Viata ca literatura

Calea Victoriei

Am recitit de curând “Calea Victoriei” a lui Cezar Petrescu. Au trecut zeci de ani de la prima lectură. Timp în care nu m-am mai simţit îndemnat de a relua romanul care îmi plăcuse în adolescenţă şi pe care l-am ţinut minte vreme îndelungată. Nu toate cărţile – ba aş spune destul de puţine – au această capacitate de a fi memorabile, în sensul de a nu ţi se şterge din memorie mult timp. Cred că principalul merit al cărţii era de a mă cufunda în poveştile unui oraş pe care, dacă aş putea, l-aş respira cu clădiri, istorii şi oameni de demult, în întregul lui. Pentru mine, perioada interbelică a Bucureştiului este fascinantă, orice imagine sau orice evocare a sa sorbindu-le eu cu lăcomie de parcă ar fi propriul meu trecut pe care mi-l recuperez aproape cu disperare. Aşadar, mai degrabă delicatesurile de la « Dragomir », lumea de la Capşa, atmosfera de redacţii de pe Sărindar mi se întipăriseră în minte decât întâmplările prin care trec personajele lui Cezar Petrescu. Nici acum nu m-am lăsat impresionat de povestea cam schematică a eroilor, nici acum nu m-am abţinut de a nu mă revolta împotriva ideologiei simpliste că de eşecul lor se face vinovat Oraşul. Am recunoscut însă capacitatea lui Cezar Petrescu de a sesiza perenitatea Bucureştiului : magnet care atrage ca un pământ al făgăduinţei şi care se arată a nu fi tulburat în mersul său de toţi cei pe care trenurile îi varsă în Gara de Nord (mai nou maxi-taxiurile) cu o bocceluţă de lucruri şi geamantane de visuri de glorie. Mereu şi mereu se petrece la fel : cohorte de suflete însetate de a se realiza, de a fi cineva, de a se realiza politic, social, cultural iau cu asalt Oraşul visând ca acesta să le cadă la picioare; mereu şi mereu Oraşul îi toacă în malaxorul iluziilor şi deziluziilor arătându-le de fapt şi de drept adevărata dimensiune. Gloriile de provincie, moda de provincie, idealurile de adevăr, dreptatea de provincie, iubirile de provincie sunt aduse la scara minusculă a lumii din care provin. Bucureştiul are un alt standard cu care le măsoară şi de asta nu e el vinovat. Oraşul nu te lasă să arzi etapele, iar cei care dau « tunuri », iţindu-se brusc în top vor cunoaşte la fel de brusc durerea prăbuşirii de la o înălţime la care ajunseseră mult peste puterile lor prin conjunctură, delaţiuni, tupeu, superficialitate, carierism sau promiscuităţi.
Calea Victoriei a fost simbolul reuşitei. Dar Calea Victoriei nu este numai faţada luminoasă şi luxoasă, nu numai lumea cunoscută - şi recunoscută - de politicieni, jurnalişti, artişti ce se cunosc, se salută, schimbă cancanuri între ei într-un mod amical doar spre a-şi reafirma apartenenţa la grupul monden şi elitist. Fiecărui nou venit în Bucureşti i-aş arăta, luându-l la o plimbare din capul Căii Victoriei, într-o după-amiază de toamnă cu lumină galbenă şi melancolică, o lumină înşelătoare pentru că te faci să visezi şi să îţi proiectezi realitatea în falsul lumii pe care ţi-ai dori-o nu în cea în care ţi se aşază, şi lumea din spatele faţadei. Acea lume de ganguri, de case de report şi case de toleranţă, mizerabile, mirosind greu a sărăcie, ratare şi intrare în descompunere morală, de prăvalii sortite din start parcă falimentului chiar dacă, formal, ele sunt tot pe Calea Victoriei. Drumul unui nou venit trebuie să treacă obligatoriu prin această periferie a vieţii în care te poate arunca visul luxului, gloriei, măririi pentru că abia după ce vezi abisul poţi măsura fiecare treaptă pe care ai trecut-o, abia după ce vezi cât de jos poţi ajunge te poţi împăca şi cu gândul că nu eşti atât de sus precât ţi-ai fi dorit şi pe care la un moment dat ai crezut că şi îl meriţi. Bucureştiul nu e un oraş devorator de suflete nevinovate, de purităţi şi de oameni fără puterea de a se apăra. El este cinic în măsura în care viaţa e cinică şi nu îţi dă nimic gratuit, e cinic în măsura în care viaţa te sancţionează pentru fiecare derapaj de la realitatea care eşti tu însuţi. Oraşul aşază pe fiecare în pătrăţica lui mai curând sau mai târziu, dar totdeauna cu dreaptă măsură. Chiar şi atunci când oferă şanse, el o face spunând parcă un adevăr cinic : aşa cum şansa face parte din viaţă tot astfel şi neşansa face parte. Luxul şi mizeria – la fel; gloria şi ratarea – idem. De ce să crezi că tot ceea ce e bun în viaţa ta îţi revenea de drept, prin darurile tale naturale, iar tot ceea ce este urât, mizerabil ar aparţine celorlalţi şi nenorocului. Bucureştiul arată tuturor că toate ne aparţin - şi bunele şi relele. Mai ales relele !