sâmbătă, 6 februarie 2010

Terapia prin arta

Cuvintele dor mai tare ca faptele?

Un loc comun îl aşază pe artist într-o postură fericită: el se eliberează de spaimele, obsesile, de grijile împovărătoare, tristeţile şi nefericirile lui prin actul creaţiei. Îşi este sieşi propriul psiholog sau psihanalist. Întins pe divanul creaţiei sale, el vorbeşte liber, lăsând demonii din cutele memoriei sale să apară la suprafaţă, iar aceştia sublimaţi în culoare, sunet sau cuvânt îşi pierd puterea malefică. Astfel că, la capătul drumului, adică odată opera încheiată, teoretic ar trebui să avem un om fericit. În fine, dacă nu fericit măcar conştientizat de răul ce-l domina şi care-I dicta adesea gesturi, comportamente incoerente şi ilogice. Din ceea ce se ştie despre marii creatori ai lumii, am putea însă observa, fără alte studii de caz, de savante cercetări de psihanalizare a operei şi autorului, a relaţiilor dintre viaţă şi artă, că lucrurile nu stau chiar aşa. Sau nu stau deloc aşa. Jurnalul lui Tolstoi este o mărturie în acest sens. Şi este doar unul din posibilele exemple. Tolstoi refuză, de la o anumită vârstă, programatic, scrisul, literatura apelând la o altă terapie: munca. Munca fizică, brută –cositul, reparatul ciubotelor – până la istovirea fiizcă. Susţine că mujicul este mai fericit în relaţia sa cu sine, cu cele înconjurătoare decât oricine altcineva. Este evident că spaimele nu şi le-a putut trece nici scriind “Război şi pace”, nici “Ana Karenina”. Pricep din gestul său de a fugi în clipa morţii o încercare de a fugi de propriile obsesii, asociate în primul rând locului său de scris. Dar, aşa cum se vede, nu poţi fugi nicăieri din spaimele pe care le-ai adus la suprafaţă, le-ai numit, le-ai dat chip, le-ai întrupat. Ele trăiesc, mai viu alături de tine, cu tine, în tine, îţi vor bântui existenţa pentru că nu ai făcut altceva decât să adânceşti făgaşele, să îţi trăieşti mai acut vina, laşitatea, neîmplinirea, obsesiile. Funcţionăm, mintea noastră funcţionează în stare de normalitate, protejându-ne de amintirea durerilor atroce. Acest ecran protector nu mai e în stare de funcţionare, nu mai e capabil să acţioneze în cazul artistului.
Dincolo de acest ecran, se află cititorul, privitorul, ascultătorul. Viaţa prinde contur, sens în artă pentru consumator. Îl protejează de absurd, de incoerenţă, de lipsa de sens a propriei vieţi. Principiul ordonator este dublat de principiul speranţei. Oricât de atroce ar fi imaginile, faptele, oricât de josnice ar fi mobilurile care îi guvernează pe eroii întâmplărilor, mereu şi mereu există o rază de lumină, o salvare. În viaţă, adesea, această rază de lumină nu există, dar, în numele a ceea ce trebuie să expună o creaţie, ea există pentru cititor. El pricepe că pe lumea asta altora li se pot întâmpla lucruri şi mai atroce decât i s-au întâmplat lui, că trăind prin similaritate poveşti ca în cărţi vede că finalurile pot fi şi fericite –dacă nu fericite, măcar cu un dram de speranţă. Opera de artă este mereu şi mereu pusă în slujba rezolvării, împăcării problemelor publicului. Cu sine însuşi, cu cele trăite, cu cele care îl torturau. Don Quijote este, până la urmă, mai fericit decât Cervantes. El se scutură de urâţenia existenţei sale, a lumii în care se mişcă, iar în acea iluzie a cavalerismului, domniţelor şi faptelor vitejeşti este un om fericit. De “don quijotism” suferă toţi cititorii lumii. Pentru că poveştile cu iluzii si ca iluzii sunt create spre a-l sluji, spre a-l proteja, spre a-i rezolva frustrările şi nelinistile. Happy-end-urile, eroii care se luptă şi înving răul, năpăstuiţii, cei mici şi neajutoraţi, învinşii din viaţa reală care reuşesc să-i învingă pe cei mai tari de la natură decât ei creează un sentiment de bine. Mai nimeni nu compătimeşte cu bietul pisoi Tom din desenele animate, pe care micuţul, neajutoratul Jerry îl face armonică, foaie de hârtie, îl pune în întregime în ghips. Pentru că toţi ştiu că în viaţa reală, niciun şoricel, niciun neajutorat nu va fi capabil de aşa ceva. Dar şi pentru că noi toţi ne proiectăm mai degrabă în Jerry decât în Tom, că noi înşine ne-am fi dorit ca măcar o dată în viaţă să avem puterile şoricelului de a ne apăra singuri, de a tăvăli prin toata smoala lumiipe cel care ne-a umilit, ne-a terorizat. Cel care ştie că aşa ceva nu e posibil este creatorul. Si, în timp ce cititorul se decompensează, el se adânceşte în depresie. Sublimarea, iluzia aparţin publicului.
De aceea, în viaţa obişnuită iertăm mai degrabă faptele şi mai niciodată cuvintele potopite peste noi. Până când nu sunt fixate în vorbe, faptele sunt interpretabile şi degrabă uitabile. Dovadă că fiecare îşi are propria versiune atunci când trebuie să prindă în poveste ceea ce s-a întâmplat. Cuvintele fixează, dau sens şi adâncesc făgaşul. Transferă către celălalt. Este un mecanism contrar celui din artă. Eliberează pe cel ce le spune şi-l împovărează –cu frustrări, nelinişti, cu angoase – pe cel care le primeşte.

2 comentarii:

 
©Constantin Stan 2009. Toate drepturile rezervate.