Îngerul de maine

de Constantin Stan

O vreme şi Zinei îi plăcuse la „Tunel“. Era în ultimul an la actorie, spera că va depăşi rolurile de subretă în care era mereu distribuită, iar succesul pe care-l avusese tânărul Petrache, aspirant la gloria unui Tonitza, cu un portret al ei, la vernisajul expoziţiei sale, e-adevărat într-o galerie cam obscură, poate o făcuse să vadă cu ochi mai blânzi ceea ce peste ani avea să numească „adunătura de rataţi de care te-ai înconjurat”, „beţivi care mai mult vorbesc decât produc”, „ziarişti scormonitori în pleava societăţii, atârnaţi de faima unui ţigan analfabet”. Viaţa lui Serafim era previzibilă, aşa că Zina nu aştepta să fie invitată ori să i se fixeze o anume oră spre a se vedea la „Tunel”. Lui toată lumea îi ştia programul şi mai ales cele două-trei locuri în care putea fi găsit: până spre prânz era acasă, lenevind în pat, înconjurat de patru-cinci cărţi - nu putea să citească una de la un capăt la altul, citea zece-douăzeci de pagini din una, lua alta, apoi încă una şi tot aşa -, câteva ceasuri la prânz era la Capşa, în drum spre sau de la redacţie. Doar dinspre prânz până spre lăsarea nopţii nimeni nu l-ar fi găsit, pentru că nimeni nu-l vedea, nimeni nu ştia unde dispare. Iar seara şi nopţile era la „Tunel” sau la Socol în Ferentari. La cârciuma din mahala se ducea însă târziu după miezul nopţii, aşa că Zina ştia că în jur de zece-unsprezece îl afla aici. Venea de la teatru de obicei. Când nu juca - şi asta se întâmpla destul de des -, fie se uita cu nesaţ la aceeaşi piesă de teatru jucată de colegii ei, fie făcea un tur al sălilor. Era înnebunită după teatru: pupilele i se dilatau, intra în transă şi tot corpul îi devenea rigid, înţepenit în scaun, minute bune după încheierea spectacolului gura îi rămânea încleştată. Serafim o însoţise la câteva premiere şi-apoi renunţase: se simţea inutil, iar uneori chiar penibil, mai ales când, după ce starea cataleptică, în care ea se scufunda urmărind spectacolul, trecea, se ducea val-vârtej la cabinele actorilor spre a-i îmbrăţişa (cunoscuţi sau necunoscuţi), plângând de emoţie. Serafim nu ştia ce face Zina în restul timpului. Îi evitase elegant lumea, cunoştea doar câteva amice şi câţiva colegi, cu care Zina îi făcuse cunoştinţă în diverse împrejurări, dar pe care el îi uita aproape imediat. Nu şi-o imagina niciodată la şcoala de actorie, la ieşirile în oraş sau în afara oraşului cu grupul, ştia foarte vag pe unde stă şi mai nimic despre ai ei. Părea că ia act de ea numai când era lângă el, dar mai ales în acele minute ce treceau de la intrarea ei în local până când ajungea la masa lui: nu se îmbrăca altfel decât celelalte femei, era mereu în ton cu ce se poartă, dar alegea un mic accesoriu care să ducă la extravagant, iar întreaga ei prezenţă emana senzualitatea damelor întreţinute şi o inocenţă de studentă ce face mari eforturi băneşti spre a fi bine îmbrăcată. Nu mergea, ci părea că pluteşte prin fumul „Tunelului”, cu ochii fixaţi pe Serafim.

(intregul fragment din romanul cu acelasi titlu puteti citi pe http://www.revistaluceafarul.ro/)