Un buchet mic, mic de tot, de ghiocei
Nu mai era vreme nici de sanie pentru că strada iţea mai degrabă pete negre, colţi de pietre şi băltoace decât insule aproximativ albe de zăpadă, dar nici de biciclete pentru că, a rebours, strada oferea mai degrabă băltoace, pete de zăpadă cândva albă decât pavaj sigur sub cauciucurile roţilor şi-aşa tocite. Nu mai era vreme nici de fotbalul jucat mai mult din abilitatea de a te ţine pe picioare pe gheaţă decât din iscusinţa de a dribla din glezne şi din şmecheriile de a privi într-o parte şi de a pasa exact în partea cealaltă. De sus, cernea o ploaie mocănească, în stropi mici şi reci, cu vădita intenţie de a face strada, pământul, oamenii lichizi. Era acea vreme despre care unii zic că te face melancolic, dar eu cred că mai degrabă te rebegeşte, îţi împinge umerii către gât, îţi afundă adânc mâinile în buzunare şi te face să simţi că tu şi lumea sunteţi făcuţi din nişte goluri mari şi iremediabile. Ne adunam, ca de obicei, « la colţ » - fiecare grup avea colţul lui – ceea ce pentru noi însemna în faţa fostei cârciumi a lui Socol, acum salon de dans şi magazin de pâine. Veneam de parcă ne-am fi dus la tăiere : agale, târşâind bocancii de iarnă, cu fesurile adânc trase pe frunte şi fără niciun chef de vorbă. Ce chin pentru noi orice sfârşit de februarie ! Mai ales, sau poate tocmai de aceea, că după februarie urmează martie, iar martie începe exact cu 1 martie. Mai mult de această zi eram noi trişti şi apatici, lingavi în gesturi şi stări. Fără să ştim, şi fără să se fi ştiut pe vremea aceea, în rândul grupului nostru de copii şi preadolescenţi, se instala, parşivă, nu astenia de primăvară ci depresia de 1 martie.
Ştiam că scenariul se va repeta. Unul dintre noi avea să arunce aşa, într-o doară, şovăitor şi incitant în acelaşi timp: “Ce facem, mai mergem la....” Chiar dacă nu îşi termina propunerea, cu toţii ştiam pentru că toţi, sunt sigur, aveau în minte acelaşi lucru: să mergem după ghiocei la “Creţuleasca”. Creţuleasca era o pădure. Ca să ajungem acolo, traversam cartierul - Andronache -, străbăteam întreaga pădure Andronache, luam în picioare noroiul unor drumuri de ţară şi al unor câmpuri –care acum s-au semănat cu vile ce ţin de Ştefăneşti-Pipera -,şi-apoi, printr-o spărtură a gardului din plasă, intram în tărâmul pe care nu-l exploram decât atunci, în ultima zi a lui februarie, care în memoria mea, afectivă, desigur, nu a căzut decât duminica. Pădurea Creţuleasca era o rezervaţie –îmi spun acum că probabil ţinea de Staţiunea de cercetări pomicole “Miciurin”, de la Ştefăneşti – cu căprioare, fazani (lupi, în imaginaţia noastră pentru că altfel nu i-am văzut niciodată)– şi...ghiocei. Numai aici se aflau ghiocei, nu şi în pădurea noastră, ce-avea să înflorească mai târziu cu violete, micşunele şi brebenei. Ne îngheţau mâinile în zăpada ce mai strângea ca într-un corset plăpândele flori, ne udam picioarele şi ne amorţeau de frig, dar, după câteva ceasuri, fiecare, după noroc sau ştiinţa de a găsi – ţinea în mână un buchet de ghiocei. Ne întorceam pe acelaşi drum zdrenţuiţi, flămânzi şi obosiţi ca taţii noştri de la Stalingrad, dar victorioşi! Acasă, aveam să-i pun într-un borcan cu apă, dormind iepureşte de grija lor: dacă se vor ofili, dacă Ioana, soru-mea, care pleca mai devreme la şcoală, nu va avea altceva mai bun de făcut decât să-i ia spre a-i da profesoarei de istorie, preferata ei, dacă până şi Ilie, cam aerian în tot ce însemna realitatea în care trăia, s-ar fi trezit deodată cu gândul că e 1 martie şi ar fi cazul să ducă un buchet de ghiocei la şcoală? Cumplite scenarii mă mai torturau în noaptea aia! Când dădeam cu ochii a doua zi dimineaţa cu ei, mă inunda un val de căldură: fierbinte, fierbinte, moleşitor şi mai moleşitor. Urma partea cea mai grea: făcutul bucheţelelor, elegant, nu? legate cu aţă, şi palmarea lor astfel încât mama să nu sesiseze ce moşmondeam şi cu ce gânduri moşmondeam eu prin casă înainte de plecarea la şcoală.
Ne readunam de parcă ne-am fi dat întâlnire la oră fixă în drum spre şcoală. Şi niciunul nu vorbea. Eram preocupaţi de ceve anume. Şi de cineva anume, pot mărturisi eu acum. Fiecare, fără să recunoască nici picat cu ceară, avea o amoare, o coleguţă pentru care suspina amarnic, pentru care făcea minuni pe terenul de handbal al şcolii, ţipa şi îmbrâncea fetele în pauză numai pe ea –nu, şi pentru care bătuse atâta amar de drum să culeagă ghiocei. Apropierea de porţile şcolii aducea parcă jale şi durere, ne uitam spre clădirea dreptunghiulară, vopsită în galben, aşa cum se uită unul abia condamnat către zidurile închisorii sale. Era devreme, foarte dreveme –totdeauna de 1 martie ajungeam chiar cu femeia de serviciu care abia de terminase curăţenia şi aţâţa focurile în sobele mari de teracotă din clase. Ca să ne lase să intrăm de la ora aia prestam la cărat lemne, la mutat pianul din sala de muzică spre a mătura ea pe sub el. Dar ce nu am fi fost în stare să facem spre a putea să punem ghioceii în pupitrele băncilor fără a fi văzuţi de nimeni! Ne spuneam că îi vom ţine acolo până la pauza mare, apoi îi vom lua, curajoşi, ne vom îndrepta spre ea, cea mai frumoasă colegă de pe acest pământ, numit cartierul Andronache, şi-i vom întinde demn, galanţi şi îndrăgostiţi.
În fiecare an, bucheţelele noastre de ghiocei aveau însă aceeaşi soartă - rămâneau să se ofilească în pupitrele băncilor noastre neştiuti, nevorbiţi, nedăruiţi, şi ca orice mare iubire neîmpărtăşită, purtaţi în suflet toată viaţa.
duminică, 28 februarie 2010
vineri, 26 februarie 2010
Tutea
Mana, tremurândă, punctează pe cuvertură fiecare cuvânt –cheie al declaraţiei sale către Liiceanu. L-a rugat pe un tânăr să o citească – el e slăbit, bolnav şi uşor bâlbâit. De la un moment dat, nu mai aud nimic, dar înţeleg tot. Ţuţea ştie textul pe dinafară şi-l rosteşte doar cu buzele odată cu tânărul, iar eu il pot citi din mişcarea lor, cuvânt cu cuvânt, iar urmărindu-i mâna am şi esenţialul, aşa cum l-a gândit, cum îl gândeşte Petre Ţuţea - « nu căderea mărului l-a condus pe Newton spre descoperirea Legii gravitaţiei ci inspiraţia ».
Secvenţa din filmul lui Sorin Ilieşiu din 1990 – cu puţin timp înainte ca Petre Ţuţea să fie internat – este inedită. Şi needitată. Cu atât mai emoţionantă, zic eu. Ce nu înţeleg este de ce o fi fost cenzurată, de ce a gândit cineva, atunci în 1990, şi apoi în 1993, că este, că poate fi subversivă?
Doar pentru această secvenţă şi tot merita să fi fost aseară la « Vocile lui Ţuţea » de la ICR !
Secvenţa din filmul lui Sorin Ilieşiu din 1990 – cu puţin timp înainte ca Petre Ţuţea să fie internat – este inedită. Şi needitată. Cu atât mai emoţionantă, zic eu. Ce nu înţeleg este de ce o fi fost cenzurată, de ce a gândit cineva, atunci în 1990, şi apoi în 1993, că este, că poate fi subversivă?
Doar pentru această secvenţă şi tot merita să fi fost aseară la « Vocile lui Ţuţea » de la ICR !
joi, 25 februarie 2010
Grandeur et decadence
Piaţa Colentina se intinde in fata mea ca degetul de golaşă, vorba lui Rebreanu. Golaşă de cumpărători pentru că altfel tarabele sunt pline de legume şi fructe atât de bine lustruite încât par din ceară. Singurele produse româneşti sunt: nişte gulii şi ridichii de-alea negre şi un borcan de ardei iute murat. Legumele şi fructele europene au preţuri… europene: strugurii - 20 de lei, ardeiul gras – 25 de lei, prunele renglote 2o etc.
Din fereastra magazinului de mâncare pentru câini şi pisici rânjeşte sărăcia grandorii de alt'dat sub forma unui anunţ “Nu vindem pe datorie”!
Din fereastra magazinului de mâncare pentru câini şi pisici rânjeşte sărăcia grandorii de alt'dat sub forma unui anunţ “Nu vindem pe datorie”!
luni, 22 februarie 2010
Clubul de proza, a doua intalnire
Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române va găzdui, marţi 23 februarie, de la orele 17, cea de-a doua întâlnire a Clubului de proză, proiect al secţiei proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Vor fi prezentate volumele lui Ştefan Dimitriu - “Lasă zilei scârba ei”, Mircea Constantinescu – “Oraşul de la parter”, Iftimie Nesfântu – “Povestiri despre Dumnezeu”, Lucia Verona ‘ “Fără canguri”, Corneliu Ostahie “Artişti, ateliere, galerii – Ghid facultativ de încântat privirea”. Seniorul serii, Ioan Groşan, va citi un fragment dintr-un roman la care migăleşte de mai multă vreme, iar tinerii, dar foarte promiţătorii, prozatori Ioana-Cosmina Filip şi Adrian Diniş vor da garanţii, sunt sigur, că sunt nume ce se pot impune în peisajul prozei române contemporane.
Politica si delicatese comice
Sâmbătă seara, o sun îngrijorat pe mama. Are o vârstă venerabilă şi în ultima vreme nu s-a simţit deloc bine. Cu inima cât un purice, ca de fiecare dată când telefonul sună mult timp, o aud într-un fundal de voci războinice. Imi dau seama într-un târziu ca are televizorul dat foarte tare. “Ce faci?” o întreb. “Vor să-l dea jos pe Vanghelie”, îmi răspunde ea, lăsându-mă cu gura căscată. “Şi de ce te interesează pe dumneata dacă îl dau sau nu jos pe Vanghelie?” “Păi, eu la ce mă mai uit”, imi zice ea senină. Pentru bunăstarea sprirituală a mamei, evident că m-am rugat în gând să nu-l dea ăia jos pe Vanghelie. La ce s-ar mai uita dumneaei acum când marii comici de pe vremea ei, Tomazian şi Birlic, nu mai sunt ?!
miercuri, 17 februarie 2010
Niste fete
Guy are 33 de ani şi s-a decis să se însoare. Nu o poate face până când nu îşi pune în ordine viaţa amoroasă, bogată şi agitată, dinaintea mariajului. Întocmeşte o listă cu femeile care i-au trecut prin viaţă şi faţă de care crede că a greşit cu ceva şi ajunge în cele din urmă la un număr rezonabil, cinci, pe care le va căuta, va sta de vorbă, spre a se asigura că lucrurile sunt clare între ei. De fapt, Guy vrea să aibă conştiinţa împăcată, explicându-se şi cerând clemenţă. El vrea să pornească în noua sa viaţă senin şi fără obligaţii morale şi, deci, fără resentimente din partea fostelor iubite. Sam este iubita din colegiu. Doi ani de iubire, doi ani de jurăminte şi promisiuni sfârşiţi abrupt: balul de absolvire îl află pe Guy alături de altcineva. În momentul reîntâlnirii lor – după 15 ani - Sam e măritată cu un banal manager de magazin (aşa crede Guy), cu un copil, dar lovitura primită atunci în adolescenţă doare încă, şi doare al naibii de tare. Tyler a fost iubirea de gen sportiv: fata veselă, dezinhibată, cu umor, gata şi la reîntâlnirea lor să mai facă o partidă de amor, dar care nici ea nu poate uita cearceafurile de numere de telefon la care suna Guy şi pe care ea le vedea pe factura ei. Cu Lindsay, profesoară universitară ceva mai coaptă decât Guy, relaţia a căpătat turnura unui scandal amoros pentru că ea s-a petrecut la universitatea unde amândoi predau şi la care mai preda şi soţul femeii. Guy a dispărut, Lindsay a rămas să suporte blamul, bârfa, dispreţul celor din jur şi bunătatea soţului. Bobby îi reproşează că el se simţea atras de sora ei geamănă, Billy, deşi “înţelegi, eram identice”, şi nu poate fi deloc convinsă că ea a fost iubirea vieţii lui, că pe ea o iubeşte şi-acum şi o poate mărturisi chiar dacă e în pragul căsătoriei. Reggie a aşteptat 15 ani să se mărite cu el. Avea 12 ani, 11 precizează ea pentru că se întâmpla înainte de miezul nopţii, când, la aniversarea ei, el a sărutat-o şi i-a pus mâna pe fund. Atunci, în noaptea aceea, ea nu a mai fost niciodată fetiţă asemenea colegelor ei de şcoală.
Piesa lui Neil LaBute – alte două, BASH şi “The shape of things”, i se joacă la Teatrul Act de mai multă vreme – este antrenantă, are replică bună, umor şi fulguraţii de dramă. Nu îşi propune abordări abisale (deşi parcă povestea lui Reggie merita să fie un subiect în sine). Mesajul este unul clar şi comun: femeile percep diferit şi mai grav relaţiile decât bărbaţii, fiind marcate profund, până la imposibilitatea de a uita şi de a-şi reprima durerea, de ceea ce bărbaţilor li se par a fi simple întâmplări ale vieţii. Femeile pornesc într-o relaţie cu gândul că va fi eternă şi frumoasă. A fi părăsite, a nu mai fi iubite –fără niciun motiv palpabil – înseamnă un dezastru existenţial, nu numai amoros, producând răni adânci şi resentimente pe măsură. Guy (care înseamnă ca substantiv comun un tip, adică un bărbat ca orice bărbat) nu pricepe unde a greşit şi nici dacă a greşit: la 18 ani nu era pregătit pentru a-şi duce o viaţa ca bărbat însurat, alături de Sam, Tyler nu a dat niciodată semn că vrea altceva decât o relaţie jovială, sportivă, bazată în special pe nebuniile din pat, Lindasay nu era chiar o copilă să nu ştie la ce se expune având o relaţie extraconjugală cu un coleg de catedră, Bobby poate cultiva competiţia cu sora ei geamănă doar în mintea ei, Reggie a perceput un sărut incert ca pe unul amoros, sexual şi ca pe un angajament pe viaţă. Neil LaBute ştie ca nu poţi avea succes fără a face pe plac publicului feminin, aşa că piesa lui este o punere la zid a bărbatului superficial, fricos ori laş care crede că viaţa este un şir de întâmplări, relaţii, aventuri care nu lasă urme, sau oricum, nu lasă făgaşuri prea adânci. Personal, era gata-gata să mă înduioşez de soarta femeilor, nişte îngeraşi cu aripioare venite dintr-o şi trăind într-o lume a purităţii, a sentimentelor eterne, totdeauna părăsite şi niciodată părăsind, trădând, minţind, înşelând! Sau, atunci când fac toate astea, sunt animate de abisuri existenţiale, de adâncimi pe care simpluţii de bărbaţi nu le vor înţelege niciodată.
Spectacolul Teatrului “George Ciprian” din Buzău (văzut la “Nottara”) este curat, neplictisitor (ceea ce în sine e o performanţă în zilele noastre), bine lucrat regizoral. Distribuţia are cap de afiş pe Catrinel Dumitrescu (rolul Lindsay venindu-i perfect şi făcându-l perfect) şi pe Vlad Zamfirescu (bun, dar oarecum neconectat la rol). Celelalte patru fete sunt tinere actriţe aflate pe nivele diferite ale profesiei. Diana Cavallioti (cunoscută şi din filmele “Amintiri din epoca de aur”, “Restul e tăcere” şi “Cloroform”) reuşeşte să transmită emoţia şi să-i dea personajului o adâncime pe măsura singurei drame adevărate şi profunde trăite de cele cinci fete, iar Cristina Florea este naturală şi bine aşezată în rolul de zvăpăiată, nonşalantă, superficială care îşi maschează adevăratele trăiri. Irina Velcescu (Sam) pare a fi copleşită de diferenţa dintre vârsta sa şi vârsta personajului pe care îl interpretează (o femeie la 33 de ani, resemnată şi înfundată în grijile dar şi bucuriile mici ale căsniciei), în timp ce Andreea Vasile nu a găsit (ori poate regizorul nu i-a găsit) tonul, expresivitatea care să ne dumirească de ce ea a fost singura şi adevărata iubire a lui Guy. Dar, una peste alta, piesa ţine în priză spectatorii (pe durata a aproape două ore şi jumătate), transmite căldura şi emoţia unui fapt artistic care îşi propune să semnaleze şi nu să aprofundeze, adică să râdem, să ne întrebăm şi, evnetual, să o luăm de la capăt.
Piesa lui Neil LaBute – alte două, BASH şi “The shape of things”, i se joacă la Teatrul Act de mai multă vreme – este antrenantă, are replică bună, umor şi fulguraţii de dramă. Nu îşi propune abordări abisale (deşi parcă povestea lui Reggie merita să fie un subiect în sine). Mesajul este unul clar şi comun: femeile percep diferit şi mai grav relaţiile decât bărbaţii, fiind marcate profund, până la imposibilitatea de a uita şi de a-şi reprima durerea, de ceea ce bărbaţilor li se par a fi simple întâmplări ale vieţii. Femeile pornesc într-o relaţie cu gândul că va fi eternă şi frumoasă. A fi părăsite, a nu mai fi iubite –fără niciun motiv palpabil – înseamnă un dezastru existenţial, nu numai amoros, producând răni adânci şi resentimente pe măsură. Guy (care înseamnă ca substantiv comun un tip, adică un bărbat ca orice bărbat) nu pricepe unde a greşit şi nici dacă a greşit: la 18 ani nu era pregătit pentru a-şi duce o viaţa ca bărbat însurat, alături de Sam, Tyler nu a dat niciodată semn că vrea altceva decât o relaţie jovială, sportivă, bazată în special pe nebuniile din pat, Lindasay nu era chiar o copilă să nu ştie la ce se expune având o relaţie extraconjugală cu un coleg de catedră, Bobby poate cultiva competiţia cu sora ei geamănă doar în mintea ei, Reggie a perceput un sărut incert ca pe unul amoros, sexual şi ca pe un angajament pe viaţă. Neil LaBute ştie ca nu poţi avea succes fără a face pe plac publicului feminin, aşa că piesa lui este o punere la zid a bărbatului superficial, fricos ori laş care crede că viaţa este un şir de întâmplări, relaţii, aventuri care nu lasă urme, sau oricum, nu lasă făgaşuri prea adânci. Personal, era gata-gata să mă înduioşez de soarta femeilor, nişte îngeraşi cu aripioare venite dintr-o şi trăind într-o lume a purităţii, a sentimentelor eterne, totdeauna părăsite şi niciodată părăsind, trădând, minţind, înşelând! Sau, atunci când fac toate astea, sunt animate de abisuri existenţiale, de adâncimi pe care simpluţii de bărbaţi nu le vor înţelege niciodată.
Spectacolul Teatrului “George Ciprian” din Buzău (văzut la “Nottara”) este curat, neplictisitor (ceea ce în sine e o performanţă în zilele noastre), bine lucrat regizoral. Distribuţia are cap de afiş pe Catrinel Dumitrescu (rolul Lindsay venindu-i perfect şi făcându-l perfect) şi pe Vlad Zamfirescu (bun, dar oarecum neconectat la rol). Celelalte patru fete sunt tinere actriţe aflate pe nivele diferite ale profesiei. Diana Cavallioti (cunoscută şi din filmele “Amintiri din epoca de aur”, “Restul e tăcere” şi “Cloroform”) reuşeşte să transmită emoţia şi să-i dea personajului o adâncime pe măsura singurei drame adevărate şi profunde trăite de cele cinci fete, iar Cristina Florea este naturală şi bine aşezată în rolul de zvăpăiată, nonşalantă, superficială care îşi maschează adevăratele trăiri. Irina Velcescu (Sam) pare a fi copleşită de diferenţa dintre vârsta sa şi vârsta personajului pe care îl interpretează (o femeie la 33 de ani, resemnată şi înfundată în grijile dar şi bucuriile mici ale căsniciei), în timp ce Andreea Vasile nu a găsit (ori poate regizorul nu i-a găsit) tonul, expresivitatea care să ne dumirească de ce ea a fost singura şi adevărata iubire a lui Guy. Dar, una peste alta, piesa ţine în priză spectatorii (pe durata a aproape două ore şi jumătate), transmite căldura şi emoţia unui fapt artistic care îşi propune să semnaleze şi nu să aprofundeze, adică să râdem, să ne întrebăm şi, evnetual, să o luăm de la capăt.
duminică, 14 februarie 2010
Necunoscutii frati Manakia
Sala Union, fosta cinematecă pentru cine îşi mai aduce aminte, dădea senzaţia a unei mici reuniuni de cunoscuţi, prieteni chiar care se salutau bucuroşi să se vadă, să mai schimbe cărţi de vizită ori doar să îşi reconfirme datele de contact. Frigul iernii se oprise în hol, la propriu şi la figurat. Nostalgia –erau evocate momente de glorie a cinematecii, de filme de aur văzute aici – şi căldura emanată din sentimentul de solidaritate erau dominantele micului conclav. alcătuit în general din profesori universitari – Manuela Cernat, Adrian-Silvan Ionescu, Antoaneta Tănăsescu, Marian Petcu, artişti – Irina Petrescu, critici de film, Călin Stănculescu, cercetători pe la diverse institute, şi câţiva, rarefiaţi, jurnalişti. M-a surprins…surprinderea plăcută a Manuelei Cernat vizavi de numărul mare de participanţi la un asemenea eveniment. Mie mi se păruseră puţini, dar repliindu-mi gândurile mi-am dat seama că distinsa profesoara avea dreptate. Pentru mulţi, cinema-ul a început cu mall-ul. Din păcate însă şi pentru mulţi tineri din lumea filmului, cinematograful începe cu momentul in care au văzut ei primul film. Nu au fost în sala Union nici măcar tineri care, să zicem aşa, tind să se profesionalizeze în arta cinematografică. În fond, povestitul filmului, copierea distribuţiei şi nişte ah-uri entuziaste la prestaţia actorilor –de obicei pe principiul cât de bine arată diva sau masculul – sunt suficiente pentru a scrie despre filme. Un prieten îmi povestea că pe vremea când era şeful secţiei cultură la un mare cotidian veneau mulţi juni şi multe june să scrie. Despre ce? Cum despre ce? Despre filme. Cărţi, opera, balet? Plictisitor! Cu filmul e mai simplu – te duci la mall, îţi iei cola şi floricele, patetizezi împreună cu partenerul sau partenerii, te visezi vedeta şi ai la dispoziţie o sumedenie de clişee – “aşa cum îl ştim”, “cu inegalabilul său farmec” etc. -. dacă ştii şi o limba străină şi operezi cu internetul, mai tragi cu condeiul din ce au scris alţii, pe alte meleaguri, despre film şi…intelectualul e gata să dea ca laptele fiert în cronici.
Am făcut această digresiune spre a ajunge la eveniment: lansarea unui volum admirabil al unui tânăr cercetător (iată ca mai există şi tienri studioşi, pasionaţi de ceea ce a fost nu numai de ceea ce este!) despre începuturile cinematografiei în Balcani (şi la noi!). "Fraţii Manakia şi imaginea Balcanilor” de Marian Ţuţui nu este o carte de povestit. Nici măcar de rezumat. este o carte pe care trebuie să o ai în casă, să o citeşti şi să o consulţi de multe ori câand vine vorba de istoria cinematografiei. “Dar cine sunt aceşti fraţi Manakia?” se întreabă şi ne întreabă Adrian-Silvan Ionescu, în prefaţă. “Este o întrebare legitimă pentru lectorul sub ai cărui ochi a apărut pentru prima dată acest nume cu rezonanţe ciudate: Ienache (Ion sau Ianakis) şi Milton (Miltiade sau Maltu) s-au născut în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, la Avdella, în nordul Greciei, într-o familie de păstori aromâni şi şi-au dedicat întreaga carieră imortalizării ţinuturilor natale şi a oamenilor aprigi care le locuiesc. Au urmat cursurile primare la şcoala românească din localitatea natală –care fusese construită şi deschisă în 1867 cu substanţialul sprijin al Principelui Carol I al României. Ienache a continuat studiile la Liceul Românesc din Bitolia pe care fratele mezin, înscris tot acolo, îl abandonează după un an. Mai studiosul Ienache va activa ca învăţător mai întâi la Avdella, apoi la Gimnaziul Românesc din Ianina şi va fi pensionat din învăţământ în 1945, când şcolile româneşti vor fi desfiinţate. Dar îndatoririle de dascăl şi luminător al celor mici nu-l împiedică să lucreze şi ca fotograf pentru că, atras de fascinanta lume a imaginii, el şi fratele său deschiseseră un studio încă din 1898”. Fotografia, ca şi filmul, au pornit şi au împlinit multă vreme menirea de document. Iar documentele în imagini ale fraţilor Manakia documentează, dar şi simbolizează, transgresând spre artă, arta imaginii statice sau în mişcare. Am văzut câteva secvenţe din filmele lor documentare produse la începutul secolului al XX-lea la Union. Dincolo de emoţia produsă de document, se simte un ‘ce” artistic, o elaborare în şi după principiile artei, fără îndoială demne de a fi studiate în clasă ca modele. “În decursul lungii lor cariere în spatele aparatului de fotografiat sau de filmat (...) ei au cutreierat în lung şi în lat Balcanii surprinzând cele mai diverse aspecte ale vieţii cotidiene a populaţiilor locale, foarte tradiţionaliste, sau evenimente din istoria acelor ţinuturi tulburate de majore schimbări geo-politice, trecute dintr-o mână în altă a stăpânitorilor vremelnici. De la izbucnirea revoluţiei Junilor Turci în Bitolia la periculoasele cete de comitagii albanezi şi bulgari, de la cadre cu unităţile militare italieneşti, bulgăreşti, greceşti, sârbeşti şi germane din Războiul cel Mare la misiunea Crucii Roşii şi la comisia de trasare a graniţei greco-sârbe, apoi în al Doilea Război Mondial, trupele germane şi bulgare, dar şi partizanii din munţi, toată istoria zbuciumată a acelro ţinuturi a fost plasată pe clişeele fraţilor Manakia”, spune Adrian-Silvan Ionescu.
Sunt câteva învăţături pe care le putem extrage din luminosul şi documentatul tom al lui Marian Ţuţui: nu ne cunoaştem istoria şi nu ne revendicăm valori care şi-au făcut o mândrie din a fi de origine română; nu ne ştim istoria de aproape – sunt dezvăluiri istorice excepţionale despre zona în care am trăit şi trăim, Balcanii; renunţăm la a aprofunda ce a fost înaintea noastră pentru că suntem superficiali în a trăi doar în prezent; filmul este un document în primul rând despre alţii, despre lumea de dincolo de noi şi mai puţin punerea pe tapet a unor minore experienţe personale cărora vrem să le conferim valoare exponenţială.
Sala Union, fosta cinematecă pentru cine îşi mai aduce aminte, dădea senzaţia a unei mici reuniuni de cunoscuţi, prieteni chiar care se salutau bucuroşi să se vadă, să mai schimbe cărţi de vizită ori doar să îşi reconfirme datele de contact. Frigul iernii se oprise în hol, la propriu şi la figurat. Nostalgia –erau evocate momente de glorie a cinematecii, de filme de aur văzute aici – şi căldura emanată din sentimentul de solidaritate erau dominantele micului conclav. alcătuit în general din profesori universitari – Manuela Cernat, Adrian-Silvan Ionescu, Antoaneta Tănăsescu, Marian Petcu, artişti – Irina Petrescu, critici de film, Călin Stănculescu, cercetători pe la diverse institute, şi câţiva, rarefiaţi, jurnalişti. M-a surprins…surprinderea plăcută a Manuelei Cernat vizavi de numărul mare de participanţi la un asemenea eveniment. Mie mi se păruseră puţini, dar repliindu-mi gândurile mi-am dat seama că distinsa profesoara avea dreptate. Pentru mulţi, cinema-ul a început cu mall-ul. Din păcate însă şi pentru mulţi tineri din lumea filmului, cinematograful începe cu momentul in care au văzut ei primul film. Nu au fost în sala Union nici măcar tineri care, să zicem aşa, tind să se profesionalizeze în arta cinematografică. În fond, povestitul filmului, copierea distribuţiei şi nişte ah-uri entuziaste la prestaţia actorilor –de obicei pe principiul cât de bine arată diva sau masculul – sunt suficiente pentru a scrie despre filme. Un prieten îmi povestea că pe vremea când era şeful secţiei cultură la un mare cotidian veneau mulţi juni şi multe june să scrie. Despre ce? Cum despre ce? Despre filme. Cărţi, opera, balet? Plictisitor! Cu filmul e mai simplu – te duci la mall, îţi iei cola şi floricele, patetizezi împreună cu partenerul sau partenerii, te visezi vedeta şi ai la dispoziţie o sumedenie de clişee – “aşa cum îl ştim”, “cu inegalabilul său farmec” etc. -. dacă ştii şi o limba străină şi operezi cu internetul, mai tragi cu condeiul din ce au scris alţii, pe alte meleaguri, despre film şi…intelectualul e gata să dea ca laptele fiert în cronici.
Am făcut această digresiune spre a ajunge la eveniment: lansarea unui volum admirabil al unui tânăr cercetător (iată ca mai există şi tienri studioşi, pasionaţi de ceea ce a fost nu numai de ceea ce este!) despre începuturile cinematografiei în Balcani (şi la noi!). "Fraţii Manakia şi imaginea Balcanilor” de Marian Ţuţui nu este o carte de povestit. Nici măcar de rezumat. este o carte pe care trebuie să o ai în casă, să o citeşti şi să o consulţi de multe ori câand vine vorba de istoria cinematografiei. “Dar cine sunt aceşti fraţi Manakia?” se întreabă şi ne întreabă Adrian-Silvan Ionescu, în prefaţă. “Este o întrebare legitimă pentru lectorul sub ai cărui ochi a apărut pentru prima dată acest nume cu rezonanţe ciudate: Ienache (Ion sau Ianakis) şi Milton (Miltiade sau Maltu) s-au născut în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, la Avdella, în nordul Greciei, într-o familie de păstori aromâni şi şi-au dedicat întreaga carieră imortalizării ţinuturilor natale şi a oamenilor aprigi care le locuiesc. Au urmat cursurile primare la şcoala românească din localitatea natală –care fusese construită şi deschisă în 1867 cu substanţialul sprijin al Principelui Carol I al României. Ienache a continuat studiile la Liceul Românesc din Bitolia pe care fratele mezin, înscris tot acolo, îl abandonează după un an. Mai studiosul Ienache va activa ca învăţător mai întâi la Avdella, apoi la Gimnaziul Românesc din Ianina şi va fi pensionat din învăţământ în 1945, când şcolile româneşti vor fi desfiinţate. Dar îndatoririle de dascăl şi luminător al celor mici nu-l împiedică să lucreze şi ca fotograf pentru că, atras de fascinanta lume a imaginii, el şi fratele său deschiseseră un studio încă din 1898”. Fotografia, ca şi filmul, au pornit şi au împlinit multă vreme menirea de document. Iar documentele în imagini ale fraţilor Manakia documentează, dar şi simbolizează, transgresând spre artă, arta imaginii statice sau în mişcare. Am văzut câteva secvenţe din filmele lor documentare produse la începutul secolului al XX-lea la Union. Dincolo de emoţia produsă de document, se simte un ‘ce” artistic, o elaborare în şi după principiile artei, fără îndoială demne de a fi studiate în clasă ca modele. “În decursul lungii lor cariere în spatele aparatului de fotografiat sau de filmat (...) ei au cutreierat în lung şi în lat Balcanii surprinzând cele mai diverse aspecte ale vieţii cotidiene a populaţiilor locale, foarte tradiţionaliste, sau evenimente din istoria acelor ţinuturi tulburate de majore schimbări geo-politice, trecute dintr-o mână în altă a stăpânitorilor vremelnici. De la izbucnirea revoluţiei Junilor Turci în Bitolia la periculoasele cete de comitagii albanezi şi bulgari, de la cadre cu unităţile militare italieneşti, bulgăreşti, greceşti, sârbeşti şi germane din Războiul cel Mare la misiunea Crucii Roşii şi la comisia de trasare a graniţei greco-sârbe, apoi în al Doilea Război Mondial, trupele germane şi bulgare, dar şi partizanii din munţi, toată istoria zbuciumată a acelro ţinuturi a fost plasată pe clişeele fraţilor Manakia”, spune Adrian-Silvan Ionescu.
Sunt câteva învăţături pe care le putem extrage din luminosul şi documentatul tom al lui Marian Ţuţui: nu ne cunoaştem istoria şi nu ne revendicăm valori care şi-au făcut o mândrie din a fi de origine română; nu ne ştim istoria de aproape – sunt dezvăluiri istorice excepţionale despre zona în care am trăit şi trăim, Balcanii; renunţăm la a aprofunda ce a fost înaintea noastră pentru că suntem superficiali în a trăi doar în prezent; filmul este un document în primul rând despre alţii, despre lumea de dincolo de noi şi mai puţin punerea pe tapet a unor minore experienţe personale cărora vrem să le conferim valoare exponenţială.
joi, 11 februarie 2010
Cronica
Horia Gârbea
Constantin Stan,
Trăieşte şi mergi mai departe,
Editura Pământul, roman
Ceea ce detaşează romanul lui, din noianul de cărţi de proză, este calitatea scriiturii. Autorul ştie să scrie. Înainte de subiect, de rezolvările situaţiilor, stă reuşita modului de a le expune. Prozatorul are „know how“. E şi înzestrare nativă, dar este şi multă meserie, deprinsă, mai întîi, la cenaclurile generaţiei 80, şcoala desantistă şi exerciţiu personal. Cuvintele stau bine în frază, nu există nicio neglijenţă. Personajele vorbesc credibil, dialogul are o fluenţă deosebită. Observaţia se face cu fineţe, precizie, relevanţă.
Povestea e desigur palpitantă, cu ceva autobiografie la mijloc. Un tînăr ziarist ajunge, prin anii 1980, la bordul unei nave româneşti, un mineralier cu numele anodin „Breaza“, la Paranaguá, port brazilian al oraşului Curitiba, localitate relativ măruntă, abia ajunge azi pe la 140 de mii de locuitori. Acolo personajul, căruia naratorul i se adresează la persoana a doua, şi colegii lui din echipaj ajung la „Winners“, o cîrciumă care e şi bordel. Portul întreg, cu „Winners“ cu tot, e un paradis al sexului pe bani puţini.
Acolo românul va întîlni iubirea, va trece prin diferite peripeţii, dar, fireşte, va trebui, după un timp, să se îmbarce pe „Breaza“, să o abandoneze pe devotata şi drăgăstoasa nimfă Calypso care se numeşte Silvana. Va reveni la Penelopa lui pe care o cheamă Maya. Nimic nou în desfăşurare, dar povestitorul ştie să creeze interes pentru ea, să dozeze suspansul, mai pe scurt, să povestească. Apar şi ingredientele exotice: prostituţia braziliană, drogurile, performanţele sexuale ale marinarilor nesăţioşi, istoria doctoraşului gay al navei, micile episoade de contrabandă.
Cursivitatea povestirii şi modul tehnic de a trata fiecare frază, cu exactitate a comunicării creează o lectură plăcută. Există şi o „filozofie“ indusă în text, o morală a întîmplării, expusă neostentativ, dar insistent prin numărul de reluări. Este enunţată încă din titlu: trăieşte şi mergi mai departe, nu te opri, întoarce roata ca să se rostogolească înainte, nu zăbovi şi nu regreta!
Constantin Stan, autor de romane „grele“, se joacă într-un fel în această carte, îşi exersează virtuozitatea pe o temă simplă, pe care o scoate din banalitate şi clişeu, ceea ce e în sine o performanţă. El face digitaţie, ţinîndu-se în formă pentru următorul tur de forţă.
Insolit e şi numele editurii care trimite la o editură specializată în călătorii sau, eventual, la o firmă de pompe funebre. Auzi dumneata: Pămîntul!
Constantin Stan,
Trăieşte şi mergi mai departe,
Editura Pământul, roman
Ceea ce detaşează romanul lui, din noianul de cărţi de proză, este calitatea scriiturii. Autorul ştie să scrie. Înainte de subiect, de rezolvările situaţiilor, stă reuşita modului de a le expune. Prozatorul are „know how“. E şi înzestrare nativă, dar este şi multă meserie, deprinsă, mai întîi, la cenaclurile generaţiei 80, şcoala desantistă şi exerciţiu personal. Cuvintele stau bine în frază, nu există nicio neglijenţă. Personajele vorbesc credibil, dialogul are o fluenţă deosebită. Observaţia se face cu fineţe, precizie, relevanţă.
Povestea e desigur palpitantă, cu ceva autobiografie la mijloc. Un tînăr ziarist ajunge, prin anii 1980, la bordul unei nave româneşti, un mineralier cu numele anodin „Breaza“, la Paranaguá, port brazilian al oraşului Curitiba, localitate relativ măruntă, abia ajunge azi pe la 140 de mii de locuitori. Acolo personajul, căruia naratorul i se adresează la persoana a doua, şi colegii lui din echipaj ajung la „Winners“, o cîrciumă care e şi bordel. Portul întreg, cu „Winners“ cu tot, e un paradis al sexului pe bani puţini.
Acolo românul va întîlni iubirea, va trece prin diferite peripeţii, dar, fireşte, va trebui, după un timp, să se îmbarce pe „Breaza“, să o abandoneze pe devotata şi drăgăstoasa nimfă Calypso care se numeşte Silvana. Va reveni la Penelopa lui pe care o cheamă Maya. Nimic nou în desfăşurare, dar povestitorul ştie să creeze interes pentru ea, să dozeze suspansul, mai pe scurt, să povestească. Apar şi ingredientele exotice: prostituţia braziliană, drogurile, performanţele sexuale ale marinarilor nesăţioşi, istoria doctoraşului gay al navei, micile episoade de contrabandă.
Cursivitatea povestirii şi modul tehnic de a trata fiecare frază, cu exactitate a comunicării creează o lectură plăcută. Există şi o „filozofie“ indusă în text, o morală a întîmplării, expusă neostentativ, dar insistent prin numărul de reluări. Este enunţată încă din titlu: trăieşte şi mergi mai departe, nu te opri, întoarce roata ca să se rostogolească înainte, nu zăbovi şi nu regreta!
Constantin Stan, autor de romane „grele“, se joacă într-un fel în această carte, îşi exersează virtuozitatea pe o temă simplă, pe care o scoate din banalitate şi clişeu, ceea ce e în sine o performanţă. El face digitaţie, ţinîndu-se în formă pentru următorul tur de forţă.
Insolit e şi numele editurii care trimite la o editură specializată în călătorii sau, eventual, la o firmă de pompe funebre. Auzi dumneata: Pămîntul!
(Luceafarul de dimineata, nr. 7/10 februarie, 2010)
sâmbătă, 6 februarie 2010
Terapia prin arta
Cuvintele dor mai tare ca faptele?
Un loc comun îl aşază pe artist într-o postură fericită: el se eliberează de spaimele, obsesile, de grijile împovărătoare, tristeţile şi nefericirile lui prin actul creaţiei. Îşi este sieşi propriul psiholog sau psihanalist. Întins pe divanul creaţiei sale, el vorbeşte liber, lăsând demonii din cutele memoriei sale să apară la suprafaţă, iar aceştia sublimaţi în culoare, sunet sau cuvânt îşi pierd puterea malefică. Astfel că, la capătul drumului, adică odată opera încheiată, teoretic ar trebui să avem un om fericit. În fine, dacă nu fericit măcar conştientizat de răul ce-l domina şi care-I dicta adesea gesturi, comportamente incoerente şi ilogice. Din ceea ce se ştie despre marii creatori ai lumii, am putea însă observa, fără alte studii de caz, de savante cercetări de psihanalizare a operei şi autorului, a relaţiilor dintre viaţă şi artă, că lucrurile nu stau chiar aşa. Sau nu stau deloc aşa. Jurnalul lui Tolstoi este o mărturie în acest sens. Şi este doar unul din posibilele exemple. Tolstoi refuză, de la o anumită vârstă, programatic, scrisul, literatura apelând la o altă terapie: munca. Munca fizică, brută –cositul, reparatul ciubotelor – până la istovirea fiizcă. Susţine că mujicul este mai fericit în relaţia sa cu sine, cu cele înconjurătoare decât oricine altcineva. Este evident că spaimele nu şi le-a putut trece nici scriind “Război şi pace”, nici “Ana Karenina”. Pricep din gestul său de a fugi în clipa morţii o încercare de a fugi de propriile obsesii, asociate în primul rând locului său de scris. Dar, aşa cum se vede, nu poţi fugi nicăieri din spaimele pe care le-ai adus la suprafaţă, le-ai numit, le-ai dat chip, le-ai întrupat. Ele trăiesc, mai viu alături de tine, cu tine, în tine, îţi vor bântui existenţa pentru că nu ai făcut altceva decât să adânceşti făgaşele, să îţi trăieşti mai acut vina, laşitatea, neîmplinirea, obsesiile. Funcţionăm, mintea noastră funcţionează în stare de normalitate, protejându-ne de amintirea durerilor atroce. Acest ecran protector nu mai e în stare de funcţionare, nu mai e capabil să acţioneze în cazul artistului.
Dincolo de acest ecran, se află cititorul, privitorul, ascultătorul. Viaţa prinde contur, sens în artă pentru consumator. Îl protejează de absurd, de incoerenţă, de lipsa de sens a propriei vieţi. Principiul ordonator este dublat de principiul speranţei. Oricât de atroce ar fi imaginile, faptele, oricât de josnice ar fi mobilurile care îi guvernează pe eroii întâmplărilor, mereu şi mereu există o rază de lumină, o salvare. În viaţă, adesea, această rază de lumină nu există, dar, în numele a ceea ce trebuie să expună o creaţie, ea există pentru cititor. El pricepe că pe lumea asta altora li se pot întâmpla lucruri şi mai atroce decât i s-au întâmplat lui, că trăind prin similaritate poveşti ca în cărţi vede că finalurile pot fi şi fericite –dacă nu fericite, măcar cu un dram de speranţă. Opera de artă este mereu şi mereu pusă în slujba rezolvării, împăcării problemelor publicului. Cu sine însuşi, cu cele trăite, cu cele care îl torturau. Don Quijote este, până la urmă, mai fericit decât Cervantes. El se scutură de urâţenia existenţei sale, a lumii în care se mişcă, iar în acea iluzie a cavalerismului, domniţelor şi faptelor vitejeşti este un om fericit. De “don quijotism” suferă toţi cititorii lumii. Pentru că poveştile cu iluzii si ca iluzii sunt create spre a-l sluji, spre a-l proteja, spre a-i rezolva frustrările şi nelinistile. Happy-end-urile, eroii care se luptă şi înving răul, năpăstuiţii, cei mici şi neajutoraţi, învinşii din viaţa reală care reuşesc să-i învingă pe cei mai tari de la natură decât ei creează un sentiment de bine. Mai nimeni nu compătimeşte cu bietul pisoi Tom din desenele animate, pe care micuţul, neajutoratul Jerry îl face armonică, foaie de hârtie, îl pune în întregime în ghips. Pentru că toţi ştiu că în viaţa reală, niciun şoricel, niciun neajutorat nu va fi capabil de aşa ceva. Dar şi pentru că noi toţi ne proiectăm mai degrabă în Jerry decât în Tom, că noi înşine ne-am fi dorit ca măcar o dată în viaţă să avem puterile şoricelului de a ne apăra singuri, de a tăvăli prin toata smoala lumiipe cel care ne-a umilit, ne-a terorizat. Cel care ştie că aşa ceva nu e posibil este creatorul. Si, în timp ce cititorul se decompensează, el se adânceşte în depresie. Sublimarea, iluzia aparţin publicului.
De aceea, în viaţa obişnuită iertăm mai degrabă faptele şi mai niciodată cuvintele potopite peste noi. Până când nu sunt fixate în vorbe, faptele sunt interpretabile şi degrabă uitabile. Dovadă că fiecare îşi are propria versiune atunci când trebuie să prindă în poveste ceea ce s-a întâmplat. Cuvintele fixează, dau sens şi adâncesc făgaşul. Transferă către celălalt. Este un mecanism contrar celui din artă. Eliberează pe cel ce le spune şi-l împovărează –cu frustrări, nelinişti, cu angoase – pe cel care le primeşte.
Un loc comun îl aşază pe artist într-o postură fericită: el se eliberează de spaimele, obsesile, de grijile împovărătoare, tristeţile şi nefericirile lui prin actul creaţiei. Îşi este sieşi propriul psiholog sau psihanalist. Întins pe divanul creaţiei sale, el vorbeşte liber, lăsând demonii din cutele memoriei sale să apară la suprafaţă, iar aceştia sublimaţi în culoare, sunet sau cuvânt îşi pierd puterea malefică. Astfel că, la capătul drumului, adică odată opera încheiată, teoretic ar trebui să avem un om fericit. În fine, dacă nu fericit măcar conştientizat de răul ce-l domina şi care-I dicta adesea gesturi, comportamente incoerente şi ilogice. Din ceea ce se ştie despre marii creatori ai lumii, am putea însă observa, fără alte studii de caz, de savante cercetări de psihanalizare a operei şi autorului, a relaţiilor dintre viaţă şi artă, că lucrurile nu stau chiar aşa. Sau nu stau deloc aşa. Jurnalul lui Tolstoi este o mărturie în acest sens. Şi este doar unul din posibilele exemple. Tolstoi refuză, de la o anumită vârstă, programatic, scrisul, literatura apelând la o altă terapie: munca. Munca fizică, brută –cositul, reparatul ciubotelor – până la istovirea fiizcă. Susţine că mujicul este mai fericit în relaţia sa cu sine, cu cele înconjurătoare decât oricine altcineva. Este evident că spaimele nu şi le-a putut trece nici scriind “Război şi pace”, nici “Ana Karenina”. Pricep din gestul său de a fugi în clipa morţii o încercare de a fugi de propriile obsesii, asociate în primul rând locului său de scris. Dar, aşa cum se vede, nu poţi fugi nicăieri din spaimele pe care le-ai adus la suprafaţă, le-ai numit, le-ai dat chip, le-ai întrupat. Ele trăiesc, mai viu alături de tine, cu tine, în tine, îţi vor bântui existenţa pentru că nu ai făcut altceva decât să adânceşti făgaşele, să îţi trăieşti mai acut vina, laşitatea, neîmplinirea, obsesiile. Funcţionăm, mintea noastră funcţionează în stare de normalitate, protejându-ne de amintirea durerilor atroce. Acest ecran protector nu mai e în stare de funcţionare, nu mai e capabil să acţioneze în cazul artistului.
Dincolo de acest ecran, se află cititorul, privitorul, ascultătorul. Viaţa prinde contur, sens în artă pentru consumator. Îl protejează de absurd, de incoerenţă, de lipsa de sens a propriei vieţi. Principiul ordonator este dublat de principiul speranţei. Oricât de atroce ar fi imaginile, faptele, oricât de josnice ar fi mobilurile care îi guvernează pe eroii întâmplărilor, mereu şi mereu există o rază de lumină, o salvare. În viaţă, adesea, această rază de lumină nu există, dar, în numele a ceea ce trebuie să expună o creaţie, ea există pentru cititor. El pricepe că pe lumea asta altora li se pot întâmpla lucruri şi mai atroce decât i s-au întâmplat lui, că trăind prin similaritate poveşti ca în cărţi vede că finalurile pot fi şi fericite –dacă nu fericite, măcar cu un dram de speranţă. Opera de artă este mereu şi mereu pusă în slujba rezolvării, împăcării problemelor publicului. Cu sine însuşi, cu cele trăite, cu cele care îl torturau. Don Quijote este, până la urmă, mai fericit decât Cervantes. El se scutură de urâţenia existenţei sale, a lumii în care se mişcă, iar în acea iluzie a cavalerismului, domniţelor şi faptelor vitejeşti este un om fericit. De “don quijotism” suferă toţi cititorii lumii. Pentru că poveştile cu iluzii si ca iluzii sunt create spre a-l sluji, spre a-l proteja, spre a-i rezolva frustrările şi nelinistile. Happy-end-urile, eroii care se luptă şi înving răul, năpăstuiţii, cei mici şi neajutoraţi, învinşii din viaţa reală care reuşesc să-i învingă pe cei mai tari de la natură decât ei creează un sentiment de bine. Mai nimeni nu compătimeşte cu bietul pisoi Tom din desenele animate, pe care micuţul, neajutoratul Jerry îl face armonică, foaie de hârtie, îl pune în întregime în ghips. Pentru că toţi ştiu că în viaţa reală, niciun şoricel, niciun neajutorat nu va fi capabil de aşa ceva. Dar şi pentru că noi toţi ne proiectăm mai degrabă în Jerry decât în Tom, că noi înşine ne-am fi dorit ca măcar o dată în viaţă să avem puterile şoricelului de a ne apăra singuri, de a tăvăli prin toata smoala lumiipe cel care ne-a umilit, ne-a terorizat. Cel care ştie că aşa ceva nu e posibil este creatorul. Si, în timp ce cititorul se decompensează, el se adânceşte în depresie. Sublimarea, iluzia aparţin publicului.
De aceea, în viaţa obişnuită iertăm mai degrabă faptele şi mai niciodată cuvintele potopite peste noi. Până când nu sunt fixate în vorbe, faptele sunt interpretabile şi degrabă uitabile. Dovadă că fiecare îşi are propria versiune atunci când trebuie să prindă în poveste ceea ce s-a întâmplat. Cuvintele fixează, dau sens şi adâncesc făgaşul. Transferă către celălalt. Este un mecanism contrar celui din artă. Eliberează pe cel ce le spune şi-l împovărează –cu frustrări, nelinişti, cu angoase – pe cel care le primeşte.
miercuri, 3 februarie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
