Viata ca literatura

Un buchet mic, mic de tot, de ghiocei

Nu mai era vreme nici de sanie pentru că strada iţea mai degrabă pete negre, colţi de pietre şi băltoace decât insule aproximativ albe de zăpadă, dar nici de biciclete pentru că, a rebours, strada oferea mai degrabă băltoace, pete de zăpadă cândva albă decât pavaj sigur sub cauciucurile roţilor şi-aşa tocite. Nu mai era vreme nici de fotbalul jucat mai mult din abilitatea de a te ţine pe picioare pe gheaţă decât din iscusinţa de a dribla din glezne şi din şmecheriile de a privi într-o parte şi de a pasa exact în partea cealaltă. De sus, cernea o ploaie mocănească, în stropi mici şi reci, cu vădita intenţie de a face strada, pământul, oamenii lichizi. Era acea vreme despre care unii zic că te face melancolic, dar eu cred că mai degrabă te rebegeşte, îţi împinge umerii către gât, îţi afundă adânc mâinile în buzunare şi te face să simţi că tu şi lumea sunteţi făcuţi din nişte goluri mari şi iremediabile. Ne adunam, ca de obicei, « la colţ » - fiecare grup avea colţul lui – ceea ce pentru noi însemna în faţa fostei cârciumi a lui Socol, acum salon de dans şi magazin de pâine. Veneam de parcă ne-am fi dus la tăiere : agale, târşâind bocancii de iarnă, cu fesurile adânc trase pe frunte şi fără niciun chef de vorbă. Ce chin pentru noi orice sfârşit de februarie ! Mai ales, sau poate tocmai de aceea, că după februarie urmează martie, iar martie începe exact cu 1 martie. Mai mult de această zi eram noi trişti şi apatici, lingavi în gesturi şi stări. Fără să ştim, şi fără să se fi ştiut pe vremea aceea, în rândul grupului nostru de copii şi preadolescenţi, se instala, parşivă, nu astenia de primăvară ci depresia de 1 martie.
Ştiam că scenariul se va repeta. Unul dintre noi avea să arunce aşa, într-o doară, şovăitor şi incitant în acelaşi timp: “Ce facem, mai mergem la....” Chiar dacă nu îşi termina propunerea, cu toţii ştiam pentru că toţi, sunt sigur, aveau în minte acelaşi lucru: să mergem după ghiocei la “Creţuleasca”. Creţuleasca era o pădure. Ca să ajungem acolo, traversam cartierul - Andronache -, străbăteam întreaga pădure Andronache, luam în picioare noroiul unor drumuri de ţară şi al unor câmpuri –care acum s-au semănat cu vile ce ţin de Ştefăneşti-Pipera -,şi-apoi, printr-o spărtură a gardului din plasă, intram în tărâmul pe care nu-l exploram decât atunci, în ultima zi a lui februarie, care în memoria mea, afectivă, desigur, nu a căzut decât duminica. Pădurea Creţuleasca era o rezervaţie –îmi spun acum că probabil ţinea de Staţiunea de cercetări pomicole “Miciurin”, de la Ştefăneşti – cu căprioare, fazani (lupi, în imaginaţia noastră pentru că altfel nu i-am văzut niciodată)– şi...ghiocei. Numai aici se aflau ghiocei, nu şi în pădurea noastră, ce-avea să înflorească mai târziu cu violete, micşunele şi brebenei. Ne îngheţau mâinile în zăpada ce mai strângea ca într-un corset plăpândele flori, ne udam picioarele şi ne amorţeau de frig, dar, după câteva ceasuri, fiecare, după noroc sau ştiinţa de a găsi – ţinea în mână un buchet de ghiocei. Ne întorceam pe acelaşi drum zdrenţuiţi, flămânzi şi obosiţi ca taţii noştri de la Stalingrad, dar victorioşi! Acasă, aveam să-i pun într-un borcan cu apă, dormind iepureşte de grija lor: dacă se vor ofili, dacă Ioana, soru-mea, care pleca mai devreme la şcoală, nu va avea altceva mai bun de făcut decât să-i ia spre a-i da profesoarei de istorie, preferata ei, dacă până şi Ilie, cam aerian în tot ce însemna realitatea în care trăia, s-ar fi trezit deodată cu gândul că e 1 martie şi ar fi cazul să ducă un buchet de ghiocei la şcoală? Cumplite scenarii mă mai torturau în noaptea aia! Când dădeam cu ochii a doua zi dimineaţa cu ei, mă inunda un val de căldură: fierbinte, fierbinte, moleşitor şi mai moleşitor. Urma partea cea mai grea: făcutul bucheţelelor, elegant, nu? legate cu aţă, şi palmarea lor astfel încât mama să nu sesiseze ce moşmondeam şi cu ce gânduri moşmondeam eu prin casă înainte de plecarea la şcoală.
Ne readunam de parcă ne-am fi dat întâlnire la oră fixă în drum spre şcoală. Şi niciunul nu vorbea. Eram preocupaţi de ceve anume. Şi de cineva anume, pot mărturisi eu acum. Fiecare, fără să recunoască nici picat cu ceară, avea o amoare, o coleguţă pentru care suspina amarnic, pentru care făcea minuni pe terenul de handbal al şcolii, ţipa şi îmbrâncea fetele în pauză numai pe ea –nu, şi pentru care bătuse atâta amar de drum să culeagă ghiocei. Apropierea de porţile şcolii aducea parcă jale şi durere, ne uitam spre clădirea dreptunghiulară, vopsită în galben, aşa cum se uită unul abia condamnat către zidurile închisorii sale. Era devreme, foarte dreveme –totdeauna de 1 martie ajungeam chiar cu femeia de serviciu care abia de terminase curăţenia şi aţâţa focurile în sobele mari de teracotă din clase. Ca să ne lase să intrăm de la ora aia prestam la cărat lemne, la mutat pianul din sala de muzică spre a mătura ea pe sub el. Dar ce nu am fi fost în stare să facem spre a putea să punem ghioceii în pupitrele băncilor fără a fi văzuţi de nimeni! Ne spuneam că îi vom ţine acolo până la pauza mare, apoi îi vom lua, curajoşi, ne vom îndrepta spre ea, cea mai frumoasă colegă de pe acest pământ, numit cartierul Andronache, şi-i vom întinde demn, galanţi şi îndrăgostiţi.
În fiecare an, bucheţelele noastre de ghiocei aveau însă aceeaşi soartă - rămâneau să se ofilească în pupitrele băncilor noastre neştiuti, nevorbiţi, nedăruiţi, şi ca orice mare iubire neîmpărtăşită, purtaţi în suflet toată viaţa.