La noi, şi tragediile iau coloratură locală, diminuând efectul catartic, astfel încât după producerea lor nici nu ne simţim mai eliberaţi, nici mai buni, nici gata să ne sporim atenţia pentru ca ele să nu se mai producă. Cazul, pe care toată lumea românească îl ştie, căci l-a trăit în diverse trepte ale sensibilului, poate fi un cutremurător subiect de film, de roman, de anchete sociologice sau medicale, ajungând mereu în acelaşi loc: civilizaţia în care trăim, adică lipsa de civilizaţie a societăţii româneşti.
În Maternitatea Giuleşti, timp de o oră, secţia de terapie intensivă a ars fără ca nimeni să sesiseze ce se petrece. Ancheta este în curs, moartea se derulează şi ea: au murit mai întâi patru bebeluşi, mai apoi un al cincilea, speranţele pentru încă şase sunt, înţeleg din ce spun medicii, minime, dar ceva-ceva tot se conturează în cronologia faptelor. Asistenta care avea în supraveghere salonul l-a zăvorât, închidere pe bază de cartelă magnetică, şi a plecat. Pentru puţin timp, zice ea; pentru a asista o cezariană, zic cadrele medicale; pentru a sărbători o Sfântă Maria (care fusese cu o zi înainte) împreună cu domnii doctori, spun surse din maternitate.
Vreme de o oră, secţia cea mai delicată, cea în care oricum viaţa şi moartea atârnă de un firişor de aţă şi de o intervenţie la secundă, a rămas singură, pustie, nesupravegheată. Două fire neizolate corespunzător de la aparatul de aer condiţionat s-au supraîncălzit, au făcut scurtcircuit şi au declanşat incendiul. Nu într-un izbucnire violentă, ci mai întâi mocnit, cu deagajare de fum probabil gros şi înecăcios. Nu rezultă foarte clar, până acum, cine a sesizat incendiul, cert e că asistenta nu era în preajmă pentru a deschide uşa cu cartela magnetică: a fost nevoie ca uşa să fie spartă cu un extinctor (tragică ironie, nu?).
Rezultatul: o tragedie. O spun răspicat medicii israelieni care veniseră pentru un ajutor umanitar: nu există niciun caz similar în lume, nu există în niciun tratat de specialitate consemnate cazuri potenţiale de arsuri, în aşa grad, a căilor respiratorii la nişte nou-născuţi. La un asemenea terifiant caz, au ridicat din umeri neputincioşi şi după câteva ceasuri au plecat acasă. Autorităţile române, după ce şi-au exprimat compasiunea faţă de familii, au dat declaraţii în care se arătau satisfăcute, dincolo de tragedie, că operaţiunile de după spargerea uşii au decurs aproape exemplar! Pas cu pas, se induce şi un posibil şi unic vinovat: o eroare umană. Eroarea umană aparţine, desigur, asistentei.
Fără a o exonera de răspundere pe nenorocita femeie, altfel, am înţeles, o exemplară funcţionară timp de 15 ani, voi zice că eroarea fundamentală, tragică este a sistemului, a sistemului românesc în ansamblul lui, nu a sistemului sanitar românesc.
De douăzeci de ani, România distruge şi, în cel mai bun caz, cârpeşte. Cârpeşte după interese de partid, de grup, de gaşcă, de funcţii. Cum s-ar zice, a cârpit uşa cu încuietori sofisticate, dar a lăsat două fire neizolate la sistemul de aer condiţionat. A redus cheltuielile cu personalul, fără a pricepe că atribuţiile unui om trebuie preluate de un aparat, de o tehnică, de un mecanism. Senzori de fum în spital? Nu sunt bani. Aparatură video de supraveghere? Nu sunt bani! În schimb, sunt convins că s-au găsit bani pentru tot felul de alte activităţi - poate nişte autoturisme de serviciu ceva mai luxoase, poate pentru o firmă de bodyguarzi, poate pentru câteva renovări ale faţadei etc. etc. Pentru a fi coerent, un sistem trebuie să îşi stabilească natura şi principala funcţie (sau principalele funcţii). Sistemul românesc în ansamblul lui, repet, nu şi-a stabilit în două decenii nici natura, nici funcţiile sale vitale. În măsura în care, desigur, nu acceptăm că natura este corupţia, iar principala sa funcţie e îmbogăţirea rapidă a unor clanuri.
Incredibil!
RăspundețiȘtergere