capul falsului tată, Ivan Mihailovici este gata să pornească în călătoria vieţii sale, pentru a-şi întâlni fratele de suflet, de conştiinţă, de angoasă, de chin metafizic. Fratele pe care este sigur că-l va găsi la Bucureşti. Ceea ce vrea să ne sugereze că, aşezată-n oglindă, lumea poate părea la fel de nedreaptă şi la fel de absurdă şi la fel de confuză, fie că o priveşti de la Moscova, fie că o vezi de la Bucureşti. Unde s-a urmat întocmai, o bună bucată de vreme, modelul păgubos de la Răsărit. Şi unde, deşi desprinşi formal de vechile dogme comuniste şi legaţi cum suntem acum, în aparenţă trup şi suflet, de structurile euro-atlantice, continuăm să ne luptăm, la fel de spectaculos şi la fel de ineficient, cu urmele şi cu ponoasele trecutului. Şi iată cum cartea lui Constantin Stan, care părea că bate alte câmpii, se întoarce acasă şi se constituie într-unul din cele mai originale şi mai necesare romane româneşti, despre o lume a noastră, privită însă printr-o lentilă mai ciudată, poate chiar printr-un ochean invers dar, în acelaşi timp, extrem de revelator.

Pornită lin, amuzant, uşor livresc, parcă ieşită – ca toată marea proză modernă rusească – de sub mantaua lui Gogol, povestirea lui Constantin Stan pare, la început, o parodie superioară, cu un cult al amănuntului derizoriu, cu un umor duios şi cu un firesc al absurdului cotidian, pe care doar marii scriitori ruşi au ştiut să-l pună în pagină de-a lungul veacurilor din urmă. Treptat, însă, autorul se desprinde, exact atât cât trebuie, de această manieră, devenind tot mai mult el însuşi şi stăpânind cu mână sigură şi cu mijloace care ţin strict de măiestria sa materia cărţii. Construind cu migală fiecare frază, fiecare alineat, fiecare pagină, Constantin Stan îi conferă romanului său o muzică aparte care, captată cu ochii, îţi inundă mareic sufletul. Chiar şi personajele detestabile (de fapt, altele nici nu prea sunt!) au muzica lor, care fac din ele nişte individualităţi demne de reţinut. Iată de pildă o descriere sumară a relaţiilor lui Vania cu Tovkolea: „Misiile de noapte erau tare afurisite, căci tovarăşul cântărea câteva puduri iar când se îmbăta devenea inert ca o focă moartă şi mai nemulţumit decât un activist la şedinţele de plan: îl boscorodea, nu-i plăcea nimic şi nu se străduia şi el măcar o ţâră să stea până i se trag cizmele, lipite de obiele de parcă ar fi fost date cu clei. Iar rubaşca, ehei rubaşca n-ar fi nimerit să iasă de pe capul tovarăşului nici dacă i-ar fi sărit toţi nasturii!” Cred că nu există pagină să nu conţină formulări memorabile, din care nu lipseşte niciodată ironia subţire sau umorul de bună calitate, cum ar fi : „Conştiinţa lui Ivan Mihailovici mergea, ca şi el, cu trei paşi în urma conştiinţei tovarăşului. Cum totul pe lumea asta e ordonat şi clar, am putea spune că şi conştiinţa lui Ivan Mihailovici Saproşkinov nu făcea altceva decât să ducă geanta conştiinţei tovarăşului”. Tot aşa, unul din multele blesteme adresate în gând încruntatei şefe de serviciu, Marfa Stanilova: „Fi-i-ar viaţa numai o luptă de clasă!” Ori una din atitudinile de şedinţă ale personajului principal: „Ivan Mihailovici nu asculta niciodată ce se vorbeşte de la o tribună sau de la un microfon. Îşi educase urechile în lungi şi repetate manifestaţii publice”. Ori una din multele formulări cu parfum apodictic: „Să ferească Dumnezeu istoria de ambiţiile unei femei! Provoacă revoluţii, după care îi lasă pe bărbaţi să le înfăptuiască”. Ori, în legătură cu lungimea nasului său, de care Ivan Mihailovici nu uita în nicio împrejurare: „Nu i-ar fi trecut niciodată prin cap să se închipuie jumătatea fără de care Tovkolea nu ar fi fost întreg, cam cum n-ar fi fost Marx fără Engels, şi Stalin fără Lenin”. 

Dar câte n-ar mai fi încă de spus despre această carte admirabilă!