Cunoştinţe…
Ne traversează viaţa o puzderie de cunoştinţe, o mână de amici, dar rămânem, spre finalul existenţei noastre, cu unul sau doi prieteni şi asta dacă suntem nişte oameni fericiţi.
De ceva vreme, aş zice de o bună bucată de vreme, telefoanele mele sună rar, din ce in ce mai rar, emailurile sunt spam-uri, viruşi, oferte şi multe încercări de escrocare (cum sunt cele care mă anunţă că aş putea intra în posesia unei sume colosale cu atât de puţin efort: să trimit datele personale şi un număr de cont), ieşirile la o terasă sunt planificate, punctuale ca o obligaţie de serviciu (multe dintre ele chiar asta fiind). Conjunctura socială, vremurile pe care le trăim nu încurajează gratuitatea dialogului, gesturile fără pragmatism. Sărăcia sufocă entuziasmul, bucuria de a te lega emoţional de alţi oameni, strânge de gât pornirea din inimă şi lasă loc liber raţionamentelor logice: nu numai mesajul are o funcţie practică, dar şi fiecare cuvânt este ales pentru a potenţa, pentru a maximaliza realizarea scopului. M-am obişnuit cu aşa ceva. Ţin telefonul mobil pe silent, iar “fixului” abia îi mai aflu utilitatea după ce şi mama s-a stins, computerul mă fereşte de pălăvrăgeală, primind sau trimiţând mesaje cât mai scurte, la obiect, încheiate cu formule convenţionale. Toate acestea sporesc pustiul din juru-mi, fără să îmi creeze stări de frustrare şi de revoltă. Dimpotrivă, viaţa pare un picuţ mai liniştită, mai bine tocmită, ferită de surprize, deci de aşteptări entuziaste sfârşite în gol. Mă aflu mereu în postura naratorului din “Craii de Curtea-Veche” care doar văzând slova de pe scrisoarea abia primită ştie ce conţine ea. Sunt convins că şi reciproca e adevărată şi în multe cazuri adresanţii misivelor mele ştiu dinainte ce conţin ele.
Acesta e cercul de cunoştinţe şi el restrângându-se parcă zi de zi: oameni care au nevoie de tine sau tu de ei. Raporturile sunt, în cele mai multe cazuri, civilizate, serviciile reciproc avantajoase (există o grijă aproape obstinată ca să nu dai, dar nici să nu primeşti mai mult ori mai puţin decât ai dat sau ai primit!), mizele nu sunt mari – mărunţişuri adesea, dar acele mărunţişuri care îţi întunecă viaţa (când nu le poţi rezolva) sau ţi-o luminează (când le-ai soluţionat). În vremea când mă găseam jurnalist de prima linie –nu de birou -, cunoştinţele mele sporeau cu fiecare deplasare într-un ritm ameţitor. Erau oameni despre care scrisesem, oameni pe care îi cunoşteam în diverse împrejurări, cititori ai ziarului şi, nu în puţine cazuri. ai cărţilor mele. Pe de o parte, era un sentiment plăcut când îi reîntâlneam în aceleaşi locuri sau împrejurări, pentru că reuşeam să mi-i amintesc, iar pe de altă parte, de disconfort şi chiar de panică atunci când îi întâlneam în alt loc: nu ştiam cine sunt, cum îi cheamă sau ce anume mă leagă de ei. Îmi pusesem la cale o întreagă strategie de a tatona terenul cu întrebări suficient de generale cât să fie bune pentru oricine “ce mai e pe la voi?”, “ce mai fac amicii?”, “merge, merge treaba, ce noutăţi mai sunt?” Nu ştiu dacă eram foarte abil sau ei se făceau, civilizat, că nu pricep încurcătura în care mă aflam, dar niciunul nu mi-a zis-o pe de-a dreptul “hai, domnule, că nu îţi mai aduci aminte, sunt cutare, ne-am cunoscut în cutare împrejurare”. Prea marea mea disponibilitate –izvorâtă din încercarea de a trece de la cunoştintă la amic – mi-a adus însă pe cap un personaj carr m-a lecuit. Omul venise la redacţie cu o problemă într-adevăr dramatică: fusese dat afară din serviciu, cu litera i (abateri foarte grave ceea ce practic îi bara drumul spre o altă angajare). Motivul: i se găsise în vestiar o cutie de chibrituri, iar fabrica de medicamente şi-aşa cu regim special privind p.c.i-ul paza contra incendiilor era sub teroarea unui abia stins foc ce ar fi putut arunca în aer nu numai laboratoarele dar şi multe blocuri din jur. Era un pretext şi o înscenare avea să îmi spună el şi eu aveam să aflu printr-o investigaţie că aşa e: secretarul comitetului de partid se răzbunase pe el pentru că nu vrusese să ducă o pancartă la nu ştiu ce demonstraţîe. Am reuşit să-I fac omului dreptate, mergând până la colegiul de control muncitoresc, a fost reprimit, dar l-am sfătuit prieteneşte ca două câtva timp să încerce să-şi găsească de muncă în altă parte. Era clar că i se va face viaţa un calvar. N-a vrut. Aşa că a revenit peste vreo lună, poate două, tot cu desfacerea contractului de muncă. I-am zis că nu-l mai pot ajuta, mai ales că, de data asta, chiar îl prinseseră cu ceva foarte clar. “Ţi-ai făcut treaba cu mine, că am auzit că ai luat o grămadă de bani pe ancheta aia, şi acum nu vrei să mă mai ajuţi?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu