luni, 30 august 2010

Confesiuni fără glorie

 …Amici

Amiciţia pare forma cea mai perfidă a unor relaţii umane. Cu amicul bei o bere, spui bancuri, împărtăşeşti unele –nu multe - gusturi comune, împarţi chiar şi micile taine ale inimii, ale sufletului, ale vieţii. Poţi merge până la a schimba cărţi ori vizite de familie. Aflată la mijloc de drum între cunoştinţă şi prietenie, amiciţia nu păstrează convenţionalismul primeia, dar nici nu ajunge la profunzimea morală a celei de-a doua. De aceea, amicul se consideră adesea chiar îndreptăţit să îţi facă nişte porcărioare. De te vei face că nu sesisezi, va merge mai departe. De vei încerca să iei lucrurile în serios, fie pentru a le pune la punct, fie pentru a le pune chiar punct, amicul o va da pe glume, apoi pe coarda sentimentală – “nu suntem noi amici, cum să te superi pe aşa ceva? Ştii doar cât ţin la tine!” -, sfârşind prin a face gestul de supremă împăcare “hai ca dau eu berea azi!” Zgmotoasă, superficială, glumeaţă până la a arunca totul în derizoriu, amiciţia este exonerată de normele mici ale bunului simţ şi de legile majore ale moralei. Amicul sare reepde peste faza cunoştinţei tutuindu-te chiar înainte să ştie cum te cheamă. Are el standarde de topirea nesuferitelor formule de politeţe pe care le duce în dispreţuitoare familiarisme: de la “nea”, la “prietene, iubitule, bătrâne” sau diminutivarea tuturor acestora pentru ca reducerea ta la minuscul, la un “ce” neînsemnat să fie şi mai accentuată. El ştie să se facă util – te acoperă în faţa şefilor când e cazul să te scoată la o bere, e gata să jure în faţa nevestei ori iubitei că el te-a ţinut la o şuetă în seara în care ai ajuns târziu acasă, îţi vinde ponturi, mărunţeşte bârfe care te pun în gardă. În vremurile lui bune, nu ezită să te sune fără motiv, să îţi aducă o aspirină dacă eşti la pat sau chiar să îţi facă mici cumpărături. Toate acestea le face cu zâmbetul pe buze –căci un amic e mereu jovial şi serviabil ca un chelner hârşit în meserie. Dar, asemeena lui, te arde la nota de plată. Amicul păstrează în el o doză imensă de frustrare vizavi de gesturile pe care le-a făcut mai ales fără să i le ceri. Mestecă în el atâta ură încât nu s-ar putea compara cu niciun duşman declarat, pe faţă în ce priveşte planurile de a-ţi plăti poliţele. Amicul nu iartă, memoria lui este perfectă, iar dacă peste frustrările generate de momentele în care s-a simţit umilit pentru că a făcut ceva pentru tine poate trece, nu îţi va ierta şi nu va trece niciodată peste umilinţa de a fi apelat el la tine, iar tu, fără să îţi dai seama, te-ai condamnat singur, ajutându-l.

Cei mai necruţători în răzbunări, în plătit poliţe sunt amicii literari. De la băutul unei beri, de la o pălăvrăgeală pe mess, la telefon sau pe o terasă, ajungi să crezi că băiatul e nu numai simpatic, ci şi parcă talentat, dar nedreptăţit. Amicul credibilizează o oarece conspiraţie împotriva cărţilor sale, despre care se tace sau sunt clasate uneori în categoria celor proaste, dacă nu cumva “cea mai proasta carte a anului”, este sărit la premii cu toate că –afli mai târziu – i-a scos la cârciumă pe toţi membrii juriului, s-a făcut util pentru cei care pot pune o pilă pentru obţinerea mult râvnitului premiu. Te ia părtaş la propriile lui convingeri “spune şi tu dacă nu-i o carte bună” pentru ca după aceea să ţi le atribuie. Starea lor fundamentală în aceste momente este de agitaţie febrilă, incoerentă bineînţeles. Este clipa în care îţi pregăteşte o mare porcărie, ceva care să te lovească din plin. Amicul a pus cap la cap, dacă nu cumva chiar tu ai făcut imprudenţa de a le destăinui, informaţii, fapte aparent fără legătură şi ţi-a aflat sensibilitatea, punctul de pe corpul, din mintea, din sufletul tău care abia atins doare al naibii de tare. Acolo va lovi. Va da şi apoi, ca orice laş, va fugi. Va încerca să te evite în orice împrejurare, îţi va trânti telefonul în nas. Îşi va răzbuna toată umilinţa lui, de care nu tu te faci vinovat, împrăştiind cele mai murdare vorbe despre tine. Va găsi, evident, alţi amici cărora să le distribuie murdăriile, iar aceştia vor crede. Pentru că amicii au o mare disponibilitate de a crede murdăriile.

Micimea sufletească se asociază de cele mai multe ori cu o statură de pigmei. Dizabilitaţi pe verticală, după cum zice Gardner că în limbajul corectitudinii politice trebuie să le spunem piticilor din poveşti spre a le aduce în contemporaneitate, ei sunt în acord cu statura morală. Asemenea unor scame morale le cureţi greu de pe haina existenţei tale.

 


Un comentariu:

  1. Foarte adevarat. Cu alte cuvinte... sa te fereasca Dumnezeu de amicii fara glorie, nu-i asa?

    http://laurazaharia.blogspot.com/

    RăspundețiȘtergere

 
©Constantin Stan 2009. Toate drepturile rezervate.