Sub lupă

Victimă colaterală – scriitorul

Elaborarea unei legi începe prin inventarierea tuturor cazurilor reale şi posibile. Apoi, se stabilesc coordonatele comune care să fie cuprinse în corpul textului de lege şi se evidenţiază, în anexe, cazurile speciale, aşa numitele excepţii. Excepţiile sunt cu grijă alese de către legiuitorii noştri numai atunci când sunt interese de partid, de gaşcă. Iar ele se lăbărţează devenind mai cuprinzătoare decât legea. Pogonul ăsta de excepţii de la tot felul de legi care funcţionează în România reprezintă sursa marilor averi care s-au făcut şi a marii sărăcii în care se zbate majoritatea celor afectaţi de legi. De exemplu, pe toate bonurile noi vedem că plătim TVA –la produse, servicii etc. -, dar aflăm că există şi neplătitori de TVA, sau returnări de TVA sau afaceri în care s-au returnat TVA de milioane de euro fără să se presteze nimic! Sunt convins că după aplicarea scrupuloasă a legii privind reducerea cheltuielilor bugetare, unele scheme se vor umfla ca apele Dunării după ploi, iar salariile altora vor avea creşteri semnificative. Efectele legii vor fi suportate de cei mulţi, săraci şi umili, conform zicalei româneşti cu largă aplicabilitate şi o profundă înrădăcinare: “peştele se-mpute de la cap şi se curăţă de la coadă”.

O mână de scriitori – pentru că nu sunt mai mulţi pe tot cuprinsul frumoasei Românii – îşi aflaseră loc de muncă în diverse (nu multe!) instituţii ale statului. Erau, ca să zicem aşa, funcţionari. Bugetari! Lefurile erau mici, iar munca – destulă. Virgil Diaconu făcea de unul singur o publicaţie lunară “Cafeneaua literară”. Salariul şi-l primea de la Centrul Cultural Piteşti. Nu numai că presta cât pentru o redacţie, dar îşi crease şi un sistem complicat de obligaţii neavând posibilitatea de a plăti drepturi de autor. Cei mai mulţi dintre noi colaboram gratis la revista condusă de el în obrazul, în respectul lui. Nu al unei instituţii de stat, nu al Guvernului care vrea cultură fără să plătească. Aşadar, virtual, Virgil Diaconu aducea bani la buget pentru că nu cheltuia mai nimic, nu împovăra nici bugetul instituţiei unde era angajat, nici al statului român. Cum suntem maeştri în îmbârligături livrate pe post de justificări şi argumentări cu legea în mână sunt convins că autorităţile ar putea da răspuns nedumeririi, indignării noastre vizavi de soarta unui coleg. Nedreptăţit adesea ca poet, Virgil Diaconu este acum victima unui abuz care înseamnă aplicarea cu scrupulozitate a unei legi care îl lasă pe drumuri cu puţini ani înaintea pensionării (fiindcă veni vorba: o mai fi funcţionând legea aia care interzicerea disponibilizarea celor aflaţi în ultimii ani de muncă?) i s-a promis că va face în continuare revista “Cafeneaua literară” plătit fiind pe un contract de colaborare. Pentru drepturile de autor pe care le va lua, Virgil Diaconu va plăti impozit pentru şomaj. Va daţi seama ce ironie: aflat în situaţia de şoner, el plăteşte impozit pentru un eventual ajutor de şomaj. Care nu va mai veni niciodată pentru că din “autor” nu te disponibilizează nimeni, nu te trimite nimeni în şomaj sau pensionare anticipată cu zeci de salarii compensatorii. Cunosc cazuri cu oameni care şi-au băgat în buzunar 20 de salarii pentru a fi trimişi la pensie mai devreme şi s-au reangajat exact pe aceleaşi posturi cu contracte…de autor! Nu, nu erau nici sculptori, nici poeţi, nici jurnalişti!

 

Confesiuni fără glorie

 …Amici

Amiciţia pare forma cea mai perfidă a unor relaţii umane. Cu amicul bei o bere, spui bancuri, împărtăşeşti unele –nu multe - gusturi comune, împarţi chiar şi micile taine ale inimii, ale sufletului, ale vieţii. Poţi merge până la a schimba cărţi ori vizite de familie. Aflată la mijloc de drum între cunoştinţă şi prietenie, amiciţia nu păstrează convenţionalismul primeia, dar nici nu ajunge la profunzimea morală a celei de-a doua. De aceea, amicul se consideră adesea chiar îndreptăţit să îţi facă nişte porcărioare. De te vei face că nu sesisezi, va merge mai departe. De vei încerca să iei lucrurile în serios, fie pentru a le pune la punct, fie pentru a le pune chiar punct, amicul o va da pe glume, apoi pe coarda sentimentală – “nu suntem noi amici, cum să te superi pe aşa ceva? Ştii doar cât ţin la tine!” -, sfârşind prin a face gestul de supremă împăcare “hai ca dau eu berea azi!” Zgmotoasă, superficială, glumeaţă până la a arunca totul în derizoriu, amiciţia este exonerată de normele mici ale bunului simţ şi de legile majore ale moralei. Amicul sare reepde peste faza cunoştinţei tutuindu-te chiar înainte să ştie cum te cheamă. Are el standarde de topirea nesuferitelor formule de politeţe pe care le duce în dispreţuitoare familiarisme: de la “nea”, la “prietene, iubitule, bătrâne” sau diminutivarea tuturor acestora pentru ca reducerea ta la minuscul, la un “ce” neînsemnat să fie şi mai accentuată. El ştie să se facă util – te acoperă în faţa şefilor când e cazul să te scoată la o bere, e gata să jure în faţa nevestei ori iubitei că el te-a ţinut la o şuetă în seara în care ai ajuns târziu acasă, îţi vinde ponturi, mărunţeşte bârfe care te pun în gardă. În vremurile lui bune, nu ezită să te sune fără motiv, să îţi aducă o aspirină dacă eşti la pat sau chiar să îţi facă mici cumpărături. Toate acestea le face cu zâmbetul pe buze –căci un amic e mereu jovial şi serviabil ca un chelner hârşit în meserie. Dar, asemeena lui, te arde la nota de plată. Amicul păstrează în el o doză imensă de frustrare vizavi de gesturile pe care le-a făcut mai ales fără să i le ceri. Mestecă în el atâta ură încât nu s-ar putea compara cu niciun duşman declarat, pe faţă în ce priveşte planurile de a-ţi plăti poliţele. Amicul nu iartă, memoria lui este perfectă, iar dacă peste frustrările generate de momentele în care s-a simţit umilit pentru că a făcut ceva pentru tine poate trece, nu îţi va ierta şi nu va trece niciodată peste umilinţa de a fi apelat el la tine, iar tu, fără să îţi dai seama, te-ai condamnat singur, ajutându-l.

Cei mai necruţători în răzbunări, în plătit poliţe sunt amicii literari. De la băutul unei beri, de la o pălăvrăgeală pe mess, la telefon sau pe o terasă, ajungi să crezi că băiatul e nu numai simpatic, ci şi parcă talentat, dar nedreptăţit. Amicul credibilizează o oarece conspiraţie împotriva cărţilor sale, despre care se tace sau sunt clasate uneori în categoria celor proaste, dacă nu cumva “cea mai proasta carte a anului”, este sărit la premii cu toate că –afli mai târziu – i-a scos la cârciumă pe toţi membrii juriului, s-a făcut util pentru cei care pot pune o pilă pentru obţinerea mult râvnitului premiu. Te ia părtaş la propriile lui convingeri “spune şi tu dacă nu-i o carte bună” pentru ca după aceea să ţi le atribuie. Starea lor fundamentală în aceste momente este de agitaţie febrilă, incoerentă bineînţeles. Este clipa în care îţi pregăteşte o mare porcărie, ceva care să te lovească din plin. Amicul a pus cap la cap, dacă nu cumva chiar tu ai făcut imprudenţa de a le destăinui, informaţii, fapte aparent fără legătură şi ţi-a aflat sensibilitatea, punctul de pe corpul, din mintea, din sufletul tău care abia atins doare al naibii de tare. Acolo va lovi. Va da şi apoi, ca orice laş, va fugi. Va încerca să te evite în orice împrejurare, îţi va trânti telefonul în nas. Îşi va răzbuna toată umilinţa lui, de care nu tu te faci vinovat, împrăştiind cele mai murdare vorbe despre tine. Va găsi, evident, alţi amici cărora să le distribuie murdăriile, iar aceştia vor crede. Pentru că amicii au o mare disponibilitate de a crede murdăriile.

Micimea sufletească se asociază de cele mai multe ori cu o statură de pigmei. Dizabilitaţi pe verticală, după cum zice Gardner că în limbajul corectitudinii politice trebuie să le spunem piticilor din poveşti spre a le aduce în contemporaneitate, ei sunt în acord cu statura morală. Asemenea unor scame morale le cureţi greu de pe haina existenţei tale.

 

S-au băgat impozite

Cozile, pe care le-am văzut la televizor, de la ghişeele unde autorii trebuiau să îşi plătească impozitele semănau foarte bine cu cozile la care şi eu, ca şi alte milioane de români, am stat pentru că “se băga” ceva  Miniştrii şi, în general, guvernanţii nu le-au văzut ba unii dintre ei sunt convinşi că televiziunile truchează imagini numai aşa să mintă oamenii. Apdar, s-au băgat impozite şi se stă la cozi ca la brânză! Eu nu le-am văzut pe viu pentru că nu vreau să plătesc impozite pe nimic. Adică, nu vreau să fiu chiar mai prost plătit decât Catindatul lui Caragiale care n-avea leafă dar nici popriri nu i se făceau. O revistă nu m-a plătit din iulie, o alta din mai din simplul motiv că nu au fost bani. Sunt convins că actele contabiliceşti cu drepturile mele de autor sunt în regulă, bine tocmite şi, din punctul lor de vedere, eu am drepturi de autor. Am, dar nu le-am luat. Nu le-am luat dar trebuie să plătesc impozite pe nişte bani pe care nu îi am. Marii datornici către stat îşi iau an de an profitul, dividendele etc., iar impozitele sunt ultima lor grijă. La noi, cei care suntem brusc împăunaţi cu statutul de autor, e invers: prima grijă e să ni se ia impozitele. Cum să le plătesc? Să încep să vând cărţi la anticariat, să iau bani din salariul plătit de o altă instituţie, pentru o altă muncă, salariu care este impozitat, spre a plăti taxe, să mă aliniez conaţionalilor care dau cu jula prin magazinele din Franţa, Italia, Spania ori cerşesc prin aceleaşi ţări? Aş face aşa ceva dacă, Doamne fereşte, nu aş avea din ce să îmi duc traiul zilnic şi aş fi disperat (nu vă puteţi imagina câte poate îndura fiinţa umană chiar şi cea mai orgolioasă, mai integră, mai cu principii când e vorba de afundarea în sărăcie!), dar ca să plătesc statului, incapabil, român, asta nu aş face-o niciodată. Neobişnuiţi cu gândirea economică, autorii au sesizat doar cozile la care trebuie să stea, nicidecum monstruozitatea în sine a gândirii fiscale a unor imbecili. Principiul fiscal este simplu: fiecare venit trebuie impozitat. Impozitele colectate sunt administrate de către stat în favoarea contribuabililor. Ele se vor regăsi ca beneficii colective (construcţii, apărare, cultură, învăţământ etc.) sau individuale (pensii, şomaj, asigurări medicale). În situaţia în care unii autori nu au alt venit decât cele provenite din drepturile pentru o creaţie individuală, impozitul pentru şomaj este o aberaţie. Cine mă scoate pe mine în şomaj din calitatea mea de scriitor? Cum voi beneficia eu de contribuţiile la care mă obligă alde Boc, Şeitan şi Vlădescu? Sigur că nu voi beneficia niciodată de ajutorul de şomaj pentru că nu voi mai putea scrie, că revistele şi editurile nu mă mai vor angaja, adică publica, indiferent din ce motiv: că nu mai au bani, că se vor închide sau pentru că eu scriu prost. Dar, între două articole, ori între două cărţi, eu nu sunt şomer? Ba da, pentru că eu nu am relaţii contractuale care să îmi aducă venit. Mă plăteşte cinvea ca şomer pentru faptul că nu mi-am găsit de lucru? Apoi, autorii sunt printre cei puţini prestatori de servicii care depind de calitatea produsului muncii lor. Dacă romanul meu e prost, dacă ceea ce scriu nu are căutare la edituri sau la reviste e riscul meu: am făcut o muncă inutilă. Mai mult, am investit timp, energie, consumabile, fără aportul nimănui: nici al statului, nici al celor din jur. Cum să fiu egal tratat în taxe şi impozite cu un altul care pentru a-şi putea îndeplini sarcinile de serviciu i se pun la dispoziţie bază materială, logistică, materii prime, materiale şi se fac investiţii în viitorul produs. Mi se va spune că beneficiem şi noi de deducerea forfetară. Da, dar până atunci eu fac investiţii, îmi blochez nişte bani, contribui la crearea unui loc de muncă: al meu! Impozitul de 10 la sută pe sumele provenite din drepturi de autor tocmai realitatea asta o avea în vedere. Acum, nu numai că, la rând cu toată lumea, se aplică acea cotă unică de impozitare, dar au mai apărut şi altele astfel încât, real, din suma pe care un autor o are de încasat i se va opri mai mult de jumătate.

Despre faptul că nu facem produse de serie, că nu este o muncă repetitivă, că produsul muncii noastre are nu numai o valoare de piaţă nu vreau să mai spun. O carte de poezie, un lied, o sculptură şi un şurub sunt impozitate la fel. Deocamdată, asta-i gândirea românească!

 

A Romanian Tragedy

    

La noi, şi tragediile iau coloratură locală, diminuând efectul catartic, astfel încât după producerea lor nici nu ne simţim mai eliberaţi, nici mai buni, nici gata să ne sporim atenţia pentru ca ele să nu se mai producă. Cazul, pe care toată lumea românească îl ştie, căci l-a trăit în diverse trepte ale sensibilului, poate fi un cutremurător subiect de film, de roman, de anchete sociologice sau medicale, ajungând mereu în acelaşi loc: civilizaţia în care trăim, adică lipsa de civilizaţie a societăţii româneşti.

În Maternitatea Giuleşti, timp de o oră, secţia de terapie intensivă a ars fără ca nimeni să sesiseze ce se petrece. Ancheta este în curs, moartea se derulează şi ea: au murit mai întâi patru bebeluşi, mai apoi un al cincilea, speranţele pentru încă şase sunt, înţeleg din ce spun medicii, minime, dar ceva-ceva tot se conturează în cronologia faptelor. Asistenta care avea în supraveghere salonul l-a zăvorât, închidere pe bază de cartelă magnetică, şi a plecat. Pentru puţin timp, zice ea; pentru a asista o cezariană, zic cadrele medicale; pentru a sărbători o Sfântă Maria (care fusese cu o zi înainte) împreună cu domnii doctori, spun surse din maternitate.
Vreme de o oră, secţia cea mai delicată, cea în care oricum viaţa şi moartea atârnă de un firişor de aţă şi de o intervenţie la secundă, a rămas singură, pustie, nesupravegheată. Două fire neizolate corespunzător de la aparatul de aer condiţionat s-au supraîncălzit, au făcut scurtcircuit şi au declanşat incendiul. Nu într-un izbucnire violentă, ci mai întâi mocnit, cu deagajare de fum probabil gros şi înecăcios. Nu rezultă foarte clar, până acum, cine a sesizat incendiul, cert e că asistenta nu era în preajmă pentru a deschide uşa cu cartela magnetică: a fost nevoie ca uşa să fie spartă cu un extinctor (tragică ironie, nu?).
Rezultatul: o tragedie. O spun răspicat medicii israelieni care veniseră pentru un ajutor umanitar: nu există niciun caz similar în lume, nu există în niciun tratat de specialitate consemnate cazuri potenţiale de arsuri, în aşa grad, a căilor respiratorii la nişte nou-născuţi. La un asemenea terifiant caz, au ridicat din umeri neputincioşi şi după câteva ceasuri au plecat acasă. Autorităţile române, după ce şi-au exprimat compasiunea faţă de familii, au dat declaraţii în care se arătau satisfăcute, dincolo de tragedie, că operaţiunile de după spargerea uşii au decurs aproape exemplar! Pas cu pas, se induce şi un posibil şi unic vinovat: o eroare umană. Eroarea umană aparţine, desigur, asistentei.
Fără a o exonera de răspundere pe nenorocita femeie, altfel, am înţeles, o exemplară funcţionară timp de 15 ani, voi zice că eroarea fundamentală, tragică este a sistemului, a sistemului românesc în ansamblul lui, nu a sistemului sanitar românesc.
De douăzeci de ani, România distruge şi, în cel mai bun caz, cârpeşte. Cârpeşte după interese de partid, de grup, de gaşcă, de funcţii. Cum s-ar zice, a cârpit uşa cu încuietori sofisticate, dar a lăsat două fire neizolate la sistemul de aer condiţionat. A redus cheltuielile cu personalul, fără a pricepe că atribuţiile unui om trebuie preluate de un aparat, de o tehnică, de un mecanism. Senzori de fum în spital? Nu sunt bani. Aparatură video de supraveghere? Nu sunt bani! În schimb, sunt convins că s-au găsit bani pentru tot felul de alte activităţi - poate nişte autoturisme de serviciu ceva mai luxoase, poate pentru o firmă de bodyguarzi, poate pentru câteva renovări ale faţadei etc. etc. Pentru a fi coerent, un sistem trebuie să îşi stabilească natura şi principala funcţie (sau principalele funcţii). Sistemul românesc în ansamblul lui, repet, nu şi-a stabilit în două decenii nici natura, nici funcţiile sale vitale. În măsura în care, desigur, nu acceptăm că natura este corupţia, iar principala sa funcţie e îmbogăţirea rapidă a unor clanuri. 

Confesiuni fara glorie

Cunoştinţe…

Ne traversează viaţa o puzderie de cunoştinţe, o mână de amici, dar rămânem, spre finalul existenţei noastre, cu unul sau doi prieteni şi asta dacă suntem nişte oameni fericiţi.

De ceva vreme, aş zice de o bună bucată de vreme, telefoanele mele sună rar, din ce in ce mai rar, emailurile sunt spam-uri, viruşi, oferte şi multe încercări de escrocare (cum sunt cele care mă anunţă că aş putea intra în posesia unei sume colosale cu atât de puţin efort: să trimit datele personale şi un număr de cont), ieşirile la o terasă sunt planificate, punctuale ca o obligaţie de serviciu (multe dintre ele chiar asta fiind). Conjunctura socială, vremurile pe care le trăim nu încurajează gratuitatea dialogului, gesturile fără pragmatism. Sărăcia sufocă entuziasmul, bucuria de a te lega emoţional de alţi oameni, strânge de gât pornirea din inimă şi lasă loc liber raţionamentelor logice: nu numai mesajul are o funcţie practică, dar şi fiecare cuvânt este ales pentru a potenţa, pentru a maximaliza realizarea scopului. M-am obişnuit cu aşa ceva. Ţin telefonul mobil pe silent, iar “fixului” abia îi mai aflu utilitatea după ce şi mama s-a stins, computerul mă fereşte de pălăvrăgeală, primind sau trimiţând mesaje cât mai scurte, la obiect, încheiate cu formule convenţionale. Toate acestea sporesc pustiul din juru-mi, fără să îmi creeze stări de frustrare şi de revoltă. Dimpotrivă, viaţa pare un picuţ mai liniştită, mai bine tocmită, ferită de surprize, deci de aşteptări entuziaste sfârşite în gol. Mă aflu mereu în postura naratorului din “Craii de Curtea-Veche” care doar văzând slova de pe scrisoarea abia primită ştie ce conţine ea. Sunt convins că şi reciproca e adevărată şi în multe cazuri adresanţii misivelor mele ştiu dinainte ce conţin ele.

Acesta e cercul de cunoştinţe şi el restrângându-se parcă zi de zi: oameni care au nevoie de tine sau tu de ei. Raporturile sunt, în cele mai multe cazuri, civilizate, serviciile reciproc avantajoase (există o grijă aproape obstinată ca să nu dai, dar nici să nu primeşti mai mult ori mai puţin decât ai dat sau ai primit!), mizele nu sunt mari – mărunţişuri adesea, dar acele mărunţişuri care îţi întunecă viaţa (când nu le poţi rezolva) sau ţi-o luminează (când le-ai soluţionat). În vremea când mă găseam jurnalist de prima linie –nu de birou -, cunoştinţele mele sporeau cu fiecare deplasare într-un ritm ameţitor. Erau oameni despre care scrisesem, oameni pe care îi cunoşteam în diverse împrejurări, cititori ai ziarului şi, nu în puţine cazuri. ai cărţilor mele. Pe de o parte, era un sentiment plăcut când îi reîntâlneam în aceleaşi locuri sau împrejurări, pentru că reuşeam să mi-i amintesc, iar pe de altă parte, de disconfort şi chiar de panică atunci când îi întâlneam în alt loc: nu ştiam cine sunt, cum îi cheamă sau ce anume mă leagă de ei. Îmi pusesem la cale o întreagă strategie de a tatona terenul cu întrebări suficient de generale cât să fie bune pentru oricine “ce mai e pe la voi?”, “ce mai fac amicii?”, “merge, merge treaba, ce noutăţi mai sunt?” Nu ştiu dacă eram foarte abil sau ei se făceau, civilizat, că nu pricep încurcătura în care mă aflam, dar niciunul nu mi-a zis-o pe de-a dreptul “hai, domnule, că nu îţi mai aduci aminte, sunt cutare, ne-am cunoscut în cutare împrejurare”. Prea marea mea disponibilitate –izvorâtă din încercarea de a trece de la cunoştintă la amic – mi-a adus însă pe cap un personaj carr m-a lecuit. Omul venise la redacţie cu o problemă într-adevăr dramatică: fusese dat afară din serviciu, cu litera i (abateri foarte grave ceea ce practic îi bara drumul spre o altă angajare). Motivul: i se găsise în vestiar o cutie de chibrituri, iar fabrica de medicamente şi-aşa cu regim special privind p.c.i-ul paza contra incendiilor era sub teroarea unui abia stins foc ce ar fi putut arunca în aer nu numai laboratoarele dar şi multe blocuri din jur. Era un pretext şi o înscenare avea să îmi spună el şi eu aveam să aflu printr-o investigaţie că aşa e: secretarul comitetului de partid se răzbunase pe el pentru că nu vrusese să ducă o pancartă la nu ştiu ce demonstraţîe. Am reuşit să-I fac omului dreptate, mergând până la colegiul de control muncitoresc, a fost reprimit, dar l-am sfătuit prieteneşte ca două câtva timp să încerce să-şi găsească de muncă în altă parte. Era clar că i se va face viaţa un calvar. N-a vrut. Aşa că a revenit peste vreo lună, poate două, tot cu desfacerea contractului de muncă. I-am zis că nu-l mai pot ajuta, mai ales că, de data asta, chiar îl prinseseră cu ceva foarte clar. “Ţi-ai făcut treaba cu mine, că am auzit că ai luat o grămadă de bani pe ancheta aia, şi acum nu vrei să mă mai ajuţi?”

Antiques c'est chique

 De la mobilă –fotolii, canapele, măsuţe, cuiere – până la neînsemnatele obiecte care colorează viaţa –suporturi de şerveţele, accesorii de prins părul doamnelor, panglici, solniţe- se amestecă, se sprijină şi se însingurează într-un târg de antichităţi. Obiectele nu sunt numai învelite în stratul vâscos al timpului ci şi în mantia amintirilor, istoriilor -unele dramatice, altele anoste, cele mai multe tragice – ale unor oameni şi familii. Cu excepţia cărţilor nu aş cumpăra nimic dintr-un astfel de bazar. Mai întâi că obiectele astea au farmec numai împreună, alăturarea lor pe o măsuţă, la un stand, într-o prăvălioară configurând un concret al unei abstracţiuni: timpul.Cu cât împerecherea lor este mai întâmplătoare cu atât sporeşte farmecul. Cum nu mi-am croit o casă a întoarcerii în timp ci una în care fiecare obiect are o funcţionalitate precisă –chiar dacă această funcţionalitate înseamnă inclusiv capacitatea de a-mi bucura privirea sau a o face pur şi simplu frumoasă -, nu aş găsi modul şi spaţiul în care să aşez lucruri alese de un altul pentru un alt climat, o altă viziune asupra lui şi a lumii în care ar vrea să trăiască. Pentru că în fond asta înseamnă casa noastră: o proiecţie a lumii în care am vrea să trăim, iluzionându-ne că trăim în ea prin microuniversul pe care ni-l creăm. Apoi, nu aş cumpăra astfel de obiecte de anticariat şi antichităţi pentru că mental aş fi copleşit, mi-ar produce o stare de disconfort profund poveştile adormite în obiecte. Ar fi asemenea unei prezenţe străine în casă, o prezenţă despre care nu aş putea spune că este benefică sau purtătoare de rău. Vâlva –aşa cum este numit viul, spiritul fiecărui obiect – este ciudată şi, se spune, bântuitoare şi adesea răzbunătoare! În fine, cum nici colecţionar nu sunt –odată cu pierderea în condiţii ciudate a clasoarelor mele de timbre, adunate cu atâta evlavie, pasiune şi sacrificii în copilărie am pierdut şi pasiunea de a ordona timpul în colecţii -, nu aş găsi un rost în a cumpăra feţe de masă, păhăruţe de lichior, pendule, ceasuri de purtat la vestă, fotografii de familie şi mai ştiu eu ce alte nimicuri frumoase şi inutile.

Cu toate acestea, atunci când am prilejul şi buna (sau reaua) dispoziţie îmi place să trec prin târgurile de antichităţi pentru a privi, dar mai ales pentru a sparge monotonia timpului linear şi ireversibil, jucându-mă imaginar cu simultaneitatea sau dezordinea în care apar vremurile demult trecute. Într-un târg sau magazin de anticihităţi sunt contemporan, simultan, cu tot ce s-a trăit până acum. Senzaţia asta, recunosc, îmi creează o bună dispoziţie de învingător: iată că timpul poate fi recuperat, ţinut pe loc şi chiar învins.

Prozaic însă, aş spune că multimea de târguri –trecând prin ţară în acest concediu, am putu sesiza că aproape fiecare mare localitate îşi avea ca eveniment un astfel de târg – spune despre starea noastră de sărăcire. Ele nu diferă decât, să spun aşa, prin calitatea ofertei de amărâtele oboare unde vând clanţe, capace de WC-uri, cuie, lanţuri de bicicletă, ciocane, şurubelniţe, şnururi, agrafe –toate vechi, uzate, mâncate de rugină sau de mizerie. Celor ce vând le prisoseşte marfa de îndată ce se dispensează de ea în schimbul câtorva bănuţi. Raporturile dintre târguri şi oboare se schimbă când e vorba de raporturile umane: la obor se vine cu mărunţişurile din casă cu gândul că va fi existând cineva mai sărac decât tine care nu îşi permite un cleşte nou, dar care are absolută nevoie de un cleşte, în timp ce la târgul şi magazinele de anticihităţi se vine cu speranţa că vor mai fi existând oameni suficient de bogaţi dispuşi să îşi cumpere un trecut cu ştaif.

 

 

 

 

Cronica literara

LUMEA ÎN OGLINDĂ – Constantin Stan : „GDE BUHAREST”

de Stefan Dimitriu 

Voind să intre cu bisturiul şi cu microscopul, ca un medic legist, în tumora malignă a comunismului, a acelei anomalii politice, sociale, economice şi culturale pe care a suportat-o o bună parte din omenire în frământatul veac XX, Constantin Stan sapă la rădăcinile răului, în patria Marii Revoluţiei Socialiste din Octombrie. Aici, chiar în inima Moscovei, într-o clădire de pe vremea ţarilor, într-un birou cât un aeroport, luminat de un candelabru cu 128 de braţe (poate sediul central al KGB?), îl descoperim pe neînsemnatul Ivan Mihailovici Saproşkinov, cândva activist de partid, ajuns acum un funcţionar pârlit din timpul mandatului înnoitor al lui Mişa Gorbaciov. Păstrător şi mânuitor al unor dosare despre care nu vom şti niciodată ce conţin şi la ce folosesc, el este însuşi simbolul unei birocraţii veşnice, misterioase şi ameninţătoare. Petrecându-şi cele opt ore şi jumătate de stat la slujbă între teroarea clipelor ce trebuie să treacă până la următorul gât de votcă, tras la intervale regulate din sticluţa ascunsă cu grijă, şi apropierea orei când şefa serviciului, Marfa Stanilova, va veni să-i ceară vraful de dosare din ziua respectivă ori să-i caute, ca orice şef autoritar şi nesuferit, cine ştie ce pricini, Ivan Mihailovici îşi mai aruncă din când în când ochii pe fereastră, către turlele bisericii Vasili Blajenâi ori către forfota neîncetată din faţa renumitelor magazine ŢUM şi GUM.

Dar, de cele mai multe ori, plonjează în amintirile vieţii sale, din care încearcă să înţeleagă ceva. Ceea ce ni-l arată pe măruntul funcţionar moscovit la fel de bezmetic, de golit de substanţă, de înalte idealuri sau de înţelegerea lumii în care trăieşte, atât în cursul îndeletnicirilor sale actuale, cât şi în lunga-i viaţă care îl transportase până aici.

Născut într-un sat obscur şi absolvent, fără strălucire, al unei şcoli tehnice („la ce bun atâta sminteală, când tu va trebui să ştii doar cum se dă drumul maşinii, unde şi cum trebuie să aşezi bucata de fier, cât timp trebuie să o laşi acolo?”), fusese selectat, la repartiţie, de un important ştab comunist de la raion, Tovkolea (gândit şi scris exact aşa!), care întrezărise în el companionul de nădejde şi sluga ideală („Îl fac activist, ce vă holbaţi aşa, ca nişte boi?”). Şi timpul avea să arate că Tovkolea nu se înşelase. Vania (adică Ivan Mihailovici) învăţase foarte repede să aibă grijă ca nimeni altul de geanta de activist a Tovarăşului (s-o poarte, s-o încuie cu eforturi supraomeneşti atunci când era burduşită din cale-afară cu documente, cu votcă ori cu afumături, să nu-şi dezlipească o clipă ochii de la ea), să slujească de martor incontestabil în orice împrejurare („a văzut şi tovarăşul Saproşkinov”, deşi, de obicei, tovarăşul Saproşkinov nu văzuse nimic, ori „să vă spună tovarăşul, că nu-i mort”), dar mai ales să-l asiste pe şef în momentele cele mai delicate (când, după îngurgitarea obişnuită a unor cantităţi imense de alcool, „cădea, în sensul cel mai adevărat al cuvântului, oriunde s-ar fi aflat: sub masa de la cârciumă, pe uliţă, în drumul scurt de la GAZ-ul raionului la casa unde aveau să doarmă, ori de pe scaunul câte unui prezidiu”). Dar şi mai util şi mai inventiv se dovedise inimosul Vania, atunci când, la trezire, Tovkolea trebuia să găsească pe masa din casa de oaspeţi a partidului oala cu lapte covăsit, castraveciorul acru ori gheba murată şi, neapărat, stacana cu votcă, pentru a-şi putea reîncepe cu un nou avât revoluţionar viaţa lui de activist neînfricat, aflat într-o permanentă luptă cu duşmanii de clasă ori cu feluritele devieri de la linia justă a partidului.

Tot în lungile ore de birou, petrecute între ispita gâtului de votcă, teama de Marfa Stanilova şi tentaţia unei fugitive priviri aruncate pe fereastra dinspre zidurile Kremlinului, Ivan Mihailovici are timp să-şi scruteze şi copilăria sa amărâtă, cu un tată întors târziu din război, fără un picior, după ce fusese ani de zile prizonier „na Rumunja”, cum îl auzea urlând uneori, când se-mbăta criţă şi-şi bătea bestial mult prea răbdătoarea sa nevastă, cu pumnii şi cu tot ce găsea prin jur, inclusiv cu piciorul lui de lemn. Târziu şi din întâmplare, Vania aflase ce ştia de multă vreme tot satul, şi anume că nici nu era de fapt băiatul acelui ţăran rus, invalid de război, soţ al mamei sale, ci al unui ostaş român care ajunsese cu frontul până în satul lor şi până sub fustele maică-sii. Situaţie pe care-o constatase apoi la o bună parte din copiii satului născuţi în timpul războiului şi puţin după aceea care, atunci când nu fuseseră zămisliţi de câte-un schilod lăsat la vatră, precum Kiril, care-şi răspândise sămânţa prin jumătate de sat, primiseră scânteia de viaţă de la prolificii inamici. Pentru că – înţelesese şi el – aşa era la război de când lumea: nu se lupta numai cu armele propriu-zise (puşti, săbii, tunuri sau alte cele), ci şi cu „vrednicia prohaburilor”. Idee care – să ţinem minte – va rodi la un moment dat, într-un anumit fel, în mintea lui Ivan Mihailovici.  

Dar, prin aceiaşi ochi înceţoşaţi de consumul exagerat de votcă ai lui Ivan Mihailovici, Constantin Stan mai are timp să observe, de-a lungul ingeniosului său roman, o mulţime de alte lucruri legate de viaţa oamenilor de rând din măreaţa patrie a comunismului biruitor: traiul în comun, într-un apartament mic, despărţit în două doar de-o perdea soioasă şi găurită, a familiei Saproşkinov şi a unei mai tinere familii (Ludmila şi Boris Cervenkov), cu o viaţă de noapte tumultuoasă; discuţiile de bodegă, cu mâinile înfipte în decolteul bogat al ospătăriţei, în legătură cu glaznostul şi perestroika lui Mihail Sergheevici, şi folosirea ca argument suprem, în disputa verbală, a scaunului trântit în ţeasta preopinentului; amintiri culese de ici şi colo, despre neuitatele zile de doliu naţional prilejuite de trecerea în nefiinţă a tovarăşului Stalin, când, pentru cinstirea memoriei celui dispărut, au fost interzişi nu numai clopoţeii de la gâtul vacilor, dar scoase în afara legii şi „scandalurile şi bătăile într-un cadru neorganizat”; ori raportări la uriaşa personalitate a tătucului Lenin, conservat nu numai în spiritul nemuritoarelor sale teze, dar şi în trupul aşezat pe vecie în mausoleul din faţa Kremlinului, încât puteai zice „că şi tovarăşul Lenin e cât se poate de viu, doar că se odihneşte puţin”.    

Pe acest fundal au loc perestroika şi glasnostul lui Mişa Gorbaciov, pe care Ivan Mihailovici Saproşkinov le înţelege cu atât mai puţin, cu cât cea mai înfocată militantă pentru înnoire, pentru drepturile omului, pentru libertăţi şi desuuri occidentale nu este altcineva decât vecina sa, Ludmila Cervenkova, târfa care dăduse la o parte şi pentru el, un moşneag rablagit şi cu pantalonii în vine, perdeaua şi ifosele ce-i despărţeau în mod obişnuit. Totuşi, pentru că vremurile se schimbaseră într-adevăr, nu neapărat în sensul cel mai bun al cuvântului, într-un final pe jumătate realist, pe jumătate delirant, Ivan Mihailovici îl dă în gât pe fostul său binefăcător, inconfundabilul Tovkolea, pentru un oribil asasinat săvârşit de acesta din conştiinţă revoluţionară. Totuşi, asasinul – ca de altfel toţi ceilalţi de teapa lui – nu-şi primeşte pedeapsa meritată, el nici măcar nu se căieşte, ci se justifică, greşise şi el  „din devotament neţărmurit”, „aşa au fost vremurile”, „eram tineri şi credeam că aia e calea cea bună”. Şi gata procesul comunismului! Unde am mai văzut noi asta?

Sfârşitul romanului – surprinzător – este pe cât de fantastic, pe atât de simbolic. Evaluându-şi din nou viaţa sa, în primul rând pe cea biologică, Ivan Mihailovici nu mai concepe s-o vadă decât într-o simetrie perfectă cu a altui individ de seama lui, născut undeva, la un alt capăt de lume, din sămânţa soţului mamei sale. Dacă, în timpul războiului, un ostaş român a violat-o pe maică-sa, atunci şi un ostaş rus, tatăl său din acte, a violat cu siguranţă o româncă. Cu ochii aţintiţi pe un atlas geografic şi purtând în spate ruscacul smuls de sub capul falsului tată, Ivan Mihailovici este gata să pornească în călătoria vieţii sale, pentru a-şi întâlni fratele de suflet, de conştiinţă, de angoasă, de chin metafizic. Fratele pe care este sigur că-l va găsi la Bucureşti. Ceea ce vrea să ne sugereze că, aşezată-n oglindă, lumea poate părea la fel de nedreaptă şi la fel de absurdă şi la fel de confuză, fie că o priveşti de la Moscova, fie că o vezi de la Bucureşti. Unde s-a urmat întocmai, o bună bucată de vreme, modelul păgubos de la Răsărit. Şi unde, deşi desprinşi formal de vechile dogme comuniste şi legaţi cum suntem acum, în aparenţă trup şi suflet, de structurile euro-atlantice, continuăm să ne luptăm, la fel de spectaculos şi la fel de ineficient, cu urmele şi cu ponoasele trecutului. Şi iată cum cartea lui Constantin Stan, care părea că bate alte câmpii, se întoarce acasă şi se constituie într-unul din cele mai originale şi mai necesare romane româneşti, despre o lume a noastră, privită însă printr-o lentilă mai ciudată, poate chiar printr-un ochean invers dar, în acelaşi timp, extrem de revelator.

Pornită lin, amuzant, uşor livresc, parcă ieşită – ca toată marea proză modernă rusească – de sub mantaua lui Gogol, povestirea lui Constantin Stan pare, la început, o parodie superioară, cu un cult al amănuntului derizoriu, cu un umor duios şi cu un firesc al absurdului cotidian, pe care doar marii scriitori ruşi au ştiut să-l pună în pagină de-a lungul veacurilor din urmă. Treptat, însă, autorul se desprinde, exact atât cât trebuie, de această manieră, devenind tot mai mult el însuşi şi stăpânind cu mână sigură şi cu mijloace care ţin strict de măiestria sa materia cărţii. Construind cu migală fiecare frază, fiecare alineat, fiecare pagină, Constantin Stan îi conferă romanului său o muzică aparte care, captată cu ochii, îţi inundă mareic sufletul. Chiar şi personajele detestabile (de fapt, altele nici nu prea sunt!) au muzica lor, care fac din ele nişte individualităţi demne de reţinut. Iată de pildă o descriere sumară a relaţiilor lui Vania cu Tovkolea: „Misiile de noapte erau tare afurisite, căci tovarăşul cântărea câteva puduri iar când se îmbăta devenea inert ca o focă moartă şi mai nemulţumit decât un activist la şedinţele de plan: îl boscorodea, nu-i plăcea nimic şi nu se străduia şi el măcar o ţâră să stea până i se trag cizmele, lipite de obiele de parcă ar fi fost date cu clei. Iar rubaşca, ehei rubaşca n-ar fi nimerit să iasă de pe capul tovarăşului nici dacă i-ar fi sărit toţi nasturii!” Cred că nu există pagină să nu conţină formulări memorabile, din care nu lipseşte niciodată ironia subţire sau umorul de bună calitate, cum ar fi : „Conştiinţa lui Ivan Mihailovici mergea, ca şi el, cu trei paşi în urma conştiinţei tovarăşului. Cum totul pe lumea asta e ordonat şi clar, am putea spune că şi conştiinţa lui Ivan Mihailovici Saproşkinov nu făcea altceva decât să ducă geanta conştiinţei tovarăşului”. Tot aşa, unul din multele blesteme adresate în gând încruntatei şefe de serviciu, Marfa Stanilova: „Fi-i-ar viaţa numai o luptă de clasă!” Ori una din atitudinile de şedinţă ale personajului principal: „Ivan Mihailovici nu asculta niciodată ce se vorbeşte de la o tribună sau de la un microfon. Îşi educase urechile în lungi şi repetate manifestaţii publice”. Ori una din multele formulări cu parfum apodictic: „Să ferească Dumnezeu istoria de ambiţiile unei femei! Provoacă revoluţii, după care îi lasă pe bărbaţi să le înfăptuiască”. Ori, în legătură cu lungimea nasului său, de care Ivan Mihailovici nu uita în nicio împrejurare: „Nu i-ar fi trecut niciodată prin cap să se închipuie jumătatea fără de care Tovkolea nu ar fi fost întreg, cam cum n-ar fi fost Marx fără Engels, şi Stalin fără Lenin”. 

Dar câte n-ar mai fi încă de spus despre această carte admirabilă!