Cronica literara

                                       O ZI DIN VIAŢA LUI IVAN MIHAILOVICI

de Vasile Spiridon

          Cel mai recent roman apărut sub semnătura lui Constantin Stan, Gde Buharest (Bistriţa, Ed. „Charmides“, 2010), respiră un aer cehovian, conturând aspecte ale vieţii funcționărești, unde monotonia copleșește și impune pornirea unui mecanism detracat și fără putință de salvare din angrenajul lui a subiecților sociali aleși. Romancierul surprinde automatismele dobândite în existența sa de Ivan Mihailovici Saproșnikov – o existență devorată de monotonie și de plictis, dar umplută de... golirea paharelor de votcă savurate metodic mai ales în timpul orelor de serviciu. Pahare de votcă băute raționalizat, cu o regularitate ce riscă să devină ea însăși monotonă (doar unul o dată la o oră și jumătate!). Romanul începe, de altfel, cu fraza: „Ce plictiseală! Își spuse Ivan Mihailovici Saproșnikov“. Sunt radiografiate, de-a lungul cărții, câteva existențe sufocate de lipsa de perspectivă și acaparate de neantul atoatecuprinzător. De altfel, impresia este de spațiu închis, labirintic în care se mișcă personajul deși „Ivan Mihailovici evita probabil să pronunțe cuvântul «labirint»“ (p. 9).

          Ivan al nostru – un altfel de „funcționar al neantului“ – privește înspre zonele abisale, pe care nu prea le intuiește, și își caută identitatea și argumente pentru rostul său în viață în jocul acesta absurd, paradoxal și aparent inexplicabil al confruntării cu mecanismul ireductibil al sistemului social comunist. „La noi totul e mare! Doar votca nu-i cât Volga, adică la fel de mare pentru că, uneori, e la fel de tulbure. Gândurile ne vin din asocieri și din lipsuri. Uneori, ele se cheamă frustrări, dar Ivan Mihailovici nu are de unde să știe asta“ (pp. 79–80). Există peste tot în roman sugestia unei candori pierdute în confruntarea cu mediul social; a unei experienţe trăite și destăinuite în umbrele și cețurile alcoolului din paharul – mereu mic, foarte mic, din ce în ce mai mic – de votcă; a absenței vreunui rost; a trecerii spre irealitatea căutată ca o șansă a uitării de necazuri; a somnului.     

          Iată cum se dezmeticește funcționarul sovietic și de ce repere se slujește el în orientarea pe axa timpului: „«E joi, aşadar», îşi spune Ivan Mihailovici după un raţionament impecabil: dacă Marfuşca nu-i acasă (probabil stă la coadă pe undeva prin complex), dacă el însuşi stă aici pe pat, asta vrea să înseamnă că sub duş e Ludmila. Dacă Ludmila e sub duş asta înseamnă că e ziua lor de spălat şi de îmbăiat, adică e ori marţi, ori joi, ori sâmbătă. Marţi nu poate să fie pentru că ştie sigur că ieri nu a fost luni (în fiecare luni seara el trece pe la bodega Ninăi, deci azi l-ar fi durut cu totul altfel capul), sâmbătă nu poate fi pentru că nu s-a zbătut să facă rost de sticloanţa care să-i aline sfârşitul de săptămână, calvarul celor două zile libere (în fapt o zi şi jumătate) care trec atât de greu fără niciun strop de ceva tărie. Aşadar, trebuie că este joi“ (p. 124). Logică infailibilă pentru cineva ale cărui puncte forte nu sunt visul ori ambiția!

          Constantin Stan imaginează întâmplări dintr-o posibilă și concretă cronică a evenimentelor din timpul perestroikăi și al glasnostului, le reinterpretează într-o viziune în interiorul căreia alternanța și plurivalența episoadelor generează o altă și neobișnuită înfățișare a lumii sfârșitului de comunism din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Personajul este conștient de sinusoida ritmurilor vieții sale („Și, totuși, Ivan Mihailovici are o vagă bănuială că timpul se duce undeva“ – p. 48), marcate de mișcarea unor siluete (îndeosebi silueta vecinei de aceeași cameră și de familie Ludmila Cervenkova, dintr-un cvartal moscovit), de tristețea și de vidul sufletesc al acestui mare regat al neantului întins atunci pe cel puțin a șasea parte din globul pământesc. Ivan Mihailovici Saproșnikov se află prins în prim-planul unor mecanisme dramatice, ineluctabile ca desfășurare și soluționare nefastă.

          Romanul Gde Buharest poate fi citit ca istorie a unor oameni fără destin, ca mișcare subterană a unor factori de natură să determine, să circumscrie și să justifice anumite comportamente și atitudini stereotipe. Constantin Stan înregistrează cu subtilitate mișcarea interioară a personajului, creează cu veridicitate o anumită atmosferă și regizează impecabil spectacolul așteptărilor, tăcerilor și grijilor cotidiene încercate de cetățenii lagărului socialist. Este de remarcat prezența factorilor legați de istoria unor destine dramatice, precum și rolul unor împrejurări care influențează adesea imprevizibil și inexorabil vieța personajelor prinse pe de-a-ntregul într-un angrenaj social defectuos. Se adaugă refuzul unor rezolvări conflictuale de tip maniheistic și preferința pentru alegerea personajelor cu o existență apatică („Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduiești mai mult“ – sună imputarea, devenită obsesivă, a consoartei), dar interesante în ordinea ilustrării psihologiilor.

          Pe lângă detaliile de ordin descriptiv, apar efectele nostime provocate de jocul contrastelor și de supradimensionarea unor elemente derizorii în contexte „mărețe“: „Greutăţile ne călesc, ne ascut vigilenţa, ne ţin trează lupta şi conştiinţa de clasă, îi spunea mereu Tovkolea. Aplicând principiul simetriei după care se tocmesc toate în această viaţă, putem spune că cele bune, bucuriile (mai mari sau mai mici) ne moleşesc, ne adorm vigilenţa şi ne conduc la mari greşeli. Cum ar fi, de exemplu, să credem că lupta de clasă s-a încheiat, că în America nu va triumfa niciodată comunismul sau că Marfa Stanilova nu va veni la ora unşpe după dosare“ (p. 112). În schița portretistică, romancierul are o propensiune pentru supradimensionarea figurilor, fără a le duce înspre șarjă.

          Eroul se află în neputința de a se fixa în vreo postură a existenței sale derizorii. Iar ideea de a pleca spre București reprezintă procesul final din capul unei ființe incapabile să răspundă de una singură la întrebări legate de sensul vieții și de felul cum trebuie ea trăită: „Cu credinţa sa în bunul Dumnezeu și în rânduiala lumii de după Marea Revoluţie, Ivan Mihailovici Saproşkinov îşi făcu cruce şi spuse: «Asta e, trebuie că toate pe lumea asta au un rost»./ Originile sale sănătoase îl îndemnau pe Ivan Mihailovici să ia întotdeauna lucrurile aşa cum ni se înfăţişează ele nouă: toate astea vesteau o nouă revoluţie. Altceva, n-avea ce sa fie!“ (p. 51) Mai ales traumele consecutive celui de Al Doilea Război Mondial sunt punctate sub specia implicațiilor pe care le au în conștiința și în psihologia unor oameni din „spatele frontului“.

          Pentru „florile sălbatice“ răsărite în timpul războiului, drama lucidității dă o dimensiune aparte unui fenomen analizat aici prin apelul la cortegiul gravelor dereglări ale existențelor din perioada postbelică. „Se reîntoarse la gândul ce-l călăuzise atâta vreme, sporind căldura trupului său: cât de bine e tocmită lumea pe acest principiu al simetriei perfecte! Dacă un soldat român a ajuns până în satul lui, ca să-i fie lui tată, un soldat sovietic trebuie că a ajuns exact până acolo unde şi el să fi făcut un alt copil, iubind, violând o fe­meie, spre a echilibra balanţa asta a vieţii, a lumii, a dracu ştie ce, dar e clar că e o balanţă în tot ceea se petrece pe lumea asta“ (p.146). Principiul major care dirijează, chipurile, viața candidului nostru erou este al echilibrului a toate cele de pe lumea asta: „își dădu seama că faptul în sine – avansarea cu consecința ei, mărirea de salariu, și scumpirea concomitentă a votcii – trebuie privit filosofic: el exprima perfectul echilibru al lumii în general și al lumii sale, al vieții sale, în particular“ (p. 22). Însă, din aceste sfere înalte, privirea îi este coborâtă și înspre viața de familie, efortul comparativ axându-se pe aprecierea vecinei de cameră și a soției (în același timp și tovarășă de muncă la birou): „Dar uite-așa vin lucrurile de se leagă nud pe plin, cărare pierdută pe drum neabătut, Ludmila fără chiloți pe Marfa Stanilova cu prea mulți chiloți. Suficiente întâmplări cât să-ți pună mintea pe moațe și liniștea ta să se ducă pe pustiu“ (p. 41).

          Romancierul are grijă de etapizarea minuțioasă a vârstelor eroului, de distribuirea semnelor, straturilor și faliilor unei vieți retrăite acuzator. Vindecarea de amintiri se face în virtutea unei terapeutici pentru care luarea câmpilor în sens propriu reprezintă singura ieșire: „Traversă oraşul încet, cu grijă. Când ajunse la marginea lui, se aşeză pe o piatră de lângă monument. Până aici ajunseseră nemţii. De aici, războiul se întorsese pe acelaşi drum înapoi na Berlin. Exact pe acelaşi drum al înaintării era şi drumul retragerii: cimitirele suprapuse, presărate de-a lungul drumului, erau dovada. Ba, mai mult era acelaşi drum şi al retragerii lui Napoleon. Tot cimitirele, tot suprapuse spun asta: mujici în straturile de afund, apoi francezi, prusaci, corsicani, din armata napoleoniană, apoi, nemţi, românii mai la suprafaţă, şi iarăşi mujici care morţi de moarte bună, care grăbit de ceva să o ia grăbit spre lumea ailaltă. Va merge pe acelaşi drum, va întreba şi el încotro să o ia, atunci când va fi dezorientat. Va ajunge. Nu numai că va ajunge, dar îl va şi găsi. Lumea e bine tocmită în simetria ei perfectă. Iar ideea că undeva există cineva la fel ca el îl mulţumeşte, poate chiar îl face fericit. Nu pe tatăl adevărat, biologic îl vrea Ivan Mihailovici, ci pe el, pe acel frate pe care îl va recunoaşte fără măcar să se fi gândit vreodată până acum că există“ (pp. 152–153).

          Exercițiul romanesc al lui Constantin Stan excelează în creionarea sigură a portretelor, în dispunerea inteligentă a scenariului epic și în organizarea ingenioasă a trucurilor narative. Este de remarcat siguranța compoziției și a discursului, o surprindere exactă a detaliilor și regizarea unui spectacol dominat de verva umoristică. Calitatea discursului narativ ni se impune prin rigoarea sintaxei epice și a compoziției, prin siguranța privirii care selectează, înregistrează și interpretează, refăcând, într-o ordine și o demonstrație convingătoare, timpul și spațiul romanesc, mișcarea și raporturile dintre personaje. Se vede aici clar înalta clasă a prozei scurte a generației ’80, la care s-a format Constantin Stan. Acesta știe să evite redundanțele și restrânge sfera referenților externi la cei mai sugestivi pentru spațiul epic imaginat. Romancierul operează abil cu invarianții speciei nuvelistice, atmosfera constituindu-se prin alternanțe de lumini și umbre, de vorbărie și tăcere.

          Substanța romanului își extrage sevele din contemplarea unei lumi convingătoare în privința dispunerii caraterologice și a semnificațiilor general-umane. Natura concentrată și ținută din scurt a discursului, funcția de primă importanță acordată substanței evenimentelor narate, rolul faptului nu doar în aparență banal, prezența unor destine consumate în singurătate – toate ies în evidență. Sesizarea aspectului cotidian, existențele „provizorii“ și sufocarea în mediocritate a unor personaje sunt și ele aspecte de remarcat. Gde Buharest este un foarte reușit roman despre identitatea ființei și despre viața triumfătoare asupra morții în vremuri beligerante, scris de Constantin Stan cu inteligență și umor.

                                                                   („Convorbiri literare“, nr. 9/2010)