Necunoscutii frati Manakia

Sala Union, fosta cinematecă pentru cine îşi mai aduce aminte, dădea senzaţia a unei mici reuniuni de cunoscuţi, prieteni chiar care se salutau bucuroşi să se vadă, să mai schimbe cărţi de vizită ori doar să îşi reconfirme datele de contact. Frigul iernii se oprise în hol, la propriu şi la figurat. Nostalgia –erau evocate momente de glorie a cinematecii, de filme de aur văzute aici – şi căldura emanată din sentimentul de solidaritate erau dominantele micului conclav. alcătuit în general din profesori universitari – Manuela Cernat, Adrian-Silvan Ionescu, Antoaneta Tănăsescu, Marian Petcu, artişti – Irina Petrescu, critici de film, Călin Stănculescu, cercetători pe la diverse institute, şi câţiva, rarefiaţi, jurnalişti. M-a surprins…surprinderea plăcută a Manuelei Cernat vizavi de numărul mare de participanţi la un asemenea eveniment. Mie mi se păruseră puţini, dar repliindu-mi gândurile mi-am dat seama că distinsa profesoara avea dreptate. Pentru mulţi, cinema-ul a început cu mall-ul. Din păcate însă şi pentru mulţi tineri din lumea filmului, cinematograful începe cu momentul in care au văzut ei primul film. Nu au fost în sala Union nici măcar tineri care, să zicem aşa, tind să se profesionalizeze în arta cinematografică. În fond, povestitul filmului, copierea distribuţiei şi nişte ah-uri entuziaste la prestaţia actorilor –de obicei pe principiul cât de bine arată diva sau masculul – sunt suficiente pentru a scrie despre filme. Un prieten îmi povestea că pe vremea când era şeful secţiei cultură la un mare cotidian veneau mulţi juni şi multe june să scrie. Despre ce? Cum despre ce? Despre filme. Cărţi, opera, balet? Plictisitor! Cu filmul e mai simplu – te duci la mall, îţi iei cola şi floricele, patetizezi împreună cu partenerul sau partenerii, te visezi vedeta şi ai la dispoziţie o sumedenie de clişee – “aşa cum îl ştim”, “cu inegalabilul său farmec” etc. -. dacă ştii şi o limba străină şi operezi cu internetul, mai tragi cu condeiul din ce au scris alţii, pe alte meleaguri, despre film şi…intelectualul e gata să dea ca laptele fiert în cronici.
Am făcut această digresiune spre a ajunge la eveniment: lansarea unui volum admirabil al unui tânăr cercetător (iată ca mai există şi tienri studioşi, pasionaţi de ceea ce a fost nu numai de ceea ce este!) despre începuturile cinematografiei în Balcani (şi la noi!). "Fraţii Manakia şi imaginea Balcanilor” de Marian Ţuţui nu este o carte de povestit. Nici măcar de rezumat. este o carte pe care trebuie să o ai în casă, să o citeşti şi să o consulţi de multe ori câand vine vorba de istoria cinematografiei. “Dar cine sunt aceşti fraţi Manakia?” se întreabă şi ne întreabă Adrian-Silvan Ionescu, în prefaţă. “Este o întrebare legitimă pentru lectorul sub ai cărui ochi a apărut pentru prima dată acest nume cu rezonanţe ciudate: Ienache (Ion sau Ianakis) şi Milton (Miltiade sau Maltu) s-au născut în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, la Avdella, în nordul Greciei, într-o familie de păstori aromâni şi şi-au dedicat întreaga carieră imortalizării ţinuturilor natale şi a oamenilor aprigi care le locuiesc. Au urmat cursurile primare la şcoala românească din localitatea natală –care fusese construită şi deschisă în 1867 cu substanţialul sprijin al Principelui Carol I al României. Ienache a continuat studiile la Liceul Românesc din Bitolia pe care fratele mezin, înscris tot acolo, îl abandonează după un an. Mai studiosul Ienache va activa ca învăţător mai întâi la Avdella, apoi la Gimnaziul Românesc din Ianina şi va fi pensionat din învăţământ în 1945, când şcolile româneşti vor fi desfiinţate. Dar îndatoririle de dascăl şi luminător al celor mici nu-l împiedică să lucreze şi ca fotograf pentru că, atras de fascinanta lume a imaginii, el şi fratele său deschiseseră un studio încă din 1898”. Fotografia, ca şi filmul, au pornit şi au împlinit multă vreme menirea de document. Iar documentele în imagini ale fraţilor Manakia documentează, dar şi simbolizează, transgresând spre artă, arta imaginii statice sau în mişcare. Am văzut câteva secvenţe din filmele lor documentare produse la începutul secolului al XX-lea la Union. Dincolo de emoţia produsă de document, se simte un ‘ce” artistic, o elaborare în şi după principiile artei, fără îndoială demne de a fi studiate în clasă ca modele. “În decursul lungii lor cariere în spatele aparatului de fotografiat sau de filmat (...) ei au cutreierat în lung şi în lat Balcanii surprinzând cele mai diverse aspecte ale vieţii cotidiene a populaţiilor locale, foarte tradiţionaliste, sau evenimente din istoria acelor ţinuturi tulburate de majore schimbări geo-politice, trecute dintr-o mână în altă a stăpânitorilor vremelnici. De la izbucnirea revoluţiei Junilor Turci în Bitolia la periculoasele cete de comitagii albanezi şi bulgari, de la cadre cu unităţile militare italieneşti, bulgăreşti, greceşti, sârbeşti şi germane din Războiul cel Mare la misiunea Crucii Roşii şi la comisia de trasare a graniţei greco-sârbe, apoi în al Doilea Război Mondial, trupele germane şi bulgare, dar şi partizanii din munţi, toată istoria zbuciumată a acelro ţinuturi a fost plasată pe clişeele fraţilor Manakia”, spune Adrian-Silvan Ionescu.
Sunt câteva învăţături pe care le putem extrage din luminosul şi documentatul tom al lui Marian Ţuţui: nu ne cunoaştem istoria şi nu ne revendicăm valori care şi-au făcut o mândrie din a fi de origine română; nu ne ştim istoria de aproape – sunt dezvăluiri istorice excepţionale despre zona în care am trăit şi trăim, Balcanii; renunţăm la a aprofunda ce a fost înaintea noastră pentru că suntem superficiali în a trăi doar în prezent; filmul este un document în primul rând despre alţii, despre lumea de dincolo de noi şi mai puţin punerea pe tapet a unor minore experienţe personale cărora vrem să le conferim valoare exponenţială.