Strâns legat de căutările, experimentele, avangardismul anilor ’20-’30, minimalismul propune o abstragere a esenţialului din lumea concretă care ne înconjoară şi care năvăleşte în artă atât de puternic încât ea, arta, nu mai are drept funcţie decât redarea. Este o oglindă a lumii din afară, cel mai adesea o oglindă vămuită de ideologizare. În deceniile de început de secol XX, acest fel de artă obosise, îşi sleise sensurile. Experimentele voiau să arunce în aer vechile canoane nu numai estetice ci şi existenţiale: realitatea nu e numai cea văzută, pipăită, mirosită, individualizată ca obiect. Ea este în acelaşi timp şi idee, spirit, adică ceva care leagă lucrurile între ele, le conferă unitate în esenţa lor.
Când se caută originile minimalismului, toată lumea se întoarce spre Kazimir Malevici şi la celebrul său “Pătrat negru”. Mişcarea artistică, pornită din noua viziune a lui Malevici asupra realului şi a expresivităţii, a mijloacelor şi tehnicilor de elaborare, va purta numele de constructivism, chiar dacă termenul de minimalism va fi folosit încă din 1929 într-un catalog de expoziţie de pictură a lui John Graham. Termenul şi mişcarea vor reveni în forţă în anii ’60, New York-ul fiind centrul artistic al acestui, abia acum acceptat ca atare, nou curent în artă. Un curent care, iată, revine după aproape o jumătate de secol măcar ca o tendinţă atât în artele palstice cât şi în literatură, ca semn al haosului produs, în acest început de secol XXI, de prea multul concret care ne invadează.
Nici că se putea o imagine mai profitabilă pentru a înţelege nevoia de a pune ordine şi de a esenţializa decât ceea ce se petrecea în ziua în care am fost să văd expoziţia lui Daniel Dumitru Preduţ la Piteşti: pe platoul pieţei centrale a oraşului era un târg de toamnă. Aşa cum îl ştim cu toţii: cu lume amestecată, cu legume, fructe, produse de sezon stivuite, aşezate cât “mai artistic”. Şi, totuşi, senzaţia era de haos, de lipsă de unitate în forme, expresii şi culori. Privirea fugea, incapabilă să se centreze pe ceva care să-i ordoneze realitatea din jur. Odată intrat în galeria “Metopa” nu numai forfota, zumzetul, informul rămâneau dincolo de geam ci şi o întreagă lume.
Daniel Dumitru Preduţ este la prima personală, chiar dacă nu mai este de tot tânăr - este născut în 1961 şi a absolvit Secţia Pictură la Universitatea de Arte Bucureşti, în 2000 - şi chiar dacă până acum a fost prezent în multe expoziţii de grup, îndeosebi la Piteşti, dar şi la Bucureşti sau în afara ţării în Austria şi Belgia. Pare el însuşi şi ca om mai degrabă dispus abstragerilor, supunându-se unui efort de esenţializare, de îndepărtare a balastului care ascunde ideea. Prima impresie produsă de expoziţie crează un sentiment contradictoriu: formele geometrice –pătrate, romburi, dreptunghiuri de diverse dimensiuni, aş zice de dimensiuni diametral opuse! –, culorile brute, derivate în diverse tonuri nu te îndepărtează prin răceală ci te apropie printr-o anume căldură emanată. Te-ai fi aşteptat ca geometrizarea să refuze sentimentul, emoţia, să se aşeze sub cupola “castelului de gheaţă” (“castelul tău de gheaţă, l-am cunoscut gândire”, după cum zice Ion Barbu). Apropiindu-te de fiecare lucrare, sesizezi de unde se transmite aceasta undă caldă şi discretă: tonurile aplicate au o jovialitate a formelor figurative, la unele părând o reluare a motivelor populare înscrise pe broderii, alteori ducând spre miniaturile cu care erau împodobite cărţile în Evul Mediu. Daniel Preduţ respectă, aş zice cu sfinţenie, principiile minimalismului –precizie şi limitare extremă, încorporare a formelor geometrice de multe ori în patternuri repetitive -, dar nu se limitează la o desăvârşită execuţie care ar “răci” ideea. Expoziţia în sine este gândită ca alternare de gol şi plin. de complementaritate a formelor şi culorilor creind o senzaţie de confort, de relaxare şi căldură, în însăşi esenţializarea care nu este reducţionism, în cazul său.
Prima personală a lui Daniel Preduţ este un fapt artistic ce merită cunoscut şi apreciat, impunând un autor care la, hai să-i zicem, debut ne apare ca un consacrat în pictură. Cu tot respectul ce îl port şcolii de la Piteşti – nu e prima dată când văd la “Metopa” expoziţii excelente – o-aş spune pictorului că nu e bine să se cantoneze în participări individuale şi în grup doar acolo. Se simte nevoia de a ieşi în lumea bucureşteană poate chiar cu această expoziţie care îl personalizează şi îl consacră!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu