În umbra menestrelului

După o viaţă tumultoasă şi adesea istovitoare, cu presiunea predării zilnice, cu superficialitatea care e inclusă în relatarea rapidă a evenimentului, gazetarul priveşte în gol: rămân atât de puţine lucruri în urma lui, ar fi vrut să aprofundeze câteva subiecte, dar parşiva meserie nu i-a lăsat niciodată răgazul necesar. Societatea de consum s-a exersat întâi în jurnalism şi a căpătat proporţii apocaliptice tot aici - aproape tot ce se face e pentru aici, acum, pentru 24 de ore sau chiar mai puţin. Palidă consolare că materia publicistică de acum va căpăta valoare –documentară – odată cu trecerea timpului şi va fi citită cu lăcomie peste o sută de ani. Sunt puţini jurnalişti care pot rupe acest cerc vicios al meseriei lor. Şi şi mai puţini sunt jurnaliştii români ce, scânteindu-le un subiect, au tenacitatea, harul şi şansa de a-l urmări, de a-l adânci şi de a-l face să lumineze mai mult decât o emisiune sau o ediţie. Mircea Pospai este unul dintre norocoşi. Jurnalistul de la radio Craiova nu a fost un risipitor cu ceea ce putea fi doar efemeridele activităţii sale publicistice, adunându-şi în volume multele reportaje, investigaţii sau consemnări realizate ca sarcini de serviciu.. Cred însă că a dat lovitura jurnalistică abia acum, cu o carte ce s-a adunat din zeci de emisiuni şi zeci de ore de convorbiri cu Tudor Gheorghe realizate săptămânal la radio. Tomul se cheamă “Tudor Gheorghe. În umbra menestrelului” şi a apărut la editura “Scrisul românesc” din Craiova. Practic, este o biografie a lui Tudor Gheorghe, este un Tudor Gheorghe povestindu-şi viaţa provocat fiin de către jurnalist. Gospodăreşte, cronologic, cu bogate informaţii şi fapte de viaţă care capacitează cititorul ca şi un roman de aventuri, vie acum şi vie şi în viitor ca importantă sursă de informaţii pentru orice cercetător al lumii teatrului românesc. Tudor Gheorghe are o memorie fabuloasă nu neapărat numai afectivă, readucând, aşadar, nu numai atmosfera anilor ‘60 din lumea viitorilor actori, evocă în portrete oamenii pe care i-a avut aproape, nu numai Craiova debutului său actoricesc sau a modului în care se făceau repartiţiile absolvenţilor de teatru în anii ‘60, ci şi repertorii, distribuţii, regizori. Sunt informaţii care s-ar fi obţinut cu greu, cercetându-se programe, afişe, cronici, jurnale. Chiar şi în ciudata, misterioasa lume a teatrului, atât cea vizibilă pe scenă cât şi, sau mai ales, în cea din culise, nu există totdeauna câte un pasionat care să noteze zilnic ce se petrece aşa cum a făcut-o Candid Stoica pentru Teatrul de Comedie în al său admirabil jurnal publicat cu titlul “Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei”.
“Tudor Gheorghe. În umbra menestrelului” nu se poate povesti. Pentru că ar însemna să o rescrii aproape în întregime. Iar a decupa secvenţe ar însemna să comiţi o nedreptate unora alegând altele. Principala calitate este dată tocmai de cascada de întâmplări, de evocări, de portrete care fac lectura palpitantă. Poţi fi de acord sau nu cu unele dintre afirmaţii, te poţi îndoi de veridicitatea unor scene, dar în niciun caz nu te plictiseşti. Descoperi un Tudor Gheorghe pe de o parte aşa cum îl ştiai de pe scenă deştept, tăios, hâtru, admirabil cunoscător al poeziei române, adesea melancolic şi nostalgic, dar şi unul pe care doar îl bănuiai - întors către sine, reţinut în a-şi exterioriza trăirile profunde, amărăciunile unei existenţe nu totdeauna mergând din triumf în triumf. Din acest punct de vedere titlul îmi pare de o ambiguitate fericită. Primul înţeles ar fi cel al unei modestii cu care jurnalistul se aşază faţă de interlocutorul său, în umbra uriaşei sale staturi artistice, un artist al cărui nume îl aşez şi-l rostesc astfel - Maria Tănase-Tudor Gheorghe-Gheorghe Zamfir. Desigur, un jurnalist deştept ştie să se aşeze discret vizavi de un astfel de subiect, lăsându-l să ocupe prim-planul, să asculte şi să intervină doar spre a-l stârni în a continua confesiunile şi povestirile sale. Orice om se destăinuie în faţa cuiva în care are încredere. Cu atât mai mult un artist, o personalitate aduce la lumină trăiri, fapte, gânduri nerostite până atunci numai dacă are deplină încredere în jurnalist, în capacitatea sa de a reda fidel, fără distorsiuni şi fără interpretări deformatoare, spusele lui. Mircea Pospai a reuşit să fie un bun ascultător care să-l facă pe Tudor Gheorghe să-şi aducă aminte lucruri pe care probabil nu şi-ar fi imaginat că sunt atât de vii în memoria lui, dar şi un bun scriitor care nu i-a trădat spiritul, adevărul celor spuse. O a doua înţelegere a titlului este cea a nostalgiei lui Tudor Gheorghe: în umbra menestrelului a stat un actor. Un tânăr actor ce pornise admirabil în teatru, dar care nu s-a împlinit aşa cum semnele şi astrele talentului său o arătau. Este tema care apare aşa cum se iveşte şi o temă simfonică, uneori discret, abia auzit, alteori ieşind puternic la lumină. Dar mereu şi mereu prezentă. Şi care face din această carte un roman al unui vis frânt, niciodată pierdut si tocmai de aceea dramatic.